1. Prin Bonifaciu al VIII-lea, papalitatea atinsese vârful puterii şi gloriei lumeşti. Toate regatele lumii şi toată slava lor, erau ale ei. Reuşise, prin sârguinţă să fie deasupra tuturor. Conduita papilor în exercitarea puterii şi slavei, era întocmai cu a împăraţilor vechii Rome, când se delectau de puterea şi gloria pe care Roma le atinsese în domnia lui Augustus. Cu doar puţin mai mult decât inserţia numelor papilor, în locul numelor Cezarilor - Tiberius, Caligula, Claudius, Nero - bilanţul lui Suetoniu, despre vieţile Cezarilor, s-ar potrivi foarte uşor cu vieţile papilor din secolul al patrusprezecelea.
2. Succesorul direct al lui BONIFACIU al VIII-lea, a domnit mai puţin de un an, 27 octombrie 1303, până în 6 iulie 1304. Se pare că acesta a făcut cu adevărat eforturi oneste către o reformă a eclesiasticilor care a stârnit o opoziţie şi o ură, atât de violente faţă de el, încât i s-a grăbit sfârşitul prin otrăvire. La moartea sa existau două părţi rivale care ţinteau către acapararea papalităţii. Aceste două facţiuni erau guelfii şi ghibelinii. Influenţa lor printre cardinali era astfel uniform echilibrată încât aceştia au fost obligaţi să-şi întrerupă conclavul fără să se fi făcut vreo opţiune. Dar ingerinţa Regelui Filip cel Frumos, al Franţei, a condus la alegerea arhiepiscopului de Bordeaux. El a fost instalat la Lyon. „Ceremoniile au avut loc în Biserica Saint-Just, la 14 noiembrie 1305, în prezenţa unei mari mulţimi de episcopi, arhiepiscopi, regi, prinţi şi lorzi”. A luat numele de Papa CLEMENT al V-lea, 14 noiembrie 1305 - 20 aprilie 1314. „După Messă a revenit în palatul său, urmat de cardinali, nobili şi călugări şi însoţit de o mare mulțime de oameni: regii Franţei şi Aragonului, duceau de căpăstru un cal alb, pe care era urcat papa îmbrăcat în ornamentele sale pontificale şi purtând pe cap tiara papală.
3. „Procesiunea a ajuns la poalele dealului, pe care este construită Biserica Saint-Just. Regii au cedat locul lor de o parte şi de alta a lui Clement, pentru Charles de Valois şi Louis d’Evreaux, cei doi fraţi ai lui Filip. Abia se făcuse această schimbare când, s-a auzit un trosnet groaznic: un zid vechi, pe care se ridicase o schelărie (pentru mulţimea de gură-cască), s-a prăbuşit pe alai şi a doborât la pământ pe toţi cei care se găseau în suită. Contele de Valois şi regele Franţei au fost răniţi rău, pontiful însuşi a căzut de pe cal, iar în acea învălmăşeală, un diamant de o considerabilă valoare, a fost furat din tiara sa. Fratele său, Gaillard de Got, a murit pe loc alături de ducele Bretaniei şi un mare număr de lorzi şi preoţi. Câţiva cardinali deja nemulţumiţi de Clement, au speculat evenimentul acestui accident ca să declare deschis intenţia lor de a se reîntoarce în Italia, însă papa i-a informat cu fermitate că ştie cum să-i constrângă ca să-l asculte şi să locuiască în oraşul în care personal îi făcea plăcere să locuiască.
4. „La câteva zile după această întâmplare, Clement a celebrat prima sa Messă pontificală şi a oferit o mare petrecere întregii sale Curţi. După cum putem presupune, cu această ocazie s-au împărţit cu dărnicie cele mai delicioase bucate stropite cu vinuri din Franţa, aşa că spre sfârşitul ospăţului, capetele lor înfierbântate au lăsat deoparte raţiunea. Un cuvânt nelalocul lui, s-a transformat într-o ceartă între cardinali şi Sfântul Părinte, de la cuvinte s-a trecut la lovituri, pumnalele scoase şi unul din fraţii papei a fost ucis în faţa ochilor săi”. (De Cormenin: "History of the Popes", Clement al V-lea).
5. „Pe durata şederii la Lyon, pontiful, deşi necăjit de moartea fraţilor săi, nu a uitat de interesele Scaunului său. A stors sume imense de la episcopii şi abaţii Franţei, care veniseră la curtea sa, iar când şi-a dat seama că teama de a fi penalizaţi reţinea clerul să-l mai viziteze, s-a hotărât să întreprindă o călătorie prin dioceze. A trecut printr-un mare număr de oraşe şi de peste tot a luat cu sine bogăţii de la biserici şi mănăstiri. S-a relatat că, i-au trebuit cinci zile întregi, să transporte aurul şi argintul pe care le-a găsit în bogata abaţie din Cluny, în beciurile călugărilor. A silit pe Giles, episcopul de Bourges, să plătească o amendă atât de mare, încât nefericitul prelat a trebuit să trăiască tot restul vieţii din pomeni. Nemulţumit de propriile escrocherii, la reîntoarcerea sa la Bordeaux, a trimis trei legaţi - Gentil de Montesiore, Nicholas de Freauville şi Thomas de Jorz, să silească clerul inferior din Biserica Galică. Aceştia au impus contribuţii atât de împovărătoare asupra prelaţilor şi o plată atât de riguroasă, încât cei din urmă, în disperarea lor, s-au plâns monarhului.
6. „Filip a instruit pe Filip de Noyers, mareşalul Franţei, să se plângă Sfântului Părinte împotriva escrocilor şi să obţină rechemarea lor, însă acest demers în loc să curme răul, l-a amplificat. Papa, temându-se ca nu cumva măsurile sale energice să împiedice acţiunea sa financiară, a zorit primirea banilor şi a poruncit legaţilor săi să mărească stricteţea şi să pună toate demnităţile eclesiastice la licitaţie. A hotărât de asemenea să se folosească de tribunalele Inchiziţiei cu care Blanche a Castiliei şi St. Louis, au înzestrat Franţa ca să poată utiliza el însuşi hotărârile celui de al patrulea Conciliu de la Lateran, care prevedeau că proprietatea ereticilor şi a complicilor lor, aparţine Sfântului Scaun, fără ca rudelor sau copiilor celui condamnat să li se dea voie să revendice partea rămasă. Cum doar Filip putea face o opoziţie serioasă, a hotărât să-l asocieze cu el în beneficiile sale şi s-a oferit să împartă bogăţia Templierilor şi a capelanilor şi căruia i-a propus să-i atace, ca fiind eretici.
7. Acest plan a fost dus la îndeplinire şi atât papa cât şi regele, „au împărţit între ei bogăţiile Templierilor. Filip a păstrat pământul, iar Clement a luat toate podoabele de aur şi argint şi monedele de aur” (Idem). Papa şi-a stabilit reşedinţa în oraşul Avignon, care pentru şaptezeci de ani, 1304 – 1374, a continuat să fie capitala papilor. Clement a convocat un Conciliu General la Viena. Henric al VII-lea trebuia încoronat ca împărat. Însă, coroana imperială putea fi primită, doar la Roma. În acest scop, Papa a împuternicit cinci cardinali să oficieze, în locul său, încoronarea împăratului şi a trimis o bulă, ocazie cu care întreaga obrăznicie pontificală a fost etalată la lumina zilei”. În bulă, Clement spunea lui Henric al VII-lea: „Să ştii prinţe, că Isus Hristos, Regele regilor, dând Bisericii Sale toate împărăţiile pământului, împăraţii şi regii trebuie să ne slujească, în genunchi, nouă, cei care suntem reprezentanţii şi vicarii lui Dumnezeu”.
8. După moartea lui Clement, bogăţiile sale au fost jefuite. Cardinalii au sustras sume enorme de bani. Bernard, conte de Lomagne, nepot şi favorit al răposatului papă, a luat cu sine potirele şi podoabele, care valorau mai mult de o sută de mii de florini. Contesa de Foix a furat toate bijuteriile Sfântului Părinte ca şi cum ar fi fost ale ei. Nu au existat favoriţi sau amante ale cardinalilor, care să nu se fi îmbogăţit din prăduirea Suveranului Pontif... Când nu a mai rămas nimic în trezoreria Bisericii, cardinalii, douăzeci şi trei la număr, au mers la Carpentras şi s-au închis în palatul episcopal, ca să aleagă un nou papă. Abia se adunaseră când, o zarvă înfricoşătoare a izbucnit în oraş; preoţii de la curtea lui Clement şi slujitorii cardinalilor care nu făcuseră parte din apropiaţii papei şi prin urmare nu participaseră la jaf, au sosit la Carpentras, furioşi că fuseseră văduviţi de o pradă atât de bogată. Cunoscând imposibilitatea stăpânilor de a se opune planurilor lor, aceştia au parcurs străzile cu torţe aprinse şi au dat foc caselor, ca să poată jefui mai uşor pe locatari în zarva generală creată. Curând au preluat controlul şi mâini puternice s-au aşezat asupra preoţilor străini. Ca urmare a acestei izbucniri, pe cardinali i-a cuprins panica: au părăsit pe furiş Carpentras, ca să scape de răzbunarea populară şi s-au retras în minunatele lor palate de la Avignon sau în casele de la ţară, unde fără a mai avea grija creştinătăţii, cheltuiau cu amantele lor, banii pe care cel credincios i-a dat lui Clement al V-lea şi pe care aceştia, i-a împărţit între ei”. (Idem).
9. Au trecut doi ani fără ca vreun papă să fie ales. În cele din urmă, regele Franţei „a mers în oraşul Lyon, de unde a scris cardinalilor să vină la el, în secret, făgăduind tiara fiecăruia dintre ei. În ziua stabilită au venit cu toţii în plin mister în oraş şi au mers la Mănăstirea „Fraților Propovăduitori” unde se afla Filip. De îndată ce au sosit la mănăstire, aceștia au fost arestaţi şi ţinuţi închişi într-o sală mare. Filip i-a informat apoi că-i va ţine prizonieri, până când vor numi un pontif”. Regele a poruncit să fie hrăniţi doar cu pâine şi apă. La sfârşitul a patruzeci de zile, neajungându-se la un acord în privinţa noului papă, ei s-au înţeles „să împuternicească pe cardinalul James d’Ossa, să aleagă pe cel mai merituos dintre ei ca suveran pontif”. Onorabilul cardinal „şi-a pus tiara pe cap” şi pentru că a fost alegerea unanimă a cardinalilor, ca James d’Ossa să aleagă pe papă şi el s-a ales pe sine, alegerea sa a fost votată în unanimitate, fiind proclamat ca Papa IOAN al XXII-lea, 21 septembrie 1216 - 4 decembrie 1334.
10. Ioan avea şaptezeci de ani. Deoarece cardinalii s-au unit să aibă încredere în el, pentru alegerea celui mai merituos dintre ei ca papă, este evident că acesta a avut o seamă de declaraţii cu care le-a câştigat încrederea. Aşa să fi fost şi orice declaraţie de onorabilitate putea avea, după ce a ajuns papă „a devenit mai mândru, mai înşelător şi mai lacom decât predecesorii săi. Nu a fost mulţumit cu veniturile obişnuite ale Bisericii şi cu sumele enorme pe care inchizitorii i le plătea ca parte ce i se cuvenea din confiscări, ci le-a mărit prin specularea corupţiei umane şi în mod deschis a vândut iertare pentru paricid, crimă, jaf, incest, adulter, sodomie şi senzualitate. El însuşi, a transformat într-o convenţie scrisă, această taxă a cancelariei apostolice, încât Pactolus-ul care se revărsa peste toate viciile omenirii, s-a transformat în livres tournois (obs. - monede din Franţa medievală), sau simpatici penny de aur, care se rostogoleau în trezoreria pontificală, adevăratul ocean în care era înghiţită bogăţia naţiunilor. El a fost de asemenea primul care a adăugat o a treia coroană tiarei, ca simbol al puterii papilor asupra cerului, pământului şi iadului şi din care au făcut simbolul mândriei, avariţiei şi al lascivității lor”.
11. Lista impozitelor concepute de Ioan al XXII-lea, după percepţia practicilor imorale ale eclesiasticilor, preoţilor, călugăriţelor şi laicilor, de la crimă şi alte ticăloşii, până la cele mai neînsemnate, precum şi nerespectarea regulilor monastice şi a cererilor Bisericii, era suficientă să acopere aproape fiecare păcat pe care rasa umană l-ar fi putut comite. Toate aceste păcate, erau în mod obişnuit taxate după o anumită evaluare, de la un singur “sou” (cent) şi până la “denier”. Era pur şi simplu adevărat că, o parte considerabilă a veniturilor papalităţii provenea din taxa obişnuită de evaluare a păcatelor oamenilor. Bine s-a mai exprimat abatele din Usperg: “O Vatican, bucură-te acum, toate tezaurele îţi sunt deschise - te poţi folosi de ambele mâini! Bucură-te în nelegiuirile fiilor oamenilor, pentru că bogăţia ta depinde de regresul şi nedreptatea lor! Îndeamnă la dezmăţ, incită la viol, incest, chiar paricid, căci cu cât este mai mare nelegiuirea, cu atât mai mult aur îţi va aduce. Bucură-te! Înalţă cântece de veselie! Umanitatea este acum supusă legilor tale! Stăpâneşti acum, prin depravarea moralei şi potopul gândurilor ruşinoase. Fiii oamenilor pot săvârşi acum în siguranţă orice nelegiuire căci ştiu că tu îi vei ierta pentru puţintel aur. Prevăzător, îţi oferă aur ca să fie lăsat să se scalde în sânge şi în poftele trupeşti: voieşti să deschizi împărăţia cerului desfrânaţilor, sodomiţilor, asasinilor, ucigaşilor de părinţi. Ce să spun? Voieşti să vinzi pe Însuşi Dumnezeu pentru aur!”.(De Cormenin: "History of the Popes," Ioan al XXII-lea, unde este data o porțiune considerabila a listei).
12. În 1319, Papa Ioan a descoperit că Papa Clement al V-lea, “înainte de moartea sa, depozitase o mare valoare în bani, în vase de aur şi argint, mantii, cărţi, pietre preţioase şi alte podoabe, alături de alte acte şi documente juridice, în castelul din Mouteil” în grija lordului castelului. Papa a cerut acestuia să-i predea întreaga bogăţie,evaluată la aproape patru milioane şi jumătate de dolari. Lordul, în sarcina căruia fusese dat tezaurul spre păstrare, a invocat că era pe dea-ntregul cheltuită şi în primul rând de alţii şi nu de el. Şi-a dat acordul ca, mai degrabă să fie pus sub acuzare decât să plătească, la judecată asigurându-şi o achitare. Afacerea oferă o mărturie indiscutabilă cu privire la ceea ce au făcut papii cu marile bogăţii ce s-au scurs prin mâinile lor, din întreaga Europă.
13. Împăratul Louis al Bavariei să găsea în dizgraţia Papei Ioan. Oraşul Roma era extrem de gelos pe oraşul Avignon, pentru că Avignon avea gloria, strălucirea şi cheltuielile curţii papale. Roma a chemat pe Papa Ioan să vină cu reşedinţa sa la Roma. Ioan rămase încă la Avignon. Roma i-a adus la cunoştinţă că dacă nu va răspunde chemării lor, ei îl vor primi pe duşmanul său Louis de Bavaria, “deoarece se cuvine ca ei să aibă o reşedinţă, dacă nu a papei, atunci pe cea a împăratului”. Amenințările lor, ascundea mai mult decât atât, deoarece dacă împăratul venea la Roma să fie încoronat, fiind în război cu Papa Ioan şi fiind esenţial să aibă un papă să-l încoroneze, el ar putea proceda așa cum au procedat mulţi împăraţi înaintea lor - să numească un papă - atunci puteau avea atât o reşedinţă imperială cât şi una papală. Prin angajamente și promisiuni formulate neclar, Ioan a răspuns romanilor în privinţa plecării sale la Roma, dar în ceea ce priveşte primirea împăratului de către ei, a căutat să-i facă să-şi schimbe opţiunea de a se uni cu duşmanul Bisericii. Întrucât Ioan nu s-a conformat chemării lor, Roma a urat bun-venit împăratului şi s-a luptat pentru el, împotriva oponenţilor săi din Italia.
14. Duminică 17 ianuarie 1326, a fost ziua aleasă de împărat pentru încoronarea sa. Doi episcopi au înlocuit pe papă şi pe cardinali la această încoronare. Apoi, împărat fiind, în ziua următoare a ridicat o scenă măreaţă în faţa Bazilicii Sf. Petru şi “s-a aşezat pe un tron splendid. Purta mantale purpurii, coroana imperială, în mâna dreaptă ţinea sceptrul auriu, iar în cea stângă mărul de aur. În jurul lui erau prelaţi, baroni şi cavaleri înarmaţi, iar gloata umplea vastul spaţiu. Un frate din Ordinul Schismaticilor a înaintat pe scenă şi a strigat tare: ‘Este aici vreun procurator (magistrat) care să-l apere pe preotul James din Cahors, care s-a numit el însuşi Papa Ioan al XXII-lea? ‘De trei ori a rostit somaţiile; nu a primit niciun răspuns. Un abate învăţat, din Germania a urcat pe scenă şi a făcut o lungă predică într-o latină elocventă, astfel: ‘Aceasta este ziua veştilor bune’. Subiectele erau cu îndemânare alese ca să aibă impact asupra auditorului turbulent’. Sfântul împărat privind la Roma, capul lumii şi al credinţei creştine, deposedată atât de tronul lumesc cât şi de cel spiritual, a lăsat ca propriul ţinut şi tinerii săi fii, să-i redea demnitatea. La Roma el a auzit că James din Cahors, numit Papa Ioan, a hotărât să schimbe titlurile cardinalilor şi să le transfere de asemenea la Avignon, că el proclamase o cruciadă împotriva poporului roman, de aceea sindicii (jurist consulţii) clerului roman şi reprezentanţii poporului roman, l-au rugat să acţioneze împotriva numitului James din Cahors ca împotriva unui eretic şi să înzestreze Biserica şi poporul Romei, aşa cum a făcut-o împăratul Otto, cu un păstor sfânt şi credincios”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. al VII-lea, cartea a XII-a, cap. al VII-lea, par. 36).
15. Vorbitorul l-a acuzat apoi pe Papa Ioan de erezie. A spus că atunci când papei Ioan i s-a cerut să facă război împotriva sarasinilor, a replicat: “Avem destui sarasini acasă”. A acuzat că Papa Ioan al XXII-lea afirmase că, Hristos “a cărui sărăcie era printre desăvârşirile sale, avea proprietăţi în comun cu ucenicii Săi”. A acuzat în continuare că, acelaşi papă, susţinea că “papei îi aparţine toată puterea lumească, la fel ca şi cea spirituală”, “contrar Evangheliei care apără drepturile Cezarului; şi impunea ca regatul papei să fie doar spiritual. De aceea, pentru aceste nelegiuiri, de erezie şi trădare, împăratul, prin noua lege şi prin alte legi canonice şi civile, îndepărtează, destituie şi dă afară pe acelaşi James din Cahors din slujba papală, permiţând oricui are jurisdicţie lumească să pună în aplicare, în ceea ce-l priveşte, pedepsele pentru erezie şi trădare. Pe viitor, niciun prinţ, baron sau breaslă, să nu i se adreseze ca unui papă, sub pedeapsa condamnării de complicitate la trădare şi erezie. Jumătate din sancţiune să meargă la tezaurul imperial, jumătate la poporul roman”. A mai anunţat atunci că împăratul Louis al Bavariei, făgăduise că, în câteva zile “va oferi un papă bun şi un bun păstor, spre marea consolare a Romei şi a întregii creştinătăţi”.
16. Pe 23 aprilie, în prezenţa senatorilor şi a poporului, împăratul a făcut publică o lege, prin care viitorul “papă ce urmează a fi numit şi toţi papii ce vor urma, să fie obligaţi să locuiască, cu excepţia a trei luni din an, la Roma; că el să nu plece în călătorie, fără permisiunea poporului roman, mai mult de două zile din oraş, iar dacă este somat să se întoarcă şi nu ascultă aceste chemări, el va putea fi destituit şi un altul ales în locul său”. Pe 12 mai, împăratul se aşează din nou pe tronul său, cu un oarecare frate călugăr, Petru din Corvara, alături de el. A fost prezentată o predică din textul: “Şi Petru, întorcându-se a spus: Îngerul Domnului şi-a făcut apariţia şi m-a eliberat din mâna lui Irod”. Papa Ioan era Irod, împăratul era eliberatorul angelic. Atunci un episcop a întrebat de trei ori gloata, dacă să aibă “pe fratele Petru, ca papă la Roma”. Răspunsul a fost puternic şi în unanimitate afirmativ. Decretul a fost atunci citit, “împăratul s-a ridicat, a pus în degetul călugărului inelul Sf. Petru, l-a îmbrăcat în giulgiu şi l-a salutat cu numele de Papa NICOLAE al V-lea, 12 mai 1328 - 24 august 1329.
17. Împăratul însuşi, a fost re-încoronat de noul papă. Acesta a numit imediat şapte cardinali şi a format astfel, o curte papală şi astfel, cel care fusese proclamat reprezentant al sărăciei apostolice, începu să etaleze întreaga eleganţă a unei curţi. Cardinalii săi umblau mai departe “pe armăsari impunători, darul împăratului, cu servitori, chiar cavaleri şi însoţitori”, se bucurau de banchete grandioase şi costisitoare, iar noul papă, ca şi papii de la Avignon, a menţinut aceste extravaganţe ale curţii sale, prin vânzarea privilegiilor eclesiastice şi a beneficiilor şi confiscarea bogăţiei, chiar şi a corpurilor de iluminat ale bisericilor. Disputa dintre cei doi papi, “a divizat întreg creştinismul. În teritoriile cele mai îndepărtate pribegeau călugări care denunţau erezia Papei Ioan” şi apărau cauza împăratului şi a Papei Nicolae. “În Universitatea din Paris existau bărbaţi cu o gândire profundă, care susţineau aceleaşi puncte de vedere şi pe care autorităţile cârmuitoare erau silite să-i tolereze”. Întreaga Europă părea aproape divizată. La Roma, doi oameni au fost arşi, pentru că au negat deplina legalitate a Papei Nicolae pe de o parte, iar pe de alta Papei Ioan îi erau arse efigiile. Papa Nicolae, “a ameninţat pe toţi cei care ar adera la adversarul său, nu doar cu excomunicarea, ci şi cu rugul”. (Ide, paragr. 43-45).
18. În luna octombrie, împăratul şi Nicolae, au mers mai întâi la Viterbo, şi apoi la Pisa, în fiecare ocazie Nicolae emiţând edicte care anatemizau pe „aşa-numitul papă” Ioan al XXII-lea. Împăratul s-a retras la Trent, în Tirol. Pisa a repudiat pe Papa Nicolae al V-lea. El a fugit, s-a furişat şi s-a refugiat în palatul unui nobil, care-i era prieten. Acelui nobil Papa Ioan al XXII-lea i-a scris o epistolă în care îl îndemna să „predea pe fiul iadului, copilul blestemului”. Papa Nicolae al V-lea a capitulat şi s-a aşezat de bunăvoie la mila Papei Ioan al XXII-lea. I-a scris astfel Papei Ioan: „Am auzit aducându-se împotriva ta şi a curţii tale, acuzaţii de erezie, sume pretinse, simonie, dezmăţ şi crime care te-au făcut în ochii mei cel mai detestabil dintre pontifi. Am gândit atunci că era de datoria mea să nu refuz tiara, pentru a elibera Biserica de un papă care a târât în abis pe cel credincios. Am învăţat din propria experienţă cât de greu este să trăieşti o viaţă sfântă în scaunul apostolului şi mărturisesc, că nimeni nu este mai merituos pentru papalitate decât tu însuţi. Renunţ astfel la această demnitate şi voi abdica în mod solemn în prezenţa voastră în locul pe care-l vei dori să-l desemnezi”. (De Cormenin: "History of the Popes," sub Nicolae al V-lea, Antipapa).
19. Nobilul sub a cărui protecţie era Papa Nicolae, a cerut lui Ioan al XXII-lea ca viaţa lui Nicolae al V-lea să fie cruţată şi să fie iertat de nelegiuirea de a fi fost papă. Papa Ioan al XXII-lea a împuternicit pe arhiepiscopul din Pisa să primească supunerea Papei Nicolae al V-lea. În marea catedrală din Pisa, Papa Nicolae al V-lea a renunţat la papalitate şi a condamnat ca eretice şi lipsite de pietate, toate faptele sale ca papă. El a fost condus la Avignon la Papa Ioan al XXII-lea. „În ziua de după sosirea sa la Avignon, a fost prezentat întregului consistoriu cu un căpăstru în jurul gâtului său. S-a aruncat la picioarele papei, implorându-i mila şi blestemându-şi propria hulă”. La câteva zile după aceasta a apărut din nou înaintea papei şi a cardinalilor, a citit o lungă mărturisire, a renegat şi a condamnat pe împăratul Louis, ca eretic şi schismatic. I s-a permis să trăiască în palatul papal, dar „urmărit îndeaproape şi izolat de orice relaţii cu lumea, cu îngăduinţa totuşi de a folosi cărţile şi toate facilităţile Bisericii”.
20. O secţiune a călugărilor franciscani, călătoreau pretutindeni, propovăduind sărăcia absolută, ca desăvârşire a creştinătăţii. Ei denunţau luxul papilor şi chiar papalitatea însăşi, ca „marea desfrânată a Apocalipsei”. Clement al V-lea persecutase pe mulţi dintre ei, până la moarte şi Ioan al XXII-lea a continuat. „Oriunde aceștia se aflau, Ioan îi urmărea cu decretele sale persecutoare. Inchiziţia era instruită să-i caute în sanctuarele lor cele mai îndepărtate; clerul era silit să-i acuze în mod public în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare”.
21. Revendicările papalităţii, fără instrumente, erau fără putere. Papa Ioan al XXII-lea, în unul din edictele sale, a declarat că: Doar el (papa) promulgă legi; doar el este dezlegat de toate legile. Doar el stă în scaunul Sf. Petru, nu doar ca om, ci ca om şi Dumnezeu...Voinţa sa este lege: cele plăcute lui, au puterea legii”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol.VII, cartea a XII-a, cap. VI, par. 5, de la sfârșit).
22. El a făcut publică, o broşură în care prezintă revendicările papalităţii, după cum urmează: „Aşa cum Isus Hristos este recunoscut ca Pontiful, Împărat şi Domn al Universului, tot aşa vicarul Său de pe pământ, nu poate avea egal. Şi întrucât întreaga lume aparţine lui Dumnezeu, aceasta aparţine în mod egal şi papei. Împăraţii, regii şi prinţii, nu pot fi deci recunoscuţi ca deplin legali, fără să primească Statele lor, ca feude din partea şefului Bisericii, care are această imensă putere nu prin dreptul sabiei, ci prin drept divin, deoarece Isus a dat Sf. Petru cheile şi nu doar cheia împărăţiei cerului, ci câte una pentru lucrurile spirituale şi cele pământeşti. Cel credincios să asculte doar de Dumnezeu şi de papă. Şi când regii refuză ascultarea faţă de Sfântul Scaun, ei se pun singuri în afara sânului Bisericii, ei se condamnă cu propriile guri ca eretici şi vor fi, în consecinţă, predaţi inchizitorilor ca să fie arşi, spre povăţuirea credinciosului”. (De Cormenin: "History of the Popes," sub Nicolae al V-lea, antipapa).
23. Papa Ioan al XXII-lea, a murit în 1334, aproape de vârsta de nouăzeci de ani. „După moartea sa au găsit în tezaur optsprezece milioane de florini (aproape patruzeci şi trei şi jumătate milioane dolari) în monede, alături de vase, cruci, mitre şi pietre preţioase evaluate la şapte milioane de florini (aproape şaptesprezece milioane dolari). Pot depune mărturie sigură despre aceasta pentru că mama mea, un om demn de încredere, care a fost unul din furnizorii reşedinţei pontificale, era la Avignon atunci când trezorierii au dat raportul lor cardinalilor. Această imensă bogăţie şi încă mai mare cea pe care Sfântul Părinte a cheltuit-o, a fost roadele sârguinţei sale în vânzarea de indulgenţe, beneficii, dezlegări, disponibilităţi, expectatives, (obs. - în legea canonică a Bisericii Romano-Catolice, reprezintă o plată anticipativă a unui beneficiu eclesiastic, neocupat la acel moment, dar care va deveni de obicei la moartea actualului preot) şi annates (obs. - profiturile primului an, ale unui beneficiu care erau oferite, ca regulă generală, tezaurului papal). Dar ce a contribuit cel mai mult la creşterea bogăţiilor sale, a fost taxa de la birourile Curiei Romane, pentru iertarea tuturor nelegiuirilor”. (Idem: Cardinalul Villani, sub Ioan al XXII-lea, singurul papă). Acelaşi scriitor remarcă: „Omul cel bun, a uitat că s-a spus: ‚Nu vă strângeţi comori pe pământ’”. Această mare sumă găsită în cuferele lui Ioan al XXII-lea, după ce a murit, era doar cea care rămăsese „după şi peste cheltuielile generoase cu războaiele italiene, susţinerea fiului sau nepotului său războinic, cardinalul-nunţiu papal, în fruntea unei mari armate, aprovizionarea exagerată a celorlalte rubedenii” şi enormele cheltuieli ale curţii papale de la Avignon. Din toate acestea, se poate evalua dimensiunea veniturilor papale.
24. „Era de notorietate în creştinătate, un mare izvor de bogăţie. Sub pretextul descurajării simoniei, a aşezat sub administrarea sa toate beneficiile colegiilor din întreaga creştinătate. Pe lângă aceasta, prin sistemul disponibilităţilor papale, el nu a încurajat niciodată promovarea directă a niciunui prelat, ci printr-o avansare dibace a fiecărui episcop, într-un episcopat mai bogat, sau arhiepiscopat şi mai departe într-o patriarhie, la fel cum la fiecare vacantare, erau plătite annates sau primele roade, tot aşa se plăteau şase sau mai multe penalizări către trezorerie. Totuşi, acest papă – deşi, pe lângă marea sa lăcomie era neîndurător, neobosit, un persecutor crud şi îşi demasca bucuria, nu doar la stricarea planurilor altora, ci şi la uciderea duşmanilor săi - avea marea faimă a smereniei şi a învăţăturii, în fiecare noapte avea timp de rugăciune şi de studiu, iar în fiecare dimineaţă era prezent la Messă”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol.VII, cartea a XII-a, cap. VII, ultimul paragraf).
25. Când, după moartea lui Ioan, cardinalii au intrat în conclav pentru alegerea unui nou papă, au existat aceleaşi dificultăţi ca mai înainte, în obţinerea unui ales, pentru că nu doreau, dacă se putea, să pună ca papă un bărbat care să nu rămână la Avignon. Exista chiar un consens general în favoarea unuia din numărul lor, dar i-au cerut să făgăduiască că va avea reşedinţa la Avignon, la care el a răspuns: „Mai degrabă aş renunţa la slujba de cardinal, decât să accept papalitatea în astfel de condiţii”. S-au distrus astfel toate şansele sale şi totul fiind contra-cronometru, fiecare s-a gândit să-şi dea votul unuia la care nimeni nu se aştepta vreodată să fie ales papă. Dar întâmplarea a făcut ca destui dintre ei, căutând să-şi risipească votul, l-au dat aceluiaşi om, care, spre surpriza tuturor când l-au descoperit, a exclamat: „Aţi ales un măgar!”. El şi-a luat numele de Papa BENEDICT al XII-lea, 20 decembrie 1334 - 25 aprilie 1342. El a dat afară din palatul papal, un mare număr de susţinători şi a declarat că a întâmpinat o mare dificultate în a găsi eclesiastici care să fie demni de a fi numiţi în locurile vacantate. A oferit cardinalilor o sută de mii de florini (242.000 dolari) din multele milioane lăsate în trezorerie, de Ioan al XXII-lea. Tot din aceste bogăţii, a început construcţia unui palat somptuos.
26. Regele Franţei şi împăratul Ludovic (Louis), se găseau sub excomunicare de la predecesorii lui Benedict. Nu doar suveranii ci şi dieta imperială au căutat cu asiduitate , prin concesii umilitoare, să obţină eliberarea din partea lui Benedict al XII-lea. Însă papa a întârziat atât de mult, încât suveranii şi nobilii s-au plictisit. Împăratul a apărut înaintea unei Diete la Frankfurt şi s-a plâns de îndărătnicia papei. Dieta a spus că făcuse destule ca să-l mulţumească pe papă şi pentru că totul a fost în zadar, au declarat nule şi lipsite de conţinut, excomunicarea şi toate celelalte măsuri papale din acest caz. La Dieta din Rhense, 16 iulie 1337, la care toţi electorii au fost prezenţi, slujba imperială a fost declarată independentă de papalitate.
27. „Cu solemnitate au fost de acord că Sfântul Imperiu Roman şi ei, prinţii electori, fuseseră asaltaţi, limitaţi şi chinuiţi în onorurile, drepturile, obiceiurile şi libertăţile lor, că ei vor susţine, apăra, afirma acele drepturi împotriva tuturor şi fiecăruia fără excepţie; că nimeni nu va obţine dispensă, iertare, eliberare, anulare a propriului jurământ; că el trebuie să fie şi a fost declarat necredincios şi trădător înaintea lui Dumnezeu şi a omului, care nu ar trebui să susţină toate acestea împotriva oricărui fel de adversar”. Pe 8 august următor, o Dietă ţinută iarăşi la Frankfurt a trecut o lege fundamentală pentru imperiu, o declaraţie prin care se afirma că demnitatea imperială şi puterea sunt doar de la Dumnezeu; că un împărat ales printr-un vot consistent sau cu majoritate de voturi, are puterea imperială deplină şi nu are nevoie de aprobarea, confirmarea sau autoritatea papei sau a Scaunului Apostolic sau a oricui altcineva”.
28. Ca răspuns la aceasta, Papa Benedict a declarat tronul ca fiind vacant, şi s-a numit protector al imperiului. Moartea l-a împiedicat însă de la orice agresiune ulterioară. Un epitaf îl descrie ca „un Nero, mort pentru laici, viperă pentru cler, lipsit de adevăr, doar un potir de vin”. La viciile obişnuite ale papilor vremii, el a adăugat pe acela al beţiei, într-o aşa măsură încât exemplul său a dat naştere unui proverb „la fel de beat ca un papă”. El a fost urmat de CLEMENT al VI-lea, 7 mai 1342 - 6 decembrie 1352.
29. Minora verificare a susţinătorilor de la palatul lui Benedict al XII-lea, a fost mai mult decât spulberată de Clement al VI-lea. Făcuse publică o scrisoare, în care sublinia că „tot clerul sărac care va fi prezent la Avignon, în două luni va fi părtaş dărniciei sale!”. Un martor ocular a declarat că, o sută de mii de aspiranţi lacomi, se strânseseră pe străzile din Avignon. „Dacă Papa Clement a acţionat în aşa fel încât nimeni să nu plece nemulţumit din palatul unui prinţ, cât de mare şi de nesecată trebuie să fi fost bogăţia şi câştigul de la dispoziţia papei!”. Acolo unde Benedict al XII-lea a ezitat să umple vacantările bisericeşti, din lipsa celor demni să le ocupe, Clement al V-lea, nu doar că le-a completat pe toate care le-a găsit, dar un mare număr de episcopate şi abaţii le-a declarat vacantate ca să le poată acoperi el. Acţiona astfel doar pentru venituri, pentru că fiecare numire într-o slujbă vacantată, aducea o sumă considerabilă de bani, potrivit cu demnitatea şi bogăţia postului. Când s-a obiectat că niciun papă nu-şi asumase o asemenea putere, el pur şi simplu a răspuns: „Ei nu ştiu cum se acţionează ca un papă”.
30. „Dacă Clement era îngăduitor cu alţii, nu a fost mai puţin cu el însuşi. Curtea de la Avignon devenise cea mai somptuoasă din creştinătate, cu o inimă uşoară şi lipsită de griji. Provensalii (obs. - locuitorii sud-estului Franţei) puteau gândi că, strălucitorii şi galanţii lor conţi au reinstaurat puterea şi bucuria. Palatul papal răspândea spaţialitate şi măreţie. Pictura tânără a fost protejată prin încurajarea artiştilor italieni. Papa, era mai mult decât regal, privind numărul şi veşmintele slujitorilor săi. Herghelia de armăsari a papei, merita întreaga admiraţie. Viaţa lui Clement era o perpetuă succesiune de alaiuri eclesiastice fastuoase, recepţii somptuoase şi petreceri luxuriante. Doamnele aveau acces liber în reşedinţă, papa amestecându-se cu dezinvoltură în relaţii galante. Dacă Ioan al XXII-lea şi chiar, mai rigidul Benedict, nu scăpaseră de acuzaţia de libertinaj, Clement al V-lea, care nu a încercat să se prefacă în momentele sale publice, ar fi greu de presupus că era mai rezistent la intimităţile obişnuite eclesiasticilor zilelor sale. Contesa de Turenne, conform unui raport general, avea cel puţin multe din avantajele unei amante a papei - distribuirea avansărilor şi a beneficiilor pe care această femeie, pe cât de drăguţă şi poruncitoare, pe atât de lacomă, le-a vândut cu note publice fără ruşine” (Idem, cap. IX, parag.1). Petrarca spunea deschis că, Avignon era un mare lupanar.
31. Papa Clement al VI-lea a făcut o cotitură ca să mărească veniturile papalităţii. Trebuie reamintit că Bonifaciu al VIII-lea, stabilise ca jubileul să fie celebrat la fiecare sută de ani, cu emiterea unei indulgenţe totale pentru toţi cei care vor face un pelerinaj la Roma. Despre rezultatul jubileului stabilit de Bonifaciu, un scriitor contemporan a spus: „Pot depune mărturie despre aceasta, pentru că locuiam în acel oraş: ziua şi noaptea existau doi clerici la altarul Sf. Pavel cu raclete în mâini, ca să scormonească aurul pe care cel credincios îl arunca acolo fără încetare. Bonifaciu acumulase o bogăţie imensă din aceste donaţii, iar romanii se îmbogăţeau prin vânzarea mărfii lor, la preţuri excesive oamenilor simpli, care veneau să obţină indulgenţele golindu-şi buzunarele”. (De Cormenin: Bonifaciu al VIII-lea).
32. Acum, poporul Romei era mai insistent ca niciodată, să preseze pe papă să mute reşedinţa sa, în acel oraş. Au trimis un ambasador să ofere papei, în numele cetăţenilor, funcţiile de prim senator şi căpitan al oraşului dacă va reveni la Roma şi micşorarea intervalelor jubileelor de la o sută, la cincizeci de ani, pentru a mări şansele de prosperitate în Italia, alături de creşterea impozitelor sfântului oraş. Clement a acceptat demnităţile şi magistraturile oferite şi a asigurat ambasadorii că avea în adâncul inimii, reaşezarea Sfântului Scaun şi că se va implica cât de curând posibil. Ca dovadă a sincerităţii cuvântului său, a hotărât data noului jubileu pentru anul 1350. Iată bula făcută public în acea ocazie: „Fiul lui Dumnezeu, prin moartea pe cruce, fraţii mei, a obţinut pentru noi o bogăţie a indulgenţelor care este mărită prin meritele infinite ale sfintei Fecioare, martirilor şi sfinţilor, iar voi ştiţi că împărţirea acestor bogăţii aparţine succesorilor Sf. Petru. Bonifaciu al VIII-lea a poruncit deja, celui credincios, să facă un pelerinaj la bisericile Sf. Petru şi Sf. Pavel şi bula sa oferă întreaga iertare a păcatului, celor care fac această călătorie, la începutul fiecărui secol. Noi considerăm totuşi că în legea mozaică, pe care Isus Hristos a venit să o împlinească spiritual, al cincizecilea an este cel al jubileului sau al îndepărtării datoriilor. Din acest motiv şi pentru că viaţa omului este scurtă şi mulţi creştini să poată participa la această indulgenţă, oferim iertare deplină celor care vor vizita bisericile celor doi apostoli şi pe cea a Sf. Ioan din Lateran, în anul 1350, pe perioada a treizeci de zile dacă sunt romani şi a cinci luni dacă sunt străini”. (Idem, Clement al VI-lea).
33. Clement, a trăit ca să vadă acest jubileu pe care l-a hotărât şi să se bucure de bogatele beneficii ce veneau la trezoreria papală. „Annibal Cecano şi-a aşezat soldaţii în jurul Bisericii Sf. Ioan, din Lateran, iar la sfârşitul anului, a părăsit Roma, urmat de cincizeci de căruţe încărcate cu aur şi argint, pe care le-a dus Sfântului Părinte, sub responsabilitatea unei paze corespunzătoare. Însuşi Clement nu a rămas inactiv: vânduse un număr important de dispense regilor, prinţilor şi lorzilor care nu puteau merge la Roma, astfel că jubileul a produs o bogăţie prea mare Curţii din Avignon, ca să poată fi calculată sau estimată”. (Idem, Clement al VI-lea).
34. Benedict al XII-lea a dezamăgit în ceea ce priveşte ridicarea excomunicării împăratului Ludovic. Împăratul a implorat pe Clement al VI-lea să-l elibereze, dar papa l-a ţinut atât de mult timp încât, în cele din urmă s-a oferit să permită acestuia să dicteze termenii eliberării sale. Cu dragă inimă a făcut papa acest lucru şi printre condiţii, a stipulat ca împăratul să nu emită niciodată vreo hotărâre „ca împărat sau rege al romanilor, fără permisiunea specială a Scaunului Roman şi că după iertare, trebuie să implore pe papă, să-i ofere administrarea imperiului, iar Statele imperiului să jure prin cuvânt şi prin scris că vor veghea asupra Bisericii”. Împăratul a fost de acord şi cu aceste condiţii, însă nobilii imperiului l-au acuzat în mod public, pentru asta. Au protestat şi faţă de papa şi au început să spună că un împărat care a înjosit atât de mult slujba imperială, trebuie să fie silit să abdice.
35. Chiar şi după ce împăratul a făcut toate acestea, sub motivul că nu împlinea înţelegerea cu o promptitudine satisfăcătoare, Clement al VI-lea a emis următoarea bulă „care prin forţa şi furia blestemelor sale,dovicind sea, uăreaţă în faţa ( a întrecut toate bulele pe care Scaunul Roman le făcuse publice de-a lungul tuturor vremurilor bătute de vânturi: „Cu umilinţă implorăm puterea divină să lupte împotriva răutăţii şi să zdrobească mândria amintitului Ludovic, să fie aruncat la pământ de dreapta puternică a Domnului, să-l predea în mâinile duşmanilor săi şi celor care-l persecută. Fie ca o cursă neprevăzută să cadă peste el! Blestemat să fie la plecare şi la venire! Domnul să-l lovească cu nebunie, orbire şi venin! Cerurile să-l trăsnească! Fie ca mânia Dumnezeului Atotputernic şi a binecuvântaţilor apostoli Petru şi Pavel să se întoarcă împotriva lui în această lume şi în lumea care va veni! Fie ca întreaga omenire să se războiască cu el! Fie ca pământul să se deschidă şi să-l înghită cu repeziciune. Fie ca numele lui să fie şters din generaţia sa, să-i piară memoria de pe pământ! Stihiile să fie împotriva lui, casa să-i fie pustiită! Meritele tuturor sfinţilor să-l blesteme şi să se răzbune în viaţa aceasta! Fiii săi, să fie alungaţi din casele lor şi părăsiţi, sub ochii lui, în mâinile duşmanilor săi!”.( Idem, par. 15).
36. În 1347, Rienzi a ridicat Roma la întemeierea unei noi republici, cu Rienzi însuşi, ca mare tribun. Clement al VI-lea a condamnat pe Rienzi şi toate acţiunile sale, acuzându-l în mod public, „cu toate acele apelative terifiante aruncate fără încetare de papi împotriva duşmanilor lor. El era‚ un Belşaţar, măgarul sălbatic din Iov, un Lucifer, un antemergător al lui Antihrist, un om al păcatului, fiul pierzării, un fiu al diavolului plin de înşelătorii şi viclenie, ca fiara din Apocalipsa pe a cărei frunte era scris blasfemie’. El a batjocorit sfânta Biserică Catolică, spunând public că Biserica şi Statul Romei erau una”. (Milman: Idem, subiectul: Rienzi, par. 19, de la sfârșit).
37. În anul 1348, plaga neagră a măturat Europa şi a cauzat moartea multor oameni. Clerul neglija consideraţia datorată suferindului, muribundului şi celui mort, astfel că peste tot, călugării administrau aceste slujbe şi pretutindeni, recunoştinţa oamenilor s-a întors către ei şi a adus acestora un mare număr de daruri prin testamente şi ofrande. „Cardinalii, mulţi episcopi, numeroşi clerici secularizaţi, s-au îngrămădit către Avignon. Au cerut reprimarea călugărilor cerşetori. Cu care autoritate predicau ei, ascultau mărturisiri, opreau pomenile celui credincios, chiar şi cele cuvenite înmormântării mulţimilor, din diocezele lor? Consistoriul s-a întrunit, nimeni din cei prezenţi nu a îndrăznit să-şi înalţe vocea în apărarea călugărilor. Papa se ridică... El i-a apărat cu o elocinţă impunătoare împotriva delatorilor lor. La încheierea cuvântării sale, s-a întors către prelaţi şi li s-a adresat astfel: ,,Şi dacă aceşti călugări nu trebuiau să predice oamenilor, ce s-ar fi cuvenit să predicaţi voi? Umilinţa? Voi, cei mai mândri, cei mai dispreţuitori, care în procesiuni sunteţi pe cei mai impunători cai de paradă! Sărăcia? Voi, care sunteţi atât de lacomi, atât de dornici de câştig încât toate veniturile bisericeşti şi beneficiile lumii nu ar sătura aviditatea voastră! Castitate? Despre asta nu spun nimic! Dumnezeu vă cunoaşte vieţile, felul în care trupurile voastre sunt răsfăţate cu plăceri. Dacă urâţi pe călugării cerşetori şi le închideţi uşile, este ca ei să nu vă poată vedea vieţile. Voi, mai degrabă v-aţi risipi bogăţia pe proxeneţi şi golani, decât pe călugării cerşetori. Să nu fiţi surprinşi că aceştia primesc lucruri lăsate printr-un testament, făcut în apropierea morţii, pentru că ei preiau sarcina parohiilor abandonate prin dezertare de păstorii noștri, de unde conduceau pe convertiţi în casele lor de rugăciune, case de rugăciune şi de cinstire ale Bisericii, nu aşezăminte ale voluptăţii şi vieţii îmbelşugate”. ( Idem, cap. XI, par. 1).
38. La moartea lui Clement, cardinalii s-au întâlnit în conclavul solemn. Mai întâi au promulgat o lege pentru ei înşişi, prin care decretau ca papa să nu acorde titlul de cardinal, până când numărul cardinalilor nu era mai mic de şaisprezece şi atunci să nu fie crescut mai mult de douăzeci, că el nu trebuie să nominalizeze cardinalii fără consimţământul întregului colegiu al cardinalilor sau, în caz extrem, cel puţin două treimi. La fel, fără consensul lor, papa să nu destituie un cardinal, nici să-l pună sub arest, nici să-l aresteze sau să-i confişte proprietăţile şi că acest colegiu al cardinalilor, trebuie să aibă o jumătate din totalul veniturilor papalităţii. Toţi au jurat solemn să asculte de legea pe care au făcut-o, unii cu rezerva: „dacă aceasta este conform legii”.
39. Se făcuse propunerea ca să fie ales unul oarecare din numărul lor, dar cineva dintre ei i-a avertizat că dacă acela va fi făcut papă „caii cei nobili ai cardinalilor” vor fi „în câteva zile înhămaţi la căruţe sau vor trage din greu înaintea plugului”. Acest cumplit argument puse capăt acelei candidaturi. Alegerea finală a fost episcopul de Clermont, care a luat numele de Papa INOCENȚIU al VI-lea, 18 decembrie 1352 - 12 septembrie 1357. Prima sa faptă, ca papă, a fost să se elibereze de jurământul de a respecta statutul pe care alături de alţi cardinali îl creaseră şi apoi să-l declare fără valoare şi ilegal, încă de la început.
40. El a încercat să pună la cale o cruciadă prin care să ajute pe Împăratul de la Răsărit, să apere Constantinopolul împotriva turcilor, însă singurul monarh care a primit deschis chemarea, a fost Charles al Germaniei, însă a fost împiedicat de protestul cancelarului său, Conrad din Alezia, să ofere orice fel de ajutor şi care l-a chemat la el „să-şi amintească că papii au privit întotdeauna Germania, ca o inepuizabilă mină de aur şi că au avut constant mâinile întinse către noi, ca să ne jefuiască. Nu trimitem suficienţi bani la Avignon pentru instruirea copiilor noştri şi obţinerea beneficiilor? Nu furnizăm în fiecare an, sume suficient de mari pentru consacrarea episcopilor, pentru cererea de beneficii, continuarea proceselor şi apelurilor, pentru dispense, iertări, indulgenţe, privilegii şi în cele din urmă, pentru toate invenţiile simoniace ale Sfântului Scaun? Iată, papa cere o nouă subvenţie. Ce ne oferă el în schimbul aurului nostru? - Binecuvântări ineficiente, anateme, războaie şi o aservire ruşinoasă. Opreşte prinţe, parcursul acestui rău şi nu oferi despotismului pontifical, şansa să facă o a doua Italie, în afara Germaniei”. (Idem).
41. Când Inocenţiu a murit şi cardinalii s-au întâlnit în conclav să aleagă un succesor, a trecut o lună întreagă, fără să se ajungă la un acord. Convinşi că nu vor consimţi asupra nici unuia din numărul lor, s-a propus ca ei să aleagă ca papă, pe cineva care nu era din colegiul cardinalilor. S-a convenit ca William Grimoardi, abate la Sf. Victor, din Marsilia, să fie ales şi acesta şi-a luat numele de, Papa URBAN al V-lea, 28 octombrie 1362 - 19 decembrie 1370. El fusese trimis ca nunţiu papal în regatul din Neapole, de către Inocenţiu al VI-lea, motiv pentru care era absent din Avignon la momentul alegerii. Când a aflat de moartea lui Inocenţiu, a făcut remarca: „Dacă aş vedea măcar un papă care s-ar întoarce în Biserica sa de la Roma, ca să nimicească tiranii meschini ai Italiei, aş putea muri deplin satisfăcut a doua zi”.
42. Acum, aflându-se el însuşi papă, şi-a îndeplinit dorinţa şi s-a mutat de la Avignon, la Roma în 1367, sosind în acest oraş pe 16 octombrie. „El a fost felicitat de cler şi de oameni, cu o bucurie efervescentă. A celebrat Messa la altarul Sf. Petru, primul papă de după Bonifaciu al VIII-lea”. În august 1368, împăratul Charles al IV-lea a venit la Roma şi a fost încoronat de papă. Împăratul a condus calul papei, de la Castelul Sf. Angelo, la Biserica Sf. Petru şi a îndeplinit slujba de diacon al papei, în serviciul de la Bazilica Sf. Petru, dar Urban nu a rămas mult la Roma pentru că în septembrie 1370, a plecat către Avignon unde a sosit pe 24 septembrie; s-a îmbolnăvit chiar în acea zi şi a murit pe 19 decembrie.
43. Printr-o alegere obişnuită a cardinalilor, Urban al V-lea a fost urmat de Petru Roger, un nepot al lui Clement al VI-lea, care a luat numele papal de GRIGORE al XI-lea, 30 decembrie 1371 - 27 martie 1378. De pe vremea când pustiirea se revărsase peste ţara albigenzilor, prin Inocenţiu al III-lea, creştinătatea a pătruns în Franţa şi era predominantă, mai ales în Provincia Dauphine. Slujbaşii locali nu puseseră în aplicare împotriva lor hotărârile Bisericii, de aceea Grigore i-a adresat Regelui Charles al V-lea, al Franţei, următoarea scrisoare: „Prinţe, am fost informaţi că există în Dauphine şi în provinciile învecinate, o mulţime de eretici numiţi valdenzi, turlupini sau bulgari, care au în proprietatea lor, mari bogăţii. Sfânta noastră grijă este îndreptată către acel sărman regat, pe care Dumnezeu ţi l-a încredinţat ca să distrugi schisma, însă slujbaşii tăi corupţi de aurul acestor nemernici, în loc să servească dragilor noştri fii inchizitorii, în slujirea lor sfântă, au căzut ei înşişi în capcană, unde au găsit mai degrabă, moartea. Toate acestea se întâmplă înaintea ochilor celui mai puternic dintre lorzii din Dauphine. Îţi poruncim, prin virtutea jurământului dat de tine Sfântului Scaun, să extermini aceşti eretici, iar noi ne unim cu tine să mărşăluim, dacă este necesar, în fruntea armatelor tale, ca să stârnim zelul soldaţilor tăi şi să reînsufleţim curajul inchizitorilor”.
44. „Charles al V-lea, numit Cel Înţelept, a sprijinit pe papă în planurile sale însetate de sânge. În întreaga Franţă avusese loc, de curând, un masacru al nefericiţilor turlupini. Temniţele Inchiziţiei erau pline de victime şi a trebuit să construiască noi închisori la Embrun, Viena, Avignon şi într-un mare număr de alte oraşe, ca să poată reţine pe cel acuzat... La Toulouse şi Avignon, flăcările au mistuit câteva mii din aceşti nefericiţi, care erau cangrenaţi şi otrăviţi de erezie, după cum s-a exprimat Sfântul Părinte. Aceste execuţii teribile aduceau recompense nemaipomenite persecutorilor, aşa cum este atestat într-o epistolă, pe care Charles al V-lea a adresat-o lui Pierre Jacques de More, mare inchizitor al bulgarilor în provincia Franţei’. Secta turlupinilor a fost în cele din urmă anihilată în întregime, iar cuferele cancelariei apostolice erau burduşite cu bogăţii” .(De Cormenin: "History of the Popes", Gregor al XI-lea).
45. Au existat apeluri arzătoare pentru ca reşedinţa papală să fie din nou la Roma. Într-o zi la Avignon, Grigore a întrebat un eclesiastic: „De ce nu te consacri diocezei tale?”. El a primit un răspuns ascuţit: „De ce nu te consacri tu în dioceza a ta?”. Ca ecou la aceste chemări, Grigore a pornit la drum cu alaiul său (cu excepţia a şase cardinali, care au rămas la Avignon) în octombrie 1376, şi a sosit la Sf. Petru la Roma, pe 17 aprilie 1377. În prima parte a anului 1378, a decis să meargă din nou la Avignon, dar a intervenit moartea sa, pe 27 martie.
46. De îndată ce s-a aflat la Roma că Grigore al XI-lea a murit, întregul oraş s-a ridicat într-un tumult turbulent, cerând să fie ales un papă roman. Şaisprezece cardinali din colegiul cardinalilor se aflau în Roma. S-au adunat într-un conclav. Gloata a înconjurat locul pretinzând „un papă roman! Vom avea un papă roman!”. Au cerut să fie lăsaţi să vorbească cardinalilor. Cardinalii au consimţit, neîndrăznind să refuze. Cel care a vorbit în numele mulţimii a prezentat felul în care, timp de şaptezeci de ani, poporul sfintei Rome nu a avut un păstor; a spus că existau mulţi eclesiastici înţelepţi şi nobili în Roma, care erau capabili să conducă Biserica, dacă nu în Roma, atunci în Italia. Ei au spus cardinalilor că oamenii erau atât de hotărâţi în această chestiune, încât, dacă acest conclav nu se va supune cererii lor, exista pericolul unui masacru general, în care cardinalii vor pieri cu siguranţă”.
47. Pe toată durata audienţei sale, mulţimea protesta de jur împrejurul clădirii, strigând: „Un papă roman! Dacă nu un roman atunci unul italian!”. Cardinalii au răspuns foarte smeriţi purtătorului de cuvânt al gloatei, că „nicio alegere a unui papă nu poate fi la cerere, prin favoare, teamă sau agitaţie, ci doar prin intermedierea Spiritului Sfânt. ‚Noi suntem sub puterea voastră, voi ne puteţi ucide, însă noi trebuie să acţionăm potrivit cu poruncile lui Dumnezeu. Mâine celebrăm Messa pentru coborârea Spiritului Sfânt şi după cum Spiritul Sfânt ne va îndrepta, aşa vom face’. Oamenii au răspuns: ‚Dacă voi stăruiţi să acţionaţi în dispreţul lui Hristos, dacă nu avem un papă roman, noi vom tăia în bucăţi pe aceşti cardinali şi pe francezi’”.
48. Intruşii au fost convinşi în cele din urmă să părăsească sala, iar cardinalii şi-au început deliberarea. Pe parcursul întregii nopţi, gloata a continuat să strige: „Un papă roman! Un papă roman!” Dimineaţa devreme, nişte bărbaţi s-au urcat pe clopotniţa Bisericii Sf. Petru şi au tras clopotele, ca şi cum oraşul ar fi fost cuprins de flăcări în timp ce marea mulţime încă cerea „Un papă roman!”. Ziua a trecut fără nicio alegere. Întreaga noapte masa de oameni şi-a continuat strigările, alături de dangătul clopotelor şi bătăile în uşile clădirii. unde erau adunaţi cardinalii. Dimineaţa a sosit cu o creştere a tumultului. Cardinalii au încercat să vorbească de la ferestre oamenilor, dar toate eforturile lor erau întâmpinate cu strigătul : „Un roman! Un roman!”. Din acel moment nu era acceptat nici măcar un italian. Tot atunci mulţimea a reuşit să spargă pivniţa papei, având la dispoziţie abundenţa şi diversitatea de vinuri scumpe păstrate acolo, astfel că, la furia lor s-a mai adăugat și beţia.
49. Unsprezece din cei şaisprezece cardinali erau francezi şi bineînţeles că ar fi dorit, dacă era posibil, un papă care să stea la Avignon. Mulţimea a devenit însă acum atât de violentă încât întregul conclav era în pericolul să fie masacrat, astfel că în cele din urmă au fost de acord şi au ales pe arhiepiscopul de Bari, Bartolomeu Prignani, ca papă, dar pentru că nu era un roman, cardinalii s-au temut să-l facă cunoscut până când nu-şi vor fi aranjat evadarea. De aceea, au prezentat la fereastră, pe cardinalul Bisericii Sf. Petru „cu ceva care să fie sau părea să fie patrafirul şi mitra papale”. Instantaneu, gloata a strigat triumfător: Avem un papă roman! Cardinalul Sf. Petru. Viaţă lungă Romei! Viaţă lungă Sf. Petru! Mulţimea a dat buzna acum în sala de conclav, s-a strâns în jurul vârstnicului cardinal de la Sf. Petru şi în felicitările lor sălbatice aproape l-au sufocat, în ciuda protestului său că nu el era papa. O parte din masa de oameni s-a grăbit către palatul său, l-au deschis, au aruncat mobilierul în stradă şi l-au devastat de la pivniţă până la mansardă.
50. Când mulţimea a intrat în salon, cardinalii continuau să scape prin pasaje secrete. Adevăratul papă-ales s-a ascuns, temându-se să nu fie masacrat, pentru că nu era roman ci doar italian. În ziua următoare cardinalii romani, l-au găsit şi au trimis notificarea alegerii sale slujbaşilor romani şi pentru că gloata îşi consumase în mare măsură furia, li s-a permis să continue cu ceremoniile instalării. Predica de înscăunare a fost după textul: „Aşa ar trebui el să fie, un Mare Preot fără pată”. A fost proclamat Papa URBAN al VI-lea, 21 aprilie 1378 - 15 octombrie 1389
51. În aceeaşi zi în care Urban al VI-lea, era consacrat papalităţii „de la Roma, cardinalii au scris celor şase care rămăseseră la Avignon, ca să-i informeze despre alegerea arhiepiscopului de Bari” astfel: „Defunctul nostru Părinte Grigore a cărui amintire să fie sfântă, părăsindu-ne într-o îngrijorare de nedescris, pe 27 martie, am intrat în conclav pe 7 aprilie, ca să deliberăm pentru alegerea unui nou pontif. În ziua următoare iluminaţi fiind de razele acelui Soare care niciodată nu apune, cam pe la ora când Spiritul Sfânt a coborât peste apostoli, noi cu toţii am ales în deplină libertate şi în unanimitate, ca înalt pontif, pe respectuosul părinte şi domn în Hristos, Bartolomeu, arhiepiscop de Bari, un om înzestrat într-o măsură aleasă cu fiecare virtute devenită atât de important, o atitudine. Ştirea alegerii sale a fost primită cu aclamaţii puternice de o mulţime imensă de oameni. Pe data de 9 aprilie, a fost aşezat pe tronul apostolic, luându-şi cu acea ocazie numele de URBAN al VI-lea. În ziua învierii Domnului nostru, a fost încoronat solemn, potrivit obiceiului, în Bazilica Sf. Petru. Ne-am gândit că este necesar să vă transmitem această explicaţie care prezintă adevărul şi doar adevărul a ceea ce s-a petrecut în timpul acestor câtorva zile în Biserica Romană. Vă puteţi bizui în totalitate pe ceea ce am scris şi este de datoria voastră să puneţi sub semnul îndoielii, ca absolut false, toate rapoartele în sens contrar”. (Bower: "Lives of the Popes", Urban al VI-lea).
52. Despre Urban, un istoric papal a scris că, era „un prelat ce putea fi privit ca fiind cel mai demn pentru papalitate, dacă nu ar fi fost vreodată papă”, iar un scriitor al vremurilor care-i era favorabil, a spus: „În Urban al VI-lea, s-a verificat proverbul: nimic nu este mai insultător decât un om mărunt ridicat brusc la putere”. El a predicat din textul: „Eu sunt păstorul cel bun” în care a dojenit pe cardinali pentru îngăduinţa bogăţiei şi luxului şi a marilor ospeţe şi i-a ameninţat că-i va aduce la o singură porţie de mâncare la masă. Din aceste motive a fost nevoie de doar câteva zile până când cardinalii să înceapă să le pară rău că l-au ales papă şi să caute o cale prin care să-l renege. Asaltul sălbatic şi periculos al oamenilor le-a oferit suportul să pretindă că alegerea sa a fost forţată şi de aceea nu era validă. El însuşi pe timpul conclavului, în prezenţa populaţiei agitate, a spus celorlalţi cardinali: „Voi vedeţi ce metode sunt folosite. Cel care va fi în acest fel ales, nu va fi papă. Din partea mea eu nu l-aş asculta, de fapt nici nu se cuvine să fie ascultat, de niciun catolic bun”.
53. Cardinalii francezi, au fost bineînţeles împotriva unui papă care nu ar sta la Avignon, iar ceilalţi cardinali erau amărâţi de regula noului papă. Cardinalii şi-au stabilit reşedinţa la Anagni. Papa a mers la Tivoli şi a îndemnat pe cardinali către acel oraş. Ei au răspuns că făcuseră cheltuieli mari pentru întemeierea rezidenţei lor la Anagni şi că nu mai au posibilitate să facă acelaşi lucru a doua oară pentru mutarea la Tivoli. Pe 9 august 1378, cei doisprezece cardinali „au făcut publice scrisorile enciclice adresate credincioşilor din toată creştinătatea”, după cum urmează: „V-am adus deja la cunoştinţă despre furia poporului roman şi a conducătorilor lor, la fel ca şi despre violenţa la care am fost supuşi, forţându-ne să alegem un papă italian pe care Spiritul Sfânt nu l-a ales. O gloată mânată de fanatism, a smuls de la noi numirea temporară a unui apostat, un criminal, un eretic, mânjit de orice nelegiuire, el însuşi a recunoscut că alegerea sa trebuia să fie doar provizorie. În dispreţul jurământului său el ne-a silit prin ameninţări cu moartea să-l ridicăm pe Scaunul Apostolului şi să-i acoperim fruntea mândră cu tripla coroană. Acum că ne găsim dincolo de atingerea mâniei sale, îl declarăm ca fiind un intrus, un uzurpator şi un antihrist. Pronunţăm anatema împotriva lui şi asupra celor care se vor supune autorităţii sale”. (De Cormenin: Subiectul Anul 1378 d.Hr.).
54. Acum, că papalitatea atinsese şi ţinea cu înverşunare vârful unei puteri lumeşti absolute şi iresponsabile, a continuat să facă următorul pas logic - să devoreze ce era de importanţă vitală şi să se rupă ea însăşi în bucăţi. Şambelanul Papei Urban, a părăsit Castelul St. Angelo şi problematica lui Urban şi a venit la cardinalii din Anagni, aducând cu el bijuteriile şi ornamentele papei. Unul din cardinalii care fusese de partea lui Urban, a murit rămânând doar trei, în timp ce la Anagni erau treisprezece împotriva lui, iar la Avignon şase. Urban a anunţat că va crea nouă noi cardinali, dar pe neaşteptate a făcut douăzeci şi şase, care erau deja mai mult decât toţi cei adunaţi acolo laolaltă. Această acţiune i-a îndepărtat pe cei care stătuseră lângă el şi i-a unit pe toți împotriva lui; pe toți, adică întregul corp - douăzeci şi doi - a cardinalilor din numărul iniţial. Acum, acest colegiu de douăzeci şi doi de cardinali iniţiali, au ales fără întârziere un alt papă, pe Robert din Geneva, care şi-a luat numele papal, de CLEMENT al VII-lea, 20 septembrie 1378 - 16 septembrie 1394. „Competenţele care, potrivit biografului său subiectiv, au recomandat pe cardinalul Genevei, erau mai degrabă cele ale unui succesor al lui John Hawkwood, sau ale unui duce din Milano decât ale apostolilor. Energia extraordinară a trupului şi rezistenţa la oboseală, curajul cu care şi-a riscat viaţa ca să reducă la tăcere pe papa nepoftit, înţelepciunea practică şi experienţa în afacerile lumeşti ale Bisericii, originea superioară prin care era aliat cu cele mai multe din casele regale şi princiare ale Europei. Despre austeritate, devoţiune, învăţătură, sfinţenie, generozitate, niciun cuvânt”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea a XIII-a, cap. 1, penultimul paragraf).
55. Părea astfel că existau doi papi aleşi de aceeaşi cardinali, din acest motiv se răspândise prin creştinătate întrebarea care papă era cu adevărat capul Bisericii. Prin urmare, întregul creştinism era împărţit. Urban era cunoscut ca papă legal de Germania, Ungaria, Anglia, Polonia, Bohemia, Danemarca, Suedia, Prusia, Norvegia, Olanda, Toscana, Lombardia şi ducatul Milano. Regele Franţei a adunat un conciliu şi a cerut ca ei să decidă în favoarea unuia, a cărui alegere ar fi fost cea mai puţin scandaloasă. Pe această chestiune, conciliul a votat în unanimitate pentru Clement. Atunci Franţa a recunoscut oficial ca papă, pe Clement, însoţită fiind de Lorena, Savoia, Scoţia, Navaro, Aragon şi Castilia, Sicilia, Insulele Rodos şi Cipru.
56. Astfel, în fruntea celor două ramuri ale creştinismului divizat, stăteau aceşti doi papi turbaţi şi hotărâţi. Amândoi erau bărbaţi „în faţa cărora, sentimentul profund religios, nu se putea decât întoarce cu spatele, ruşinat şi confuz... Faptele de cea mai revoltătoare cruzime, faţă de proprii susţinători, au arătat că Urban era un tip din acea breaslă, perfid şi extrem de inuman, care a dezonorat în viitor, răii papi italieni. Părea aproape să confirme acuzaţia de nebunie. Pe de altă parte, cel mai mare elogiu a lui Clement, erau perspicacitatea sa şi experienţa sa publică, un conducător viteaz al unei societăţi libere”. (Milman: Idem, cap. II, parag. 1). Fiecare a emis o bulă prin care denunţa pe celălalt ca „Antihrist”.
57. Ca şi consecinţă firească, „a început un război înverşunat între cei doi papi. Anateme, interdicţii, răsturnări de la putere şi blesteme, au fost preludiul luptei sângeroase care în curând avea să copleşească naţiunile apusene. Urban a lansat o bulă împotriva rivalului său şi l-a citat să apară înaintea Curţii Romei ca să fie judecat şi condamnat ca antipapă. De partea sa, Clement a detonat un decret teribil împotriva duşmanului său şi l-a citat înaintea consistoriului din Avignon, ca să fie judecat pentru uzurparea Scaunului Apostolic. În cele din urmă, amândoi refuzând să răspundă chemării celuilalt, s-au anatemizat unul pe altul prin dangăte de clopot şi lumini de torţe, declarând pe celălalt apostat, schismatic şi eretic. Au recomandat insistent cruciade unul împotriva altuia, chemând în ajutorul lor pe toţi bandiţii şi răufăcătorii din Italia şi Franţa, dându-le liber, ca unor fiare sălbatice, să se repeadă asupra nefericiţilor locuitori care recunoşteau pe Clement, sau preferau pe Urban.
58. „În Statele Bisericii, clementinii (cei care urmau pe papa Clement - n.ed.), au făcut ravagii teribile, au ruinat castele, au ars sate şi chiar câteva oraşe, au pătruns până la Roma, sub conducerea lui Budes, un căpitan breton, au pus mâna pe fortăreaţa St. Angelo şi au comis atrocităţi în toate părţile oraşului. În Napoli şi Romagna, urbaniţii (cei ce urmau papei Urban – n.ed.), sub comanda unui englez cu numele Hawkwood, fost lider al companionilor liberi, şi-au luat revanşa şi au trecut la represalii. Peste tot jaful, violul, incendierile şi crima, erau înfăptuite în numele lui Clement, sau în onoarea lui Urban. Nefericiţii agricultori au fugit cu nevestele şi copiii, ca să scape de acoliţii pontifului roman şi au fost masacraţi de către trupele papei de la Avignon.
59. „Peste tot, cătunele şi satele arătau ochiului doar ruine înnegrite de flăcări, trupurile moarte a mii de bărbaţi şi femei, zăceau neîngropate pe câmpuri, mulţimile hoinăreau fără încetare, holdele erau călcate în picioare din lipsă de secerători şi aceste provincii minunate erau ameninţate să fie transformate în imense pustiuri, dacă acest Căpitan Hawkwood nu ar fi luat prizonier pe conducătorul clementinilor, punând astfel capăt devastărilor pentru o perioadă de timp”. (De Cormenin: "History of the Popes," subiectul: Urban al VI-lea și Clement al VII-lea).
60. „Marea dificultate a lui Urban, era dezordinea şi sărăcia finanţelor sale. Bogăţia obişnuită care curgea către curtea papală a fost stopată de turbulenţa vremurilor. Domeniile papale erau devastate de război, ocupate de duşmanii săi sau de prinţii independenţi. În aceste condiţii, nu doar că şi-a dat spre proprie folosinţă veniturile de la toate beneficiile vacante, şi a vândut cetăţenilor Romei, proprietatea şi drepturile bisericilor şi mănăstirilor (din acest comerţ a obţinut patruzeci de mii de florini (Un florin era egal cu 2.421,5 dolari), nu a vândut doar tezaurele bisericilor, aurul şi argintul statuetelor, crucilor, chipurilor sfinţilor şi tot mobilierul superb, ci a recurs de asemenea la măsura extraordinară de a însărcina pe doi dintre noii săi cardinali, să vândă, să pună zălog şi să înstrăineze domeniile şi proprietăţile Bisericii, chiar fără consimţământul episcopilor, clerului beneficiar sau mănăstirilor”.
61. „Peste tot se puteau găsi divergenţe, prăduiri, chiar vărsări de sânge, un cler izgonit şi uzurpat, abaţii şi episcopi deposedaţi şi tulburaţi; certuri, lupte pentru biserici şi mănăstiri. Printre motivele de dezacord, exista unul și mai strident: tendinţelor demoralizatoare şi de de-creştinare ale vremurilor, s-a adăugat o problemă pe care, cel bun, n-o putea înţelege, iar pentru cel rău, putea fi o scuză pentru orice faptă violentă, înşelăciune sau lăcomie. Papa Clement şi cardinalii săi, sunt responsabili de marile atrocităţi, împotriva susţinătorilor lui Urban. Partizanii italieni ai lui Clement, care scăpaseră de cruzimea lui Urban, s-au adunat la curtea lui Clement, însă acea curte care la început, era extrem de săracă, a oferit doar o ospitalitate rece acelor străini credincioşi, care au trebuit să sufere martirajul sărăciei pentru loialitatea lor. Când aceasta a devenit cunoscută, alţii și-au înăbuşit opiniile, au arătat ascultare puterii dominatoare şi astfel şi-au păstrat beneficiile.
62. „Din când în când, Franţa îşi plângea cu amărăciune extravaganţa şi îngăduinţa mândriei de a se fi lipit de pontiful ei independent. Dacă Franţa ar fi avut propriul papă, trebuia să asigure cheltuiala susţinerii, nu doar a acelui papă dar şi a conclavului său. În timp ce regatele Transalpine, ce ascultau de Urban, ofereau doar o supunere stearpă, neplătind zeciuieli Scaunului Papal, au intrat pe tăcute în posibilitatea numirii la beneficii vacante; în Franţa, libertăţile Bisericii erau constant încălcate. Clerul era strivit sub cereri de zeciuieli şi subvenţii, iar proprietăţile lor erau încărcate de datoriile pentru îmbogăţirea Camerei Apostolice.
63. „Cei şaizeci şi trei de cardinali, aveau supraveghetori care stăteau la pândă în toate locurile ţinutului, înarmaţi cu bule papale, ca să notifice dacă oricare mare beneficiu devenise vacant în mitropolie, în bisericile din colegiu, sau în stăreţiile abaţiilor bogate. Acestea erau luate în stăpânire, ca rezerve papale, pentru răsplata sau asigurarea fidelităţii cardinalilor nerăbdători. Ei le transmiteau, de asemenea, prin succesiune unul altuia, uneori dorind să mascheze acumularea unui mare număr, doar prin încărcarea beneficiilor cu mari plăţi către ei înşişi. ‚Deci’, spune un eclesiastic al zilei, ‚intenţiile generoase ale regilor şi familiilor regale au fost dejucate, slujirea lui Dumnezeu neglijată, devoţiunea celui credincios era rezervată, ţinutul a fost vlăguit, mulţi eclesiastici erau în ultimul stadiu al sărăciei, şcolile înfloritoare ale ţinutului, erau reduse la nimic, iar Universitatea din Paris jelea după studenţi”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea a XIII-a, cap. II)
64. Având o asemenea privire de ansamblu, a nenorocirii lumii sub această oribilă anarhie a papalităţii, nu este o necesitate să urmărim în detaliu mai mult decât parcursul individual al papilor care, din perspectivele lor, nu doar au păstrat-o ci au mărit această anarhie timp de cincizeci de ani. Urban al VI-lea a descoperit că unii din cardinalii săi, se puseră de acord să numească gardieni pentru el, din pricina conduitei sale extreme şi disperate. Cei şase, care se pare că au plănuit acest lucru, au fost arestaţi de către papă, legaţi în lanţuri şi „aruncaţi într-o temniţă înghesuită şi fetidă, un vechi rezervor sau bazin”. Inchizitorii pe care i-a trimis să-i ancheteze, au fost atât de afectaţi de suferinţele lor, încât atunci când s-au întors să prezinte bilanţul „doi dintre ei au izbucnit în lacrimi. Urban le-a batjocorit cu asprime slăbiciunea muierească. Teodoric, după relatarea sa proprie, a îndrăznit să îndemne pe papă la iertare. Urban însă, a devenit doar mai furios, faţa i s-a înroşit ca un felinar, iar glasul său era sufocat de patimă”.
65. După ce a ţinut pe cardinali ceva timp în temniţă, determinându-i „să sufere de foame, sete, frig şi reptile”, Urban le-a cauzat apoi o teribilă tortură. Aceasta s-a întâmplat în Nocera. Urban era asediat în Nocera, dar printr-un atac, a reușit să evadeze. „El a târât după sine, pe cardinalii nenorociţi. Pe durata fugii către galere, episcopul din Aquila, slăbit din cauza torturii, nu a putut menţine bietul său cal la aceeaşi iuţeală. Urban, suspectându-l că ar fi încercat să scape, a dat ordin, în furia sa să fie omorât: trupul acestuia a rămas pe caldarâm neîngropat. Cu restul a pornit pe partea cealaltă, către Sicilia, apoi către Genoa. Cardinalii, în cazul în care ar fi ajuns la Geneva în viaţă, nu ar fi supravieţuit mult timp. Din unele rapoarte se spune că au fost legaţi în saci şi aruncaţi în mare sau expediaţi în secret, în temniţă”. Doar unul din cei şase a fost cruţat. Nebunia Papei Urban, era pur şi simplu efectul intoxicaţiei puterii absolute şi gelozia rivalităţii la această putere, aşa cum a fost în cazul lui Caligula, Tiberius sau Nero.
66. În aprilie 1389, Urban al VI-lea, ca să-şi umple mai bine cuferele sale, a recurs la planul reducerii ulterioare a termenului, la care jubileul papal se putea repeta. Intervalul era la fiecare al treizeci şi treilea an, începând cu jubileul anului următor. „Creştinătatea era îndemnată să profite ea însăşi, de binecuvântările incalculabile ale unui pelerinaj la Roma, cu toate beneficiile indulgenţelor. Tezaurul Sfântului Scaun era pregătit să primească omagiul lumii”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea a XIII-a, cap. II, par. 4). Urban nu a mai trăit totuşi, să culeagă recolta de aur ce avea să vină.
67. La moartea lui Urban al VI-lea, 15 octombrie 1389, cardinalii rămaşi, şaptesprezece la număr, pe care el i-a numit, au continuat cu alegerea unui succesor, întâlnindu-se într-un conclav la Roma, sau în apropiere şi au ales pe Petru Tomacelli care şi-a luat numele de Papa BONIFACIU al IX-lea, 2 noiembrie 1389 - 1 octombrie 1404. Acesta a creat imediat patru cardinali noi. Când jubileul a expirat, a trimis pe colectorii săi, în toate ţările care erau de partea sa, în această schismă „cu întreaga putere să garanteze că indulgenţele jubileului pentru cei împiedicaţi de boală sau orice impediment legal vor ajunge la Roma. S-au colectat astfel sume imense”. Ca să strângă bani pe mai departe, a transformat vânzarea slujbelor Bisericii într-un sistem meticulos, de la cardinalate, până la cel mai de jos slujbaș, care era în administrarea sa. „Pentru a permite, a scuza şi a consacra această simonie”, el a organizat „ca taxă permanentă annatele, sau primele roade ale fiecărui episcopat sau abaţie bogată, calculată la o altă scară, triplă decât cele stabilite înainte în cărţile papale. Acestea trebuiau plătite în avans de candidaţii la promovare, cu toate că unii dintre ei nu vor fi fost niciodată posesorii beneficiului. Îi era indiferent total, lui Bonifaciu, dacă putea să-l vândă din nou, iar după cum candidaţii rareori veneau la curte cu bani corespunzători cererii, cămătarii, cu care papa era în alianţe profane, măreau suma către un profit exorbitant. Datoria era, uneori, urmărită în justiţie la curtea papei”.
68. „Beneficiile mai mici erau plătite încă din ziua numirii neruşinate şi degradante. Oamenii hoinăreau pe lângă Lombardia şi alte părţi ale Italiei, cercetând vârsta parohilor încărunţiţi sau priveau la bolile şi infirmităţile lor. Pentru acest serviciu, erau bine plătiţi, de către lacomii aspiranţi ai Romei. În raportul lor tariful creştea sau scădea. Beneficiile erau plătite iarăşi şi iarăşi. Favorurile erau achiziţionate de ultimul cumpărător cu magicul cuvânt ‚prioritate’ care costa douăzeci şi cinci de florini, putea fi însă înlocuit cu o expresie mai puternică (la cincizeci de florini), privilegiu al priorităţii. Cererile deja onorate erau uneori anulate, în favoarea unui ofertant mai generos, iar papa privea la oferta mai mică, ca la o încercare de a-l înşela.
69. „În acelaşi an, secretarul Teodoric din Niem, avea cunoştinţă de acelaşi beneficiu vândut pe parcursul unei săptămâni, câtorva aspiranţi succesivi. Beneficiile erau atât de făţiş vândute încât dacă banii nu erau la vedere, papa putea primi preţul în natură, porci, oi, boi, cai sau cereale. Slujbaşii erau la fel de îndemânatici ca el, în aceste şmecherii. Auditorii săi puteau deţine douăzeci de expectative şi primeau primele roade. Ochiul lui Argus al papei privea totuşi la patul de moarte al tuturor slujitorilor săi. Cărţile lor, mantiile, mobilierul, banii reveneau papei. Niciun fel de favoare, chiar și cea mai mică, nu era semnată fără o taxă de un florin. Papa, chiar şi pe durata Messei, era văzut consultându-se cu secretarii săi, în privinţa acestor afaceri lumeşti. Acumularea multor bunuri, de către acești oameni nedemni, era ruşinoasă chiar şi în acele timpuri”. (Idem, cap. III, paragrafele 2 și 3).
70. Bineînţeles, „la capitolul pretenţii, Clement nu era mai prejos decât competitorul său. El a ruinat clerul Franţei şi al Spaniei, prin impuneri enorme şi a stors sume incredibile de la cel credincios. În timp ce Italia era în acest fel apăsată de un pontif avar, Franţa gemea sub greutatea impozitelor ce se acumulaseră pentru susţinerea risipei papei de la Avignon, a celor treizeci şi şase de cardinali ai săi, amante şi favoriţi. În cele din urmă prelaţii regatului, obosiţi de a mai plăti lui Clement a zecea parte, de fapt acum, a douăzecea parte din veniturile lor, s-au adunat la Universitate şi au numit cincizeci şi patru de cercetători care să stabilească paşii pentru restabilirea unităţii în Biserică şi pentru ca, după cum spuneau ei, ‚să aibă doar un papă în grijă’”. (De Cormenin: "History of the Popes," subiectul: 1389 d.Hr.).
71. Cercetătorii Universităţii, după o evaluare serioasă a situaţiei, au redactat următoarea epistolă: „Biserica a căzut în dizgraţie, servitute şi sărăcie. Doi papi au înălţat în preoţie doar slujbaşi nedemni şi corupţi, care nu au sentimente de echitate sau ruşine şi care se gândesc doar cum să-şi satisfacă pasiunile. Ei jefuiesc proprietatea văduvei şi a orfanului, în acelaşi timp în care prăduiesc bisericile şi mănăstirile. Sfânt sau profan, nimic nu este interzis, pentru ei, ca să scoată bani. Pentru aceştia, religia este o mină de aur în care lucrează până la ultimul filon. Ei vând totul, de la naştere la înmormântare. Fac comerţ cu pyx (obs. - recipient în care se păstrează pâinea consacrată pentru euharistie), cruci, potire, vase sfinte şi relicve ale sfinţilor. Nimeni nu poate obţine vreo bunăvoinţă, vreo favoare fără a plăti pentru ea. Cel care obţine demnităţi eclesiastice nu este cel mai demn, ci cel mai bogat. Cel care dă bani papei, poate dormi în siguranţă, deşi poate că şi-a ucis propriul părinte, pentru că este asigurat de protecţia Bisericii. Simonia este în mod public folosită, vânzând cu neruşinare diocezele, veniturile bisericeşti sau beneficiile celui mai bun sau ultimului ofertant. Acestea sunt faptele prinţilor Bisericii. Ce am putea spune despre clerul inferior care nu mai administrează sacramentele decât pentru aur? Ce vom spune despre călugării ale căror percepte morale sunt mai corupte decât ale locuitorilor vechii Sodome? Este timpul, iluştri părinţi, să puneţi capăt acestei deplorabile schisme, să proclamaţi libertatea Bisericii Galicane (Franceze) şi să limitaţi puterea pontifilor”. (Idem)
72. Această epistolă a fost trimisă de ambasadori Papei Clement, la Avignon. Ambasadorii şi-au asigurat un conclav complet al cardinalilor, cu papa prezent, căruia i-au citit scrisoarea în întregime. După lectură, ambasadorii au prezentat cererea regelui către Clement şi a Universităţii, să renunţe la pontificat. La auzul acestui apel, Clement s-a săltat din scaunul său, a smuls documentul, l-a rupt în bucăţi şi l-a călcat în picioare. A dorit să ştie de la cardinali ce pedeapsă se potrivea celor care au folosit un astfel de limbaj în scrisoare. Cardinalii l-au surprins spunându-i că sfatul oferit de Universitate era demn de o serioasă consideraţie, că toate posibilităţile de colectare a resurselor fuseseră epuizate, iar sursa lor de bani se închisese. Aceste amănunte, doar i-au accentuat crizele de turbare. Le-a reproşat laşitatea trădătoare şi în mânia sa, a părăsit conciliul, retrăgându-se în camera sa unde furia excesivă l-a dus la apoplexie şi apoi la moarte, după trei luni de zile.
73. De îndată ce moartea lui Clement a fost cunoscută la Paris, Universitatea s-a adresat regelui implorându-l să interzică cardinalilor de la Avignon, să aleagă un alt papă. Regele a trimis un mesaj, în acest scop, cardinalilor la Avignon. Regele Aragonului s-a adresat lor în acelaşi sens. Arhiepiscopii din Treves, Mainz şi Cologne, au făcut aceeaşi cerere. Şi Papa Bonifaciu bineînţeles. Dar cardinalii au fost precauţi şi au prevenit toate aceste lucruri: fiind în conclav solemn, au refuzat orice fel de comunicare până când deliberările lor se vor fi încheiat. S-au înţeles totuşi între ei şi au făcut un jurământ „ca oricine va fi ales, să demisioneze de îndată din papalitate, la cererea cardinalilor, cu asigurarea că şi Bonifaciu va face la fel”.
74. Conclavul a ales pe cardinalul din Luna, care a deplâns în mod repetat schisma şi declara deschis că dacă ar fi fost papă ar fi pus capăt acesteia de îndată. Când a trimis regelui Franţei înştiinţarea alegerii sale, l-a informat pe rege că doar insistenţa cardinalilor l-au silit să accepte slujba indezirabilă de papă, dar că era deplin pregătit să facă orice considera oportun, pentru pacea Bisericii. Universitatea din Paris a primit cu bucurie acest cuvânt şi i-a trimis un mesaj în care l-au recunoscut ca papă şi au apreciat extrem de mult nobilele lui sentimente. A răspuns încă o dată adaptând fapta sa cuvântului: „Sunt tot atât de pregătit să demisionez din slujbă ca şi când mi-aş scoate această beretă”. Înainte de moartea lui Clement al VII-lea, Bonifaciu al IX-lea declarase lumii că, era nerăbdător să se sfârşească schisma, dar fiecare papă dorea ca schisma să se termine prin demisia celuilalt. Cei doi papi contemporani erau acum BENEDICT al XIII-lea (la Avignon), 28 septembrie 1394 - 29 noiembrie 1424, și BONIFACIU al IX-lea (la Roma), 2 noiembrie 1389 - 1 octombrie 1404,
75. Nenorocirile anarhiei papale, deveniseră acum atât de mari, încât regele Franţei a preluat conducerea marilor puteri ale creştinătăţii, unite ca să salveze papalitatea de ea însăşi. A trimis reprezentanţi în Germania şi Anglia ca să promoveze acest ideal. Universitatea din Paris a lansat o petiţie cu toate faptele lui Benedict al XIII-lea, către cel care va veni pentru a fi un papă adevărat şi universal. Benedict a emis o bulă prin care denunţa acest demers drept un pamflet defăimător. O adunare naţională a Statului şi Bisericii Franţei s-au întrunit în Paris, a aprobat planul regelui şi a trimis ambasadori la Benedict, implorându-l să se conformeze. Acesta a formulat un răspuns după cum urmează: „Ştiţi cu toţii, prinţi ai Statului şi ai Bisericii, că voi sunteţi supuşii mei, întrucât Dumnezeu a supus pe toţi oamenii autorităţii mele! Să ştiţi că şi cardinalii nu au altă putere decât de a alege ca papă pe cel mai merituos din numărul lor şi de îndată ce l-au ales şef suprem al Bisericii, Spiritul Sfânt îl luminează brusc. El devine infailibil şi puterea sa o egalează pe cea a lui Dumnezeu: el nu mai poate fi supusul oricărei puteri. El este aşezat deasupra puterilor pământului şi nu poate fi destituit din tronul apostolic, nici chiar de propria dorinţă. Demnitatea pontifului este în cele din urmă atât de redutabilă, încât lumea trebuie să asculte de decretele noastre, să se arunce în praf şi să tremure la cuvântul nostru!”. (De Cormenin: "History of the Popes," subiectul anul 1389).
76. Au trecut doi ani şi eforturile regelui Franţei erau atât de bine primite de puterile Europei, încât în 1398 la o adunare a Statelor şi clerului Franţei, s-a anunţat că nu doar regele şi Biserica Franţei hotărâseră să ceară ambilor papi renunţarea la papalitate, dar în acest demers erau susţinuţi de regatele Ungariei, Boemiei, Angliei, Aragonului, Castiliei, Navarei şi Siciliei. Aceeaşi adunare a retras necondiţionat supunerea faţă de Benedict al XIII-lea şi acest act a fost făcut public prin scrisori în întreg regatul Franţei. Când aceste epistole au ajuns la Avignon, chiar şi cardinalii de acolo s-au retras de la papa Benedict. Un reprezentant al împăratului, al regelui Franţei şi a clerului Germaniei şi Franţei a fost trimis la Roma, ca să prezinte cererea lor lui Bonifaciu al IX-lea de renunţare a acestuia. Când însoţitorii papei au început să arate ceva teamă că el ar putea să cedeze cererii, el le-a spus: „Bunii mei copii, papă sunt, papă voi rămâne, în ciuda tuturor rugăminţilor regilor Franţei şi Germaniei!”.
77. Reprezentantul a revenit în Franţa şi a fost trimis în misiune la papa Benedict al XIII-lea, la Avignon. Singurul răspuns pe care l-a putut obţine de la Benedict, a fost: „Fie ca regele Franţei să emită ce hotărâri doreşte, eu îmi voi menţine titlul şi papalitatea, până când voi muri!”. Ambasadorul l-a implorat să-şi consulte cardinalii. A fost de acord şi aceştia s-au adunat într-un consistoriu deplin. Le-a ţinut o cuvântare şi s-a retras. Cardinalii s-au consultat şi l-au sfătuit să se supună cererii regilor, însă el a declarat: „Am fost investit în papalitate de Dumnezeu. Nu voi renunţa la aceasta pentru niciun conte, duce sau rege!”. Cardinalii au trimis de această dată la Benedict, pe ambasadorul regelui. Dar Benedict a răspuns: „Papă m-am semnat, papă am fost recunoscut de toţi supuşii mei, papă voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele. Şi spune fiului meu, regele Franţei, că l-am crezut până acum un bun catolic: va regreta greşelile sale. Avertizează-l în numele meu să nu producă nelinişte în conştiinţa sa”.
78. Un mareşal al Franţei a fost trimis cu trupe să îndepărteze pe Benedict şi să-l silească să demisioneze. Chiar şi cetăţenii din Avignon, erau pentru demisia acestuia. Însă faţă de această acţiune, a replicat: „Voi chema pe purtătorul steagului Bisericii, regele Aragonului, în ajutorul meu. Voi pune trupe de-a lungul Rivierei până la Geneva. Vă provoacă teamă? Păziţi-vă oraşul, eu îmi voi păzi palatul!”. Dar purtătorul de steag al lui Benedict „şi al Bisericii”, nu a dat curs, cu excepţia cuvintelor: „Crede preotul că pentru el mă voi arunca într-un război cu regele Franţei?”.
79. Populaţia din Avignon şi cardinalii s-au predat mareşalului la prima somaţie. Benedict a răbdat un mic asediu, dar în cele din urmă a capitulat. Nu a fost luat cu adevărat prizonier. I s-a permis să rămână în palatul său şi pe terenurile sale, dar a fost ţinut aşa, timp de cinci ani, 1398 - 1403. În această perioadă au apărut divizări printre nobili. Regele Siciliei s-a grăbit să ajungă în prezenţa lui Benedict, şi l-a asigurat de deplina şi loiala sa supunere. Pe 12 martie 1403, Benedict deghizat, a evadat din palatul său, a luat o barcă, a mers în josul Râului Ron şi s-a refugiat în puternica fortăreaţă, susţinut de cinci sute de soldaţi ai regelui Siciliei. Aici a convocat pe cardinalii săi. Aceştia au venit şi a fost pus iarăşi, papă deplin.
80. Înaintea unei adunări a clerului de la Paris, au apărut doi cardinali ca să pledeze cauza lui Benedict. Universitatea din Paris însăşi era divizată. Regele Franţei şi-a schimbat atitudinea şi a restabilit supunerea faţă de Benedict, a întregului ţinut, declarând: „Atât timp cât trăiesc doar pe el îl recunosc drept vicar al lui Hristos”. Înaintea regelui şi întregului regat, Benedict prezenta încă mărturisirile sale stridente despre nerăbdarea de a se stinge schisma. A trimis a delegaţie la Bonifaciu la Roma. Bonifaciu a refuzat să-i primească fără să vină înaintea lui şi să-l recunoască papă. Unii dintre ei au făcut asta şi au insistat să numească un loc unde să se întâlnească cu reprezentanţii lui Benedict şi să discute revendicările rivalului lor ca să se stingă ruptura. Bonifaciu a răspuns: „Eu singur sunt papă, Petru de Luna, este un antipapă”. Ambasadorii au făcut remarca: „Cel puţin maestrul nostru nu este vinovat de simonie”. Această afirmaţie a lovit atât de direct pe Papa Bonifaciu al IX-lea, încât furia iscată s-a ridicat la un asemenea grad, că a căzut într-o criză şi a fost dus în patul său în care, la trei zile după aceste evenimente, a murit, pe 2 octombrie 1404.
81. Cardinalii din Roma s-au adunat imediat să aleagă un papă. Înainte de toate s-au legat printr-un jurământ solemn că oricine dintre ei va fi ales pentru papalitate, să abdice de îndată ce Benedict al XIII-lea, ar face la fel. Cosmo Megliorotto a fost ales şi a luat numele de INOCENȚIU al VII-lea, 12 octombrie 1404 - 13 noiembrie 1406. Anarhia a crescut atât de mult în Roma, încât papa şi cardinalii săi, au fost siliţi să fugă să-şi scape vieţile. S-au refugiat în Viterbo. Ladislau, regele Neapole-lui, a încercat să ia în posesie oraşul Roma. „Întregul oraş devenise un mare teatru de război. Soldaţii lui Ladislau au dat foc la patru cartiere ale sale”. Totuşi a fost obligat să se retragă şi oamenii au implorat pe papă să revină. Aceasta s-a întâmplat pe 13 martie 1406, unde a rămas până la moartea sa de pe 13 noiembrie acelaşi an.
82. Imediat cardinalii, cincisprezece la număr, au intrat într-un nou conclav, au făcut jurământul obişnuit ca oricine va fi ales să renunţe la slujbă atunci când papa rival de la Avignon, va face la fel. Cel din numărul lor care permanent şi cu cea mai mare seriozitate, deplângea schisma - Angelo Corario - a fost ales papă, la vârsta de aproape optzeci de ani şi a luat numele de Papa GRIGORE al XII-lea, 19 noiembrie 1406 - 18 octombrie 1417. După alegerea sa, ca şi mai înainte, şi-a manifestat interesul profund pentru stingerea schismei Bisericii. El a declarat că „singura lui teamă era ca nu cumva să nu trăiască să împlinească sfânta lucrare”. La încoronarea sa a reînnoit cu lacrimi această afirmaţie. Şi, în intimitate, după acest act al consacrării, a spus că „pentru unirea Bisericii, dacă nu aveam o galeră, m-aş fi îmbarcat în cea mai mică barcă; dacă aş fi fost fără cal, aş fi pornit la drum pe jos, alături de ajutoarele mele”. Totuşi prima sa acţiune a trădat ipocrizia tuturor acestor declaraţii: a scris o epistolă lui Benedict al XIII-lea cu apelativul „lui Petru de Luna, căruia unele naţiuni pe durata nenorocitei schisme, îi spune Benedict al XIII-lea”. Benedict răspunde într-o scrisoare adresată „lui Angelo Corario, căruia unii în această dăunătoare schismă, îl numesc Grigore al XII-lea”. Benedict a îndemnat pe Grigore: „Grăbeşte-te! Nu întârzia! Ia în consideraţie vârsta noastră, scurtimea vieţii, îmbrăţişează de îndată calea salvării şi a păcii, ca să putem apărea cu turmele noastre unite, înaintea Marelui Păstor”.
83. Fiecare dintre ei, s-a pus chezaş, să nu facă noi cardinali - cu excepţia menţinerii numărului lor egal. Grigore a scris regelui Franţei epistole atât de frumoase despre relele schismei şi dorinţa adâncă a inimii sale de a o vindeca, încât regele era convins că acesta era ca un înger de lumină. S-au făcut progrese până în punctul la care se căzuse de acord pentru o întâlnire între cei doi papi, la Savona, în 1407. Papa Grigore a plecat din Roma cu mare pompă, a călătorit la Viterbo, unde a rămas două luni. Apoi s-a dus la Sienna. Întâlnirea papilor rivali, era stabilită pentru 29 septembrie. Partizanii lui Grigore - călugări şi monarhi - au început să predice împotriva plecării sale la această întâlnire. Grigore însuşi, a întocmit o declaraţie ce conţinea douăzeci şi două de observaţii cu privire la Savona, ca loc de întrevedere. El a cerut ca locul de întrunire să fie un oraş al unei puteri neutre - Carrara, Lucca, Pisa sau Lenghorn. De partea sa, Benedict al XIII-lea promova aproximativ aceeaşi evaluare ca şi Grigore şi astfel a sosit în cele din urmă, la Spezzia. Grigore înaintase până la Lucca.
84. Se găseau acum la patruzeci şi cinci de mile depărtare unul de altul. Unul era pe ţărmul mării şi celălalt în interior. Acolo stăteau. După cum a istorisit cineva care a fost prezent şi martor la întreaga procedură, „fiind acum la mică distanţă, scrisorile şi ambasadorii se puteau deplasa zilnic între ei. Amândoi pretindeau că aveau adânc săpată în inimă unitatea Bisericii, dar ambii erau în egală măsură potrivnici mijloacelor de a o obţine. Invocau dorinţa de a se consulta personal, dar nu se putea găsi niciun loc faţă de care unul sau celălalt să nu aibă obiecţii. Grigore excludea toate locurile maritime, iar Benedict era împotriva tuturor, la distanţă de mare . Puteţi gândi despre unul, ca despre un animal terestru care ura apa, iar despre celălalt, un acvatic care era înspăimântat de pământul uscat. Acest comportament a ofensat mult pe toţi oamenii sensibili şi bine intenţionaţi care nu vedeau decât că erau simulate temeri şi se întrezăreau pericole, acolo unde nu era nimic îngrijorător. Toţi s-au plâns cu voce tare de o evidentă şi criminală înţelegere secretă şi cât de şocant este să vezi doi bărbaţi, amândoi la vârste de şaptezeci de ani şi mai sus, cu dorinţa de a domni chiar şi câteva zile”. (Leonardo din Arezzio: Bower sub Gregory al XII-lea).
85. Grigore al VII-lea a fost primul care şi-a dezvăluit intenţiile prin aceste pretenţii. A rupt înţelegerea de a numi cardinali noi, creând patru dintr-odată. Cardinalii de dinainte au fost convocaţi înaintea lui. I-a informat că s-a hotărât să reînceapă exercitarea deplină a puterii papale. Au plecat la Pisa şi au convocat un Conciliu General. Benedict al XIII-lea de partea sa şi-a reluat toate funcţiile papale prin emiterea a două bule simultane, fiecare dintre ele, excomunica pe regele Franţei. A trimis bulele prin mesageri instruiţi să le elibereze în mâinile regelui şi să revină cât se poate de repede. Ei au distribuit bulele după cum au fost învăţaţi, dar au fost capturaţi şi aruncaţi în temniţă.
86. Regele a adunat pe unii membri ai Parlamentului său şi delegaţi ai Universităţii din Paris, alături de nobili şi prelaţi. Unul din aceşti prelaţi a predicat din textul: „Nedreptatea sa va cădea pe capul său”, şi a prezentat treisprezece acuzaţii împotriva lui „Petru de Luna, numit Benedict al XIII-lea”. Printre acestea erau acuzaţii de călcare a jurământului şi de erezie. Bulele au fost declarate de conciliu ca fiind „ilegale, trădătoare şi injurioase, la adresa maiestăţii sale, regele”. Regele a spus cancelarului său „să facă ce este drept”. Cancelarul a rupt fiecare bulă în două. O jumătate a dat-o nobililor, cealaltă jumătate prelaţilor şi delegaţilor universităţii. Aceştia au rupt bulele în bucăţi. A fost făcută public în Italia o proclamaţie prin care se anunţa neutralitatea Franţei în lupta dintre cei doi papi, „devoalând sperjurul, perfidia şi erezia ambilor papi” şi chemând toate bisericile să-i abandoneze pe amândoi.
87. „Creştinătatea se uita cu indignare la jocul mizerabil al şicanelor, stratagemelor, falsităţii, jurămintelor călcate, jucat de doi bărbaţi încărunţiţi, fiecare trecut de vârsta de şaptezeci de ani... Teama reciprocă şi neîncrederea papilor rivali, era cea mai puternică auto-condamnare. Aceşti prelaţi cu părul cărunt, fiecare cu pretenţia de a fi reprezentantul lui Hristos pe pământ, nu au încercat să se ascundă de lume, că nu aveau nici cea mai mică încredere în adevărul, onoarea, dreptatea, religia adversarului său. Niciunul dintre ei nu aveau scrupule să preia avantaj faţă de celălalt, nici nu ezitau să folosească înşelătoria, violenţa sau fărădelegea, nici nu îndrăzneau să fie la mâna celuilalt, din teamă pentru libertatea sau viaţa sa. Forţele la îndemâna fiecăruia trebuiau să fie perfect echilibrate, oraşele sau suveranii, în ale căror teritorii se puteau întâlni, trebuiau să dea garanţii de securitate personală. În mod intenţionat s-au acuzat unul pe celălalt de cele mai infame proiecte secrete, dar şi de echivoc, eschivare, manipulare cu jurăminte secrete sau sperjur”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea a XIII-a, cap.IV, par. 13).
88. Ambele colegii ale cardinalilor, s-au unit acum împotriva ambilor papi. Acestea s-au întâlnit într-unul singur la Lenghorn, unde s-au pus de acord şi au decis să pună autoritatea lor deasupra celei a papilor şi cu această autoritate să convoace un conciliu general care să se adune la Pisa, pe 25 martie 1409. Fiecare colegiu de cardinali a trimis convocări respectivului papă şi circulare în toate ţinuturile Europei care recunoşteau pe aceşti papi.
89. Cardinalii lui Benedict, l-au acuzat ca fiind „autorul şi susţinătorul schismei” şi „tot atât de nelegiuit ca şi evreii şi soldaţii păgâni, care au rupt cămaşa lui Hristos”. L-au acuzat de nesinceritate, şmecherie, îndărătnicie şi dispreţ faţă de jurămintele sale. Cardinalii lui Grigore, l-au acuzat ca fiind „un om al sângelui, fără onoare, sclavul pasiunilor carnale, un beţiv, un om rău, un eretic dovedit, un subversiv al Bisericii lui Dumnezeu, un ipocrit blestemat”. A fost de asemenea acuzat alături de Benedict al XIII-lea, de toate relele colaterale schismei. Au declarat că au ales pe Grigore al XII-lea „ca fiind cel mai bun şi cel mai sfânt din Ordinul lor; el a jurat cu voce gravă, în mod repetat şi solemn, că va stinge schisma prin renunţare, dar după aceasta a spus că o astfel de renunţare era diabolică şi condamnabilă, ca şi cum a luat cheile Sf. Petru, doar ca să obţină puterea de a-şi călca jurământul şi de a da şi altora libertatea să facă la fel”. (Idem, parag. 14, 15).
90. Cei doi papi, văzând că un conciliu general era aproape să fie convocat, fiecare în parte a adunat un alt conciliu general, însă cel convocat de cardinali a devenit cel real. În conciliul general de la Pisa, astfel format erau douăzeci şi şase de cardinali, patru patriarhi, doisprezece arhiepiscopi, optzeci de episcopi în persoană şi paisprezece arhiepiscopi şi o sută de episcopi prin reprezentanţii lor. Erau optzeci şi şapte de abaţi în persoană şi două sute prin reprezentanţi, precum şi generalii a patru mari Ordine ale Bisericii, delegaţi din treisprezece mari universităţi, din toată Europa: Paris, Toulouse, Orleans, Angers, Montpellier, Bologna, Florence, Cracovia, Viena, Praga, Cologne, Oxford, Cambridge, şi consilii de canonici a o sută de mitropolii şi biserici ale colegiilor. Existau acolo sute de cercetători în teologie şi lege canonică, ambasadori ai regilor Franţei, Angliei, Portugaliei, Boemiei, Siciliei, Poloniei şi Ciprului, ai ducilor Burgundiei, Brabantului, Pomeraniei, un margraf (obs. - titlu ereditar al unor prinţi ai Sfântului Imperiu Roman) din Brandengurg şi un landgraf (obs. - conte ce are jurisdicţia unui teritoriu) al Thuringiei, alături de alţi mulţi prinţi germani.
91. După deschiderea oficială a conciliului, s-a dat o proclamaţie la uşile catedralei „cerându-se ca fie Petru de Luna, fie Angelo Corario să fie prezenţi personal, prin cardinalii lor, sau prin împuterniciţi”. Trei zile la rând s-a făcut această proclamaţie, iar când nu s-a primit niciun răspuns de la niciunul dintre papi, cei din conciliu s-au pronunţat „în contumacie”. S-au adoptat rezoluţiile cum „că sfântul conciliu era canonic convocat şi constituit de către două colegii ale cardinalilor, fuzionate acum într-unul singur; că ei trebuiau să ia la cunoştinţă de cei doi competitori pentru papalitate”. S-a citit apoi un raport complet despre originea şi dezvoltarea schismei până în acel moment, un bilanţ a cărui concluzie era următoarea: „Văzând că prelaţii implicaţi în dispută au fost citaţi corespunzător dar nu şi-au făcut apariţia, fiind declaraţi neascultători, sunt destituiţi din demnitatea lor pontificală, iar susţinătorii lor, sunt lipsiți de onoruri, slujbe şi beneficii. Dacă se opun acestei sentinţe de răsturnare de la putere, pot fi pedepsiţi şi bătuţi de judecătorii laici. Toţi regii, prinţii şi persoanele de orice rang sau calitate, sunt dezlegate de jurămintele lor şi eliberate de toată supunerea faţă de cei doi aspiranţi rivali ai papalităţii”.
92. După aceasta, câteva zile au fost dedicate ascultării depoziţiei martorilor, dar s-a constatat curând că, martorii ce putea fi găsiţi uşor erau fără număr, astfel că pentru ca să nu se prelungească conciliul într-o măsură nenecesară, au declarat că principalele fapte „erau chestiuni de notorietate publică”, iar în sesiunea ce va urma, se va trece la hotărârea verdictului. Sesiunea a fost deschisă cu o predică a episcopului din Sisteron, care fusese un puternic susţinător al lui Benedict al XIII-lea. El a vorbit din textul: „Îndepărtaţi vechiul aluat” şi a declarat că Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea „nu erau mai papi decât pantofii mei cei vechi”. A spus despre ei că erau mai răi decât Ana şi Caiafa şi i-a comparat chiar cu „demonii iadului”. S-a rostit apoi verdictul conciliului după cum urmează: „Sfântul Conciliu Universal, reprezentând Catolica Biserică a lui Dumnezeu, căruia îi aparţine judecata în această situaţie, s-a adunat prin harul Spiritului Sfânt în Catedrala din Pisa, audiind cum se cuvine pe susţinătorii cauzei pentru extirparea detestabilei şi înrădăcinatei schisme, unirea şi reconsacrarea sfintei noastre mame Biserica, împotriva lui Petru de Luna şi Angelo Corario, numiţi de unii Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea, face publice nelegiuirile şi excesele prezentate înaintea conciliului, ca să fie în acord cu realitatea şi cunoscute de publicul larg. Cei doi competitori, Petru de Luna şi Angelo Corario, au fost şi sunt schismatici notorii, partizani încăpăţinaţi, complici, luptători, susţinători ai acestei lungi schisme, eretici faimoşi care s-au depărtat de credinţă, implicaţi în fărădelegile sperjurului şi spărgători de proprii jurăminte, ce au scandalizat pe faţă Biserica, prin îndărătnicia lor demonstrată şi absolut de necorijat. Prin imensele lor nedreptăţi şi excese, s-au făcut nedemni de întreaga onoare şi demnitate a pontificatului şi deşi prin canoane, sunt în realitate respinşi de Dumnezeu, destituiţi şi îndepărtaţi din Biserică, cu toate acestea conciliul îi excomunică, îi leapădă şi-i destituie prin prezenta sentinţă definitivă; le interzice pe viitor să-şi asume numele de înalţi pontifi, iar tuturor creştinilor, sub ameninţarea excomunicării, să-i asculte sau să le acorde orice fel de asistenţă; anulează toate judecăţile făcute până acum sau pe care le-ar putea da pe viitor, la fel ca şi avansarea cardinalilor efectuată în ultima vreme de Angelo Corario, din 3 mai, anul precedent şi de Petru de Luna, începând cu 15 iunie acelaşi an, iar la final declară, pentru siguranţa viitoare, vacantat în ansamblu, Scaunul Apostolic, în consecinţă cardinalii sunt liberi să procedeze la o nouă alegere”. (Milman's: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea XIII, cap. V; cu "Lives of the Popes,"al lui Bower: subiect: Gregor al XII).
93. Următoarea chestiune a fost alegerea unui nou papă. Nu se putea face prin conciliu, ci doar cu ajutorul cardinalilor. Cei douăzeci şi şase de cardinali au petrecut unsprezece zile în conclav şi apoi au anunţat alegerea călugărului Petru Chilargi, cu o vârstă mai mare de şaptezeci de ani şi care a fost proclamat papă, sub numele de ALEXANDRU al V-lea, 26 iunie 1409 - 3 mai 1410. Foarte curând s-a descoperit că, în loc ca creştinătatea să aibă acum un papă, avea trei; că eforturile conciliului şi ale cardinalilor în numirea unui papă nou, în loc să aducă pace în lume a mărit doar confuzia, pentru că Alexandru al V-lea a acordat imediat onoruri papale membrilor Ordinului său. El a emis o bulă prin care „investea pe Frații Predicatori, (obs. - Ordo Praedicatorum.- ordin romano-catolic cunoscut mai ale după sec. XV ca Ordinul Dominican), Frații Minori (obs. - Ordinul Franciscanilor), Augustinieni și Carmeliți (obs. - ordin romano-catolic al Fraţilor Stăpânei noastre a Muntelui Carmel) cu putere deplină şi necondusă, în ascultarea confesiunilor şi de a oferi iertare în orice parte a creştinătăţii. S-au anulat şi declarat nevalabile, dacă nu eretice, şapte propuneri avansate sau aprobate de alţi papi, mai cu seamă Ioan al XXII-lea... Această bulă nu era doar o anihilare absolută a prerogativelor şi revendicărilor exclusive ale clerului, dar s-a şi poruncit să fie citită în toate bisericile creştinătăţii. Trebuiau făcute publice înaintea credincioşilor, triumful vrăjmaşilor lor, independenţa totală a enoriaşilor de autoritatea lor, propria condamnare pentru incapacitate, pierderea drepturilor electorale din drepturile moştenite.
94. “Pe viitor a existat o conducere împărţită în fiecare dioceză, în orice parohie existau doi sau mai mulţi reclamanţi în conflict, cu privire la ascultarea, iubirea şi dărnicia turmei păstorite, mai mult încă, toţi care îndrăzneau să menţină propunerile abrogate de bulă, trebuia acţionat împotriva lor ca eretici nesupuşi şi încăpăţinaţi. În acest fel, papa care ar fi trebuit să reconcilieze şi să stăpânească sau să fie biruitor, a abătut creştinătatea de la pace şi unitate - o minte îngustă de călugăr care gândea doar pentru Ordinul său - a aruncat în lume mărul mai otrăvit al discordiei şi a stârnit un nou război civil, printre susţinătorii mai apropiaţi ai papalităţii, printre cei care trebuiau să ţese o confederaţie strânsă şi tainică”. (Idem)
95. Efectul acestei acţiuni a lui Alexandru al V-lea, a fost să redea lui Benedict al XIII-lea şi lui Grigore al XII-lea, simpatia multora şi să discrediteze de asemenea Conciliul din Pisa, care alesese un papă ce putea acţiona doar într-o manieră care producea confuzie şi mai mare. „Se auzeau murmure în multe cartiere cum că acest conciliu, în loc să stingă schisma a adăugat doar un al treilea papă”. S-a mărit astfel confuzia încurajată de altfel şi de ceilalţi doi papi şi pe neaşteptate, au apărut trei papi, în loc de unul. Grigore al XII-lea, era recunoscut ca papă de regele Siciliei, de unele oraşe din Italia şi de Rupert, regele romanilor. Benedict al XIII-lea, era papă deplin legal pentru regii Aragonului, Castiliei şi Scoţiei şi pentru contele din Armagnac, iar Alexandru al V-lea, pontif pentru ceilalţi prinţi ai Europei.
96. Benedict al XIII-lea, se găsea acum sub protecţia regelui Aragonului şi a emis anatemele sale împotriva Conciliului de la Pisa şi a celorlalţi doi papi. Grigore al XII-lea, se găsea în teritoriile Veneţiei. Prin conciliul său general, a făcut publice sentinţele de excomunicare şi anatema împotriva celorlalţi doi papi, declarând că „alegerea unuia ca şi a celuilalt, erau necanonice şi profanatoare; amândoi au fost declaraţi schismatici şi eretici, actele lor abrogate şi tuturor li se interzicea, sub pedeapsa excomunicării, să asculte de unul sau de celălalt”. Grigore a făcut publică din nou declaraţia repetată de multe ori şi încălcată de tot atâtea ori, că era gata să demisioneze imediat dacă primea asigurarea că şi ceilalţi doi papi „vor face acelaşi lucru în acelaşi timp şi în acelaşi loc”. A declarat ulterior că „dacă cei doi nepoftiţi (intruşi) nu sunt de acord cu aceste clauze, le dă posibilitatea să convoace un conciliu general al celor trei înţelegeri, la care este gata să participe personal şi să accepte hotărârile lor, oferind celor doi competitori implicaţi, posibilitatea să participe în persoană ca şi el şi să se implice în rezoluţia acelei adunări”. (Bower: "Lives of the Popes," Alexandru al V-lea).
97. În loc să urmeze exemplul predecesorilor săi, de a tezauriza marile bogăţii, Alexandru al V-lea a trecut în extrema cealaltă şi a dat totul gratis. A declarat că, episcop fiind a fost bogat, iar ca şi cardinal a fost sărac, dar ca papă, trebuie să fie ca un cerşetor. „Chiar în ziua înscăunării, donaţiile erau prea generoase ca să se justifice şi să nu dea naştere la zvonul conform căruia cardinalii, la intrarea în conclav, făcuseră un jurământ că oricine ar fi ales să ofere diocezelor fraţilor săi cardinali, maximul din cererile lor”. Alexandru al V-lea s-a aşezat de bună voie sub protecţia favoritului său, Balthasar Cossa, cardinal și nunţiu papal al Bolognei. El a mers cu cardinalul în oraşul Bologna şi acolo a murit pe 3 mai 1410. Cardinalii plecaseră cu Papa Alexandru la Bologna. Cei douăzeci şi patru de cardinali au ales în unanimitate ca succesor al lui Alexandru al V-lea pe Baltazar Cossa, care a luat numele papal de IOAN al XXIII-lea, 25 mai 1410 - 14 iunie 1410
98. Ioan al XXIII-lea, este ultimul dintre Ioani şi cel mai rău. „Ioan al XXIII-lea este un altul din acei papi al cărui raport al vieţii îl lasă perplex şi îl nedumereşte, prin contradicţiile sale, prin anomaliile morale, aproape imposibile, pe istoricul corect şi imparţial. Că aşa era viaţa unui om italian al Bisericii, chiar şi în acele vremuri şi după o astfel de viaţă a urcat către papalitate, cutremură credinţa. Totuşi raportul acestei vieţi se susţine, nu doar pe mărturia simultană a tuturor istoricilor acelui timp, doi dintre ei secretari ai Curţii Romane, dar este garantat de aprobarea bine chibzuită a Conciliului de la Constance”. (Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea XIII, cap. V, sub Ioan al XXIII-lea). Pe când era doar un simplu cleric, Baltazar Cossa a fost un corsar, iar mentalitatea sa de pirat, la fel ca şi „obiceiul său pirateresc, de a dormi ziua şi a fi treaz noaptea”, au rămas cu el şi după ce a încetat practica de corsar profesionist şi a devenit succesiv arhidiacon, şambelan al papei, cardinal, nunţiu papal şi papă.
99. Papa Bonifaciu al IX-lea a fost cel care numise pe Baltazar Cossa, nunţiul său „ca să smulgă oraşul Bologna de sub stăpânirea lui Visconti. Nunţiul papal şi-a îndeplinit misiunea: studentul vrednic de dispreţ de la Drept, arhidiaconul din Bologna, a devenit seniorul acelui oraş, cu o putere la fel de incontestabilă şi fără limite, ca a oricărui tiran din comunitatea de naţiuni Lombardia sau Romagnese. În ceea ce-l privește pe Baltazar Cossa, dacă el era greu de depăşit în escrocherie şi cruzime de faimosul Ecceline, prin desfrâul său, ar fi făcut de ruşine pe cei mai fără de ruşine dintre Visconti. Sub conducerea sa de fier, mulţimi de indivizi de ambele sexe, străini deopotrivă cu bolognezii, erau daţi zi de zi la moarte, cu acuzaţii de trădare, rebeliune (agitaţie publică) şi alte nelegiuiri, încât populaţia din Bologna părea că se micşorează, la nivelul unui oraş mic. . El obișnuia să-i trimită pe oameni la călăii lor, pentru ca ei să se poată ocupa de victime lor, cu o mai mare celeritate.
100. „Nicio persoană sau proprietate nu erau exceptate de la o impozitare fără milă. Nu se putea însămânţa, nu se putea face pâine, nici vinde vin fără licenţa (permisiunea) sa. De la toate rangurile, de la nobili și până la ţărani, solicita cele mai grele munci. A pus taxe pe prostituţie, case de jocuri, cămătărie. Imoralitatea lui era chiar mai răspândită şi promiscuă. Două sute de fecioare, neveste şi văduve, împreună cu multe călugăriţe, sunt victimele senzualităţii sale. Multe au fost omorâte de soţii lor geloşi şi revoltaţi, sau de rubedenii. Istoricul se întreabă, de ce într-un oraş atât de populat şi de bogat, pumnalul niciunui soţ, sau părinte, sau frate, nu a găsit drumul către inima tiranului.
101. „Aceasta este descrierea lui Baltazar Cossa făcută de Teodoric din Niem, secretarul său. Leonardo Aretino, un alt secretar, în cuvinte miezoase şi cu semnificaţie, îl prezintă ca pe un om mare, cu o abilitate desăvârşită în afacerile lumeşti, dar nimic sau mai rău decât nimic, pe plan spiritual... Conclavul a refuzat să-şi amintească de ticăloşiile din viaţa lui Baltazar Cossa. Piratul, tiranul, adulterinul, violatorul de călugăriţe a devenit succesorul Sf. Petru, vice-regentul lui Hristos pe pământ!”. (Idem). Cele trei capete monstruoase ale papalităţii, erau acum BENEDICT al XIII-lea, GRIGORE al XII-lea și IOAN al XXIII-lea.
102. La opt zile după accederea la papalitate, Ioan al XXIII-lea şi-a făcut marea intrare în oraşul Roma, unde atât cât timp a rămas, conducerea sa a fost asemănătoare cu cea din Bologna. Exista o duşmănie de moarte între Ioan şi regele Siciliei, iar războaiele lor au pârjolit mari regiuni ale Italiei. Ca şi consecinţă a acestor războaie, Ioan a fost obligat să părăsească Roma şi să revină la Bologna. Exista de asemenea o duşmănie între Papa Ioan şi împăratul Sigismund, dar ca să se întărească în lupta sa cu regele Siciliei, Ioan a căutat o alianţă cu împăratul. Însă singurele condiţii prin care împăratul ar fi acceptat propunerea de alianţă din partea lui Ioan, era ca papa să fie de acord cu convocarea unui conciliu general care să stingă schisma din Biserică şi să vindece rănile creştinătăţii. Aceste condiţii nu puteau fi satisfăcător refuzate de către Ioan, decât pe temeiul că acel Conciliu de la Pisa a cărui acţiune era singurul fundament pentru poziţia de papă a lui Ioan, hotărâse că acel tip de conciliu sau un alt conciliu general, nu putea să se întrunească decât peste trei ani. Ioan a consimţit la termenii ceruţi de împărat şi Constance a fost locul stabilit unde să se desfăşoare următorul conciliu. În toată creştinătatea au fost trimise, o scrisoare imperială şi o bulă papală, „prin care se convoca la Constance un conciliu general al creştinătăţii spre sfârşitul anului următor” - 1414.
103. Conciliul de la Constance s-a întâlnit pe 1 noiembrie 1414, şi a continuat până pe 22 aprilie 1418. Numărul total de clerici exclusiv prezenţi la conciliu, deşi poate nu toţi dintre ei pe toată perioada, era de patru patriarhi, douăzeci şi nouă de cardinali, treizeci şi trei de arhiepiscopi, o sută cincizeci de episcopi, o sută treizeci şi patru de abaţi, două sute cinci zeci de cercetători şi un cler inferior, ajungându-se până la o mie opt sute. Cu împăratul şi suita sa, regi, duci, lorzi şi alţi nobili, numărul era de regulă cinci mii. La anumite perioade ale conferinţei erau prezenţi cam o sută de mii. Se dădea hrană la treizeci de mii de cai, iar în oraş erau asigurate treizeci de mii de paturi.
104. Conciliul a fost deschis sub conducerea lui Ioan al XXIII-lea. Erau prezenţi delegaţi, atât din partea lui Grigore al XII-lea, cât şi a lui Benedict al XIII-lea. Delegaţii lui Grigore au declarat din partea stăpânului lor, că el era gata să demisioneze cu condiţia ca şi ceilalţi papi să demisioneze în acelaşi timp. Au prezentat de asemenea împăratului o petiţie prin care se cerea ca Ioan al XXIII-lea, să nu prezideze conciliul. Pentru a se lua în considerare acest subiect a fost numită o adunare generală, separată de conciliu, alcătuită din căpeteniile naţiunilor care erau prezente. Ei au înaintat o recomandare, ca toţi cei trei papi să demisioneze de bună voie. Papa Ioan a fost imediat de acord şi el însuşi a întocmit o formă de demisie, dar pentru că adunarea nu a fost mulţumită cu ea, a renunţat la redactare în favoarea adunării.
105. Acestei adunări a naţiunilor, i s-a prezentat o cronică ce conţinea o listă lungă de fărădelegi, din viaţa lui Ioan al XXIII-lea, declarând că acestea ar putea fi dovedite de mărturii, dacă onoratul conciliu ar alege să le asculte. Pentru că nelegiuirile erau deja notorii şi de netăgăduit chiar de Ioan, el a propus adunării să pledeze vinovat în faţa conciliului, reamintindu-le de maxima general acceptată că, „un papă nu ar trebui destituit pentru nicio fărădelege, cu excepţia celei de erezie”. Însă această propunere a fost refuzată de adunare pe temeiul că nu credeau a fi decent ca asemenea fărădelegi atroce, să fie prezentate public înaintea conciliului, de aceea au recomandat ca raportul să fie abandonat, oferindu-se posibilitatea lui Ioan să consimtă la demisia redactată. Ioan a fost de acord cu aceasta şi adunarea a întocmit forma propusei demisii, după cum urmează: „Eu, Papa Ioan al XXIII-lea, pentru pacea întregii lumi creştine, declar şi făgăduiesc sub jurământ lui Dumnezeu, sfintei sale Biserici şi acestui sfânt Conciliu, să ofer pace Bisericii prin intermediul cesiunii sau abdicării de la pontificat şi să duc la îndeplinire în totală libertate şi de bună voie, ce promit acum în cazul în care Petru de Luna şi Angelo Corario, numiţi în ascultările lor, Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea, demisionează în acelaşi fel din demnitatea invocată; şi de asemenea în situaţia abdicării, morţii sau a oricărei alte cauze, când renunţarea mea poate da pace Bisericii lui Dumnezeu şi va elimina schisma prezentă”. (Bower: "Lives of the Popes," Ioan al XXIII. Întreaga relatare a Conciliului de la Constanta, este luata din registrul lui Bower).
106. Această formulă de abdicare a Papei Ioan, s-a citit în ziua ce a urmat, în plenul conciliului şi atunci când, la lecturare, s-a ajuns la cuvintele: „făgăduiesc sub jurământ”, s-a ridicat de pe tronul său şi a îngenuncheat înaintea altarului şi punându-şi mâna pe piept a spus: „Făgăduiesc să respect aceasta”, apoi şi-a reluat locul pe tronul său. Împăratul şi-a dat jos coroana, s-a prosternat înaintea lui Ioan al XXIII-lea, „i-a sărutat picioarele şi i-a mulţumit în numele întregului conciliu, pentru buna sa decizie. În acelaşi timp conciliul, prinţii care erau prezenţi şi ambasadorii celor absenţi s-au obligat să-l susţină cu toată puterea lor, împotriva celor doi competitori, dacă nu-i vor fi urmat exemplul”.
107. Însă curând a devenit limpede că Ioan nu avea vreo intenţie de abdicare din papalitate, deoarece atunci când împăratul şi adunarea naţiunilor, i-au cerut să ducă la bun sfârşit înţelegerea, a întrebat dacă poate să amâne pentru un timp. Când a văzut că ei stăruiesc, cu ajutorul ducelui de Austria, aliatul său a plecat la Schauffhausen. De aici a scris, în seara aceleiaşi zile şi a trimis împăratului o epistolă, prin care să justifice fuga sa spunându-i. „Dragul meu fiu, prin harul Atotputernicului Dumnezeu, am sosit la Schauffhausen unde mă bucur de libertate şi de aer curat și de cer, potrivit cu structura mea (psihică). Am venit aici, neştiut de fiul meu, ducele Austriei, nu pentru a mă sustrage îndeplinirii jurământului de a abdica pentru pacea sfintei Biserici a lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, pentru a o face în deplină libertate şi fără a pune în pericol sănătatea mea”.
108. Scopul lui Ioan era să spargă conciliul, deoarece presupunea că, în absenţa papei, conciliul s-ar putea dizolva, dar acest calcul a fost greşit. Împăratul Sigismund, însoţit de mareşalul imperial au mers prin oraş cu sunete de trâmbiţe, proclamând că acest conciliu nu s-a dizolvat din cauza plecării papei şi că el va apăra conciliul până la ultima sa picătură de sânge. Rectorul Universităţii din Paris, a prezentat un argument înaintea împăratului şi a adunării naţiunilor prin care dovedea că „un conciliu general este superior papei şi că hotărârile sale sunt valabile, indiferent dacă papa este prezent sau absent, sau indiferent dacă acesta le aprobă sau nu”.
109. În consecinţă conciliul s-a întâlnit în sesiune ordinară şi a adoptat următoarele paragrafe:
110. Conciliul s-a adunat deplin legal în oraşul Constance;
111. Acesta nu s-a dizolvat prin retragerea papei şi a cardinalilor;

III. Acesta (conciliul) nu trebuie desfiinţat, până nu va fi îndepărtată schisma şi până când Biserica nu va fi reformată  împreună cu membrii ei;

1. Episcopii să nu plece până când conciliul se va încheia, fără să aibă un motiv întemeiat aprobat de delegaţii naţiunilor, iar dacă au obţinut aprobarea conciliului să poată pleca, să numească pe alţii care să voteze pentru ei ca delegaţi sau împuterniciţi”.
2. Cardinalii care au fost cu Ioan, s-au reîntors la conciliu. Împăratul a descoperit că ducele Austriei a ajutat pe Ioan în fuga sa şi de aceea l-a pus pe duce sub interdicţia imperiului şi a trimis trupe să-i cotropească dominioanele. Aflând despre aceasta, Ioan a părăsit Schauffhausen şi a plecat la Lauffenberg. În nota sa către împărat, Ioan a declarat că nu de frică a părăsit Constance. La Lauffenberg şi-a asigurat un notar şi în prezenţa martorilor a autentificat că tot ceea ce a agreat la Constance, a fost din cauza fricii şi că legămintele sale de acolo fuseseră făcute sub violenţă, astfel că nu era obligat să le respecte.
3. Conciliul s-a întâlnit din nou în sesiune ordinară şi a redactat următoarea declaraţie: „Prezentul conciliu adunat în deplină legalitate în oraşul Constance şi reprezentând întreaga Biserică luptătoare, deţine acum puterea lui Isus Hristos şi toţi indivizii de orice statut sau demnitate (cele papale sunt exceptate), sunt obligaţi să-i dea ascultarea în ceea ce priveşte credinţa, îndepărtarea schismei şi reformarea Bisericii, a conducerii ei dar și a membrilor de rând”.
4. Conciliul a trimis mesageri la Ioan, informându-l că nu a existat violenţă care să-l vizeze, oferindu-i şi asigurarea împăratului că nimeni nu va încerca un asemenea demers, de aceea dacă va refuza să se întoarcă sau să numească delegaţi care să pună în aplicare în forma convenită demisia sa, conciliul va acţiona împotriva lui ca vinovat de sperjur şi autor al schismei. Mesagerii au găsit pe Ioan la Brisac. El le-a făgăduit o audienţă ziua următoare, dar în răgazul obţinut a fugit din nou. Mesagerii l-au urmărit şi l-au ajuns la Friburg. S-au asigurat că nu va mai avea o nouă şansă să evadeze amânându-i din nou, şi au intrat peste el în dormitor şi i-au transmis mesajul aşa cum l-au găsit în patul său.
5. Ioan le-a răspuns mesagerilor că, era pregătit să împlinească făgăduinţa de a abdica din papalitate în următoarele condiţii şi nu altele:
6. Împăratul să-i asigure trecerea în siguranță în forma potrivită, ca cea pe care el însuși o va dicta;
7. Conciliul să emită o hotărâre prin care să-i garanteze întreaga libertate şi siguranţă, evitând să fie molestat, indiferent pe ce considerent;

III. Să înceteze războiul împotriva ducelui Austriei;

1. După abdicarea sa, să fie numit nunţiu papal permanent peste toată Italia sau să se bucure pe durata vieţii de ţinutul Bolognei şi Avignonului cu o rentă anuală de treizeci de mii de florini de aur, să nu fie în custodia nimănui şi să nu fie obligat să prezinte bilanţ nimănui, de ceea ce a făcut sau ar putea face de atunci înainte”.
2. Între timp, conciliul s-a întâlnit în a cincea sesiune ordinară în care au fost confirmate toate înscrisurile sesiunilor precedente, în special cele legate de superioritatea conciliului faţă de papă. În această sesiune s-a decis ca pe viitor, papa să fie obligat să asculte de hotărârile conciliului şi să rămână la aceste decizii: dacă va refuza să abdice, credincioşilor să li se îndepărteze obligativitatea ascultării faţă de el şi să fie considerat destituit de drept; că fuga sa din Constance, a fost ilegală şi a adus prejudicii unităţii Bisericii; că dacă se va reîntoarce i se va garanta siguranţa, iar dacă îşi va îndeplini jurământul de demisie, va fi pe durata vieţii sale în grija a patru persoane numite de el şi a altor patru, numite de către conciliu.
3. În sesiunea următoare, conciliul a adoptat forma de renunţare la papalitate, pe care adunarea naţiunilor a gândit-o, și pe care Ioan a citit-o în fața conciliului şi cu care a fost de acord. La sesiunea ce a urmat, papa a fost oficial convocat să se prezinte la conciliu, să-şi justifice fuga din Constance şi să clarifice personal acuzaţiile de erezie, schismă, simonie, etc. În următoarele două sesiuni, problemele care au preocupat conciliul au fost de altă natură, cu excepţia convocării oficiale, repetată a papei Ioan. Dar după cum Ioan nu a dat nicio atenţie propunerilor oficiale ale conciliului, iar forţele împăratului erau în misiune pe domeniile ducelui de Austria, ducele a făcut pace cu împăratul şi doi arhiepiscopi, alături de trei sute de soldaţi, au arestat pe Papa Ioan la Friburg şi l-au întemniţat într-un castel, cam la zece mile de Constance.
4. La a zecea sesiune a conciliului, de pe 14 mai 1414, s-a citit o listă de acuzaţii împotriva Papei Ioan, ce conţinea şaptezeci de paragrafe, dintre care douăzeci prea şocant de scandaloase, să fie citite în public, chiar şi în acel veac desfrânat şi infam. În sesiunea ce a urmat, pe 25 mai, toate articolele împotriva lui Ioan care fuseseră citite în sesiunea precedentă, au fost acum recitite. Lecturate, unul câte unul, se prezenta de asemenea şi depoziţia martorilor şi trăsăturile distinctive, fără a li se da numele. Când totul a fost citit, conciliul a declarat deplin verificată întreaga listă - cele prezentate cât şi cele nepotrivit a fi prezentate - şi atunci s-a declarat în unanimitate că „aşa-zisul domn Papa Ioan, trebuie să fie suspendat din toată administraţia ce-i aparţine ca papă, din cele spirituale cât şi din cele pământeşti şi îl declarăm, în consecinţă, demis de drept pentru simonia sa notorie şi viaţă păcătoasă”. S-a trimis papei Ioan o înştiinţare despre această sentinţă la care a răspuns că „el a acceptat în întregime sentinţa pe care deja au pronunţat-o şi că era gata să se supună oricărei hotărâri care s-ar rosti, deoarece ştia că acel conciliu nu putea greşi”.
5. Mesagerii s-au întors cu răspunsul lui Ioan şi în a douăsprezecea sesiune a conciliului, 29 mai, s-a pronunţat următoarea hotărâre de destituire: „ Conciliul General de la Constance, invocând numele Domnului nostru Isus Hristos şi examinând în temere de Dumnezeu, observaţiile prezentate şi dovedite împotriva lui Ioan al XXIII-lea şi supunerea sa voluntară faţă de procedurile conciliului, pronunţă, decretează şi declară, prin prezenta sentinţă că evadarea nocturnă a aşa-zisului Ioan al XXIII-lea, printr-un comportament deghizat şi indecent, a fost ruşinoasă. Aceasta a adus prejudicii unităţii Bisericii şi a fost contrară juruinţelor şi legămintelor sale. Acelaşi Ioan al XXIII-lea, este un notoriu traficant de privilegii eclesiastice, a pierdut şi risipit veniturile Bisericii Romane şi a altor biserici. El este vinovat, în cel mai înalt grad, de reaua administrare a lucrurilor spirituale şi pământeşti. Prin comportamentul său detestabil, a adus ofensă întregului popor creştin, iar prin perseverenţa într-un comportament atât de ruşinos, în ciuda repetatelor admonestări s-a arătat el însuşi un incorigibil. Ca atare şi pentru alte nelegiuiri arătate pe durata procesului său, conciliul îl declară destituit şi lipsit total de pontificat, dezleagă pe toţi creştinii de jurământul lor de supunere faţă de el şi le interzice, pentru viitor, să-l recunoască drept papă sau să-l numească astfel. Şi pentru ca această sentinţă să poată fi irevocabilă, conciliul, cu toată puterea sa, prezintă toate imperfecţiunile ce pot fi găsite după aceea şi condamnă, pe viitor, pe aşa-zisul Ioan al XXIII-lea, să fie consemnat, în numele conciliului, într-un loc unde să poată fi ţinut în custodia împăratului, ca protector al Bisericii Catolice, atât timp cât conciliul va considera necesar pentru unitatea Bisericii, acelaşi conciliu rezervându-şi o putere pentru de a-l pedepsi pentru nelegiuirile şi neregulile sale, potrivit cu canoanele şi după cum legea dreptăţii sau milei, o vor cere”.
6. În vreme ce conciliul trăgea concluzii cu privire la Ioan, au sosit ambasadorii lui Grigore. Aceştia fuseseră trimişi de Grigore, „să renunţe la pontificat în numele lui şi la toate drepturile şi titlurile acelei demnităţi. Dar el nu a venit personal la conciliu, deoarece: Papa Grigore nu recunoştea legitimitatea unui conciliu convocat de Papa Ioan al XXIII-lea, de aceea aceşti mesageri erau trimişi la împărat şi erau împuterniciţi să negocieze cu el. Au fost îndrumaţi să informeze pe împărat că dacă el şi căpeteniile naţiunilor ar permite conciliului să fie convocat încă o dată de către Papa Grigore al XII-lea, atunci Papa Grigore al XII-lea, l-ar recunoaşte ca deplin legal, dar nu şi prin alte mijloace. Împăratul şi conducătorii naţiunilor au fost de acord.
7. În consecinţă, la a paisprezecea sesiune, 4 iulie 1415, unul din nunţii lui Grigore a luat Scaunul şi a citit din partea lui Grigore, două bule: una prin care se convoca Conciliul de la Constance, iar când a fost convocat, l-a recunoscut ca deplin legal, cealaltă împuternicea pe acest nunţiu papal să acţioneze ca reprezentant al Papei Grigore, iar în această calitate să se supună deciziilor conciliului când va fi convocat ca şi conciliu deplin legal al lui Grigore. Când bulele au fost citite, conciliul a fost declarat convocat în numele Papei Grigore. Atunci reprezentantul a anunţat adunarea că Grigore al XII-lea era gata să-şi sacrifice demnitatea pentru pacea Bisericii şi să se supună soluţiei pe care o vor găsi în ceea ce-l priveşte.
8. Atunci cel care prezida conciliul s-a aşezat pe Scaun şi împăratul pe tronul său. S-a citi o a treia bulă de la Grigore, prin care oferea nunţiului său putere deplină să abdice din demnitatea papală, în numele lui. Această renunţare a lui Grigore, a fost anunţată de delegatul său în următoarele cuvinte: „Eu, Carol Malatesta, vicar de Rimini, guvernator de Romagna pentru al nostru preasfânt părinte în Hristos, Domnul Papa Grigore al XII-lea şi universal al sfintei Biserici Romane, autorizat fiind prin puterea deplină tocmai prezentată şi primită de mine din partea zisului Domn Papa Grigore, nesilit prin violenţă ci doar animat de o dorinţă arzătoare de obţinere a păcii şi unităţii în Biserică, în numele Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt, renunţ cu adevărat pentru stăpânul meu Papa Grigore al XII-lea la posesiunea, la toate drepturile şi titlurile papalităţii de care se bucură în deplină legalitate şi demisionez în prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi din acest conciliu general, care reprezintă Biserica Romană şi Biserica Universală”.
9. Acest act al abdicării Papei Grigore al XII-lea, a fost primit cu aplauze furtunoase de către conciliu. S-a cântat „Te Deum” şi s-au revărsat elogii asupra lui Grigore. Conciliul a hotărât apoi să se ceară lui Benedict al XIII-lea, să abdice în acelaşi fel, în zece zile, după ce va fi primit înştiinţarea conciliului şi că dacă nu va demisiona în acest interval de timp, ar putea fi declarat „un schismatic notoriu, un eretic încăpăţinat şi incorigibil şi ca atare va fi deposedat de toată onoarea şi demnitatea şi izgonit din Biserică”.
10. Conciliul a hotărât ca Grigore, „să păstreze demnitatea unui episcop cardinal pe durata vieţii sale, că putea fi primul în rang după papă în afară de cazul unor modificări ce trebuie judecate corespunzător, cu respectarea acestui articol despre demisia lui Petru de Luna, să fie nunţiu permanent al Graniţelor Anconei şi să se bucure netulburat de toate onorurile, privilegiile şi indemnizaţiile alăturate acelei demnităţi. În plus, conciliul i-a garantat o iertare deplină şi fără limite de la toate nedreptăţile de care s-a putut face vinovat pe durata pontificatului său, scutindu-l să dea socoteală de comportamentul său trecut sau a oricărei părţi din el, oricărei persoane şi interzice oricui să fie înălţat în pontificat până când nu vor fi făgăduit prin jurământ să respecte această hotărâre, în ciuda tuturor canoanelor, structurilor şi hotărârilor conciliilor generale în direcţii contrarii”.
11. Benedict a insistat că, acum când ceilalţi doi papi au demisionat, a rămas singurul şi indiscutabilul papă pe deplin legal. Împăratul şi un mare număr de însoţitori au făcut o călătorie de aproape cinci sute de mile la Perpignan, în Franţa, în Golful Lyon, aproape de graniţa cu Spania, unde s-au întâlnit cu regele Aragonului şi toţi prinţii care recunoşteau pe Benedict ca papă. Ei au ţinut un congres şi au căutat prin toate mijloacele posibile să convingă pe Benedict să demisioneze, dar totul a fost în zadar. La una din sesiuni, a argumentat timp de şapte ore fără întrerupere, deşi avea şaptezeci de ani, că doar el era papă deplin legal şi că, dacă binele Bisericii îi cerea să abdice, doar el avea dreptul să aleagă un nou papă, fiind fără îndoială singurul cardinal în viaţă creat înainte de schismă şi deci de un papă de netăgăduit. El a declarat că „niciodată nu va abandona Biserica pe care Cel Atotputernic i-a făcut plăcerea să i-o dea în grijă şi în acelaşi timp a considerat ca excomunicaţi pe toţi cei care nu l-au recunoscut, fie împăraţi, regi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi sau episcopi, socotindu-i rebeli faţă de Sf. Petru şi Biserica sa”.
12. Toţi adepţii săi, cu excepţia a patru cardinali, l-au abandonat şi au recunoscut Conciliul de la Constance. Conciliul de la Constance l-a destituit pe 26 iulie 1417, însă Benedict a excomunicat şi a anatemizat „adunarea schismatică de la Constance şi pe toţi prinţii şi episcopii care au participat la aceasta sau au primit rezoluţiile sau decretele menite să oblojească şi să perpetueze o schismă atât de periculoasă în unica sfântă şi apostolică Biserică Catolică, aşa că singura sfântă Biserică Catolică şi Apostolică trebuie acum întemeiată doar la Peniscola”, acolo unde se găsea în acel moment Benedict. El a stăruit cu îndârjire până în momentul morţii sale că era singurul papă. Atât timp cât putea vorbi, a susţinut aceasta, iar „când nu a mai putut vorbi, a scris cu mare dificultate următoarea interdicţie adresată în ultimul său testament cardinalilor săi: „Vă impun sub pedeapsa unui blestem veşnic, să alegeţi un alt papă (doar) după moartea mea”.
13. Trei cardinali au ales un alt papă după moartea lui Benedict, care a luat numele de CLEMENT al VIII-lea, 29 noiembrie 1424, dar a abdicat în favoarea papei care fusese ales de Conciliul de la Constance, MARTIN al V-lea, 8 noiembrie 1417 - 20 februarie 1431
14. Martin al V-lea a părăsit Constance, pentru Roma, la 16 mai 1418. A rămas o perioadă în Geneva, apoi a plecat către Florenţa unde a sosit pe 27 februarie 1419, răstimp în care în iunie 1419, Ioan al XXIII-lea „s-a aruncat la picioarele sale fără alte rezerve sau condiţii anterioare, recunoscându-l ca succesor deplin legal al Sf. Petru şi vicar al lui Hristos pe pământ”. Pe 14 iunie Baltazar Cossa „a ratificat şi a întărit toate deciziile Conciliului de la Constance, legate de el însuşi şi de alegerea lui Martin al V-lea, a renunţat într-o manieră solemnă la dreptul şi titlul papalităţii. Ca urmare, a fost creat de papă, episcop cardinal de Tusculum, decan al Colegiului Sacru şi s-a dat hotărârea să fie permanent aşezat următorul după papă, iar scaunul său înălţat cumva deasupra scaunelor celorlalţi cardinali”. A murit pe 20 decembrie, anul următor.
15. Astfel, prin eforturile şi autoritatea naţiunilor, anarhia papalităţii a luat sfârşit, iar papalitatea era salvată de ea însăşi. Naţiunile şi-au reluat acum locul şi puterea, legitime, superioare papalităţii, absolutismul papalităţii încheindu-se odată cu anarhia. Într-o manieră clară şi înfiorătoare, s-a demonstrat lumii că esenţa papalităţii şi finalul guvernării ei, este doar haosul. Înspăimântătoarele nedreptăţi ale papilor au continuat, dar după demonstraţia temeinică a fundamentului dezordinii papale prezentată lumii, în existenţa ce a urmat, nu mai putea fi nimic nou cu excepţia încoronării deplin arogantului, înşelătorului, imoralului, sângerosului şi anarhistului papă PIUS al IX-lea, 16 iunie 1846 - 8 februarie 1878, cu atribut de divin prin proclamarea infailibilităţii papale, ca punct de credinţă în urma revelaţiei dumnezeieşti.
16. Şi aceasta stă în logica teoriei teocratice, pe care s-a întemeiat papalitatea în zilele lui Constantin. Pentru că papalitatea era declarată administraţia (guvernul) lui Dumnezeu, cel care stă în fruntea ei este acolo ca reprezentant al lui Dumnezeu. El întruchipează autoritatea divină şi când vorbeşte sau acţionează oficial, vorbirea sau fapta sa, sunt cele ale lui Dumnezeu. Dar a face un om în acest fel reprezentant al lui Dumnezeu, înseamnă doar a îmbrăca patimile omeneşti cu putere şi autoritate divine. Om fiind este obligat întotdeauna să acţioneze diferit de Dumnezeu, iar înveşmântat cu o putere nesăbuită adeseori va făptui ca Satana. În consecinţă, pentru ca toate faptele sale să fie consecvente declaraţiilor, el este silit să le acopere cu atribute divine şi să spună că tot ce face în calitate oficială, este actul lui Dumnezeu.
17. Aceasta este exact logica şi mărturisirea infailibilităţii papale. Nu se afirmă că toate spusele papei sunt infailibile, ci doar zicerile oficiale - ce vorbeşte EX CATHEDRA, adică de la tron. Decretul de infailibilitate este după cum urmează: „Noi învăţăm şi clarificăm că este o dogmă descoperită divin, că pontiful roman atunci când vorbeşte EX CATHEDRA , adică atunci când în exercitarea slujbei de pastor şi cercetător al tuturor creştinilor, prin virtutea supremei sale autorităţi apostolice, explică o doctrină cu privire la învăţătură sau morală care să fie respectată de Biserica Universală, prin prezenţa divină ce i s-a făgăduit de binecuvântatul Petru, este posesorul infailibilităţii cu care Răscumpărătorul divin a dorit ca Biserica sa să fie înzestrată, pentru a clarifica dogmele cu privire la credinţă şi principii morale şi de aceea astfel de explicaţii ale pontifilor romani sunt de nerevizuit în sine şi nu prin consimţământul Bisericii. „Dar dacă oricine - pe care poate Dumnezeu l-a prevenit - îndrăzneşte să contrazică această clarificare ce ne aparţine să fie anatema. „Dat la Roma în sesiune publică solemnă ţinută în Bazilica Vatican în anul Domnului nostru, o mie opt sute şaptezeci, în ziua de optsprezece iulie, în al douăzeci şi cincilea an al pontificatului nostru”. (Schaff: "History of the Vatican Council," Decretele, cap. IV. Pontificatul "este cel al lui Pius al IX-lea).
18. Conform acestei teorii, papa stă pe tronul său ca şi cap al guvernării lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu adevărat. Acelaşi papă care a făcut publică dogma infailibilităţii, consecvent a publicat o carte a discursurilor sale, în prefaţa căreia, în ediţia oficială şi aprobată, el a declarat că este „Hristos cel viu”, „glasul lui Dumnezeu”, iar mai departe spune despre dânsul: „El este esenţa care declară solemn, el este Dumnezeu care judecă (condamnă)”. (Discursurile Papei Pius al IX-lea, pag. 9, 17; Gladstone's Review, pag. 6). Şi ca o măsură plină a acestor afirmaţii, Papa LEON al XIII-lea, 20 februarie 1878, face public pe 21 iunie 1894, o comunicare adresată „prinţilor şi oamenilor din lume” în care le spune. „Noi deţinem regenţa lui Dumnezeu pe pământ”. Regenţa este slujba şi administrarea unui regent. Un „regent este administratorul unui ţinut pe durata minoratului sau incapacităţii unui rege”, „unul care guvernează sau stăpâneşte, prin urmare unul investit cu autoritate prin împuternicire, unul care administrează un regat în minoratul, lipsa sau neputinţa (incapacitatea) suveranului”. De aceea o regenţă a lui Dumnezeu pe pământ poate exista doar pe presupunerea existenţei „minoratului, lipsei sau neputinţei” lui Dumnezeu, cu privire la afacerile pământului, ipoteză care nu poate fi altceva decât o blasfemie concisă şi extremă.
19. Astfel prin papalitate s-a împlinit la literă, pe deplin, profeţia - 2 Tesaloniceni 2:1-9 - „lepădarea” şi descoperirea „omului fărădelegii”, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”.
20. Aceasta este logica de netăgăduit a falsei teorii teocratice. În cazul în care se refuză că teoria este falsă, logica nu oferă scăpare din acceptarea întregului sistem papal. Astfel, cu siguranţă şi fără teama de a greşi este adevărat că germenul întregii papalităţi se află în modul închipuit, neîntemeiat şi dezgustător, de a cerceta teocraţia Vechiului Testament.(Neander: "History of the Christian Religion and Church," Vol. 2,sec. II, part I, div. II, par. 29).