Am văzut cât de vast răspândit era creştinismul, printre oamenii obişnuiţi, săraci şi dispreţuiţi. Acum, venise vremea, ca acesta să primească atenţia nobililor, prinţilor şi conducătorilor naţiunilor. Această mişcare a început în Anglia.
În anul 1365, Papa Urban al V-lea, a poruncit ca Anglia să plătească tribut, mia de mărci pe care Innocenţiu al III-lea, o solicitase Regelui Ioan (John) al Angliei şi care nu mai fusese plătită în ultimii treizeci şi cinci de ani. Cererea era însoţită de notificarea că, dacă regele Edward al III-lea, nu va face plata obişnuită anuală, a celor o mie de mărci şi a tot ce se cuvenea pentru cei treizeci şi cinci de ani de neplată, va fi convocat la Roma, „ca să răspundă înaintea superiorului său pentru insubordonare”. Regele Edward a adunat Parlamentul în 1366, şi a prezentat în faţa acestuia scrisoarea Papei Urban, cerând sfat şi decizie despre ce răspuns să fie dat. Parlamentul a cerut o zi „de gândire asupra problemei”. S-a oferit acest răgaz şi în ziua următoare Parlamentul s-a reunit ca să dea răspunsul său.
Primul vorbitor a spus: „Regatul Angliei a fost dobândit prin sabie şi prin această sabie a fost şi apărat. Julius Caesar a cerut tribut (bir) cu forţa, însă forţa nu oferă drept perpetuu. Papa să-şi încingă sabia şi să vină să încerce să-şi ia tributul cu forţa. Eu unul sunt gata să mă împotrivesc.
Al doilea vorbitor a spus: „Cel care are dreptul la un bir laic, este cel care îşi exercită în mod legitim conducerea laică şi este în măsură să ofere protecţie practică. Papa nu o poate face în mod legitim pentru că este un slujitor al evangheliei, nu un conducător pământesc. Datoria sa este să dea sfat duhovnicesc şi nu protecţie fizică. El să urmeze exemplul lui Hristos, care a refuzat dominaţia civilă: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburile lor, dar El nu a avut unde să-Şi plece capul. Papa să rămână în limitele slujbei sale spirituale, de unde îi vom da ascultare, dar dacă va încerca să depăşească aceste graniţe, va trebui să suporte consecinţele. Să ne opunem cu îndrăzneală tuturor revendicărilor sale faţă de puterea civilă”.
Al treilea vorbitor a spus: „Papa se autointitulează slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. Foarte bine, el poate solicita recompensă doar pentru slujirea efectuată. Dar unde sunt serviciile pe care le face acestui ţinut? Ne slujeşte în cele spirituale? Ne ajută în cele pământeşti? Nu, mai degrabă cheltuiește hulpav comorile noastre şi foarte des în beneficiul duşmanilor noştri? Îmi ridic vocea împotriva acestui bir”.
Următorul a spus: „Papa susţine că este suveranul tuturor bunurilor Bisericii. Aceste proprietăţi deţinute în Mortmain, înglobează o treime din ţinut. Nu pot exista doi stăpâni, de aceea pentru aceste proprietăţi, papa este vasalul regelui. El nu a adus niciun dar pentru ele şi poate să rişte confiscarea”.
Cel care a urmat, a spus: „Pe ce temei a fost cerut prima dată acest tribut? Nu a fost pentru iertarea Regelui John şi eliberarea regatului de interdicţie? A acorda beneficii spirituale pentru bani, este curată simonie, este parte din escrocheria ecleziastică. Fie ca domnii, spirituali şi laici, să-şi spele mâinile în urma unei tranzacţii atât de dezgustătoare. Dar dacă papa este feudalul superior care să ceară acest bir, de ce o mie de mărci? De ce nu cere tronul, pământul, poporul Angliei? Dacă demnitatea sa este bună pentru aceste o mie de mărci, atunci este bună şi pentru încă mult mai mult. Pe acelaşi principiu papa poate declara tronul vacantat, ca apoi să numească pe cel de care are el plăcere”.
Următorul: „Papa Urban ne spune că toate regatele sunt ale lui Hristos şi că el ca şi vicar al Său, deţine Anglia pentru Hristos. Aşa cum papa este supus păcatului şi poate abuza de încredere, mi se pare că este mai bine, ca noi să deţinem pământul nostru, în mod direct şi doar cu Hristos”.
Ultimul care a luat cuvântul, a spus: „Să mergem de îndată la rădăcina acestei probleme: Regele John nu avea dreptul să dea în dar regatul Angliei, fără consimţământul naţiunii. Acel consimţământ nu a fost dat niciodată. Sigiliul de aur al regelui şi peceţile câtorva nobili pe care John i-a convins sau i-a forţat să i se alăture în această afacere, nu constituie încuviinţare naţională. Dacă John a dat în dar supuşii săi lui Inocenţiu, alături de multe bunuri personale, Inocenţiu poate veni să-şi ia proprietatea, dacă poate. Noi, poporul Angliei, nu am avut ceva de spus în această chestiune. De aceea, considerăm că întreaga afacere, hrisovul, semnătura, sigiliul, sunt nulităţi absolute, încă de la început”.
Decizia unanimă a Parlamentului, spunea răspicat: „Având în vedere că nici Regele John şi niciun alt rege nu ar putea aduce acest tărâm şi regat, într-o astfel de robie şi supunere decât cu încuviinţarea generală a Parlamentului, dar care nu a existat niciodată, deci ce a făcut el, era împotriva jurământului său depus la încoronare. Dacă papa va acţiona împotriva regelui prin proces sau alte lucruri, regele alături de toţi supuşii săi trebuie să se împotrivească în acelaşi mod cu toată forţa şi puterea” (Wylie: "History of Protestantism," cartea a II-a, cap. III, paragraful 2-7; Milman: "History of Latin Christianity," Vol. VII, cartea a XIII-a, cap. VI. parag. 19).
Se vede clar din aceste discursuri, existenţa unui acord general de repudiere a puterii laice a papei, la fel a infailibilităţii sale, cum că ar fi vicarul lui Hristos. Găsim de asemenea ideea clară a separării puterilor spirituale şi laice. Papalitatea ştia acum cu exactitate unde să arate cu degetul. Deşi nu a existat în Parlament niciun apărător a revendicării papale, s-a găsit un călugăr care să apere cauza sa. Acest călugăr a prezentat ca afirmaţie de bază, faptul că „fiind vicar al lui Hristos, papa este feudalul superior al monarhilor şi domnul superior (cel mai înalt) al regatelor lor”. Plecând de aici, a tras concluzia că „toţi suveranii datorează papei ascultare şi omagiu; că vasalitatea s-a datorat mai ales monarhului englez ca şi consecinţă a cedării regatului papei de către John; că Edward a pierdut, evident, tronul său, din pricina neplăţii tributului anual şi în cele din urmă că toţi eclesiasticii obişnuiţi şi preoţii de mir, erau scutiţi de autoritatea civilă şi sub nicio obligaţie să asculte citarea sau să răspundă înaintea curţii de justiţie a magistratului”. Apoi călugărul s-a prezentat cu numele JOHN WICKLIF şi l-au provocat să demonstreze netemeinicia acestor afirmaţii.
Este limpede că papalitatea a îndreptat fără întârziere responsabilitatea către Wicklif pentru argumentele aduse şi poziţiile luate de rege şi Parlament. Totul era corect pentru că în acel timp, Wicklif era capelan regal - „clericul personal al regelui”. Cu şase ani înainte, fusese ales în conducerea colegiului de la Balliol. „Această promovare o datora faimei sale recunoscute de academician”. Cam pe atunci, primise și licenţa în teologie - şi ca atare, prezenta lecturi publice în Universitatea din Oxford, despre cărţile Scripturii. În studiul Scripturilor, a văzut în lumina lor, ce era în realitate papalitatea şi nu a ezitat să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum l-a găsit şi care în esenţa lucrurilor prezenta percepţiei publice, marea diferenţă dintre creştinism şi papalitate. Abuzurile şi opresiunile papalităţii faţă de ţinutul Angliei, erau atât de mari pe atunci, încât nobilii şi chiar regele, erau bucuroşi să recunoască faptul că în ruperea captivităţii papale, puteau găsi susţinere în Cuvântul lui Dumnezeu.
Acesta este misterul declaraţiei limpezi şi îndrăzneţe a principiilor extrase evident din Scripturi, făcută de vorbitorii din Parlament. Marele ţel al lui Wicklif, până în ziua morţii, a fost să ajute pe toţi oamenii, să devină cât mai familiarizaţi cu Scripturile. Mai mult decât atât, Wicklif a fost singurul care a relatat aceste acţiuni ale Parlamentului, ceea ce arată că era prezent acolo şi că papalitatea ştia bine cine va fi chemat să apere împotriva papei, poziţia regelui şi a Parlamentului. Papistaşii cunoşteau că aceste principii conduceau către Wicklif; că predica sa era responsabilă pentru prevalenţa acestor principii în Parlament şi de aceea, atunci când vor avea nevoie de un apărător al acestor principii, vor trebui să cheme nominal pe Wicklif.
Wicklif nu a evitat situaţia în niciun fel. El a acceptat provocarea cu toate că, la acea vreme, exista un apel înaintat papei în care era implicat şi ştia că acţiunea sa de aici, îi va decide situaţia de acolo. El spunea: „Întrucât sunt clericul personal al regelui, devin şi mai doritor să preiau slujba de apărare şi sfătuire pentru ca regele să-şi exercite cu dreptate conducerea în ţinutul Angliei, când refuză omagiul (tributul) pontifului Roman”. Fundamentele argumentaţiei în apărarea sa le-a numit „drepturile naturale ale omului, legile ţinutului Angliei şi preceptele Sfintelor Scripturi”. A declarat: „Deja, mai mult de o treime din Anglia, este în mâinile papei. Nu pot exista două suveranităţi pământeşti într-o singură ţară: ori Edward este regele, ori Urban este regele. Noi facem alegerea în ceea ce ne priveşte. Îl acceptăm pe Edward al Angliei şi refuzăm pe Urban al Romei”.
15. Wicklif făcuse din Scripturile sfinte, ,,standardul suprem al tuturor legilor”. A declarat că marea problemă în evoluţia Bisericii, va fi să reformeze totul potrivit cu principiile conţinute acolo. „Strădaniile sale de a se înfăptui acest obiectiv i-au adus titlul de doctor evangelicus. „În anul 1372, a fost făcut doctor în teologie, iar influenţa sa teologică a crescut mult, atât prin lecturile sale cât şi prin scrieri. Deoarece cunoaşterea personală a Scripturilor creştea, temelia de pe care lupta împotriva corupţiei papalităţii, devenea mai puternică. Punctul său special de atac erau călugării cerşetori. În apărarea regatului Angliei împotriva intruziunilor papale el a obiectat, nu doar faţă de escrocheriile practicate de Curtea Romană, ci şi împotriva practicii ca marile autorităţi din Biserica Angliei să fie deţinute de italieni, care nu doar că erau nepotriviţi chemării lor spirituale, dar erau mai ales ignoranţi în ce priveşte graiul şi obiceiurile ţării.
În 1374, Wicklif era unul din cei şapte ambasadori care fuseseră trimişi la o întâlnire cu papistaşii, pentru o evaluare reciprocă a problemelor care apăruseră în Anglia şi care priveau papalitatea. Din fericire pentru Wicklif, această delegaţie nu era obligată să meargă la Roma: întâlnirea cu reprezentanţii papei, a avut loc la Bruges. Această comisie a fost un mare beneficiu pentru Wicklif, deoarece „astfel era în măsură să obţină o cunoaştere mai aprofundată a spiritului cancelariei romane, a corupţiilor ce izvorau din acele maniere şi a intrigilor care predominau acolo, permiţându-i să examineze mai îndeaproape drepturile papalităţii şi să adopte o opoziţie mai vehementă faţă de ea ca şi cauză principală a corupţiei în Biserică. A ajuns la convingerea că papalitatea nu-şi avea originile în dreptul divin şi că Biserica nu avea nevoie de un conducător vizibil.
„El a vorbit şi a scris împotriva spiritului lumesc al papalităţii şi influenţei sale dăunătoare. Avea obiceiul de a numi pe papa antihrist, ‚mândrul preot lumesc al Romei’, ‚cel mai blestemat dintre cei tunşi şi tăietori de fonduri’. Într-una din dizertaţiile sale, el spune că ‚papa şi agenţii săi colectori extrag din ţara noastră, ceea ce ar ajuta la susţinerea celui sărac şi multe mii de mărci din trezoreria regelui, pentru sacramente şi lucruri spirituale. Deşi pământul nostru a avut un uriaş munte de aur şi niciun om nu s-a înfruptat din acesta decât acest colector preoţesc mândru şi lumesc, cu trecerea timpului muntele se va fi consumat, pentru că întotdeauna s-au luat bani şi nu s-a trimis înapoi, nimic altceva, decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia sa şi ceva cler blestemat al antihristului, care să jefuiască ţinutul încă şi mai mult, pentru privilegii greşite sau ca nu cumva să fie lăsaţi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, pe care oamenii o pot face fără consimţământul lui, vânzând şi cumpărând’” (Milman: Idem).
„Astfel se face că, aceste fiinţe nenorocite ale acestei lumi sunt înstrăinate de credinţă, speranţă şi bunătate şi devin corupte de erezie şi blasfemie, mai rele chiar decât păgânii. Aşa este acel cler, un biet colector de bani care nu poate nici citi, nici înţelege un pasaj din psaltirea sa, nici nu repetă poruncile lui Dumnezeu, dar dă naştere unui edict papal de îndreptare care mărturiseşte în contrast cu osânda (Judecata de Apoi) lui Dumnezeu şi cu experienţa vădită că este capabil să conducă multe suflete. Acţionând pe această falsă premiză, el va deveni subiectul neplăcut al pagubelor şi trudei, iar de multe ori al luptei şi onorariilor, oferind mult aur din pământul nostru străinilor şi duşmanilor, mulţi fiind astfel căsăpiţi de adversarii noştri pentru confortul lor şi spre confuzia noastră. De aceea, aşa cum cuvântul lui Dumnezeu şi fericirea cerului în sufletele oamenilor sunt mai de dorit decât bunurile pământeşti, aşa sunt aceşti prelaţi care sustrag marele câştig al sfintei învăţături, mai rău decât hoţii, mai profanator decât jefuitorii obişnuiţi, care sparg bisericile şi fură de acolo potire şi veşminte, dar totuşi niciodată atât de mult aur”. (Toate citatele in acest capitol, care nu sunt creditate altfel, vin din "History of Reloigion and Church" al lui Neander Vol. V, secțiunea II, partea I). La data aceea, Bugetul de venituri ale papalităţii, provenite din Anglia, erau de cinci ori mai mari decât veniturile totale ale regelui Angliei.
Wicklif insista ca singura grijă a clerului să fie doar binele turmei lor şi de aceea trebuie să se mulţumească să primească de la enoriaşii lor, doar ce era necesar nevoilor trupeşti şi nimic mai mult. Considera ca parte din chemarea clerului, susţinerea drepturilor săracului, iar orice se dădea, exclusiv cu scopul de a sluji luxului lor, era luat în aceeaşi măsură de la cel nevoiaş. Era astfel, duşmanul declarat al călugărilor cerşetori, pentru că „reprezentau cea mai zeloasă şi influentă instituţie a ierarhiei romane. Aceştia erau pentru el, principalii promotori ai superstiţiei, ai externalizării religiei în forme şi ceremonii, a tendinţelor imorale securizate prin false încrederi”.
În una din scrierile sale intitulată „O scurtă regulă a vieţii” vorbeşte despre slujirea religiei: „Dacă tu eşti preot, după nume, un preot paroh trăieşte o viaţă sfântă. Condu și pe alţi oameni în rugăciune sacră, dorinţă sfântă şi vorbire sfântă, cu sfatul şi învăţătura adevărului. Păzeşte întotdeauna poruncile lui Dumnezeu şi fă ca evanghelia Sa şi rugăciunile Sale să fie veşnic pe buzele tale. Fie ca viaţa ta deschisă, să fie o carte adevărată din care soldatul şi laicul să poată învăţa cum să slujească lui Dumnezeu şi să ţină poruncile Sale, pentru că exemplul unei vieţi bune, dacă este sinceră şi susţinută, loveşte pe oamenii fără maniere, mai mult decât o predică doar din cuvinte. Să ai şi hrană şi băutură şi îmbrăcăminte, dar fărâma dă-o cu adevărat săracului, celor care au muncit fără plată şi acum nu pot munci din cauza slăbiciunii sau bolii şi astfel tu vei fi un preot adevărat pentru Dumnezeu şi pentru oameni”.
Apoi a spus poporului: „Al doilea părinte al vostru, este părintele spiritual care are o grijă specială pentru sufletul vostru şi de aceea să-l respectaţi. Să-l iubiţi, mai ales înaintea altor oameni şi să-i ascultaţi învăţătura în măsura în care prezintă voinţa lui Dumnezeu. Voi să-l ajutaţi potrivit puterii voastre încât să poată avea o susţinere chibzuită când îşi îndeplineşte slujba sa. Dacă părintele vostru spiritual eşuează în slujirea sa, dând un exemplu rău şi încetând să mai înveţe legea lui Dumnezeu, sunteţi obligaţi să aveţi o mare supărare pe această situaţie şi să-i spuneţi cu supuşenie şi cu mărinimie greşeala, doar între voi şi el”.
A continuat să vorbească mai departe clerului: „Nici prelaţii sau doctorii (în filozofie), preoţii sau diaconii, să nu deţină slujbe laice, adică cele din tribunale (arhive), trezorerie, sigiliu secret şi alte asemenea slujbe secularizate, în finanţe - mai ales când sunt suficienţi laici care să facă asemenea îndatoriri. Prelaţii şi marii stăpâni religioşi au sufletele atât de ocupate cu nobilii lumeşti şi planurile de afaceri, încât obiceiul devoţiunii, al rugăciunii, al gândului deplin pentru lucrurile cereşti, a păcatelor din inimile lor şi cele ale altor oameni, nu poate fi păstrat; nu pot fi găsiţi nici în studiul şi rugăciunea evangheliei, nici în vizitele de mângâiere ale oamenilor necăjiţi. Ei par să fie mai mult administratori decât episcopi”.
Punctul central al întregii învăţături a lui Wicklif, era păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Am găsit deja în cuvintele sale, sfatul ca viaţa să fie o carte adevărată din care soldatul şi laicul să poată învăţa să slujească lui Dumnezeu şi să ţină poruncile Sale. I-am citit cuvântul: „Păzeşte întotdeauna poruncile lui Dumnezeu şi fie ca evanghelia Sa şi rugăciunile Sale să fie întotdeauna pe buzele tale”, iar prin expresia „poruncile” înţelege precis Cele Zece Porunci. Una din primele sale lucrări, ca reformator, „a fost o prezentare detaliată a Celor Zece Porunci, în care aşeza în contrast viaţa, predominant imorală din vremea sa, printre toate rangurile cu cerinţa acestor porunci”. El însuşi spune că era „condus să facă asta din pricina ignoranţei cu care cei mai mulţi oameni trădau decalogul şi că era planul său să contracareze tendinţa care arăta o mai mare preocupare pentru opiniile oamenilor decât pentru legea lui Dumnezeu”. Profunzimea sa spirituală era atât de limpede încât a văzut corect că întregul trup al moralităţii creştine se dezvoltă din Cele Zece Porunci.
El spune: „Mulţi gândesc că dacă dau un bănuţ unui vânzător de indulgenţe, vor fi iertaţi de călcarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi de aceea nu iau seama cum să le păzească. Dar vă spun, cu siguranţă, că deşi aveţi preoţi şi călugări care să cânte pentru voi şi deşi în fiecare zi auziţi multe Messe şi întemeiaţi altare şi institute şi mergeţi în pelerinaj întreaga viaţă şi daţi toate bunurile vânzătorilor de indulgenţe, toate acestea nu vă vor duce sufletul în cer, dar dacă poruncile lui Dumnezeu sunt venerate până la capăt, deşi fără vreun bănuţ sau jumătate de bănuţ în buzunar, va fi iertare veşnică şi fericirea cerului”. În sintagma „păzirea poruncilor” nu a înţeles strădania exterioară a îndreptăţirii prin fapte, pentru că „el întotdeauna implica legătura dintre toate acestea şi încrederea în Isus ca unic Salvator şi cu copierea Sa în viaţa de zi cu zi, pe care o asemenea practică o implică”. El spunea: „Înainte de toate suntem obligaţi să urmărim pe Hristos, pentru că Hristos trăieşte întotdeauna lângă Tatăl şi este cel mai pregătit să intervină pentru noi, comunicând El Însuşi cu sufletul fiecărui pelerin care Îl iubeşte. De aceea, niciun om să nu caute, mai întâi, medierea altor sfinţi pentru că El este mai pregătit să ajute, decât oricare dintre ei. Atât timp cât Hristos este în cer, Biserica are în El cel mai bun papă. Predicatorii să dea un exemplu tuturor de umblare după Hristos: ei să fie cel mai aproape de Hristos şi cel mai aproape de cer şi încărcaţi de bunăvoinţă”.
Călugărilor le-a spus: „Călugării îndepărtează pe cel tânăr de religia lui Hristos, în diverse Ordine ale lor, prin: ipocrizie, falsitate şi hoţie. Ei spun înaintea tinerilor, că Ordinul lor este mai sfânt decât altul şi că vor ocupa un loc în bucuria cerului, mai înalt decât cei care nu sunt membrii acelui Ordin şi că oamenii Ordinului lor nu vor fi niciodată pierduţi, ci în ziua judecăţii vor judeca pe alţii alături de Hristos. În acest fel ei smulg pe copii de la taţi şi de la mame, câteodată sunt incapabili de consacrare şi uneori obligaţi de porunca lui Dumnezeu să-şi sprijine bătrânii. Aşadar ei sunt hulitori de Dumnezeu, căci cu aplomb recomandă lucruri cu caracter îndoielnic care în Sfintele Scripturi nu sunt nici poruncite cu limpezime, nici interzise”. Molima morală reprezentată de aceşti călugări cerşetori putea fi evaluată din declaraţia solemnăşicategorică a arhiepiscopului de Armagh, şi primat al Irlandei că, “am în dioceza mea de Armagh,în jur de două mii de persoane care rămân blamate de dezaprobarea Bisericii şi demascate în fiecare an alături de criminali, hoţi şi răufăcători de aceeaşi speţă, din care, cu greu găseşti paisprezece care, să fi recurs la mine sau la clerul meu pentru iertare: totuşi cu toţii primesc sacramentele ca şi ceilalţi pentru că sunt iertaţi sau pretind că sunt iertaţi de către călugări” (Wylie: "History of Protestantism," cartea a II-a, cap. IX, par. 17, 18).
Wicklif a anunţat oficial: „Nu există iertare decât la Dumnezeu. Cele mai grave abuzuri ale acestor călugări sunt aşa-zisele lor mărturisiri, cu ajutorul cărora ei simulează prin nenumărate şmecherii blasfematoare, curăţirea celor care le fac confesiuni şi achitarea de orice întinare în ochii lui Dumnezeu, lăsând deoparte poruncile şi ispăşirea lui Dumnezeu. Nu este o erezie mai mare pentru un om, decât să creadă că este iertat de păcatele sale, prin oferirea de bani sau prin punerea mâinii pe capul său, de către un preot, spunându-i că-l iartă. Tu trebuie să fii plin de părere de rău în inima ta şi să te îndrepţi către Dumnezeu, altfel Dumnezeu nu te va ierta. Fie ca în mila Sa nesfârşită, Dumnezeu să distrugă mândria, lăcomia, ipocrizia şi erezia acestei false iertări şi să facă pe oameni interesaţi de păzirea poruncilor Sale şi să-şi pună deplina încredere în Isus Hristos.
„Mărturisesc că indulgenţele papei, dacă sunt ceea ce ei spun că sunt, sunt de fapt o limpede blasfemie. Călugării oferă un pretext, spunând că Hristos este omnipotent şi că papa este vicarul Său deplin şi astfel deţine în toate aceeaşi putere ca şi Hristos, în omenescul Său. Împotriva acestei hule grosolane, am prezentat peste tot criticile mele. Nici papa, nici Domnul Isus Hristos, nu pot acorda nimănui dispense sau indulgenţe, în afară că Divinitatea a hotărât astfel, pentru vecie, prin sfatul Ei corect”.
El a declarat că modul de viaţă adoptat de călugări, nu este cea mai bună replică a vieţii lui Hristos, pentru că Hristos nu Şi-a clădit în niciun fel, acest gen de sărăcie. Hristos nu a cerut nimănui să-I dea pomeni, dar a primit din partea Mariei Magdalena şi a altor femei şi bărbaţi pioşi, ceea ce era necesar pentru subzistenţa Sa. Hristos a poruncit ucenicilor Săi să nu ia traistă sau răsplată, însă atât desaga cât şi punga au fost folosite de călugării cerşetori pentru trimiterea acasă la mănăstirile lor, a tot ce obţinuseră prin milogire. Hristos îndrumase pe ucenici, să aibă mai degrabă, în vedere cine era pregătit să primească mesajul Evangheliei şi cu aceştia trebuiau să mănânce şi să bea şi nu să meargă din casă în casă. El (Wicklif) a dat exemplul lui Pavel, care s-a întreţinut pe sine şi campaniile sale, din munca mâinilor proprii şi nu a căutat să obţină nici aur, nici argint, nici veşminte, de la cei pe care-i instruia, învăţând astfel pe alţii din exemplul său, ca în vremuri de necaz, să facă la fel. Acestor milogi le-a citat din Scriptură: „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce”.
În 1375, Wicklif a devenit preot-paroh de Lutterworth şi „a lucrat alternativ, ca profesor de teologie la Oxford şi ca predicator şi preot-paroh la Lutterworth”. A ţinut cu stăruinţă la adevărul puternic, conform căruia, „cea mai înaltă slujbă pe care o poate avea omul pe pământ, este să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Această slujbă cade în mod specific asupra preoţilor şi de aceea Dumnezeu o cere nemijlocit de la ei. Astfel ar trebui ca ei să creeze copii pentru Dumnezeu, acesta fiind scopul pentru care Dumnezeu S-a căsătorit cu Biserica. Minunat este să ai un fiu, care a fost domnul acestei lumi, dar mai atrăgător este să ai un fiu în Dumnezeu care, ca membru al sfintei Biserici să urce la cer! Pentru această cauză, Isus Hristos a părăsit alte lucrări şi S-a ocupat îndeosebi de predicare şi aşa au făcut şi apostolii Săi şi pentru aceasta i-a iubit, după cum spune Scriptura: ‚Binecuvântaţi sunt cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păstrează (‚Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc’) Luca 11:28. De aici înainte, el a făcut din predicare, lucrul principal introdus pentru îmbunătăţirea închinării publice şi s-a străduit să meargă pe drumul acestei reforme, prin propriul exemplu, încurajând în acelaşi timp şi clerul care-l urma în cursul lor de formare, să facă la fel şi aceasta pentru că „Hristos a poruncit-o ucenicilor Săi, mai mult decât orice; aşa a cucerit El lumea din mâna duşmanului. Oamenii care nu iubesc sufletele, au puţină dragoste pentru trupurile vecinilor lor, de aceea lucrarea instruirii creştine, este cea mai bună slujire pe care omul o poate face pentru fratele său”.
Totuşi lucrarea sa pentru omenire, nu s-a limitat la instruirea creştină, prin predicare. A acceptat dureri, ca să obţină inimi creştine interesate de lucrări de caritate, care să ofere compasiune şi uşurare pentru suferinţă, indiferent de vârstă, boală sau sărăcie, îngrijind tuturor de nevoile lor trupeşti. În lucrarea sa: „Prezentare a Celor Zece Porunci”, creştinul este instruit „să viziteze pe cei bolnavi sau care sunt în necaz, în special pe cei pe care Dumnezeu i-a făcut nevoiaşi, datorită vârstei sau prin alte boli, cum ar fi slăbiciunea, orbirea sau paralizia şi care se găsesc în sărăcie. Aceştia să fie alinaţi cu bunurile tale după puterea ta şi după nevoile lor, pentru că astfel proclami Evanghelia”.
Împotriva călugărilor care se abandonează în ceea ce ei numesc viaţa contemplativă, el a declarat-o ca fiind o ispită a marelui adversar, spunând: „Înaintea tuturor suntem obligaţi să urmăm pe Hristos; totuşi Hristos a predicat Evanghelia şi a provocat pe ucenicii Săi să facă la fel. Toţi profeţii şi Ioan Botezătorul au fost constrânşi de iubire să părăsească deşertul, să renunţe la viaţa contemplativă şi să predice. Ah Doamne, ce spirit blestemat al falsităţii a mânat pe preoţi să se închidă între ziduri de piatră pentru întreaga viaţă, în timp ce Hristos poruncise tuturor apostolilor Săi şi preoţilor, să meargă şi să predice Evanghelia! Cu siguranţă, erau gogomani fără limite şi lucrau deschis împotriva Evangheliei şi dacă aveau să continue în această greşeală erau osândiţi de Dumnezeu ca înşelători periculoşi şi eretici”.
Călugării i-au replicat cu exemplul Mariei Magdalena, care stând la picioarele lui Isus a ales partea mai bună decât Marta, care-şi petrecea timpul slujind. Wicklif a răspuns: „Exemplul poate fi pertinent dacă preoţii ar fi fost femei şi dacă nicio poruncă contrară unei vieţi izolate, nu s-ar găsi în Scriptură. Ce se spune de obicei cu privire la valoarea vieţii contemplative, poate fi rezumat că Hristos, când era în această lume, a ales o viaţă mai puţin comodă şi că El a obligat pe preoţii Săi, să părăsească mai binele şi să accepte mai răul. Rugăciunea este bună dar nu atât de bună ca predicarea, de aceea predicarea ca şi rugăciunea, împărtăşirea sacramentelor, învăţarea legii lui Dumnezeu şi oferta unui bun exemplu prin curăţia vieţii - acestea să fie temelia vieţii unui preot”.
Consecvent cu acest înalt şi adevărat punct de vedere creştin, a slujbei unui preot (predicator) creştin, Wicklif susţinea că a avea preoţi (predicatori) doar în unele biserici, nu era de ajuns, de aceea a trimis peste tot în ţinut preoţi (predicatori) itineranţi pentru că, spunea el, „Evanghelia relatează felul în care Isus mergea în diferite locuri, mari sau mici, în oraşe şi castele sau oraşe mici şi aceasta ca să ne înveţe să fim de folos oamenilor şi nu să renunţăm la a-i instrui pentru că sunt puţini şi numele nostru nu poate fi preamărit”. Aceşti preoţi (predicatori) itineranţi, se numeau „preoţi săraci”- termenul sărac folosit nu ca un prilej de laudă a sărăciei, ci în sensul „deficienţei în valorile de dorit şi esenţiale”, dar repede au căpătat de la oameni numele de „lolarzi” din pricina cântatului lor: de la lollen sau lullen, a cânta cu voce scăzută, de la lull sau lullaby, a cânta să adormi. Erau de asemenea numiţi de popor „oamenii Bibliei” pentru că o foloseau intens. Wicklif a spus acestora: „Dacă aceşti călugări cerşetori hoinăresc prin ţară, predicând legendele sfinţilor şi istoria Războiului Troian, noi trebuie să facem pentru slava lui Dumnezeu ceea ce ei fac ca să-şi umple desaga şi să facem o mare evanghelizare itinerantă, pentru convertirea sufletelor la Isus Hristos. Mergeţi şi predicaţi: aceasta este lucrarea cea mai grandioasă, dar nu imitaţi preoţii pe care i-am văzut după slujbă, tolăniţi în berării, la tabla de joc sau irosindu-şi timpul la vânătoare. După ce vă încheiaţi predica, vizitaţi pe cel bolnav, pe cel în vârstă, pe cel sărac, orb şi şchiop şi ajutaţi-i potrivit cu capacitatea voastră” (Wylie: "History of Protestantism," cartea a II-a, cap. V, paragraful 3).
Un alt raţionament în favoarea acestei strategii, era sistemul corupt care predomina atunci în Biserică, prin care niciun preot (predicator) creştin adevărat şi un învăţător al oamenilor, nu putea găsi un loc unde să se stabilească. Wicklif a scris pe această chestiune: „De ce preoţii săraci nu au beneficii?” afirmând: „Dacă ar fi un om simplu care doreşte să trăiască bine şi să înveţe cu adevărat legea lui Dumnezeu şi să dispreţuiască mândria şi alte păcate, atât ale prelaţilor dar şi ale oamenilor, el va fi considerat ipocrit, un învăţător nou, un eretic şi exclus de la orice beneficiu. Dacă în orice loc sărac el va duce o viaţă în lipsuri, va fi atât de persecutat şi de calomniat, încât va fi eliminat de cei vicleni şi întemniţat sau distrus”.
El spunea că mulţi dintre lorzii care deţineau puterea numirii la beneficii, pentru a masca simonia prin care cei mai nedemni oameni obţineau mari resurse ale Bisericii, pretindeau că ei nu doreau niciun ban ca preţ pentru loc, ci doar un dar, de exemplu „o basma pentru doamna, un cal de paradă sau un butoi mare de vin. Dacă domnii se prezentau ca fiind oameni buni, atunci unele doamne deveneau agenţi de prezentare ale unui dansator, vânător, vânzător ambulant sau jucător de primă mână, în zburdălniciile verii”. El a declarat că prelaţii şi lorzii care au practicat această înţelegere secretă, erau aliaţii lui antihrist; ei nu vor îngădui ca ucenicii lui Hristos să înveţe pe copiii Săi legea lui Hristos ca să le salveze sufletele. Ei lucrează astfel să izgonească pe Hristos şi legea Sa din moştenirea Sa reprezentată de acele suflete pe care le-a răscumpărat, nu cu aurul şi argintul ce pot corupe, ci cu sângele preţios al inimii Sale, pe care l-a vărsat pe cruce din dragoste fierbinte.
Acum trebuie eliberare de aceste păcate, în urma cărora unii preoţi săraci nu iau beneficii. Preoţilor necăjiţi le era teamă că, dacă primesc asemenea numiri speciale vor fi astfel îndepărtaţi de la îndeletniciri mai bune, cum ar fi de la a aduce mai multe beneficii Bisericii. De aceasta trebuiau să se teamă mai mult decât orice pentru că privea direct propriile persoane, pentru că primiseră deplina chemare de la Dumnezeu să ajute frăţietatea să poată merge către cer prin învăţătura lor, rugăciunile şi exemplul lor şi li se părea că puteau îndeplini mult mai uşor această vocaţie, printr-o preoţie universală a iubirii creştine, după exemplul lui Hristos şi al apostolilor. Prin aceste mijloace se puteau, de asemenea, elibera uşor de pericol şi erau în măsură să ofere în mod special asistenţă fraţilor lor. Acum când preoţii săraci erau persecutaţi de clericii antihristului puteau scăpa fără piedici sau oprelişti dintr-un oraş în altul, aşa cum Hristos a poruncit în Evanghelie. Pot fi de asemenea prezenţi să acorde ajutorul lor, potrivit cu hotărârea Spiritului Sfânt, în orice loc unde ar fi nevoie de ei. În acest fel preoţii şi laicii, liberi de orice fel de luptă, vor fi uniţi în dragoste. Unii preoţi săraci s-au asociat cu scopul de a urma la maxim exemplul lui Hristos şi al apostolilor de a lucra acolo unde este cea mai mare nevoie, atât timp cât mai păstrează vigoarea tinereţii, fără să condamne pe alţi preoţi care-şi îndeplinesc cu credincioşie datoria”.
Wicklif şi-a dat seama de pericolul pe care l-a stârnit prin această conformare credincioasă la modelul creştin al lui Hristos şi al apostolilor. El spunea că, „era o invenţie a ipocriziei să susţii că martirajul nu mai era posibil pentru că toţi sunt creştini. Cel care declară adevărul, care se opune corupţiei lor, a despoţilor (prin aceasta el desemna pe prelaţi) nu va scăpa de ura lor de moarte şi pot, din acest motiv, să moară ca martiri. Ca şi creştini nu este nevoie să mergem la păgâni ca să-i convertim şi să murim ca martiri, ci haideţi să predicăm cu statornicie legea lui Hristos chiar şi tiranilor imperiali şi drept în faţa noastră va sta un martiraj înfloritor dacă vom persista în credinţă şi răbdare. Dar cunosc, din credinţa evanghelică, că antihristul cu loviturile sale poate distruge doar trupul, dar Hristos, pentru a cărui cauză mă lupt, poate distruge în iad şi trupul şi sufletul şi ştiu că nu va tolera nimic necorespunzător din ceea ce este cel mai necesar pentru slujitorii Săi, atunci când în deplină libertate s-au predat unei morţi teribile şi a permis tuturor discipolilor celor mai dragi Lui, să îndure necazuri crunte pentru beneficiul lor”.
În privinţa Bisericii, Wicklif a spus: „Sfânta Biserică, este congregaţia oamenilor legiuiţi pentru care Hristos Şi-a vărsat sângele şi nu doar pietrele, lemnul şi zgura pământului, pe care preoţii antihristului le amplifică mai mult decât neprihănirea lui Dumnezeu şi sufletele oamenilor”. La vremea când oamenii vorbeau de „sfânta Biserică”, era unanim acceptat că, prin aceasta trebuia să se înţeleagă prelaţii şi preoţii, împreună cu călugării, canoanele şi călugării cerşetori. Despre o astfel de situaţie, Wicklif a spus: „Acei oameni nu vor recunoaşte ca aparţinând Bisericii pe laicii sfintei Biserici, deşi nu trăiesc niciodată cu adevărat în conformitate cu legea lui Dumnezeu şi mor în dragoste împlinită. Cu toate acestea, toţi cei care vor fi salvaţi în bucuria cerului, sunt membri ai sfintei Biserici şi nu mai mult.
„Prelaţii fac multe puncte noi de credinţă şi spun că nu este de ajuns să crezi în Isus Hristos şi să fii botezat - aşa cum zice Hristos în Evanghelia Sf. Marcu - dacă un om nu crede, de asemenea, că episcopul Romei este capul sfintei Biserici. Însă, cu siguranţă, niciun apostol al lui Isus Hristos nu a constrâns vreodată pe vreun om să creadă aceasta de la sine şi totuşi ei erau siguri de salvarea lor la cer. Cum ar putea atunci un păcătos mizerabil să silească pe oameni să creadă că el este capul sfintei Biserici, dacă nici el nu ştie dacă va fi salvat sau pierdut. Papa este Antihristul-şef, pentru că el însuşi pretinde în mod mincinos că este vicarul nemijlocit al lui Hristos şi cu viaţa cea mai asemănătoare cu a Lui şi în consecinţă cel mai umil peregrin, cel mai sărac om şi cel mai îndepărtat de oamenii lumeşti şi lucrurile pământeşti, când realitatea evidentă este că el rămâne înainte de toate, în păcatul opus. Atât timp cât Hristos este în cer, Biserica are în El cel mai bun papă, iar distanţa nu-L împiedică să facă faptele Sale, după cum a promis că El este întotdeauna cu ai Lui până la sfârşitul lumii. Să nu îndrăznim să punem două căpetenii, ca nu cumva Biserica să devină un monstru, de aceea căpetenia de sus, este singura demnă de încredere”.
În 1376, călugării au adunat din învăţăturile lui Wicklif nouăsprezece afirmaţii pe care le-au denunţat ca fiind eretice şi le-au trimis papei să le condamne. Papă era atunci Grigore al XI-lea. Însă duşmanii lui, nu au aşteptat un răspuns de la papă, înainte ca să înceapă procedurile împotriva lui. Pe 19 februarie 1377, arhiepiscopul de Canterbury şi episcopul Londrei, au organizat tribunalul lor la Lambeth şi au convocat pe Wicklif să se prezinte. Aceasta a creat o aşa tulburare, încât o mare mulţime s-a adunat în locul stabilit pentru proces. Lui Wicklif i s-a permis să meargă singur. John din Gaunt, duce de Lancaster şi Lordul Henry Percy, conte-mareşal al Angliei, l-au însoţit. Când au sosit la locul cu pricina, mulţimea era atât de compact strânsă la uşi, încât au fost siliţi să-şi croiască drum către tribunalul prelaţilor din „the Chapel of Our Lady” (Capela Maicii Domnului), din Catedrala St. Paul. Gloata era alcătuită din cei care adoptaseră cauza lui Wicklif, ,,ca una a unui martir pentru adevăr”.
Contele Percy a fost primul care a reuşit să-şi facă drum prin mulţime înspre judecători. Prelaţii au fost ofensaţi de venirea sa înaintea lor, cu aşa puţină ceremonie şi episcopul Londrei i s-a adresat: “Percy, dacă aş fi ştiut ce autoritate deţii în Biserică, te-aş fi oprit să vii încoace”. Ducele de Lancaster a răspuns pentru Percy: “El deţine autoritate, deşi tu spui că nu”. Contele Percy adresându-se lui Wicklif a spus: “Aşează-te Wicklif, aşează-te, ai de răspuns la multe lucruri şi ai nevoie să o faci tu însuţi de pe un scaun catifelat”. Episcopul Londrei a intervenit: “El trebuie să reziste. Este absurd ca cineva, la procesul său, conform rânduielilor, să stea aşezat”. Ducele de Lancaster a vorbit din nou: “Propunerea Lordului Percy este în orice caz raţională, iar în privinţa ta, care ai devenit atât de arogant şi mândru, voi umili nu doar mândria ta ci şi a tuturor prelaţilor Angliei”. Episcopul a replicat: „Încrederea mea este doar în Dumnezeu, în niciun prieten de pe pământ”. Cum acesta era un reproş pe faţă a prieteniei ducelui şi a contelui, pentru Wicklif, s-a stârnit furia ducelui. Dar de această dată exista o hărmălaie apreciabilă şi singurele cuvinte ce puteau fi auzite, erau cele ale ducelui: „Decât să primesc astfel de cuvinte de la tine te voi scoate afară din tribunal de părul scalpului tău”.
Mulţimea ce stătea la uşă, dându-şi seama de ce se întâmpla cu adevărat în tribunal, a rupt barierele şi a intrat cu sila în capela unde era sala de judecată. Schimbul de replici dintre duce şi episcop, a fost astfel întrerupt de zarva şi tumultul gloatei, la fel ca şi toate procedurile. În tot acest timp, Wicklif aştepta liniştit şi supus să înceapă procesul său. Dar situaţia devenise atât de periculoasă pentru episcopi, încât nu îndrăzneau nici măcar să încerce să ducă mai departe acţiunile împotriva lui Wicklif. „Le venise rândul să tremure. Înşiruirea lor de fapte, asemănător unei vrăji periculoase, care se răsfrânge asupra celui care o rosteşte, a stârnit o furtună pe care, nici abilitatea, nici autoritatea lor, nu erau în stare să o potolească. Nu se punea problema continuării procesului. Episcopii s-au retras în mare grabă. Wicklif a revenit acasă ‚şi astfel’ spune cineva ‚acel conciliu întrerupt fiind de mustrări şi gălăgie, a fost dizolvat înainte de ora nouă” (D'Aubigne: "History of the Reformation," cartea a XVII-a, cap. VII, paragraful 6, de la sfârșit).
Pe 22 mai 1377, Grigore scrie o epistolă cancelarului şi Universităţii Oxford, în care îi mustră pentru „erorile urât mirositoare” ale lui Wicklif, care au prins rădăcini în Anglia, „spre ruşinea (neplăcerea) credinţei catolice”, şi le-a poruncit să prindă pe Wicklif şi să-l predea arhiepiscopului de Canterbury şi episcopului Londrei, sau unuia dintre ei. La aceeaşi dată, a scris o epistolă şi fiecăruia dintre aceşti prelaţi ca să examineze cu atenţie, dar în particular, doctrina lui Wicklif şi dacă o găsesc aşa cum a fost prezentată de el, să prindă pe Wicklif cu grijă şi să-l ţină închis până la ordine ulterioare. I-a instruit, de asemenea, ca în cazul în care vor eşua în prinderea lui Wicklif, atunci să facă public un edict prin care să-l convoace peste trei luni la Roma, „la tribunalul Scaunului Apostolic”. Le-a spus ca, pe mai departe, să informeze pe rege, familia regală şi pe nobilii regatului, despre erorile învăţate de Wicklif şi să-i îndemne la „stârpirea acestora”.
Prelaţilor din Anglia, Papa le-a anexat o listă de şaisprezece afirmaţii, pe temeiul cărora Wicklif putea fi acuzat de influenţă şi învăţătură religioasă publică. Patru dintre acestea au legătură cu doctrina catolică a transsubstanţiaţiunii şi sunt, mai mult, diferenţe academice decât exprimări ale adevărului, cu excepţia poate a celei dintâi: ‚că euharistia nu este trupul real al lui Hristos, ci doar o ilustraţie sau reprezentare a acestuia’. Celelalte acuzaţii, sunt toate false, fiind extrase de duşmanii cei mai aprigi ai lui Wicklif. Altele sunt în întregime adevărate, exact cum au fost declarate, dar pentru că atacau supremaţia papei erau considerate printre erorile de căpătâi. Acestea erau: „Că papa nu are o autoritate mai mare decât oricare alt preot; că Evanghelia singură este suficientă să îndrepte pe fiecare creştin, că niciun preot nu trebuie să aibă temniţe, pentru pedepsirea delincvenţilor; că excomunicările, interdicţiile şi alte blamuri, când sunt folosite pentru cele pământeşti ale Bisericii, sunt nule, că sacramentele administrate de preoţi imorali sunt nule; că aceia care se abţin de la a predica Cuvântul lui Dumnezeu, de a îndeplini serviciul divin sau de a asista din pricina oricărei excomunicări sau interdicţii, îşi atrag în acest fel excomunicarea, că instituţia Ordinului Cerşetorilor este în contradicţie cu Evanghelia, fiind încurajată lenevia şi de aceea imoral să le alini suferinţa”.
Aceste epistole ale lui Grigore nu au fost foarte favorabil primite în Anglia, cu excepţia prelaţilor, cărora le erau adresate. Autorităţile Universităţii Oxford, au ezitat mult dacă să le primească sau să le respingă cu dispreţ. La 21 iunie 1377, regele Edward a murit şi a fost succedat de nepotul său Richard al II-lea, care avea doar unsprezece ani. Pe durata minoratului său, unchiul acestuia, ducele de Lancaster şi ducele de Gloucester, principalii doi bărbaţi ai regatului, au fost gardienii lui şi aceşti doi nobili, alături de contele-mareşal al regatului, Henry Percy, au fost prietenii fermi ai lui Wicklif şi ai cauzei sale. Era o situaţie bine cunoscută prelaţilor, încât nimeni nu îndrăznea să încerce să aducă la îndeplinire instrucţiunea papei, ca regele să aresteze pe Wicklif şi să stârpească „erorile sale urât mirositoare”.
Totuşi arhiepiscopul de Canterbury, a emis citaţia către Wicklif să se prezinte în faţa tribunalului său. „În ziua stabilită, Wicklif, neînsoţit nici de Lancaster şi nici de Percy, a mers către capela arhiepiscopală din Lambeth. ‚Toţi se aşteptau să fie devorat căci se găsea în cuşca leilor’”. Dar deşi prinţii nu erau cu Wicklif, cetăţenii liberi le-au luat locul. „Asaltul Romei a ridicat pe prietenii libertăţii şi ai adevărului” în toată Anglia. Mai mult, a intervenit o autoritate mai mare decât a cetăţenilor liberi şi chiar a prinţilor. „Arhiepiscopul abia deschisese adunarea când, Sir Louis Clifford a intrat în capelă şi a interzis tribunalului, din partea reginei-mamă, să acţioneze împotriva reformatorului. Episcopii au fost loviţi de o teamă panicată: ‚Şi-au plecat capetele’ spune un istoric romano-catolic, ‚ca o trestie bătută de vânt’. Înainte să se retragă, Wicklif a înaintat un protest în care spunea: În primul rând, hotărăsc în inima mea şi prin harul lui Dumnezeu, să fiu un creştin sincer şi cât timp viaţa va continua, să împărtăşesc şi să pretind cu insistenţă legea lui Hristos, atâta vreme cât am putere”. În asaltul împotriva protestului lui Wicklif, unul din papistaşi a spus: „Orice porunceşte papa, trebuie privit ca fiind corect”. Wicklif a răspuns: „Ce! Papa ar putea atunci să excludă din canonul Scripturilor orice carte care-i displace şi să transforme Biblia după bunul plac!” (Wylie: "History of Protestantism," cartea a II-a, cap. VII, par.7-13).
În iunie 1378, tribunalul s-a întrunit din nou şi Wicklif a fost convocat. Şi de această dată prietenii lui au mers cu el. Acolo era şi gloata. De această dată s-a reuşit o audiere şi Wicklif a avut posibilitatea să-şi prezinte punctul de vedere asupra acuzaţiilor pe care călugării le-au trimis papei împotriva lui. S-a declarat el însuşi supus corecţiei Bisericii în toate situaţiile, când o eroare ar fi detectată. A prezentat toate elementele cu semnificaţia pe care el a avut-o în vedere şi în care au fost întotdeauna citate, neretractând niciun singur punct. Cuvintele sale de încheiere au fost: „Departe de Biserica lui Hristos, ca adevărul să fie condamnat pentru că sună aspru păcătosului sau ignorantului, căci atunci întreaga credinţă a Scripturii ar sluji doar pentru condamnare”. Lui Wicklif i s-a permis să plece în pace, iar „fanaticii partidei ierarhilor au fost nemulţumiţi de decizia în cauză şi au văzut în ea, nimic altceva decât o abandonare a problemei lor, din partea tribunalului din motive de teamă”.
În 1379, Wicklif s-a îmbolnăvit serios. Duşmanii săi, gândind că se apropie clipa morţii, au format o delegaţie din patru doctori (cercetători) în teologie din Ordinul Cerşetorilor şi patru senatori ai oraşului Oxford şi l-au vizitat „ca să-i ureze însănătoşire”. Dar pentru că putea să moară, au considerat potrivit „să-i reamintească de multele calomnii pe care Călugării Cerşetori le-au suportat din partea lui şi să-l povăţuiască, în vederea morţii, să retracteze ce spusese împotriva lor”. Wicklif era prea slăbit, chiar și numai pentru a se ridica din pat, dar şi-a rugat însoţitorul să-l pună în şezut şi apoi cu puterea care i-a mai rămas, a răspuns călugărilor: „Nu voi muri ci voi trăi şi voi continua întotdeauna să devoalez practicile rele ale călugărilor milogi”. Călugării au înţeles că sprijinul lor în preajma morţii sale, nu mai era necesar şi s-au retras mai neliniştiţi decât oricând privind la perspectiva ce se desfăşura înaintea ochilor lor.
Wicklif şi-a revenit şi anul următor a fost în măsură să împlinească unul din scopurile îndrăgite ale vieţii sale: să publice Biblia în limba engleză (1380), deoarece „a simţit că este datoria sa să realizeze o Biblie, care, pentru oamenii de rând (laici), până atunci, fusese cu totul o carte sigilată, iar pentru clerul acelui timp, ceva puţin cunoscut, o Biblie accesibilă tuturor şi izvor comun de credinţă, prin traducerea acesteia în limba naţională”. Această publicare a Scripturilor în limba oamenilor obişnuiţi, a adus asupra lui atacuri mai feroce decât înainte. A fost asaltat din diferite părţi, pentru că „a introdus în mijlocul mulţimii, o carte rezervată exclusiv utilizării preoţilor. Wicklif şi-a apărat cu credincioşie acţiunea sa, exprimându-se faţă de dreptul şi datoria laicilor, de a se contura ei înşişi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că nu putea să nu provoace împotriva lui, încă şi mai multe atacuri violente”.
Un anume Henry Knighton, contemporan cu acea vreme şi care a scris o istorie a perioadei sale, a spus: „Maestrul John Wicklif, a tradus din latină în engleză, Evanghelia pe care Hristos o oferise clerului şi doctorilor (în filozofie) ai Bisericii, ca să poată satisface nevoile laicilor şi persoanelor nehotărâte, în funcţie de starea şi necesităţile oamenilor, proporţional cu foamea sufletelor lor şi într-un mod care să fie cel mai atractiv pentru ei. Astfel, Evanghelia a fost, cu ajutorul lui, prezentată mai clar laicilor şi femeilor care puteau citi, decât mai înainte celor mai învăţaţi dintre clerici şi pe această cale, mărgăritarul Evangheliei este aruncată în depărtare şi călcată de porci”. Călugării au spus: „Este erezie să vorbeşti de Sfânta Scriptură în limba engleză. Întrucât Biserica a aprobat cele patru evanghelii, ea este la fel de îndreptăţită să le respingă şi să admită altele. Biserica aprobă şi condamnă ceea ce-i place... Învaţă să crezi în Biserică, mai mult decât în Evanghelie” (D'Aubigne: "History of the Reformation," cartea a XVII-a, cap. VII, paragrafele 14 – 16).
Wicklif a răspuns: „Când s-au creat atât de multe versiuni ale Bibliei, încă de la începutul credinţei în avantajul latinilor, cu siguranţă se putea permite unei biete creaturi a lui Dumnezeu să o traducă și în engleză pentru beneficiul englezilor”. A prezentat faptul că venerabilul Bede şi Regele Alfred, traduseseră Scripturile în engleză. A pomenit pe francezi, pe cei din Boemia şi pe bretoni, care aveau Biblia tradusă în limbile lor şi a spus: „Nu pot să înţeleg de ce englezii să nu aibă acelaşi lucru în limba lor, dacă nu prin necredinţa şi neglijenţa clerului sau pentru că poporul nostru nu este demn de o aşa mare binecuvântare şi dar de la Dumnezeu, ca pedeapsă a păcatelor de demult”. Celor care susţineau că era o erezie ca Biblia să fie tradusă în engleză, le-a spus: „Ei ar condamna și pe Spiritul Sfânt, care a învăţat pe apostoli să vorbească în diverse limbi. Clerul interzice laicilor acele chei ale cunoaşterii care le-au fost date. Eretici sunt acei care afirmă că, popoarele lumii şi conducătorii nu au nevoie de cunoaşterea legii lui Hristos şi că este suficient pentru ei, să cunoască doar ceea ce preoţii le împărtăşesc prin viu grai. Sfânta Scriptură este credinţa Bisericii şi cu cât ei devin mai familiarizaţi cu ea, într-un sens drept credincios, cu atât mai bine”. Lucrarea sa de popularizare a Scripturilor a avut atât de mare succes la oameni, încât un scriitor contemporan declara că, „nu poţi întâlni doi oameni la drumul mare şi unul dintre ei să nu fie discipol al lui Wicklif” (Idem, cap. VII, paragraful 5).
El a criticat clerul, pentru că şi-a fi luat „libertatea să reţină de la membrii laici, multe lucruri conţinute în Scripturi, care sunt împotriva propriului interes, cum ar fi de exemplu tot ce ţine de obligaţia clerului de a urma pe Hristos, în sărăcie şi umilinţă. Toate legile şi doctrinele prelaţilor se cuvenea a fi primite doar în măsura în care se regăsesc în Scripturile sfinte. Aşa cum toţi credincioşii trebuie să stea înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să dea socoteală de talanţii încredinţaţi lor, tot aşa, toţi trebuie să cunoască în mod corect despre aceşti talanţi şi utilizarea lor, astfel încât să poată şti cum să dea un raport despre ei, pentru că atunci (la Judecată) nu este de niciun folos răspunsul dat printr-un prelat sau supraveghetor, ci fiecare trebuie să răspundă personal. Noul Testament poate fi desluşit de toţi laicii, care fac doar ceea ce se găseşte în el şi pot ajunge la înţelegerea acestuia. Nu există un fel de pregătire personală accesibilă doar ordinului preoţilor, care să fie necesară înţelegerii Noului Testament. Foamea şi setea după neprihănire sunt cele mai importante calificări, dar oricine respectă amabilitatea şi iubirea, este în posesia adevăratei înţelegeri a Sfintelor Scripturi. Este o erezie să afirmi că Evanghelia, cu adevărul şi libertatea ei, nu este suficientă pentru salvarea unui creştin fără ritualurile şi ceremoniile oamenilor păcătoşi şi ignoranţi. Într-adevăr, nu există fineţe gramaticală, nici logică, nici oricare altă ştiinţă, căreia să i se poată rosti numele într-o măsură mai deosebită decât în Scripturi”.
În 1381, Wicklif atacă deschis transsubstanţiaţiunea - acel singur punct în care, mai mult decât în oricare altul, papalitatea a înlocuit sacrificiul şi mijlocirea zilnică ale lui Hristos, cu „sacrificiul zilnic al Messei”. Doctrina papalităţii, este că pâinea şi vinul, la cuvântul preotului, sunt transformate în carnea şi sângele lui Hristos, aşa încât nu mai este nici pâine, nici vin, ci carne şi sânge. Dacă acest lucru este așa, atunci carnea și sângele sunt adevărate, deci doar prin administrarea anafurei, carnea și sângele lui Hristos sunt administrate la fel de adevărat ca și cum s-ar fi administrat atât anafura cât și vinul, însă potrivit laicilor, doar anafura este oferită, în timp ce vinul este ţinut pentru ei.
Tot acest sistem este considerat de către Wicklif, un fals. El spune: „Autorul acestei contrafaceri nu este Cel care a vorbit, și a luat fiinţă, ci mai degrabă acel spirit al minciunii, care a vorbit şi a încetat să fie”. S-a invocat împotriva lui, Hotărârea Conciliului de la Lateran adunat de Inocenţiu al III-lea. Însă Wicklif a replicat cu îndrăzneală: „Deşi poate că Inocenţiu a învăţat o asemenea ficţiune nesăbuită aşa cum este de altfel susţinută de călugări, aceasta nu poate face nimic împotriva adevărului care este întemeiat pe Evanghelie, Evanghelie, care este izvorul din care trebuie să provină tot adevărul şi în special acela care se referă la credinţa noastră”. Nu a îndrăznit să încerce să intre în definirea cu exactitate a misterului divin a Cinei Domnului, ca doctrină de reală valoare, ci a lăsat-o pe terenul cel mai sigur pentru sufletul credinciosului: să fie înţeleasă prin credinţa credinciosului însuşi. Wicklif a mai spus: „Credinţa dreaptă a unui creştin este aceasta: că acest sacrament vrednic de laudă este pâinea şi trupul lui Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, iar această credinţă este întemeiată pe cuvintele lui Hristos din Evanghelii. Sunt sigur de partea negativă, că doctrina transsubstanţiaţiunii şi doctrina accidentibus sine subjecto [al accidentului fără un subiect] nu pot fi adevărate, dar nu sunt sigur de partea pozitivă, de felul în care este necesar să imaginezi legătura pâinii şi vinului, consacrate de trupul şi sângele lui Hristos”.
Apoi Wicklif „a prezentat Parlamentului Englez, un document, în care a propus ca regele şi ţinutul să asculte de prelaţi doar în măsura în care potrivit învăţăturii Scripturii, o astfel de ascultare i se datora lui Hristos, pentru că altfel Hristos trebuie să asculte de antihrist, neexistând teren neutru, între Hristos şi antihrist. Toată ascultarea să fie oferită în exclusivitate lui Hristos, căci orice act de ascultare, neîncredinţat Lui, este acordat antihristului. ‚Cel care nu este cu Mine, este împotriva Mea’”. Ne găsim în vremea când, un papă domnea la Avignon şi un altul la Roma. În documentul său, Wicklif propunea ca banii regatului Angliei, să nu fie trimişi nici la Curtea Romei, nici la Avignon, nici oricărei alte puteri străine, fără „să se dovedească din Sfintele Scripturi că oamenii sunt obligaţi să facă acest lucru”.
El a declarat că, „niciun cardinal, niciun alt om nu avea dreptul să se bucure de fructele Bisericii Engleze, în afară de cazul în care în mod corespunzător a locuit acolo sau a fost angajat în mod legal în urmărirea unor afaceri din regat şi care a fost aprobat de nobili”, pentru că „altfel el nu va intra prin Hristos, ci ca ucenic al lui antihrist, iar prin hotărâri omeneşti va jefui regatul ca un hoţ printre săracii de sub puterea lui, fără a reîntoarce un echivalent pentru banii obţinuţi. Bunăstarea comună a regatului, nu ar trebui împovărată cu taxe excesive până când patrimoniul cu care clerul a fost înzestrat, nu a fost epuizat, pentru că totul a fost proprietatea săracului ca să fie folosită în beneficiul lor cu spiritul bunăvoinţei, aşa cum ar fi fost dacă clerul ar fi trăit în desăvârşirea sărăciei de altă dată. Regele să nu folosească niciun episcop sau preot, în afacerile lumeşti, pentru că astfel şi regele ca şi clericul, vor fi trădătorii lui Hristos. Regele să nu decidă ca o persoană să fie arestată, pentru că el a rămas sub excomunicare până nu va fi dovedit de legea lui Dumnezeu că a rămas drept sub excomunicare, căci mulţi au fost excomunicaţi în grabă şi imprudent în situaţii în care potrivit legilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii, nu ar fi trebuit să suporte excomunicarea. A aresta un om, când îşi face toată datoria, este o lucrare a diavolului”.
În noiembrie 1382, cel mai aprig duşman al lui Wicklif, fostul episcop al Londrei, acum arhiepiscop de Canterbury, a vizitat Oxfordul. „Având adunaţi în jurul lui un număr de episcopi, doctori (în filozofie), preoţi, studenţi şi laici, a convocat pe Wicklif înaintea lui... Slăbit de munca fizică, procese, de acel suflet arzător care chinuia trupul, putea să refuze să se prezinte, dar Wicklif, care nu s-a temut niciodată de faţa unui om, a venit înaintea lor, cu o conştiinţă curată. Putem presupune că existau în mulţime şi discipoli a căror inimă ardea la vederea maestrului lor, dar niciun semn exterior nu arăta emoţia lor. Tăcerea solemnă a unui tribunal al justiţiei, a înlocuit strigătele tinerilor entuziaşti. Wicklif nu a disperat: şi-a ridicat mâna venerabilă şi s-a întors către Courtenay cu acea privire încrezătoare, care a făcut ca regenţii Oxfordului să se dea înapoi. Cu o furie crescândă împotriva ‚preoţilor lui Baal’, el le-a reproşat răspândirea erorii ca să poată vinde liturghiile lor. Apoi s-a oprit şi a rostit aceste cuvinte simple, dar pline de energie: ‚Adevărul va triumfa!’ Vorbind astfel s-a pregătit să părăsească tribunalul: duşmanii săi nu au îndrăznit să spună un cuvânt şi la fel ca Maestrul Divin la Nazaret, a trecut prin mijlocul lor şi nimeni nu a încercat să-l oprească”. (D'Aubigne: "History of the Reformation," cartea a XVII-a, cap. VII, parag. 14 – 16).
Despre schisma papală, a publicat un material în 1382, în care spunea: „Noi credem în ajutorul lui Hristos în această privinţă, pentru că a început deja să ne ajute cu bunăvoinţă prin aceea că El a despicat capul antihristului şi a făcut ca cele două părţi să se lupte una împotriva celeilalte, căci nu este nicio îndoială că păcatul papilor, care a continuat atât de mult a dus la această separare. Fie ca pontifii rivali să-şi arunce unul altuia anatemele sau să predomine unul din ei, în fiecare situaţie se va produce o rană severă. Fie ca împăratul şi regii să acorde asistenţă în această situaţie, să susţină legea lui Dumnezeu, să redescopere moştenirea Bisericii şi să distrugă păcatele clericilor, dar salvând fiinţele lor. În acest fel va fi stabilită pacea şi distrusă simonia, iar Dumnezeu nu va mai îndura ca ticălosul să domnească într-unul singur, ca preot, ci pentru păcatul pe care l-au făcut a despărţit pe cei doi astfel încât oamenii, în numele lui Hristos, să-i poată învinge mult mai uşor, pe amândoi. Papa nu este de partea lui Hristos, care Şi-a oferit sufletul pentru (n)oi, ci de partea antihristului, care sacrifică multe suflete pe altarul mândriei sale. Acest om nu a hrănit oile lui Hristos, aşa cum Hristos poruncise lui Petru, ci le-a prădat, le-a ucis şi le-a condus pe cărări greşite”.
Când Papii, Urban al VI-lea şi Clement al VII-lea, s-au excomunicat reciproc, numindu-şi oponentul ca fiind Antihrist, Wicklif a fost de acord cu amândoi, în această privinţă. Iar despre cruciadele predicării unuia împotriva celuilalt, Wicklif le reproşa „acestor doi falşi preoţi, antihrişti la vedere, folosirea stindardului crucii, acest simbol al păcii, harului şi bunăvoinţei, ca să conducă pe oameni de la iubire la distrugerea creştinilor şi cu scopul menţinerii rangului lor lumesc şi oprimarea creştinătăţii. De ce nu este mândrul preot al Romei, doritor să acorde deplină iertare tuturor oamenilor, atunci când trăiesc în pace, bunăvoinţă şi linişte, la fel cum o încuviinţează tuturor celor care se vor fi implicat în lucrarea de distrugere a creştinilor?”.
Urban al VI-lea, reînnoise convocările lui Grigore al XI-lea, ca Wicklif să apară înaintea tribunalului papei, la Roma. Ca replică, Wicklif a făcut publică o epistolă în care spunea: „Crezând că Evanghelia, cum personal o fac, este conducătorul suprem, mai înalt decât toate celelalte legi, consider pe papă ca fiind obligat, deasupra tuturor, să păzească această Lege ca fiind cel mai înalt reprezentant al lui Hristos pe pământ, pentru că măreţia reprezentării lui Hristos, nu trebuie să fie măsurată de standardul măreţiei lumeşti, ci de măsura în care o persoană reprezintă pe Hristos printr-o viaţă morală. Presupun că Hristos, cât a stat pe pământ, a fost cel mai sărac dintre oameni. Niciun creştin să nu urmeze pe papa, pe niciun sfânt din cer, decât în măsura în care aceştia merg după Hristos. Pentru că Iacov şi Ioan erau în eroare, au păcătuit şi Petru şi Pavel. Fie ca papa să-şi abandoneze conducerea pământească a suveranilor laici şi curând, va avea o influenţă ca şi întreg clerul său să facă la fel, deoarece aşa a făcut Hristos şi a învăţat pe ucenicii Săi, până când ticălosul cel rău a orbit această lume.
„Atât cât depinde de mine, sunt pregătit să merg la Roma, dar Hristos mi-a poruncit să fac contrariul şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de Dumnezeu, decât de om şi sper ca al nostru papă, să nu fie antihristul şi nici nu va acţiona în directă contradicţie cu voinţa lui Hristos, pentru că dacă mă citează fără temei, iar acestei citări i se dă curs, atunci el este un antihrist dovedit. O intenţie onorabilă nu este suficientă pentru a scuza pe Petru, nici nu împiedică pe Hristos să-l numească Satana. Astfel, în situaţia de faţă, o intenţie oarbă şi un sfat rău, nu vor servi la justificarea papei. Dar când ceri preoților săraci, să efectueze o călătorie, care este dincolo de mijloacele lor, acest lucru nu poate fi scuzat de intenția pioasă, nici nu poate împiedica desemnarea ființei, ca antihrist. Dumnezeu nu conduce pe om dincolo de ce este în stare să ducă; de ce ar cere un om, altui om, o astfel de slujire? De aceea ne rugăm lui Dumnezeu în favoarea Papei Urban al VI-lea, ca ţelul Său sfânt de demult, să nu fie dejucat şi zădărnicit de către ticălos. Iar Hristos care nu poate să mintă, spune că omul pierzării este în casa lui”.
În 1382, Wicklif a suferit o paralizie în urma unei congestii cerebrale. Pe 29 decembrie 1384, în timp ce conducea slujba în biserica sa din Lutterworth, a fost din nou lovit de boală şi a murit patruzeci şi opt mai târziu, pe 31 decembrie, în al şaizeci şi unulea an de viaţă. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, a început o lucrare, a proclamat adevărul şi a dat un exemplu în favoarea creştinismului şi împotriva papalităţii, care nu va păli niciodată. „Wicklif este cel mai mare reformator englez: a fost cu adevărat primul reformator al creştinătăţii şi lui, sub călăuzirea lui Dumnezeu, Britania îi este îndatorată pentru onoarea de a fi de primă însemnătate, în atacul asupra sistemului teocratic al lui Grigore al VII-lea. ,Răsăritul soarelui (sau ZORILE) Reformei’, pentru că așa a fost numit Wicklif, apăruse deasupra orizontului, iar razele sale nu mai trebuiau să fie stinse. În zadar, nori denşi îl vor acoperi din când în când, îndepărtatele vârfuri ale munţilor Europei răsăritene, vor reflecta curând razele sale, iar lumina sa pătrunzătoare, din ce în ce mai mare în strălucire, va revărsa asupra întregii lumi, la momentul reînnoirii Bisericii, potop de cunoaştere şi limpezime”. (Idem, cap. VII, paragraful 11).