Imperiul Roman a pierit. ”Niciodată fiinţa unei naţiuni nu a fost atât de desăvârşit aruncată la pământ (nimicită).”- [Guizot - "History of Representative Government," lecture xxii, par. 9]. În anul 476 d.Hr., noi populații, împărțite în zece regate distincte, ocupă teritoriul care, pentru cinci sute de ani aparținuse în totalitate Imperiului Roman. Acestea sunt naţiunile care, prin implicarea inexplicabilă a papalității, sunt subiectul istoriei medievale şi moderne a Europei Occidentale, de care ne vom ocupa în această carte.
Înființarea, dezvoltarea şi domnia papalităţii, ca putere mondială, reprezintă un subiect distinct al profeţiei, la fel ca şi căderea Romei şi instituirea Celor Zece Regate, pe ruinele acesteia. Într-adevăr, profeţia uneia nu poate fi separată de profeţia celeilalte. Observatorului fin, îi este foarte clar că în cele trei linii profetice din Daniel capitolele 7,8 şi 11, marele subiect este Roma. În fiecare din aceste capitole se alocă un spaţiu mult mai mare descrierii Romei, decât descrierii Babilonului, Medo-Persiei şi Greciei la un loc. Versetul din Daniel 11:14, care marchează intrarea Romei pe scena lumii, are o semnificaţie aparte: În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea. Cu alte cuvinte, Roma reprezintă subiectul particular al viziunii şi când Roma este gata şi intră în scenă, viziunea este împlinită.
În Daniel 7, cele patru mari imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, sunt simbolizate de patru fiare mari. Ultima caracteristică a celei de a patra fiară, este că „are zece coarne”. Apoi profetul spune: M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie. Daniel 7:8. Profetul priveşte la acest „corn mic” până când „Judecata a început şi s-au deschis cărţile”. Apoi continuă:”Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: M-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc ca să fie ars. Daniel 7:11
De remarcat că profetul consideră „cornul mic” activ, până la sfârşit. Iar când acel sfârşit soseşte, nu se spune că „m-am uitat până când cornul a fost rupt”, ci „m-am uitat până când fiara a fost ucisă”. Aceasta arată fără îndoială că ceea ce este simbolizat prin „cornul mic” reprezintă pur şi simplu, o altă etapă a fiarei celei mari şi înfricoşate.”Cornul mic” este doar o prelungire a fiarei, dar într-o altă formă; sunt prezente aceleaşi caracteristici, acelaşi spirit. Esenţa a ceea ce este fiara, continuă pe toată durata activităţii „cornului mic”, până când îi vine sfârşitul. Şi când distrugerea are loc, „fiara” este cea rănită, iar trupul ei distrus şi dat focului nimicitor.
În Daniel 8, gândul este acelaşi, cu excepţia că cele două etape ale acestei puteri care este Roma, sunt simbolizate prin cornul mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. (Daniel 8:9), care S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. (Daniel 8:10). „S-a înălţat până la căpetenia oştirii” (Daniel 8:11 p.p.). Versetele din Daniel 8:23-25, prezintă o caracterizare a Romei pe toată durata vieţii ei şi sub orice formă, de la apariţia pe scena luptelor omeneşti, până la sfârşit. La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. (Daniel 8:23-25)
Când în capitolul 7, îngerul explică lui Daniel semnificaţia acestor lucruri Cele zece coarne înseamnă că, din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei, se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. (Daniel 7:24-25)
Despre cea de a patra împărăţie, R o m a , îngerul nu spune doar că era „deosebită de toate celelalte”, dar că se va „deosebi de celelalte dinaintea ei”. Roma a fost altfel decât toate puterile dinaintea ei şi diferită de asemenea, de toate împărăţiile, prin aceea că a fost republică. Este adevărat că această republică a degenerat într-o putere deținută de un singur om, un despotism imperial teribil, care diferă de toate celelalte dinaintea sa, sau de după ea. Totuși, ea și-a păstrat până la sfârşit, numele şi forma de guvernare a unei republici.
Imperiul roman s-a dus şi în locul lui au luat fiinţă zece puteri, numite regate. Acum însă, despre această neobişnuită putere, care se ridică dintre cele zece coarne, dinaintea ei, care sunt dezrădăcinate, despre această putere stă scris: „va fi deosebită de prima”. Prima a fost deosebită „de toate” şi totuşi aceasta din urmă, este deosebită chiar şi de prima. Aceasta arată că, puterea despre care se face vorbire aici, va fi cu totul deosebită de toate celelalte dinaintea ei, lucru arătat limpede, ca fiind de un nou ordin, diferit şi ciudat.
Să remarcăm că, despre această putere stă scris că „va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt”, că „va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi că se va „încumeta să schimbe vremile şi legea” Celui Preaînalt (Dan.7:8). În descrierea acestei puteri ce se găseşte în Daniel 8:25, se spune că „se va ridica împotriva Domnului domnilor”. De la un capăt la celălalt al cărţii lui Daniel, expresia „se ridică” este folosită în legătură cu împăraţi şi înseamnă invariabil „a domni" (vers.24-25). Această putere avea să domnească în opoziţie cu Hristos, pentru că doar El este Domnul domnilor.
O altă informaţie ce priveşte acestă putere, ne este oferită de Pavel în 2 Tesaloniceni 2, unde, scriind despre ziua venirii Domnului, el spune: Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. (2 Tesaloniceni 2:3-4). Această învăţătură vine direct din pasajele citate de noi, din Daniel 7 şi 8, lucru dovedit de faptul că Pavel spune tesalonicenilor: Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? (2 Tes. 2:5) Iar aceste lucruri erau din Scripturi. La vremea aceea, exista doar Vechiul Testament. Şi singurul loc din Vechiul Testament, unde sunt prezentate aceste teme, sunt capitolele cărţii lui Daniel.
Aceste amănunte scripturistice, arată cu claritate că puterea aflată în discuţie aici, este una eclesiastică - se ocupă în mod special de „Cel Preînalt”, domneşte în opoziţie cu „Domnul domnilor”. De asemenea, aceste detalii, arată că ea este mai mult decât o simplă putere eclesiastică: este o putere bisericească mondială, o împărăţie lumească teocratică, care cere închinarea pentru sine, aşezându-se înaintea tuturor celor care primesc închinare, stând chiar „în templul” lui Dumnezeu, locul închinării, dându-se drept Dumnezeu”.
Toate acestea, sunt scoase în evidenţă prin descrierea aceleiaşi puteri în Apocalipsa 17:3-6: Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Aceşti sfinţi şi martiri ai lui Isus, sunt simbolizaţi în cartea Apocalipsei de o femeie (vezi Apocalipsa 12:1.6.14 ), timp în care femeia de pe fiara stacojie, făcea totul, cu toată puterea ei, pentru a „nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Premisa este astfel descoperită: femeie contra femeie - Biserică contra Biserică: o Biserică coruptă împotriva unei Biserici curate.
Cartea Apocalipsei, este complementară cărţii lui Daniel. Cartea lui Daniel, are ca subiect principal istoria naţională, cu istoria Bisericii în plan secundar. Cartea Apocalipsei are ca subiect principal istoria Bisericii, cu istoria naţională în plan secundar. Astfel, ce este menţionat pe scurt în cartea lui Daniel cu privire la acest regat eclesiastic, ce ocupă un loc atât de important în lume, este tratat, pe larg, în cartea Apocalipsei, în ambele sale etape, aceea a Bisericii adevărate şi a falsei Biserici, a Bisericii credincioase şi a celei apostate.
Linia profetică a celor şapte biserici din cartea Apocalipsei, este o serie de şapte epistole adresate de Domnul, Bisericii Sale, în cele şapte etape ale experienţei ei, de la prima până la a doua venire a Domnului Hristos. În fiecare din cele şapte scrisori, nu numai că se dau sugestii cu privire la calea cea dreaptă, dar se arată pericolele şi relele care amenință Biserica, împotriva cărora ea trebuie protejată în mod special, şi de care, pentru a putea rămâne curată, ea trebuie să fuga și să scape.
Bisericii, din prima ei etapă - Biserica din Efes - El îi spune: Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte, de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. (Apocalipsa 2:4-5). Acest lucru, arată categoric către slăbirea (decăderea), menţionată de Pavel în faţa conducătorilor Bisericii din Efes (Fapte 20:30) şi reamintită în 2 Tesaloniceni 2, cădere care, dacă va continua, va dezvolta „omul păcatului”, „fiul pierzării”, „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare” adică - Statul eclesiastic de care ne ocupăm acum. Vremea acestei etape a Bisericii este cea din scrisoarea însăşi (vezi Apoc. 2:3), arătat a fi în zilele apostolilor şi care ia sfârşit în jurul anului 100 d.Hr.
Scrisoarea adresată Bisericii în cea de a doua etapă, este în întregime laudativă. Aceasta arată că, în timp ce unii oameni continuau în apostazia menţionată, totuşi Biserica a ţinut seamă de sfatul Capului Bisericii, s-a pocăit şi a revenit la „lucrurile dintâi”. Vremea acestei etape a Bisericii, este clar sugerată în epistola însăşi, prin declaraţia că „va avea un necaz de zece zile” (vezi Apoc. 2:10), cu referire la cei zece ani de persecuţie, sub domnia lui Dioclețian, între 303-313 d.Hr., care s-au încheiat cu Edictul de la Milano, proclamat de către cei doi împăraţi, Constantin şi Licinius, în martie 313 d.Hr.
Scrisoarea către Biserică, în cea de a treia etapă a experienţei sale, oferă cheia problemei ce ne stă în faţă - identificarea Statului eclesiastic. În acestă epistolă, Hristos aminteşte în cuvinte elogioase, că Biserica Sa a ţinut cu putere la Numele Său şi nu a negat credinţa Sa „chiar în zilele acelea, când Antipa a fost martirul Meu credincios” (vezi Apocalipsa 9:13). Acest cuvânt „Antipa” nu este numele unei persoane, ci o expresie caracteristică acelor timpuri. Este alcătuită din două cuvinte, „anti” şi „pappas”. „Anti” înseamnă împotrivă, „pappas” semnifică papa, care în limba engleză şi de asemenea, în toate limbile pământului, este termenul pentru „papa”, de fapt o repetare a cuvântului simplu „pa”, ce arată originea sau rădăcina cuvântului „papa”.
Astfel, termenul „Antipas”- împotriva „pas” sau „pappas” arată creşterea papalităţii în perioada imediat următoare de după 313 d.Hr. Aceasta a fost în vremea lui Constantin şi după, perioadă în care papalitatea însăşi, se contura în mod vizibil. Istoria relatează că în acea vreme, în timp ce celălalt episcop important al Bisericii, lua titlul de „patriarh”, episcopul Romei e evitat cu sârguinţă acest cuvânt special, care-l aşeza la acelaşi nivel cu alţi „patriarhi”. (Schaff: Cap. 8: 21, 22, 23, 25; 11: 2, 3, 5, 7, 20, 21; 12: 1.), şi aceasta pentru că termenul „patriarh” arată către o conducere bisericească oligarhică, sau câţiva, în timp ce „papa” arată către o conducere bisericescă monarhică - adică condusă de unul (Apoc.17: 4-66). Astfel, istoria şi Cuvântul lui Hristos, marchează ca şi caracteristică a acestei etape din experienţa Bisericii, formarea papalităţii şi impunerea autorităţii papei.
Şi astfel, în afara oricărei îndoieli, papalitatea este identificată, chiar de Cuvântul lui Dumnezeu, ca Stat eclesiastic, acea biserică-stat, schiţată de Daniel, în cap. 7 şi 8, descrisă de Pavel în 2 Tesaloniceni 2 şi pe deplin prezentată de Ioan în Apocalipsa. Perioada de timp acoperită de această a treia epistolă a lui Hristos către Biserica Sa, este, după scrisoarea însăşi, vremea naşterii papalităţii şi cuvintele acestei epistole, corespund exact evenimentelor istorice din acea vreme, ce pornesc de la Edictul de la Milano şi până la imperiul în ruină. „Căderea”, părăsirea „dragostei dintâi”, menţionate în prima scrisoare, au culminat cu formarea papalităţii din vremea celei de a treia epistole.
Acum este prezentat acelaşi curs în privinţa apostaziei, în primii trei paşi ai liniei profetice a celor Şapte Peceţi, din cartea Apocalpsei. Sub prima pecete, vedem înaintând cu putere un cal alb (Apoc.6:2), ce corespunde Bisericii în prima etapă - adică în curăţia ei de la început, prima ei dragoste. Sfatul lui Hristos din prima epistolă, spunea că pierderea dragostei dintâi avea loc chiar atunci, proces simbolizat în Pecetea a Doua, la ruperea căreia „s-a arătat un cal roş” (vezi Apoc. 6:4). Şi apoi, la ruperea Peceţii a Treia „s-a arătat un cal negru” (vezi Apoc. 6:5). Astfel, simbolistica peceţilor, ce trece în trei paşi de la alb la negru, marchează identic calea apostaziei în trei paşi, de la prima dragoste, în care Hristos era în toate, la faza a treia unde este aşezat „scaunul de domnie al Satanei”, și unde Satana sălăşluia, un om a fost aşezat în locul lui Dumnezeu, în ceea ce se declara a fi Biserica lui Dumnezeu, „dându-se pe sine drept Dumnezeu”.
Consecinţa imediată a acestei apostazii, care a dus la dezvoltarea papalităţii în Imperiul Roman, a fost ruina desăvârşită a acestuia, apostazie ce a fost schiţată în primii trei paşi ai celor două linii profetice din Şapte Biserici şi Şapte Peceţi, dar şi în primele patru trâmbiţe din linia profetică a Celor Şapte Trâmbiţe. Şi iată că - în cele şapte trâmbiţe - istoria naţională intră în scenă ca şi eveniment în această carte a istoriei Bisericii aşa cum, la ridicarea cornului cel mic, în mijlocul celor zece, în cartea lui Daniel, istoria Bisericii intră ca şi eveniment în cartea istoriei naţionale. Cele Şapte Trâmbiţe fac în mod justificat acest lucru, deoarece trâmbiţa este simbolul războiului, iar prin războiul generalizat al hoardelor păgâne din nord, a fost înlăturată cea mai mare parte a corupţiei, ce se adunase deasupra Imperiului Roman, prin unirea sa cu biserica apostată, ce a condus la naşterea papalităţii. (See: "The Great Nations of To-day," Review and Herald Publishing Co., Battle Creek, Mich).