1. Nu se poate tăgădui cu argumente corecte că întregul parcurs al papalităţii, nu este o demonstraţie a unui egoism total - un egoism suprem, o înălţare de sine absolută. Creştinismul este însă în antiteză directă şi contrar egoismului. Este o totală golire de sine. Este o auto-renunţare deplină.
2. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor din lume: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce”. (Filipeni 2; 5-8).
3. Ideea transmisă (exprimată) prin termenul tradus cu „de apucat, furat, jefuit, prădat” poate fi mai bine desluşită, prin acordarea unei atenţii deosebite diferitelor traduceri. „Emphatic Diaglott” comentează că, termenului original - „harpagmon”- un cuvânt destul de rar, i s-au dat o varietate de traduceri” şi oferă următoarele exemple: „Gândesc cu sinceritate că nu e o chestiune de dorit” - Clarke, „Nu s-a prefăcut” - Cyprian, „Nu cugeta la o păstrare cu nerăbdare”- Wakefield, „Nu a considerat-o ca un obiect al unei dorinţe preocupate”- Stuart, „Nu a considerat-o ca un lucru ce urmează a fi confiscat” - Sharpe, „Nu a înşfăcat-o cu zel” - Kneeland, „Nu s-a străduit cu turbulenţă” - Dickinson, „Nu a pus la cale o uzurpare” - Trumbull. La acestea se poate adăuga: „Nu l-a socotit ca recompensă” - R.V. cu marjă, „sau un lucru ce urmează a fi înşfăcat”. „Considerat nu ca o fărădelege” - Murdock’s Syriac. În „Emphatic Diaglott”, traducerea este aceeaşi ca a lui Trumbull: „Cine (Hristos Isus) fiind cu chipul lui Dumnezeu, nu s-a gândit totuşi la o uzurpare să fie ca Dumnezeu”. Se va vedea că aceasta exprimă mai adecvat decât oricare alta, gândul Scripturii că în cazul în care este amestecată ideea de cârmuire, un prădător al administraţiei este un uzurpator.
4. Gândul exprimat în acest text este următorul: „Să fie în tine gândul acesta care, era de asemenea şi în Hristos Isus, care, fiind cu chipul lui Dumnezeu, nu s-a gândit ca la un lucru de acaparat pentru care să se străduiască cu violenţă şi să-l păstreze cu înverşunare - nefiind o uzurpare să contempli la acest gând - de a fi egal cu Dumnezeu.” Acesta este creştinismul, dar în niciun caz papalitatea. Încă din zorii papalităţi, din chiar zilele apostolilor, („Taina fărădelegii a şi început să lucreze”- 2 Tesaloniceni 2:7) şi până la proclamarea divinităţii absolute a papalităţii, de către Papa Pius al IX-lea, fiecare pas de pe acest drum era în exclusivitate o manifestare a gândului că era un lucru mult dorit, un premiu care merită înşfăcat cu o străduinţă violentă şi păstrat cu înverşunare, o infracţiune planificată de a fi egal cu Dumnezeu. Dacă acel cuvânt şi gând care exprimau concepţia care nu era în Hristos,ar fi fost scrise pe la 1870 şi nu înainte de anul 70 d.Hr. nu ar fi putut caracteriza mai potrivit esenţa spiritului papalităţii. Şi pentru că timp de o mie opt sute de ani, de la un capăt la celălalt al celui mai întunecat raport al lumii, a existat o succesiune de bărbaţi continuu mânaţi de acest spirit unic al luptei violente, acaparării şi păstrării cu înverşunare a egalităţii cu Dumnezeu, este o problemă de suficient interes ca să merite o analiză cu privire la originile ei.
5. Cheia acestei analize, cheia care rezolvă acest mister, este Cuvântul lui Dumnezeu din textul care urmează: „Să fie în tine gândul acesta care era de asemenea şi în Hristos Isus care, fiind cu chipul lui Dumnezeu, nu s-a gândit ca la un lucru de prădat pentru care să se străduiască cu violenţă şi să-l păstreze cu înverşunare - nefiind o uzurpare contemplarea acestui gând - de a fi egal cu Dumnezeu; dar golit de sine însuşi şi luând asupra Sa chipul unui slujitor, a fost făcut asemenea oamenilor şi fiind găsit la înfăţişare ca un om, s-a smerit el însuşi şi a devenit ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce”.
6. Isus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele exprimă gânduri. Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este din acest motiv, expresia gândului lui Dumnezeu. Gândul lui Dumnezeu se manifestă în „planul veşnic pe care l-a făcut (finalizat) în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11). Isus Hristos este descoperirea acelui plan veşnic a Eternului Dumnezeu. Isus Hristos este strălucirea slavei Tatălui Său şi chipul clar al persoanei Sale (Evrei 1:3). De la Tatăl a chemat toate lucrurile la existenţă (Psalmi 33:6,9; Evrei 1:2). „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16). El ţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale. Prin El toate lucrurile se ţin laolaltă (Coloseni 1:17). „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”(Coloseni 1:19). El este Cel pe care „Domnul l-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui”, care era „înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, care „era meşterul lui, la lucru lângă El” (Proverbe 8:22,23,30). El este unicul „a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). El este singurul născut din Tatăl (Ioan 1:14), şi de aceea este din aceeaşi substanţă cu natura lui Dumnezeu, „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). De aceea, El prin dreptul divin al „moştenirii”, poartă de la Tatăl numele de „Dumnezeu”. În acest fel, Hristos Isus era într-adevăr prin drept divin şi veşnic, unul dintre Dumnezei - „egal cu Dumnezeu”.
7. Fiind totuşi acest „El nu s-a gândit ca la un lucru care să fie năzuit cu vehemenţă şi de acaparat de a fi egal cu Dumnezeu”, ce a născut această problemă? Ce a determinat ca mintea Sa să alerge în această matcă de gândire cum că această demnitate puternică şi glorioasă a egalităţii cu Dumnezeu, nu era un lucru de înşfăcat şi de păstrat cu înverşunare? Ce să-L determine să nu gândească să prindă şi să se străduiască din răsputeri să menţină la ceea ce, prin drept etern şi inalienabil, era cu adevărat al Său şi care El era cu adevărat?
8. Din natura cazului menţionat în text, este evident că din partea cuiva exista o dorinţă a minţii, să genereze o dispută cu privire la cine ar putea fi egal cu Dumnezeu. Este clar că cineva a manifestat un gând, o dispoziţie, o dorinţă plină de râvnă să pună mâna pe egalitatea cu Dumnezeu. Cineva a premeditat o uzurpare a egalităţii cu Dumnezeu. Cine este acesta? Îl putem găsi? Dacă putem găsi o astfel de fiinţă, este sigur că vom putea avea cheia întregii situaţii, secretul gândului conţinut în citatul luat spre analiză şi secretul papalităţii”.
9. Poate fi găsit. Are un nume şi este descris pe deplin. Uzurparea pe care a încercat-o, originea sa şi efectele teribile, sunt prezentate complet. Iată descrierea unui „ heruvim binecuvântat” care a păcătuit: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. (Compară Apocalipsa 21:10-23; 22:1-4.). Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău, te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc” (Ezechiel 28:12-16).
10. Aceasta nu va fi o repetiţie, ci mai degrabă o adăugire prin inserţia unei traduceri din ebraică a acestui pasaj. Sună cam aşa: „Astfel a spus Domnul cel Veşnic, tu ai fost desăvârşit în descriere, plin de înţelepciune şi absolut în frumuseţe. Ai locuit în Eden, grădina lui Dumnezeu, fiecare piatră preţioasă era acoperământul tău, sardiu, topaz şi diamant, beril, onix şi jasp, safir, smarald, rubin şi aur, trâmbiţele şi flautele născocite prin măiestrie, erau pregătite pentru tine din ziua când ai fost creat. Ai fost un heruvim cu aripi mari şi Eu te-am pus pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu cum ai şi fost; te-ai rătăcit în mijlocul pietrelor scânteietoare. Desăvârşit ai fost tu în căile tale din ziua când ai fost creat până s-a găsit ticăloşia în tine. Din îndestularea negustoriei tale ţi-ai umplut inima cu silnicie şi ai păcătuit, de aceea te alung de pe muntele lui Dumnezeu şi te distrug, O, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare”.
11. Aici este important de studiat, cine este heruvimul şi care este locul său: în tabernacolul făcut şi înălţat de copiii lui Israel în pustie existau două compartimente, locul sfânt şi locul prea sfânt. Covoarele interioare care formau acoperişul întregului tabernacol erau neobişnuite şi elegant ţesute cu figuri de heruvim. (Exodul 26:1). Perdeaua care separa locul sfânt de locul prea sfânt, era lucrată asemănător, cu chipuri de heruvim. În locul prea sfânt se găsea chivotul legământului acoperit de jur împrejur cu aur, în care se găseau tablele mărturiei, tablele legământului, Cele Zece Porunci şi deasupra, heruvimii slavei care umbreau capacul milei. Partea de sus a chivotului mărturiei se numea capacul milei. La fiecare capăt al acestui capac al milei era aşezat un heruvim de aur. Aceşti doi heruvimi erau așezați faţă către faţă, iar aripile lor întinse umbreau capacul milei. Deasupra acestuia, sălăşluia SHEKINAH - slava strălucitoare a prezenţei lui Dumnezeu. Şi s-a spus:“Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel” (Exodul 25:10,11,16-22; Evrei 9:2-5; Numeri 7:89).
12. Când s-a construit templul din Ierusalim ca să ia locul tabernacolului, tot zidul interior şi faţa interioară a uşilor erau sculptate cu chipuri de heruvimi, palmieri şi flori deschise. Apoi toată această lucrare (sculptură) şi toată suprafaţa interioară a casei, au fost acoperite cu aur şi “împodobite cu pietre preţioase pentru frumuseţe”. În plus, la toate acestea au fost făcuţi doi heruvimi, fiecare cu o înălţime de zece coţi, cu aripi de zece coţi, de la vârf la vârf. Chivotul mărturiei, care fusese în tabernacol a fost adus în templu şi aşezat în locul prea sfânt cu tablele mărturiei în el şi capacul milei şi heruvimii de aur peste acesta. Aceşti doi mari heruvimi confecţionaţi odată cu templul erau şi ei aşezaţi în locul prea sfânt “Aripile heruvimilor aveau o lungime de douăzeci de coţi. Aripa celui dintâi, lungă de cinci coţi, atingea zidul Casei; şi cealaltă aripă, lungă tot de cinci coţi, atingea aripa celui de-al doilea heruvim. Aripa celui de-al doilea heruvim, lungă de cinci coţi, atingea zidul Casei; şi cealaltă aripă, lungă tot de cinci coţi, se unea cu aripa celui dintâi heruvim. Aripile acestor heruvimi, întinse, aveau douăzeci de coţi. Ei stăteau în picioare, cu faţa întoarsă spre Casă”. (1 Regi 6:21-35:8:1-11; 2 Cronici 3:3-14; 5:1-10).
13. Acum, acest tabernacol pământesc sau acest templu, cu toate echipările sale nu era decât o umbră a lucrurilor din cer. Tabernacolul a fost realizat după un model, sau un original, pe care Domnul Însuşi i l-a arătat lui Moise pe munte (Exodul 25:9,40; Evrei 8:4,5). Când s-a construit templul care a luat locul tabernacolului, lui David i-a fost dată o vedere a modelului sau originalului, de către Spiritul lui Dumnezeu, iar planurile scrise de mâna lui Dumnezeu, i le-a transmis lui Solomon pentru îndrumarea construcţiei şi mobilării templului (2 Cronici 28:11, 12,19). Astfel, tabernacolul şi templul de pe pământ, cu preoţia şi slujbele lor şi toate funcţiile lor erau o umbră, o reprezentare a tabernacolului sau templului din cer şi a preoţiei cereşti, ale slujirii şi funcţiilor cereşti (Evrei 8:1-6; 9:1-14, 22-26). Din această cauză, chipurile de heruvimi din preajma capacului milei şi a chivotului mărturiei şi de pe toată suprafaţa interioară a tabernacolului şi apoi a templului, erau doar umbre sau reprezentări ale adevăraţilor heruvimi din cer.
14. Există un Templu al lui Dumnezeu în cer (Apocalipsa 14:15,17; 15:5; 16:1, 17). În acest templu, Isus Hristos, Marele nostru Preot, slujeşte (Evrei 8:1,2). Aici se află un altar de tămâiere la care meritele lui Isus Hristos sunt oferite împreună cu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 8:3,4). Se găseşte de asemenea chivotul mărturiei lui Dumnezeu, deasupra căruia se află capacul milei, unde locuieşte Dumnezeu Însuşi, iar de jur împrejurul acestuia sunt heruvimi strălucitori cu aripi întinse acoperitoare. În primul şi al zecelea capitol din cartea lui Ezechiel sunt prezentate viziuni în care profetul a văzut slava tronului ceresc şi a Aceluia care stă pe el şi a heruvimilor de jur împrejurul lui. Pe patru dintre heruvimi îi descrie în amănunt. Aceşti patru au fiecare patru feţe şi patru aripi şi două din aripile fiecăruia, sunt întinse în sus, unindu-se una cu cealaltă, iar cu celelalte două îşi acoperea fiecare trupul (Ezechiel 1:11). De fiecare parte a heruvimilor şi în mod limpede, inseparabil, legate de ei („pentru că spiritul creaturii vii era în roţi” Vers. 20,21), erau patru roţi vii „atât de mari încât erau înfricoşătoare” (Ezechiel 1:18).
15. „Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer, sus peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios ca al unei oştiri; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rinichilor lui până sus, şi de la chipul rinichilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc, şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea” (Ezechiel 1:22-28). “Erau făpturile vii pe care le văzusem sub Dumnezeul lui Israel, lângă râul Chebar, şi am băgat de seamă că erau heruvimi” ( Cap. 10:20, compară si Exod. 24:10; Apocalips 4:2-6).
16. Prin compararea acestor scrieri, cu Daniel 7:9, Apocalipsa 4:2-8 şi Isaia 6:1-3, este clar că Ezechiel a avut o viziune a tronului viu, al viului Dumnezeu. După cum heruvimii, sunt inseparabil legaţi cu acel tron şi de chivotul mărturiei din templul pământesc, unde prezenţa Domnului locuia între heruvimi, este evident că chivotul mărturiei lui Dumnezeu din templul ceresc are acelaşi loc reciproc şi este din acest motiv temelia sau fundamentul tronului viului Dumnezeu.
17. În templul pământesc, chivotul mărturiei şi-a luat numele de la mărturie - Cele Zece Porunci - care erau aşezate în interior. Aceste porunci au fost scrise de Domnul Însuşi cu propria mână şi date lui Moise, să le păstreze sub capacul milei, deasupra căruia între heruvimi sălăşluia prezenţa slavei lui Dumnezeu, din acest motiv este clar că chivotul testamentului Său din locul ceresc îşi ia de asemenea denumirea din faptul că sub capacul milei şi a heruvimilor de deasupra, există originalul mărturiei lui Dumnezeu - Cele Zece Porunci - după care s-au făcut copiile celor de pe pământ, iar legea sfântă - Cele zece Porunci - este doar forma scrisă, un transcript a caracterului Celui care tronează, căci stă scris: “Domnul împărăţeşte: popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pământul se clatină”. “Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie”. “Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia sunt înaintea feţei Tale” (Psalmul 99:1; 97:2; 89:14; Traducerea ebraică aferentă acestor pasaje, este grăitoare aici: "Domnește Doamne, poporul tremură, El șade întronat pe heruvimi. Pământul este agitat”. "Norii și negura Îl înconjoară, dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie". "Dreptatea și judecata sunt reazemele tronul tău: bunătatea și adevărul, merg înaintea prezenţei Tale)".
18. Una din aceste glorioase creaturi, a păcătuit. Era unul din aceşti strălucitori heruvimi “plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe”, care stătea aproape de tronul lui Dumnezeu cu aripile întinse, care acopereau capacul milei peste care se odihneau “razele slavei care înconjurau pe eternul Dumnezeu” - unul din aceşti preamăriţi care şi-a uitat locul de creatură şi a aspirat să fie egal cu Dumnezeul Creator. (Acest lucru nu vrea să sugereze că el a fost una din fiinţele cu patru feţe, pentru că aşa cum citatele ne arată, sunt mulţi alţi heruvimi pe lângă aceştia patru. Dar a fost unul care a stat în tovărăşia acestora aproape de tron, de chivotul mărturiei, acoperind capacul milei cu aripile sale glorioase, larg deschise). Cităm din nou: “Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine”.
19. Ce a determinat însă apariţia nelegiuirii într-unul din aceştia? Care a fost originea ambiţiei sale de a fi egal cu Dumnezeu? Iată răspunsul: “Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). Fiind “desăvârşit în frumuseţe a privit la sine însuşi în locul Aceluia care i-a oferit această frumuseţe desăvârşită şi a început să se admire pe sine şi să se privească îndelung, apoi, ca şi consecinţă, a crescut în mândrie şi a început să considere că locul pe care-l ocupa era prea restrâns pentru a-şi arăta corespunzător, profitabil şi pe deplin, abilitatea pe care el însuşi credea că o posedă. A concluzionat că locul ce i s-a repartizat, nu era adecvat pentru prestigiul care, conform propriei estimări, se contopea în sine, devenind o singură entitate.
20. Este adevărat că era desăvârşit în frumuseţe, plin de înţelepciune şi cu o demnitate înaltă, dar toate acestea le primise de la Dumnezeu, prin Isus Hristos, care le-a creat. Prin însăşi existenţa sa se demonstra că nu a fost lipsit de nimic, iar când se lăuda cu ea ca şi când nu ar fi fost un dar, când a crescut în mândrie din pricina frumuseţii şi când s-a creditat ca şi cum toate erau inerente în sine, în esenţă era doar ignorarea Creatorului Său şi aşezarea sa în locul Său. Mai mult, când se lăuda cu ce primise, ca şi cum nu primise, când s-a înălţat pe sine din pricina a ce era, ca şi cum ar fi fost inerentă în sine, o făcea doar ca să-şi argumenteze auto-existenţa şi prin aceasta, după o evaluare personală, să fie egal cu Dumnezeu.
21. Când şi-a “corupt astfel înţelepciunea”, nu este ciudat ca el să urmeze şi să fie chiar încântat de parcursul unui fals raţionament? Fiind doar o creatură nu putea înţelege dintr-o dată “scopul veşnic” pe care Dumnezeu “l-a intenţionat cu Hristos Isus, Domnul nostru” şi a început să măsoare toate lucrurile prin propriile concepţii pervertite şi să gândească doar prin prisma a ceea ce putea vedea. Despărţindu-se de Dumnezeu, tot ce putea vedea, era doar o lumină pervertită prin bezna propriei înţelepciuni corupte. În natura lucrurilor existente, acum, toate raţionamentele sale erau pentru sine însuşi şi măsurând astfel totul prin concepţiile sale confuzionate, el însuşi era începutul şi sfârşitul, se aşeza în locul lui Dumnezeu şi se făcea pe sine, egal cu Dumnezeu.
22. Dar nu a văzut niciun semn cum că Domnul gândea despre el aşa cum gândea el despre sine. Nu era nimic care să arate vreun plan din partea Domnului care să-l înalţe la demnitatea şi locul pe care singur le-a considerat demne de el însuşi, de aceea a tras concluzia că acest eşec era doar din pricina unui scop atribuit lui Hristos, care era egal cu Dumnezeu (care scop era împărtăşit de Tatăl) să-l ţină jos şi să nu-i permită, în prezenţa oştilor cereşti, să-şi etaleze pe deplin puterile sale, ca nu cumva El Însuşi să fie pus în umbră. Atunci s-a întâmplat să conceapă ideea şi să-şi pună ţelul de a înlocui pe Cel care era egal cu Dumnezeu şi să fie cu adevărat în locul şi egal cu Dumnezeu. Atunci s-a întâmplat şi aşa a fost, că s-a gândit la aceasta ca la un lucru de apucat, o uzurpare ce trebuia plănuită, un premiu pentru care să se lupte de a fi egal cu Dumnezeu. De aceea stă scris: “Cum ai căzut din ceruri, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, asupritorul neamurilor! Tu ai zis în inima ta: ‘Mă voi înălţa la cer; îmi voi ridica tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu! Voi şedea pe muntele adunării, pe înălţimile din nord! Mă voi înălţa deasupra norilor, şi mă voi face asemenea Celui Preaînalt!” (Isaia 14:12-14 - Traducerea ebraică redă astfel acest pasaj: “stea de dimineață, fiu al zorilor, tu ai spus în inima ta, în cer mă voi sui, deasupra stelelor lui Dumnezeu voi înălța tronul meu și voi sta, de asemenea, pe muntele adunării, în cel mai îndepărtat capăt al nordului; Mă voi sui deasupra norilor; eu voi fi egal cu Cel Preaînalt”. Acest lucru exprimă în cuvinte, gândul studiului nostru).
23. Această expresie, “voi şedea pe muntele adunării (dumnezeilor) la capătul miază-noaptei” sau “cel mai îndepărtat capăt al nordului”, este demnă de analizat. În Psalmul 48: 1-3, stă scris: “Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt! Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului, cetatea marelui Împărat! În palatele ei, Dumnezeu se face cunoscut ca fiind întăritura ei” Nu este scopul nostru aici să încercăm să spunem care este însemnătatea expresiei “la capătul miază-noaptei”, dar este evident că se referă cumva la acel loc particular unde Maiestatea cerului stă pe muntele sfinţeniei Sale, de aceea când Lucifer declară: “voi şedea pe muntele adunării (dumnezeilor) la capătul miază-noaptei”, este o altă formulare a hotărârii sale de a fi “egal cu Cel Preaînalt”. Şi celelalte expresii din pasaj, semnifică acelaşi lucru.
24. Am putut găsi astfel, într-un mod raţional pe cel în care s-a născut gândul conceput ca o prădăciune - un lucru de acaparat, un premiu pentru care să se lupte, o uzurpare plănuită - de a fi egal cu Dumnezeu. I-am găsit numele, ceea ce era şi ce l-a determinat să se înscrie pe acest făgaş.
25. Să mergem dar mai departe. A apărut astfel o problemă, mai mare decât gândesc mulţi că ar putea fi. Când Lucifer a început deci să se admire şi să se înalţe pe sine în propria evaluare într-o asemenea măsură încât nimic nu-i mai putea satisface ambiţia, decât de a fi egal cu Dumnezeu, astfel încât doar locul lui Dumnezeu i-ar oferi cadrul suficient pentru o manifestare corespunzătoare a abilităţilor care se găseau în el, a urmat în logica lucrurilor existente acum că vechea ordine a acestora nu mai era satisfăcătoare şi de aceea era nevoie de o schimbare. Dacă scopurile şi propunerile sale ar fi fost satisfăcute şi aduse la îndeplinire, fără îndoială că s-ar fi înregistrat o schimbare în ordinea şi guvernarea lui Dumnezeu. El a făcut cereri precise pentru ca punctele sale de vedere să fie adoptate, el să fie înălţat pe locul stăpânirii şi puterii, astfel încât planurile şi scopurile sale să fie asumate şi îndeplinite şi cu siguranţă a cerut să fie o schimbare în ordinea lucrurilor, toate bineînţeles în interesul ”progresului”, “libertăţii” şi “înaintării morale şi intelectuale”. Pe scurt, el propunea “reformarea” guvernării lui Dumnezeu.
26. Dar pentru a schimba ordinea lucrurilor în guvernarea lui Dumnezeu, era necesară schimbarea legii lui Dumnezeu. Însă legea lui Dumnezeu este transcrierea caracterului lui Dumnezeu, reflectarea Lui Însuşi. A cere o modificare a legii Sale, înseamnă a cere lui Dumnezeu Însuşi să se schimbe, iar pentru a încuviinţa orice fel schimbare posibilă în legea Sa, înseamnă schimbarea Lui Însuşi. Stă scris, şi noi am citit că dreptatea şi judecata – neprihănirea - exprimate în legea lui Dumnezeu şi care sălăşluiesc la tronul lui Dumnezeu sunt reşedinţa, sprijinul, ancora, fundamentul acelui tron şi de aceea sunt temelia guvernării lui Dumnezeu. În consecinţă, a plănui o schimbare în legea lui Dumnezeu, sugerată în propunerea schimbării guvernării lui Dumnezeu, era doar intenţia îndepărtării temeliei guvernării lui Dumnezeu şi întemeierea alteia, independente de Dumnezeu şi fundamentată, nu pe dreptate, justiţie şi discernământ, milă şi adevăr, ci doar pe ego-u şi ambiţie individualizată.
27. După cum, dreptatea şi echitatea sunt fundamentul tronului şi guvernării lui Dumnezeu, după cum doar mila şi adevărul, merg înaintea feţei Celui care şade pe acel tron şi administrează guvernarea, este evident că acest tron şi această guvernare, există doar pentru binele suprem, binecuvântarea supremă şi bucuria desăvârşită în întreg Universul lui Dumnezeu - toate exprimate într-un singur cuvânt, I U B I R E .
28. Dacă această ordine a guvernării trebuie să dispară, ca să facă loc uneia a cărei temelie rezidă doar în sine şi ambiţie egoistă, - fiecare pentru sine şi acel ego suprem, mândria şi iubirea de întâietate caracterizează pe toţi cei care sunt în orice punct al influenţei puterii şi pizmuiesc năzuinţa tuturor celor care nu sunt, generând suspiciune şi neîncredere - aceasta ar fi întemeierea unei noi ordini a unei guvernări ce ar putea fi menţinută doar prin sistemul reprimării şi opresiunii - pe scurt, o tiranie universală şi fără rezerve, toate exprimate într-un singur cuvânt: F O R Ţ Ă .
29. De la ideile de bază de la care a plecat Lucifer, între guvernarea întemeiată pe dreptate şi echitate, milă şi adevăr şi administrată prin iubire şi o guvernare centrată pe ego şi administrată prin spionare, amestec, forţă absolută, nu există alternativă decât anarhia universală şi haosul, pentru că ideea de guvernare înseamnă menţinerea unui set de legi. Dacă legile nu sunt susţinute, atunci chiar şi principiile fundamentale ale guvernării, trebuie să fie schimbate la cererea ambiţioasă şi egoistă a primului nemulţumit şi astfel nu se poate vorbi de guvernare: totul trebuie să se spargă în bucăţi. Este evident, de aceea, că, în controversa astfel iscată, erau implicate, nu doar fericirea şi binele suprem ale fiecărui locuitor al Universului, ci chiar existenţa tronului şi guvernării lui Dumnezeu - da, existenţa lui Dumnezeu Însuşi. Dacă această nouă ordine a lucrurilor trebuia recunoscută, tronul şi guvernarea lui Dumnezeu trebuiau să dispară. Dacă tronul şi guvernarea lui Dumnezeu trebuie să rămână, acest demers trebuie să înceteze.
30. Nu se poate spune că Lucifer a văzut, sau a intenţionat toate acestea, de la început. El era doar o creatură şi fiind lipsit de nemurire, era incapabil să înţeleagă scopul veşnic al lui Dumnezeu, pe care l-a intenţionat în Hristos şi care s-a manifestat exclusiv prin Hristos. Acum el s-a întors împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu şi era imposibil pentru el să înţeleagă scopul lui Dumnezeu, chiar şi în mică măsură. Şi-a corupt înţelepciunea şi din acest motiv putea vedea lucrurile doar în lumina pervertită a viziunii sale întunecate. El nu vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, ci cum i se par a fi prin înţelegerea sa pervertită şi raţionând doar după ce putea să perceapă, i se părea, cu adevărat, că lucrează pentru cel mai bun interes general. Nu putea vedea dincolo de supoziţia lui, că ordinea lucrurilor propusă de el, era mai bună decât cea întocmită în sfaturile veşnice şi care a fost adusă la îndeplinire, potrivit cu scopul etern al eternului Dumnezeu.
31. Dar Dumnezeu a văzut totul. Şi Hristos a văzut totul. Şi amândoi au văzut asta din zilele veşniciei. Ei au ştiut totul, că erau implicaţi în demersul făcut de Lucifer. Ei au văzut de la început toate efectele înfricoşătoare care vor decurge din parcursul pe care acum Lucifer s-a implicat şi pe care l-a avut în gând. Ei ştiau pe deplin că, viaţa şi bucuria, ori nenorocirea sau moartea fiecărei creaturi din Univers, era implicată - viaţa şi bucuria în ordinea lui Dumnezeu şi a Iubirii, nenorocirea şi moartea în ordinea Sinelui şi a Forţei. Din acest motiv, Domnul nu putea recunoaşte, nici aproba, în niciun fel posibil, propunerile acestui auto-preamărit. El nu putea schimba legea Sa. El nu putea schimba propriul caracter. El nu putea înceta să fie Dumnezeu. El nu putea abdica. Tronul lui Dumnezeu, dreptatea guvernării Universului trebuiau să rămână în picioare.
32. Cât de sigur este că Dumnezeu şi legea Sa nu se puteau schimba, nici să înceteze să mai existe, la fel de sigur Lucifer şi comportamentul său, trebuiau să se schimbe sau să înceteze. Gândul, voinţa, scopul lui Dumnezeu nu se puteau modifica sau anula, motiv pentru care gândul, voinţa şi scopul lui Lucifer trebuiau să se schimbe sau mai ales el trebuia să înceteze. Şi Dumnezeu i-a solicitat să-şi schimbe gândul, să renunţe la voinţa sa şi să-şi abandoneze scopul. Domnul s-a rugat de el să se lepede de sine şi să se întoarcă la Dumnezeu.
33. Cunoaştem aceasta deoarece scopul etern al lui Dumnezeu, este “ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:10) “şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20). Era unul în cer, şi prin el şi alţii, care s-au întors împotriva lui Hristos şi s-au despărţit de Dumnezeu. După cum scopul etern al lui Dumnezeu este să strângă laolaltă, într-unul, în Hristos, toate lucrurile care sunt în cer, pe cale de consecinţă, Dumnezeu a insistat la Lucifer să se întoarcă la unicul obiectiv al lui Dumnezeu, în Hristos.
34. Mai mult, este gândul etern al lui Dumnezeu să strângă laolaltă într-unul, în Hristos, toate lucrurile care sunt în cer şi care sunt pe pământ şi cum omul pe pământ s-a depărtat de Dumnezeu şi a fost chemat să se întoarcă, tot în perspectiva acestui scop etern, când îngerii din cer au păcătuit, Dumnezeu i-a rugat să se întoarcă.
35. Din nou: ştim că Dumnezeu a rugat pe Lucifer şi pe ceilalţi îngeri care au păcătuit să se întoarcă, pentru că stă scris: “Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului (individului)” (Romani 2:11). Când omul a păcătuit, Dumnezeu l-a rugat să se întoarcă pentru că într-adevăr nu se are în vedere faţa individului înaintea lui Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu a rugat pe om să se întoarcă atunci când a păcătuit, era o necesitate ca El să solicite lui Lucifer şi celorlalţi îngeri, să se întoarcă când au păcătuit.
36. Mai departe: scopul lui Dumnezeu cu privire la om şi la îngeri, pământ şi cer, este doar unul. În oferta salvării omului şi a lucrării de salvare în om, cu Evanghelia şi prin mijloacele Bisericii pe pământ, Dumnezeu rezolvă o problemă care este acum de interes şi pentru îngeri (1Petru 1:12), şi prin care ei sunt determinaţi să cunoască înţelepciunea multiplă a acestui scop etern. Căci stă scris: “Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină, înaintea tuturor, care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:8-11). Dar această problemă, a păcatului în om pe pământ, este doar continuarea problemei iniţiale creată de păcatul lui Lucifer, în cer.
37. Din acest motiv, aşa cum scopul lui Dumnezeu cu privire la pământ şi cer, om şi îngeri, este unicul scop etern, aşa cum Dumnezeu l-a rugat pe om să se întoarcă după ce a păcătuit, aşa cum rezolvarea acestei probleme apărută prin păcatul în om, este doar continuarea problemei iniţiale născută de păcatul lui Lucifer şi după cum în soluţionarea acestei probleme, prin om pe pământ, îngerii sunt interesaţi şi prin ea învaţă despre înţelepciunea lui Dumnezeu în scopul Său etern, înseamnă că această chemare a lui Dumnezeu către om, să se întoarcă la Dumnezeu prin Hristos, este doar continuarea apelului lui Dumnezeu către Lucifer şi îngerii care păcătuiseră, să se întoarcă la Dumnezeu, prin Hristos.
38. Concluzia întregii probleme este aceasta: fără îndoială, scopul lui Dumnezeu cu privire la om şi îngeri, pământ şi cer este unul singur; fără îndoială că nu există părtinire la Dumnezeu; cu siguranţă problema păcatului în om pe pământ, este doar continuarea problemei iniţiale născută din păcatul lui Lucifer din cer şi cum la fel de sigur este că Dumnezeu a chemat pe om să se reîntoarcă, tot atât de sigur este că Lucifer şi îngerii care au păcătuit, au fost chemaţi de Dumnezeu să se reîntoarcă.
39. Dar chiar şi această binecuvântată chemare, a fost înţeleasă greşit de Lucifer şi a pervertit-o. În loc să vadă în ea mila şi gingăşia iubitoare ale lui Dumnezeu, ce-l puteau salva de la ruină, importanţa de sine a confundat-o cu o consimţire şi chiar cu o dorinţă din partea lui Dumnezeu de a negocia condiţiile. El însuşi a crezut până acum ca şi necesitate pentru integritatea Universului, ca Domnul să fie nerăbdător ca el să revină, şi de aceea prin acest acord şi-ar putea asigura recunoaşterea a cel puţin câtorva din revendicările sale.
40. Aşa cum am văzut, Dumnezeu nu putea, nicidecum, să recunoască sau să aprobe nici măcar o idee sau dorinţă, propuse de Lucifer. Deoarece Dumnezeu nu putea face astfel, Lucifer avea să descopere curând această situaţie. Şi-a dat seama că singurul lucru ce putea fi primit sau recunoscut de Domnul, era capitularea necondiţionată în faţa lui Dumnezeu şi abandonarea tuturor ţelurilor sale. Aceasta l-a ambiţionat să nu acţioneze astfel. A aruncat asupra lui Dumnezeu propriul caracter îndărătnic şi a decis că motivul pentru care Dumnezeu nu a acceptat condiţiile lui, nu era că nu putea, ci l-a împiedicat samavolnicia (despotismul).
41. Situaţia l-a înrăit mai mult pe drumul pe care şi l-a ales şi s-a hotărât să tragă de partea lui, oştile cereşti şi să-şi îndeplinească scopul, indiferent cum, prin uzurparea stăpânirii lui Dumnezeu. El a insistat pretutindeni şi la toţi că Dumnezeu este aspru, rigid şi de neînduplecat, că nu face deloc concesii, nu S-ar nega pe Sine, nu face sacrificii în favoarea nimănui, dar cere puritate, supunere oarbă şi iraţională; că a te supune unei astfel de guvernări şi să consimţi la astfel de cereri, era cu totul nepotrivit pentru aşa fiinţe glorioase şi înălţate cum erau ei, că trebuiau să consimtă să fie reprimaţi pentru totdeauna şi să fie limitaţi la un cerc restrâns, arbitrar prescris, cu nicio libertate şi nicio posibilitate de dezvoltare. Tot acest sacrificiu şi supunere din partea lor, spunea el, erau cerute de Dumnezeu, doar ca să-Şi satisfacă părtinirea faţă de Fiul Său, pe care L-a hotărât să aibă locul de onoare şi stăpânirea, nu din pricina vreunui merit sau drept de partea Sa, ci doar pentru că Tatăl Său a dorit-o, în detrimentul libertăţii şi demnităţii tuturor celorlalţi. În acest fel a reuşit să înşele şi să tragă după el o treime din oastea cerului.
42. Şi totuşi, la acel moment şi din clipa când Lucifer a făcut primul pas greşit, Dumnezeu s-a oferit să dea pe singurul Său Fiu preaiubit şi pe Sine Însuşi în El, iar Fiul Însuşi s-a oferit în deplină libertate, să se sacrifice, să salveze pe cel care a păcătuit - să salveze chiar pe cel care acuza şi insista că Dumnezeu nu S-ar nega pe Sine şi nu va face sacrificii pentru nimeni.
43. Sacrificiul lui Hristos era invitaţia către Lucifer să se întoarcă la Dumnezeu, tot aşa cum a fost invitaţia către om să se întoarcă la Dumnezeu. Deoarece Lucifer păcătuise şi din acel moment era un păcătos, era mai sigur ca niciodată că omul era un păcătos. Am aflat mai înainte că scopul etern al lui Dumnezeu în Hristos este acelaşi cu privire la toţi şi anume “de a-Şi uni iarăşi, într-unul, în Hristos, toate lucrurile cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Lucifer păcătuise şi era un păcătos când Dumnezeu l-a rugat să se întoarcă la Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu-l rugase să se întoarcă şi să ia locul Său ca un păcătos. Păcatul nu poate sălăşlui în prezenţa lui Dumnezeu, de aceea invitaţia Sa către păcătosul Lucifer, de a se reîntoarce, era în ea însăşi o ofertă către acesta de salvare din păcat ca să se poată reîntoarce şi să-şi ia locul în dreptate. Dar “plata păcatului este moartea”, din acest motiv, a-l salva pe Lucifer din păcat însemna să-l salveze de la moarte şi a-l salva de la moarte era să mori pentru el. În consecinţă sacrificiul Fiului lui Dumnezeu pentru salvarea lui Lucifer din păcat, era conţinut în invitaţia lui Dumnezeu de a se reîntoarce, la fel cum sacrificiul lui Hristos de salvare a omului din păcat era invitaţia către om, de a se reîntoarce, din păcat, la Dumnezeu, pentru că, fie în om, fie în heruvim, este păcat şi fără oferta vieţii “nu există iertare a păcatelor”- şi acea ofertă, este viaţa Fiului lui Dumnezeu. (Ioan 3:16; 10:15-18).
44. Iarăşi, nu a fost gândul lui Hristos, cel care s-a manifestat în Lucifer şi care l-a condus către acest comportament. Acesta a fost ego şi egoism - gândul şi conştiinţa de sine, iar când Dumnezeu l-a rugat să revină la Dumnezeu, nu era că s-ar putea întoarce cu acest gând şi cu conştiinţa de sine care priveau ca la un lucru de apucat să fii egal cu Dumnezeu, ci a reveni la gândul lui Dumnezeu care era în Hristos că nu era un lucru de prăduit sau de pretins, a fi egal cu Dumnezeu.
45. Gândul care era în Lucifer l-a înălţat chiar peste Dumnezeu şi chipul lui Dumnezeu nu se mai reflecta în el ci doar sinele lui, iar când a primit invitaţia de reîntoarcere, aceasta însemna să-şi abată privirea de la ego, să-l părăsească şi să aibă chipul lui Dumnezeu imprimat o dată în plus pe inima sa şi reflectat în viaţa sa. Dar el era doar o creatură şi prin el însuşi, nu se putea goli de sine ca să părăsească ego-ul şi să primească caracteristica de la creaţie a lui Dumnezeu. Ego-ul era tot ce era el, iar sinele nu poate salva sinele de sine.
46. Păcătosul, indiferent dacă este heruvim, înger sau om, trebuie salvat de sinele personal. Lucifer se separase de obiectivul etern al lui Dumnezeu, se despărţise de Hristos. Dar acel ţel etern este să strângă laolaltă pe toţi în Hristos, de aceea pentru Lucifer a fi salvat de sine, a primi din nou gândul care era în Hristos care reface chipul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să primească pe Hristos în care Dumnezeu Se descoperise şi primindu-L pe Hristos - gândul, spiritul lui Hristos se vor fi reflectat şi vor fi refăcut iarăşi în el, chipul lui Dumnezeu care este descoperit doar în Hristos.
47. Dar, pentru ca Lucifer să primească pe Hristos şi să fie salvat astfel de ego şi refăcut în dreptate şi sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Hristos trebuia oferit, de aceea pe cât de precisă era necesitatea ca Lucifer să aibă alt gând, o altă inimă ca să se întoarcă în neprihănire, la fel de sigur este că în invitaţia de reîntoarcere din partea lui Dumnezeu era oferta lui Isus Hristos de a muri pentru el. Şi astfel lui dar şi fiecărui om se dăduse îndemnul „să aveţi în voi gândul acesta care este în Hristos Isus, care n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a devenit ascultător până la moarte”.
48. Tot ce s-a făcut pentru Lucifer s-a făcut şi pentru îngerii pe care i-a înşelat şi care au mers cu el, „pentru că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa individului”, însă nici el şi nici ei nu au primit darul minunat plin de milă, pentru că în ei se manifestau încă „toate ale sinelui şi nimic din cele ale lui Hristos”.
49. Ce se putea face mai mult pentru ei? Când acel heruvim uns ți binecuvântat şi-a ales propria cale în locul celei a lui Dumnezeu, când şi-a aşezat propriul obiectiv în locul ţelului lui Dumnezeu, când şi-a instituit independenţa faţă de Dumnezeu, când a respins, nu doar invitaţia plină de iubire la reîntoarcere, dar a îndrăznit să judece pe Cel care i-a făcut această invitaţie, a respins de două ori darul salvării prin Isus Hristos. Când şi-a ales ego-ul şi propriul drum şi s-a confirmat pe sine pe acel drum şi când toţi cei ce l-au urmat, în mod deliberat l-au ales ca şi conducător şi lider în locul lui Dumnezeu în Hristos, respingând în acest fel darul lui Hristos de a-i salva, ce se mai putea face atunci pentru ei? - Absolut nimic.
50. Ei şi-au ales în mod conştient drumul şi s-au învârtoşat în acea opţiune. „Nu şi-au păstrat vrednicia” (Iuda 6), şi nu au ales să o primească din nou. Ei „şi-au părăsit locuinţa” (idem) şi au refuzat să se întoarcă. Au păcătuit şi au respins salvarea. Aşa cum, hotărâţi, au făcut propria alegere, tot ce putea face Domnul era să-i lase să aibă această alegere. Dar pentru că răul nu poate locui cu El, aşa cum păcatul nu poate dăinui în prezenţa Sa, aşa cum în inimă, caracter şi alegere conştientă şi confirmată şi-au abandonat vrednicia şi au părăsit locuinţa, ei trebuie acum să o abandoneze în mod real, pentru că nici sinelui, nici pentru cer, cerul nu putea fi cer cu ei în el. Ei trebuiau alungaţi pentru ca atât ei cât şi toţi ceilalți, să-şi poată da seama şi să se cunoască foarte bine diferenţa dintre slujirea sinelui şi slujirea lui Dumnezeu.
51. Dar iată! Când şi-au dat seama că alegerea şi drumul în care s-au implicat înseamnă părăsirea cerului, locuinţa lor, nu au fost doritori să plece. Au făcut propria alegere şi au dorit să se confirme în acea alegere, dar nu vroiau să accepte consecinţele alegerii lor. S-au opus. „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail (Hristos) şi îngerii Lui s-au luptat împotriva balaurului (cel rău) şi balaurul (Satana) şi îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12:7,8,9).
52. Nimic nu putea arăta mai clar decât această situaţie natura egoistă a lui Lucifer şi a acelora care au ales să meargă cu el. Nimic nu putea devoala mai bine că uzurparea totală a locului şi guvernării lui Dumnezeu, erau implicate în controversa ce tocmai se născuse. Ei nu erau doar hotărâţi să aibă propriul drum, dar erau convinşi să aibă propria cale, în propria lor cale; să aibă drumul lor şi să-l aibă în cer. I-ar alunga chiar pe Hristos şi pe Dumnezeu din cer numai să poată avea propria direcţie pe calea lor, în locul lui Dumnezeu. Aceasta demonstrează concludent că gândul care era în Lucifer - gândul care nu era în Hristos - gândul care a determinat înălţarea de sine a lui Lucifer, era un gând care, în esenţa lui, era continuarea a nimic altceva decât, „a fi egal cu Dumnezeu”, în locul lui Dumnezeu. Astfel, avea să fie înălţat sinele deasupra lui Dumnezeu şi astfel să-L aşeze în afara locului Său pentru ca egoismul exclusivist să fie suveran.
53. Dar nu a izbutit. A fost aruncat din cer şi odată cu el şi îngerii lui. „Au fost aruncaţi în Adânc unde stau legaţi în lanţuri şi păstraţi pentru judecată”. (2Petru 2:4). „În lanţurile întunericului” - în sclavia întunericului. Cuvântul grecesc tradus aici „iad, adânc” este raprapwoas tartarosas din raprapos Tarturus, şi înseamnă “întunericul puternic, impenetrabil care înconjoară Universul material”. Din semnificaţia definiţiei pe care o dau lexicografii cuvântului, se înţelege că în jurul “universului material”, orice s-ar include în termenul acesta, se întindea ca o cochilie, masa solidă a unui întuneric material atât de “puternic” încât era impenetrabil. Domnul adoptă acum cuvântul grecesc, dar nu ideea greacă, ca să exprime pentru noi ideea condiţiei “îngerilor care au păcătuit”. După cum cuvântul grecesc semnifică un întuneric material impenetrabil, prin acesta Domnul ne transmite ideea şi adevărul că, întunericul spiritual în care au fost aruncaţi îngerii care au păcătuit sau la care s-a renunţat, este mereu absolut impenetrabil, chiar şi pentru o singură rază de lumină sau speranţă de la Dumnezeu.
54. Ei au ales cu îndârjire propria cale care este singura cale spre întuneric. Au respins oferta luminii şi speranţei lui Dumnezeu, ca urmare El i-a părăsit pe drumul lor şi s-au aşezat singuri, cu totul, dincolo de posibilitatea vindecării şi din acest motiv şi-au decis soarta şi au hotărât asupra lor judecata unei distrugeri care acum îi aşteaptă, pentru că stă scris: “Îngerii care nu şi-au păstrat veşnicia ci şi-au părăsit locuinţa, El îi păstrează pentru judecata zilei celei mari puşi în lanţuri veşnice în întuneric”(Iuda 6).

DE CE NU AU FOST DISTRUŞI ?

55. Se pot naşte o serie de întrebări de care este bine să ţinem seama, înainte de a merge mai departe. Mai întâi se poate ridica întrebarea: de ce nu a distrus Domnul dintr-o dată pe îngerii căzuţi? Răspunsul este: pentru că El ţinteşte acel lucru de dorit şi nu doar indivizii. Vrea să şteargă tărăşenia care i-a stigmatizat, care i-a transformat în ceea ce sunt, mai mult decât nimicirea indivizilor care sunt ceea ce sunt, tocmai din acest motiv şi să ridice, să înalţe cu îndreptăţire şi să rostească cu dreptate cuvântul care poate nimici întovărăşirea lor; - este adevărat că ar fi scăpat de persoanele care au păcătuit, dar cu siguranţă nu ar fi scăpat de păcatul care era necazul care a adus lucrurile în punctul la care erau acum.
56. Înţelepciunea şi dreptatea obiectivului etern al lui Dumnezeu, au fost puse sub semnul întrebării de una din principalele creaturi ale împărăţiei Sale. Fiind un scop veşnic, va lua o eternitate ca acest scop să fie descoperit indivizilor a căror existenţă să măsoară în zile. Fiind o intenţie de o profunzime infinită, va lua o veşnicie să fie limpezit în totalitate, unor minţi, care sunt mărginite. Înţelegerea greşită a acestui scop etern a fost cea care a născut problema şi a iscat controversa din partea acestui heruvim înălţat şi ales. Şi cu toate că el însuşi a înţeles greşit acest obiectiv etern, a avut totuşi o aşa eminenţă şi abilitate pe acest drum, încât a fost în stare să prezinte punctele sale de vedere într-un mod care a stârnit simpatia şi a determinat ca o mare parte din oastea angelică, să pună sub semnul întrebării înţelepciunea şi dreptatea scopului etern al lui Dumnezeu, pe care El l-a gândit în Hristos.
57. El, (vrăşmaşul), a prezentat pe Dumnezeu ca fiind sever, rigid, aspru, arbitrar, părtinitor, pretenţios şi nedoritor de niciun sacrificiu pentru creaturile Sale. Pornind de la situaţia lucrurilor existente, el a reuşit să inspire multora că lucrurile de care Îl acuza pe Dumnezeu, erau aşa în realitate. Dacă Domnul ar fi lovit instantaneu întreaga cohortă al cărei liant era sinele, ar fi lăsat încă loc pentru suspiciune în minţile limitate care nu înțeleseseră scopul infinit, că poate Lucifer şi cei care erau cu el nu meritau cu adevărat o asemenea soartă şi de la această suspiciune gândul că “un asemenea tratament arată întru-câtva că Dumnezeu este arbitrar, aşa cum acuza şi Lucifer” şi de aici s-a pornit o simpatie pentru conduita rebelilor şi îndoielile faţă de bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu; iar apoi s-a ajuns la nemulţumirea și insatisfacția în cer, precum şi o slujire din teamă şi constrângere, în loc de iubire şi libertate. Însă acesta era chiar lucrul de care Lucifer Îl acuza pe Dumnezeu - caracterul guvernării divine - şi acest lucru ar fi fost destul în cele din urmă, pentru o nouă etapă de dezvoltare a rebeliunii păcătoase.
58. Să nu ne gândim că acest rezultat este rodul imaginaţiei. Atunci când acest heruvim mult înălţat și al cărui nume reprezenta ceea ce era, “purtător de lumină”, ceea ce înseamnă că oriunde mergea purta lumina lui Dumnezeu, el care dacă avea egali printre heruvimi, nu avea și superiori printre oştile cereşti, deci când o asemenea fiinţă care până aici înţelesese greşit obiectivul etern al lui Dumnezeu în Hristos, nu este deloc un lucru imaginar că alţii inferiori lui, puteau de asemenea înţelege greşit scopul veşnic, dacă ar fi fost duşi la dispariţie brusc în prezenţa tuturor, mai ales într-un moment când minţile (gândurile) tuturor erau sensibilizate de acest lucru şi se răspândiseră tot felul de insinuări înaintea lor din partea acestui mare viclean. (Expresia din Ezechiel 28:12: “Ţi-ai pecetluit esenţa (ai ajuns la cea mai înaltă desăvârşire), erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe” redată în diferite versiuni, arată că nu a existat nici o ființă creată care să fie mai mare decât el. R.V. Margin: "Ţi-ai pecetluit esenţa sau caracteristica"; Young: "Ţi-ai pecetluit măsura”; French (Segond): "Ai pus sigiliul pe perfecţiune"; Daneză:"Pui sigiliul pe hotărârea potrivită”; Norvegiană: "Tu, sigiliul zidirii bine rânduite". În limba ebraică, cuvântul care în versiunea noastră (engleză) este redat "sealest", este un participiu, astfel încât mai corect ar fi „Tu care porţi perfecţiunea” sau "Tu care ţi-ai pecetluit perfecțiunea.” Apocalipsa 7:2,3).
59. În situaţia existentă, alături de implicarea principiilor şi scopului eterne ale guvernării lui Dumnezeu, era imposibil în natura lucrurilor, pentru Domnul, să pună capăt răului atunci, prin încetarea existenţei făcătorilor de rele. Singurul lucru pe care-l putea face, era să lase ca întreaga problemă să meargă înainte şi să se dezvolte până când întreaga chestiune va fi pe deplin înţeleasă de toţi, în cer şi pe pământ, chiar şi în iad. Când tot răul va fi fost îndepărtat prin distrugerea făcătorilor de rele, fiecare genunchi a celor din cer şi a celor de pe pământ, se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi în dreptate şi neprihănire că Isus Hristos este Domnul, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. (Filipeni 2:10; Romani 14:11; Isaia 45:23). Pentru că stă scris: “căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9, 10). Apoi şi atunci şi din nou, totul în Împărăţia lui Dumnezeu va fi al lui Hristos şi nimic al sinelui (egoului).
60. Putem întreba mai departe: Nu ar fi putut Dumnezeu să împiedice totul, prin crearea lui Lucifer şi a altora, astfel încât să nu păcătuiască? Este corect şi în deplină siguranţă să răspunzi că nu putea! A crea fiinţe care să nu poată păcătui ar fi însemnat să existe fiinţe care să nu poată alege. A nu avea putere de alegere, nu înseamnă doar să nu fii liber să gândeşti, ci a nu fi în stare să gândeşti, a nu fi inteligent, ci doar o biată maşină. O astfel de situaţie nu era de niciun folos nici pentru ei înşişi sau naturii lor, nici în onoarea, lauda sau slava Celui care i-a creat.
61. Libertatea de alegere este esenţială fiinţelor inteligente. Libertatea gândirii este esenţială libertăţii de alegere. Dumnezeu a creat îngeri şi oameni inteligenţi. I-a creat liberi să aleagă şi i-a lăsat perfect liberi să aleagă. I-a creat să gândească liberi aşa cum doresc. Dumnezeu este autorul inteligenţei, a libertăţii de alegere şi a libertăţii gândului şi El va respecta pentru totdeauna ce a creat. El nu va încălca niciodată câtuşi de puţin libertatea îngerului sau a omului să aleagă pentru sine, nici să gândească cum să aleagă, Dumnezeu fiind infinit mai onorat de crearea unor inteligenţe libere care aleg un asemenea drum şi care gândesc cum să devină rele decât dacă ar fi creat aşa încât să nu gândească şi să nu aleagă şi să nu fie inteligente ci doar maşini.
62. Se poate întreba mai departe: Aşa cum Dumnezeu a creat îngeri şi oameni liberi să păcătuiască dacă aleg să o facă, nu trebuia atunci să prevadă aceste posibile alegeri înainte să fie creaţi? Categoric că trebuia să facă o asemenea pregătire. Şi a făcut-o, iar această asigurare este o parte esenţială a obiectivului etern fixat în Hristos Isus, Domnul nostru, hotărâre studiată de noi acum.
63. Să mergem înapoi la momentul când nu erau create fiinţe, înapoi la consfătuirile Tatălui şi Fiului. Existenţa lui Dumnezeu nu este o existenţă împlinită în sine. Iubirea Sa nu este iubire de sine. Bucuria Sa nu este împlinită în El Însuşi, prin a Se învălui pe El Însuși în El Însuși, și șezând solitar și gândindu-se numai la El. Iubirea Sa este satisfăcută doar revărsându-se către cei care o vor primi şi se vor bucura pe deplin de ea. Bucuria Sa este împlinită doar purtând către un Univers plin de inteligenţe binecuvântate, plinătatea bucuriei veşnice.
64. Meditând cu Sine înainte de a fi fost creată vreo fiinţă, El a dorit ca întreg Universul să fie bogat de inteligenţe fericite, care să se alăture pe deplin iubirii Sale. Ori, pentru a se întâmpla aşa, ele trebuiau să fie libere să aleagă, dacă vor, chiar să nu-I slujească, să opteze să nu se alăture iubirii Sale, să fie libere să-L aleagă pe El sau pe ei înşişi, viaţa sau moartea, însă aceasta implică posibilitatea intrării păcatului, posibilitatea ca unii să nu-I slujească şi să aleagă calea păcatului. Va refuza Dumnezeu să creeze, pentru că dacă o va face, există şansa ca păcatul să poată apare? Aceasta ar fi însemnat, de fapt, ca pentru veşnicie, să rămână cu Sine în centru şi solitar. Mai mult decât atât, o astfel de retragere din cauza temerii sau fricii, ar fi determinat ca El să înceteze a mai fi Dumnezeu, pentru că, ce este un Zeu sau ce valoare este în cel care nu poate face ceea ce doreşte? Care nu-şi poate împlini voinţa? Un aşa Dumnezeu, ar fi fără valoare.
65. Mulţumiri Domnului că un aşa dumnezeu nu este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. El a creat toate inteligenţele libere să aleagă şi să gândească cum aleg ele şi din acest motiv, libere să păcătuiască dacă astfel aleg ele, şi în acelaşi timp, în iubirea Sa infinită şi neprihănirea veşnică şi-a fixat ca scop, să ofere El Însuşi un sacrificiu care să răscumpere pe toţi cei care ar păcătui şi să le dea o a doua libertate de a-L alege pe El sau pe ei înşişi, viaţa sau moartea, astfel încât, cei care, pentru a doua oară ar alege moartea să aibă ceea ce au ales, iar cei care ar alege viaţa - Universul plin cu ei - să se bucure pe deplin de alegerea lor - viaţa veşnică, plenitudinea iubirii desăvârşite şi minunate, desfătări ale unei bucurii nealterate.
66. Acesta este Dumnezeu, viul Dumnezeu, Dumnezeul iubirii, Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este pe deplin în măsură să facă orice doreşte şi totuşi să recunoască libertatea tuturor creaturilor Sale. El este Cel care, din zilele veşniciei, “face toate după sfatul voinței Sale” (Efeseni 1:11). Şi aceasta este “ taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire, la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9, 10). Acesta este “ planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11).
67. Alegerea sinelui este păcat, robie şi moarte. Alegerea lui Hristos este neprihănire, libertate şi viaţă veşnică în împărăţia dar şi obiectivul eternului Dumnezeu.

PIERDEREA OMULUI ŞI A LUMII

68. Lucifer şi toţi susţinătorii lui, îngerii care au păcătuit, au fost alungaţi din cer şi nu li s-a mai găsit loc acolo. Au fost daţi întunericului de nepătruns pe care l-au ales de două ori. Părăsind locuinţa lor şi obligaţi fiind să accepte rezultatul opţiunii lor, nu şi-au mai găsit locul. Deveniseră hoinari în spaţiu fără un cămin.
69. Totuși, Conducătorul lor, Satana, a continuat greşeala sa iniţială de gândire, că el ar fi auto-suficient pentru toate fiinţele şi de a urma raţionamentul său orb, de a avea o părere greşită despre Domnul. Determinarea sa ambiţioasă l-a motivat în continuare, aceea de a fi egal cu Dumnezeu şi astfel, concepe planul de a corupe lumile locuite. Dacă a reuşit să conducă pe îngeri în afara supunerii faţă de Dumnezeu, de ce să nu fie şi în fruntea altor creaturi? Eroarea sa iniţială de a judeca greşit pe Dumnezeu, l-a urmărit şi a pus temelia unei rătăciri în plus şi a unui raţionament încă și mai fals.
70. El a acuzat pe Dumnezeu că era aspru, arbitrar, de neînduplecat şi nedoritor de niciun sacrificiu pentru creaturile Sale. Când Domnul i-a cerut să renunţe la sine şi să se întoarcă la Dumnezeu, iar acesta a refuzat, suportând consecinţele propriei alegeri, fiind alungat din cer, în orbirea sa a făcut acest bilanţ doar ca să întărească acuzaţia sa că Domnul era aspru, arbitrar şi neiertător, iar acum a gândit că plecând de aici, ar întoarce de la Dumnezeu pe locuitorii unor lumi care să accepte să-l urmeze, iar mentalitatea aspră şi arbitrară a Domnului, Îl va determina să se lepede de acea lume, în acelaşi fel în care Domnul l-a alungat pe el şi să arunce astfel în întunericul irecuperabil pe acei locuitori, tot aşa cum a fost lepădat el şi susţinătorii săi. Situaţia aceasta i-ar oferi o locuinţă şi o stăpânire de necontestat. Dacă acest plan ar reuşi cu una din lumi, de ce nu şi cu alta şi cu alta şi tot aşa până când şi-ar împlini scopul iniţial de a fi egal cu Dumnezeu.
71. Cu această intenţie a plecat în călătoria sa răuvoitoare şi a găsit această lume în care noi locuim acum. Dacă a încercat mai întâi cu alte lumi sau aceasta a fost prima este irelevant, pentru că ştim că aici a reuşit şi a prins în capcana lui, această lume şi pe locuitorii ei.
72. Dumnezeu, în intenţia Sa înţeleaptă a creat pe om, sfânta pereche integră, cu puţin mai prejos decât îngerii. El le-a dat paradisul ca şi cămin al lor, le-a oferit stăpânire asupra pământului şi asupra fiecărei fiinţe vii care se mişca pe el. A făcut să crească din pământ “orice pom care este plăcut ochiului şi bun pentru hrană” şi “pomul vieţii, care este în mijlocul paradisului”. Dumnezeu a aşezat înaintea lor tot ce era plăcut ochiului, desfăta mintea şi încânta simţurile.
73. În acest loc şi în această ipostază încântătoare, a aşezat Dumnezeu perechea binecuvântată pe care o crease. Le-a oferit totul ca să se bucure pentru vecie. I-a făcut liberi să se înveselească sau să refuze, de aceea a pus în mijlocul grădinii pomul interzis, “al cunoştinţei binelui şi răului”. “Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. (Geneza 8, 9, 16, 17).
74. În acest loc al bucuriei a venit Satana cu propunerile sale înşelătoare. Sosise la ei să-i năpădească, dacă era posibil, cu ambiţia sa cea rea. “Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”? Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi”. Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:1-5).
75. Revised Version şi traducerea ebraică redau acest ultim punct astfel: “Dumnezeu ştie că în ziua în care ai mâncat din acestea, ochii tăi vor fi deschişi şi vei fi ca şi Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aceasta nu este doar o lectură în plus, ci semnificaţia adevărată a cuvintelor originale, ni se oferă tocmai gândul care a fost pus înaintea femeii şi anume nu că vei fi ca zeii în accepţiunea obişnuită a pluralului “zei”. Erau, cuvânt cu cuvânt, gândul şi ambiţia lui Lucifer însuşi pe care acum le aşeza înaintea ei - vei fi ca Dumnezeu. Dorea să o conducă departe şi să o inspire cu gândul care era în el, acela de a fi egal cu Dumnezeu.
76. Dar, notați vă rog, expresia cu care el deschide conversaţia. Este o expresie care insinuează în mintea ei o întreagă lume a suspiciunii. Traducerea obişnuită este: “Da, Dumnezeu a spus” etc. În Revised Version este aceeaşi. Versiunea Jews’ English, traduce: “Dumnezeu într-adevăr, a spus…” etc. Însă nicio traducere nu o redă cu exactitate, Aceasta nu poate fi exprimată în litere ca să formeze un cuvânt care să poată fi redat. Totuşi oricine este familiarizat cu această expresie. Este acel rânjet mormăit (exprimat doar pe nas) - “C-ugh”- care exprimă îngrijorare, îndoială, suspiciune şi dispreţ, toate de odată. “C-ugh! A spus Domnul, nu veţi mânca din fiecare pom din grădină?” Şi fiecare ştie că din acea zi, nimic nu egalează printre oameni acel rânjet mormăit care creează îndoială şi suspiciune şi nicio altă expresie nu este folosită de omenire pentru acest scop. Aceasta este originea ei.
77. Sugerându-i Evei, în acest fel, îndoiala, suspiciunea şi dispreţul, faţă de cuvântul Domnului, în privinţa interzicerii unui anumit pom din grădină şi atrăgând-o în conversaţie, a continuat cu alte acuzaţii şi insinuări, că Domnul avea un scop ascuns în păzirea acestui pom de ei. Cu siguranţă nu veţi muri, pentru că Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, veţi ca Dumnezeu. A pus astfel, în antiteză directă propriul cuvânt cu cuvântul Domnului şi apoi a declarat că, Dumnezeu ştia că nu era adevărat că ei vor muri, dar că în schimb vor fi ca Dumnezeu şi pentru că El ştia asta, sub acoperirea altei porunci, S-a gândit să le interzică acel pom care i-ar face ca El. Şi toate acestea, doar pentru că dorea să-i ţină jos, în ignoranţă, de teamă că vor creşte şi vor progresa, îngrijorat că ei vor fi ca El.
78. Se vede limpede, de la început şi până la sfârşit, că Satana a folosit toată viclenia lui ca să arunce asupra Domnului toate trăsăturile întunecate ale propriului caracter rău, ca să determine femeia să gândească că Dumnezeu nu-i doreşte binele, nici nu avea intenții bune față de ea. Era acelaşi scop ticălos cu care şi-a început în cer drumul păcătos de a se aşeza singur, în locul lui Dumnezeu, în aprecierea creaturilor inteligente, dar şi în fapt. Era hotărât să prezinte greşit pe Dumnezeu, pentru ca el personal să fie acceptat în locul lui Dumnezeu, să uzurpeze locul lui Dumnezeu şi să pună mâna pe egalitatea cu Dumnezeu. Femeia a fost ademenită de perspectivă şi prinsă de înşelătorie. A crezut pe Satana, în loc să creadă pe Dumnezeu. A acceptat cuvântul lui Satana, în locul cuvântului lui Dumnezeu. Şi astfel, stă scris: “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat”.
79. Pomul nu era în niciun fel, bun de mâncat. Nu era, în niciun fel un pom de dorit să facă pe cineva înţelept. Totuşi femeia, înşelată de strălucirea aruncată asupra minţii ei, a ochilor ei, asupra pomului şi chiar peste iubitul ei Creator, prin înşelătoriile vrăşmaşului, “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”. După cum pomul nu era bun de mâncat şi de aceea nu era cu adevărat de dorit pentru acel scop, cuvintele, “să facă pe cineva înţelept” conţin cheia întregii probleme. Ce a determinat-o să-l vadă bun de mâncat şi un pom de dorit, era doar gândul că astfel ar atinge o înţelepciune pe care Dumnezeu a tăinuit-o. Ea l-a văzut bun de mâncat şi de dorit pentru că a presupus că ar atinge astfel înţelepciunea lui Dumnezeu şi ar fi ca Dumnezeu.
80. Ambiţia de a fi egal cu Dumnezeu, a fost cea care a determinat intrarea păcatului în lume, la fel cum a pricinuit intrarea păcatului în cer. Lucifer spusese în cer: “Voi fi ca Cel Preaînalt”. A pus înaintea femeii acelaşi premiu, aceeaşi ambiţie de a-l obţine prin neascultare de Dumnezeu. “Vei fi ca Dumnezeu”. În cer, Lucifer a năzuit “să fie egal cu Dumnezeu” şi pune înaintea femeii această dorinţă: “vei fi ca Dumnezeu” şi gândul că ea însăşi putea fi înălţată către egalitatea cu Dumnezeu, dacă se va îndepărta de Dumnezeu, împlinind-o pe căile păcatului! Este dorinţa de a satisface ego-ul în dauna lui Dumnezeu şi aceasta este originea fiecărui păcat!
81. Şi “a dat şi bărbatului ei care era cu ea şi el a mâncat”. “Adam nu a fost înşelat” (1 Tim. 2:14). Totuşi, el a acceptat situaţia şi a mers cu soţia sa, chiar dacă ştia că ea a fost înşelată. “Li s-au deschis ochii la amândoi şi au ştiut că erau dezbrăcați (goi)”. Slava lui Dumnezeu care stătea asupra lor şi lumina Sa sfântă, care-i îmbrăca ca un veşmânt, s-a depărtat de la ei şi au cunoscut că erau goi şi “s-au ascuns de prezenţa Domnului”. Vinovaţi, s-au temut de prezenţa Domnului. În starea de inocenţă (nevinovăție), oamenii iubeau compania Sa sfântă şi plină de har. Păcatul desparte sufletul de Dumnezeu şi îl umple cu o teamă la apropierea Sa. Neprihănirea leagă sufletul de Dumnezeu, se desfată de plinătatea tovărăşiei Sale şi rămâne în razele slavei Sale divine.

UN ALT GÂND ÎN OM

82. “Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Geneza 1:27), şi El a intenţionat ca ei să reflecte pentru totdeauna, chipul şi slava Celui care i-a creat. Dacă ochii noştri ar fi privit la acea pereche divină aşa cum stăteau în grădina Edenului, înainte ca ei să păcătuiască, încoronaţi cu slavă şi onoare, ne-am fi reamintit irezistibil de Altcineva decât de ei înşişi. De fapt, ei înşişi, ca ei înşişi, nu i-am fi văzut niciodată, deoarece ei reflectau pe deplin chipul şi slava lui Dumnezeu.
83. Atâta timp cât ei ar fi ascultat de cuvintele lui Dumnezeu şi ar fi umblat după sfatul Domnului, ar fi reflectat în amănunt şi pentru toţi privitorii, chipul şi slava Căpeteniei divine şi a Creatorului lor. Dar au păcătuit. Slava s-a îndepărtat. Chipul lui Dumnezeu a plecat. Ei nu mai reflectau chipul şi slava lui Dumnezeu, ci chipul şi ruşinea altuia.
84. Dumnezeu le-a dat cuvântul Său vorbit cu limpezime. Cuvântul lui Dumnezeu este expresia gândului minţii lui Dumnezeu. Dacă rămâneau credincioşi acelui cuvânt, dacă ar fi avut deplină încredere în acel cuvânt, dacă ar fi depins de acesta ca de unicul sfat care să-i conducă pe calea pe care să meargă, atunci acest cuvânt - gândul şi mintea lui Dumnezeu - le-ar fi dat viaţă şi s-ar fi manifestat în ei. Dar când duşmanul vine să rostească cuvintele sale desfăşurând înaintea lor gândurile şi sugestiile minţii sale rele şi când au acceptat cuvântul acestuia în locul cuvântului lui Dumnezeu şi gândurile şi sugestiile minţii sale, în locul celor ale minţii Domnului, atunci mintea cea rea a duşmanului, era în ei în locul minţii lui Dumnezeu şi trăia în ei. Această dispoziţie este împotriva lui Dumnezeu şi nu este şi nu poate fi supusă legii lui Dumnezeu (Romani 8:7).
85. Umpluţi fiind acum cu gândirea rea a duşmanului, cu dorinţele şi ambiţiile sale, ei reflectau chipul şi ruşinea celui care i-a condus la păcat, în loc să reflecte chipul şi slava Celui care i-a creat în neprihănire şi adevărată sfinţenie. Este pur şi simplu adevărul că, înainte ca omul să păcătuiască el reflecta chipul şi slava Făcătorului său în neprihănire, aşa cum tot atât de sigur este că după ce a păcătuit, a reflectat chipul şi ruşinea înşelătorului în păcat.
86. Acest adevăr se poate vedea în fiecare moment al conduitei omului după ce a păcătuit. Slava plecase de curând din pricina păcatului lor astfel că, s-au simţit ruşinaţi în faţa Celui în a cărui prezenţă înainte se desfătau. Când au auzit vocea lui Dumnezeu, în loc să fie emoţionaţi de încântare şi încredere sfinte, s-au temut şi căutau să se ascundă de El, presupunând că ar putea-o face şi s-au ascuns ei înşişi de El. Aceasta era mentalitatea lui Lucifer în cer. Neînţelegând scopul Domnului, s-a gândit că poate ascunde de Domnul, intenţiile sale.
87. Când Domnul a întrebat pe om: “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?, el a răspuns: “femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat să mănânc şi am mâncat”. În loc să spună deschis, onest şi cu sinceritate adevărul “da”, nu a făcut deloc aşa, a răspuns indirect, evaziv, implicând în greşeală, înainte de el atât pe Domnul cât şi pe femeie. În acest mod s-a gândit să se ascundă pe sine în spatele lor şi să se absolve prin implicarea altora. S-a manifestat astfel modul de a gândi al lui Lucifer, care se dezvoltase în cer şi acum era clar reflectat în om.
88. Domnul a întrebat apoi pe femeie: “Ce ai făcut?” În loc să răspundă deschis şi sincer “nu am ascultat de cuvântul Tău şi am mâncat din pomul interzis” şi ea îl implică pe altcineva, înainte de ea şi se protejează în spatele acestuia. Ea a răspuns: “Şarpele m-a înşelat şi am mâncat”.
89. O asemenea mentalitate nu a fost niciodată sădită în rasa umană de către Domnul. Cu toţii ştim însă că o astfel de dispoziţie se găseşte în toată omenirea chiar şi în zilele noastre. Fiecare ştie că, nu este în natura umană să mărturiseşti deschis, sincer şi dintr-o dată o greşeală, ci primul impuls spontan în sufletul fiecărui om, este să se eschiveze şi să se adăpostească în spatele a orice şi oricui în lume şi să caute să scape prin implicarea altuia şi dacă cu toate acestea nu poate să se absolve pe de-a-ntregul, în ceea ce-l priveşte, are cea mai mică vină. Acesta este spiritul care susţine cu tenacitate că, noi înşine nu putem fi greşiţi sau greşi, iar când facem răul, argumentăm: “noi nu am fi făcut-o dacă nu ar fi fost cineva sau altceva” şi de aceea nu sunt cu adevărat de blamat şi deci sunt drept oricum. Sau îmi scuz greşeala, pentru că altcineva face sau a făcut acelaşi lucru sau poate chiar mai rău. Aceasta este esenţa afirmării infailibilităţii.
90. O asemenea mentalitate nu a fost aşezată de către Domnul, în rasa umană. Totuşi ea există. Este modul de a gândi, dispoziţia lui Lucifer care l-a condus iniţial pe drumul păcatului. Aşa cum bărbatul şi femeia, pe care Dumnezeu i-a creat pe pământ, au urmat pe acest nelegiuit pe calea păcatului, pentru că au acceptat cuvântul său şi insinuările sale şi au adoptat gândurile sale şi felul lui de a gândi, ei s-au predat acestuia şi conducerii lui şi au fost făcuţi să reflecte chipul său cel rău, care este ego şi egoism, sinele peste toate, prin toate şi în toate. Totul era al sinelui şi nimic al lui Dumnezeu.

TAINA LUI DUMNEZEU

91. Într-un anume sens - unul rău, desigur - ce a spus Satana femeii, că vor fi “ca Dumnezeu”, s-a împlinit. Aşa cum mentalitatea care se consacrase în el era că după propria estimare era egal cu Dumnezeu şi cum acel gând fusese primit de ei, iar acea mentalitate se reflecta acum în ei, tot aşa în propria evaluare se puteau considera ei înşişi ca Dumnezeu în aceea că nu puteau greşi, implicând mai degrabă pe Domnul în greşeală decât să admită că ei au greşit. Acelaşi gând rău, care l-a înălţat pe Lucifer la egalitate cu Dumnezeu, se găsea acum în bărbat şi femeie şi i-a determinat să se înalţe către acelaşi punct. Nu este doar o filozofie a situaţiei ci realitatea, pentru că după această convorbire a Domnului cu ei, “Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:22). Nu deveniseră ca unul din ei în adevăr şi neprihănire, ci în această cale rea, în mintea lor şi în propria estimare, ego-ul era înălţat la egalitate cu Dumnezeu.
92. În alt text al Scripturii, stă scris: “Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). În mintea şi estimarea sa, omul se consideră peste Dumnezeu şi capabil să meargă singur. Dar Dumnezeu doreşte ca omul să meargă cu El, dar pentru a face aceasta, omul trebuie să se umilească - el trebuie să coboare de unde este. Scriptura arată astfel că în propria estimare, omul este peste Dumnezeu şi mai degrabă ar merge singur, decât cu Dumnezeu. Domnul pur şi simplu îl roagă: “smereşte-te, fii dispus să faci un pas în jos şi să capeţi un loc mai umil - chiar locul în care Mă găsesc - şi vino, mergi cu Mine”.
93. Din nou, aceasta se arată în textul care este subiectul întregului capitol: “Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus, care nu s-a gândit ca la un lucru de apucat să fie una cu Dumnezeu şi s-a umilit pe Sine Însuşi”. În esenţă se arată că există în omenire un gând care nu este al lui Dumnezeu, ci al altuia. Domnul ne invită (roagă) pe toţi să punem acest gând al reîntoarcerii la El, în noi şi să locuiască în noi, astfel încât să putem merge cu El. Aşa cum S-a smerit Hristos: “de aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult”. Pentru totdeauna şi către toţi oamenii stă scris: “Cel ce se va înălţa va fi smerit, iar cel ce se va smeri va fi înălţat”. De aceea “El ţi-a arătat, Omule, ce este bine şi ce altceva cere Domnul de la tine, decât să faci, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeu ?”. “Să fie în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus, care S-a umilit pe Sine”.
94. În starea omului după ce a păcătuit, când s-a predat ca un rob lui Satana, el nu avea puterea să se smerească singur. Nu a avut puterea să-şi mărturisească greşeala. El nu a avut mijloacele de cunoaştere a nimic altceva decât că el era drept atunci când era profund greşit. Era un captiv, și nu mai era liber. Era un rob şi nu mai putea face ceea ce dorea. Mintea sa era înrobită celui rău, cel căruia i s-a predat şi nu avea nici măcar puterea să gândească altfel decât dicta stăpânul minţii căruia i s-a abandonat.
95. Omul era copleşit acum de acel întuneric al păcatului, al cărui autor era cel rău, pe care l-a adus cu el şi în care a reuşit să atragă pe locuitorii acestei lumi. S-a întâmplat apoi ca “întunericul să acopere pământul şi negură mare popoarele”. Acest întuneric era total, nu exista niciun element de lumină, nicio idee de bine nu putea să-l atingă pe om, dinspre acel tărâm, unde cârmuitorul acelei lumi domnea singur.
96. Ca şi în cazul îngerilor care au păcătuit, Dumnezeu nu va abandona pe om în acel întuneric, fără să-i ofere încă o şansă de a alege Lumina şi Viaţa. Dacă va persista în refuzul său privind oferta Luminii şi Vieţii, a bucuriei Domnului Creator, i se va permite să aibă propria lui alegere, şi ca şi ceilalţi, va putea fi abandonat întunericului de nepătruns pe care l-au ales şi care prin refuzul încăpăţinat a luminii, l-au făcut ei înşişi, impenetrabil.
97. Dumnezeu nu a părăsit rasa umană în această sclavie abjectă şi acest întuneric total. Deşi au ales în deplină libertate, Domnul iubirii şi milei le va da o nouă şansă. Stă scris: “Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:14, 15). În această declaraţie Dumnezeu sparge linţoliul întunericului total, care, prin păcat, a învăluit rasa umană. El a deschis calea ca lumina să strălucească odată în plus pentru captivul înrobit care stătea lipsit de ajutor în întuneric. În această binecuvântată făgăduinţă Dumnezeu oferă iarăşi rasei umane, libertatea de alegere.
98. Nici acum Dumnezeu nu a legat pe om de Sine într-o robie fără limite, absolută şi iresponsabilă, aşa cum a făcut-o Satana. Nu, nu. Dumnezeu este mereu Autorul înțelepciunii, al inteligenţei, libertăţii de alegere şi a libertăţii de gândire. El nu va sili pe om nici chiar acum, să ia drumul neprihănirii şi să-l urmeze. El a făcut pur şi simplu pe om, liber din nou să aleagă pentru sine, cui va dori să slujească. Şi acum omenirea este perfect liberă să facă alegerea pentru ea cu privire la slujirea lui Dumnezeu sau a Satanei, dacă va avea gândul lui Dumnezeu sau gândul lui Satana, dacă va alege pe Hristos, sau sinele.
99. Voinţa omului este acum şi prin acest cuvânt, eliberată şi liberă să aleagă cui va dori să slujească: eliberarea din robia păcatului sau rămânerea în robia păcatului. Dumnezeu nu va elibera pe niciun om din sclavie împotriva voinţei lui, dar oricine va supune voinţa lui Dumnezeu, nu există putere în Univers care să-l poată ţine în păcat.
100. Tocmai în acest punct, Satana a fost din nou surprins de înţelegerea greşită a caracterului lui Dumnezeu. A descoperit iarăşi că raţionamentul său a fost eronat. S-a gândit că dacă ar izbuti atragerea locuitorilor lumii în întunericul în care el însuşi se găsea, caracterul aspru şi arbitrar pe care i l-a atribuit Domnului i-ar fi alungat imediat, asigurându-i un punct de sprijin și o poziție avantajoasă pentru totdeauna. El a reuşit să-i determine să adopte cuvântul şi gândurile sale, mintea şi voinţa, în locul cuvântului, minţii şi voinţei lui Dumnezeu. A reuşit să-i atragă într-o uniune deplină cu el însuşi, de unde şi prietenia totală între ei şi el însuşi.
101. Dar iată, în momentul în care se felicita pe sine pentru succesul planului său, a fost surprins de o întorsătură la care nu s-a gândit vreodată. Era mai mult decât surprins, a devenit îngrijorat când a auzit cuvântul lui Dumnezeu „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”. În ceea ce priveşte duşmănia perpetuă la lucru între el şi rasa umană nu o putea împiedica, însă ştia că stăpânirea sa va fi totdeauna în conflict şi ca rezultat, unii ar putea să scape din jugul său. Când aceste cuvinte noi şi surprinzătoare au fost urmate de o sentinţă oricum nouă şi de asemenea prevestitoare de rele, „această (sămânţă a femeii) îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul”, ştia că situaţia sa este în pericol.
102. Când Satana se simţea cel mai sigur de triumful său, a fost determinat să se teamă cel mai mult pentru succesul său. Ceea ce părea a fi o victorie categorică, totală şi sigură, lua brusc o perspectivă îndoielnică, un eşec şi o pierdere totală. În acest moment s-a deschis o etapă care niciodată nu-i trecuse prin minte şi care ridica întrebări la fel de derutante pentru el ca şi pentru noi. Totul era un mister.
103. Era cu adevărat un mister, era „taina lui Dumnezeu”, deoarece această duşmănie împotriva Satanei, această ură faţă de rău, pe care Dumnezeu, prin cuvântul Său, o pune în fiecare individ care vine în lume, determină ca fiecare suflet să urască răul, să dorească binele şi să tânjească după eliberarea din robia răului, în favoarea odihnei şi a satisfacţiei binelui. Cum această eliberare se găseşte doar în Hristos (Romani 7:14-25), şi făgăduinţa de a pune duşmănie între Satana şi rasa umană, este tot făgăduinţa lui Hristos, „Dorinţa tuturor veacurilor” (Hagai 2:7).
104. Cuvântul lui Dumnezeu care sădeşte în fiecare suflet duşmănia împotriva Satanei, această ură faţă de rău şi care cheamă la eliberarea ce se găseşte doar în Hristos, este darul credinţei pentru om, ţinta acestei credinţe este Hristos, iar autorul acesteia este Hristos. În acest fel, El este “Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”( Evrei 12:2). Prin credinţă, Hristos trăieşte în inimă (Efeseni 3:17), iar Hristos în oameni, nădejdea slavei, este taina lui Dumnezeu (Coloseni 1:26,27).
105. Cultivarea duşmăniei între Satana şi femeie, dar şi între seminţele fiecărei entităţi, era începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu, care “a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:26). Atunci “când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Galateni 4:4). Atunci au fost văzute şi auzite lucruri pe care mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi au dorit să le vadă şi nu le-au văzut, au dorit să le audă şi nu le-au auzit (Matei 13:16,17). În cuvintele Sale, pe care niciun om nu le-a rostit vreodată, au fost exprimate lucruri “care au fost ascunse de la întemeierea lumii”.
106. Lui Hristos I s-au oferit toate împărăţiile lumii şi slava lor, însă El le putea avea doar prin prăbuşirea şi închinarea în faţa Satanei, dumnezeul acestei lumi. În plus, creştinismul nu înseamnă autoritate sau stăpânire, ci slujire. “Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:25-28). Libertatea oferită de Hristos oamenilor, libertatea cu ajutorul căreia creştinul stă neclintit, este libertatea slujirii din dragoste unul altuia, pentru că întreaga Lege a lui Dumnezeu este împlinită în acest singură slovă: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Galateni 5:13,14).
107. Hristos S-a golit pe Sine ca să ia asupra Lui chipul unui slujitor şi să fie făcut asemănător oamenilor. “Şi-a asumat de bună voie natura umană. Aceasta a fost acţiunea proprie prin propriul consimţământ. Şi-a îmbrăcat divinitatea cu omenescul. El a fost în tot acest timp ca Dumnezeu, dar nu a apărut ca Dumnezeu. A ascuns manifestările Divinităţii care porunceau închinare şi provocau admiraţia Universului lui Dumnezeu. În timp ce era pe pământ, El a fost Dumnezeu, dar S-a dezbrăcat (lipsit) de El Însuşi, de Fiinţa Dumnezeiască şi a luat în schimb forma şi felul de a fi al unui om. A mers pe pământ ca un om. De dragul nostru a devenit sărac pentru ca sărăcia Sa să poată fi făcută bogăţie. A lăsat deoparte slava Sa şi maiestatea Sa. El era Dumnezeu dar a renunţat pentru un timp la onorurile Fiinţei Dumnezeieşti. Deşi a mers printre oameni în sărăcie, presărând binecuvântările Sale oriunde mergea, la cuvântul Său legiuni de îngeri ar fi înconjurat pe Răscumpărătorul lor şi I-ar fi adus omagiul lor. Dar El a mers pe pământ nerecunoscut, nemărturisit de creaturile Sale, cu doar câteva excepţii. Atmosfera, în locul imnurilor de laudă, era pângărită de păcat şi blesteme. Soarta Sa era sărăcia şi umilinţa. Cu toate că, peste tot împărţea milă ca să aline pe cel bolnav, să ridice pe cel deprimat, abia o voce singuratică L-a numit binecuvântat, în timp ce mai marii naţiunii, L-au trecut cu vederea în dispreţ.
108. “Compară toate acestea cu bogăţiile slavei, cu abundenţa de laude ce se revărsa de pe buzele nemuritoare a milioane de voci calde din Universul lui Dumnezeu, în imnuri de adorare. Dar S-a umilit singur şi a luat asupra Lui natura pieritoare. Ca membru al familiei umane el era muritor, dar ca Dumnezeu El era izvorul vieţii lumii. În persoana Sa divină, s-ar fi putut întotdeauna împotrivi atacurilor morţii şi să refuze să ajungă sub stăpânirea ei, dar în mod voluntar Şi-a dat viaţa ca apoi să poată oferi viaţă şi să aducă nemurirea la lumină. El a purtat păcatele lumii şi a răbdat pedeapsa care se rostogolea ca un munte peste sufletul Său divin. Şi-a sacrificat viaţa pentru ca omul să nu mai moară niciodată. El a murit, nu silit să moară, ci în deplinătatea alegerii. Aceasta era umilinţa. Întreaga bogăţie a cerului a fost revărsată într-un singur dar, ca să fie salvat omul căzut. El a adus în natura Sa umană toate energiile dătătoare de viaţă, de care fiinţele umane vor avea nevoie şi trebuie să le primească.
109. ”Combinaţie uluitoare de om şi Dumnezeu! El putea să-Şi ajute natura umană să reziste la atacurile slăbiciunilor prin revărsarea din natura Sa divină a vitalităţii şi vigorii nealterate către omenesc. Dar El S-a umilit cu natura omului. A făcut aceasta ca să împlinească Scriptura şi planul a progresat prin Fiul lui Dumnezeu, cunoscând toţi paşii umilinţei Sale, că trebuia să coboare să facă o ispășire pentru păcatele unei lumi condamnate şi care gemea. Ce umilinţă a fost aceasta! A uimit pe îngeri. Buzele nu o vor putea descrie niciodată; imaginaţia nu o poate cuprinde. Cuvântul veşnic a consimţit să fie făcut carne! Dumnezeu a devenit om! Era o umilinţă minunată.
110. “Dar El a păşit încă mai jos: Omul trebuia el însuşi să se umilească ca un om, să accepte insulta, reproşul, acuzaţiile ruşinoase şi abuzul. Părea să nu existe vreun loc sigur pentru El în lumea pe care a creat-o. Ca să-Şi salveze viaţa trebuia să plece din loc în loc. A fost trădat de unul din ucenicii Săi. A fost negat de unul dintre cei mai zeloşi susţinători. A fost batjocorit. A fost încoronat cu o coroană de spini. A fost biciuit, forţat să poarte povara crucii. Nu a fost insensibil la acest dispreţ şi la această ticăloşie. El S-a supus, dar oh…! a simţit amărăciunea ca nicio altă fiinţă. A fost curat, sfânt şi neîntinat şi totuşi acuzat ca un criminal! Fermecătorul Răscumpărător coborâse din cea mai înaltă poziţie.
111. “Pas cu pas S-a umilit pe Sine ca să moară - dar ce moarte! Era cea mai ruşinoasă, cea mai crudă - moartea pe cruce ca un răufăcător. În ochii lumii nu a murit ca un erou, încărcat de onoare ca eroii în luptă. A murit condamnat ca un criminal atârnat între cer şi pământ - o moarte ruşinoasă, abandonat ironiilor şi ocărilor gloatei pervertite, destrăbălate şi împovărată de nelegiuiri! “Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap” (Psalm 22:7). A fost considerat în numărul păcătoşilor. S-a stins în mijlocul batjocurii şi rudele trupeşti L-au renegat. Mama Sa I-a văzut umilinţa şi El a fost forţat să vadă sabia ce-i străpungea inima. A îndurat crucea dispreţuind ruşinea. A considerat-o de mică importanţă în comparaţie cu rezultatele pentru care lucra în favoarea, nu doar a locuitorilor unei lumi cât un fir de praf, ci a întregului Univers, a fiecărei lumi create de Dumnezeu.
112. “Hristos trebuia să moară ca înlocuitor al omului. Omul era un nelegiuit sub sentinţa de moarte pentru călcarea legii lui Dumnezeu, ca trădător, ca rebel; de aceea un înlocuitor al omului trebuia să moară ca un făcător de rele, pentru că El stătea în locul trădătorilor cu toate păcatele adunate peste sufletul Său divin. Nu era de ajuns ca Isus să moară pentru a îndeplini cerinţele legii încălcate, ci El a murit de o moarte ruşinoasă. Profetul oferă lumii cuvintele sale: ‘Nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări’” (Isaia 50: 6 u.p.). Când marele duşman - marele preamărit de sine - a dus la îndeplinire moartea marelui Prieten - Cel golit de Sine - s-a demonstrat întregului Univers care era capătul drumului înălţării de sine, ce a pornit din cer şi s-a arătat astfel Universului, că el era doar “un ucigaş încă de la început”.
113. Dar Dumnezeu “L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi” (Efeseni 1: 20-23). “Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” a revărsat acest Duh Sfânt, prin care a venit la ucenicii Săi şi locuia în inimile lor, prin credinţă, astfel încât ei ştiau că El era în Tatăl şi ei în El şi El în ei. (Fapte 2:33; Ioan 14: 18-20; Efeseni 3:16,17).
114. Astfel, cu Hristos în ei, nădejdea slavei, primind cunoştinţa tainei lui Dumnezeu, “care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri”, aşa cum a fost apoi “descoperită sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duhul”, au mers cu putere şi au predicat această taină a lui Dumnezeu, care fusese “ ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei”. În predicarea bogăţiilor slavei acestei taine, ei au propovăduit “bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos”, pentru ca “să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:3-5; Coloseni 1:26, 27; Efeseni 3:8-11).
115. Ei au predicat: “să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos Isus, care având chipul lui Dumnezeu, nu s-a gândit ca la un lucru de apucat, năzuit cu vehemenţă sau reţinut cu lăcomie de a fi egal cu Dumnezeu”. Au propovăduit că, prin acest gând a lui Hristos, fiecare se poate goli de sine, poate lua chipul unui slujitor, poate să fie ascultător până la moarte, fiind făcut supus prin moartea Sa. Dar a venit o “cădere”. În locul unei goliri de sine, a fost o înălţare de sine în cei care proclamau numele Celui care se golise de Sine: au intrat lupi răpitori care nu au cruţat turma, s-au ridicat oameni care vorbeau lucruri pervertite, care să îndepărteze pe ucenici (Fapte 20:29, 30). În această înălţare a sinelui s-a dezvoltat omul păcatului, fiul pierzării, taina nelegiuirii care a învăluit în mister, timp de veacuri şi generaţii, taina lui Dumnezeu. Acest mister al nelegiuirii este papalitatea; taina lui Dumnezeu este creştinismul. Creştinismul este renunţarea la sine, papalitatea este înălţarea de sine. Spiritul creştinismului este spiritul umilinţei şi al renunţării de sine, spiritul papalităţii este mândria şi înălţarea de sine. Creştinismul este întruparea lui Hristos, papalitatea este întruparea Satanei.
116. Astfel, prin Satana, se continuă pe pământ aceeaşi controversă care a început în cer. Prin marele apostat, prin marea apostazie se continuă aici aceeaşi opoziţie faţă de Hristos, faţă de Dumnezeu şi faţă de legea şi guvernarea Sa. Cu adevărat, prin marea apostazie, marele apostat a împlinit în limitele sale ceea ce nu a putut în niciun fel să împlinească în cer - schimbarea legii lui Dumnezeu (Daniel 7:25). Deoarece pentru a potrivi (îngloba) chipul închinării pe care ar trebui să-l aibă, papalitatea pune deoparte Porunca a Doua, iar pentru adoptarea închinării la soare, ea anulează Sabatul Domnului şi pune Duminica în locul lui. (Pentru întreaga istorie a schimbării Sabatului cu Duminica, vezi A.T. Jones, “Marile Imperii ale Profeţiei”, cap. 32). Ca să fie totuşi, zece porunci, împarte Porunca a Zecea în două, forţând astfel pe Dumnezeu “să fie redundant în singurul document scris vreodată de mâna Sa”. În mod deliberat a schimbat legea şi guvernarea lui Dumnezeu, într-una cu totul ale ei. A exclus pe Dumnezeu din lume şi prin ea însăşi, a instituit “o regenţă a lui Dumnezeu”, astfel că într-o măsură deplină şi cu intenţie, a luat în consideraţie o uzurpare a gândului de a fi egal cu Dumnezeu.
117. Astfel, deplin şi sigur, papalitatea este unica întrupare a spiritului lui Satana.