1. În timpul vieţii lui Wicklif, principiile adevărului pe care le-a proclamat pătrunseseră, nu doar în toată Anglia, ci se răspândiseră pretutindeni în Europa. Centrul de găzduire a acestor principii, pe continentul european, se găsea în ţinutul Boemiei, în oraşul Praga. Soţia tânărului Rege Richard al II-lea, al Angliei, se numea Anne şi era fiica regelui Boemiei, împăratul Charles (Carol) al IV-lea. Ea citise Biblia Wicklif şi o recomandase înalţilor demnitari ai regatului. Universitatea din Oxford, Universitatea din Praga şi Universitatea din Paris, erau la acea vreme, cele trei mari universităţi ale Europei. Anne de Boemia, fiind o regină englezoaică a realizat o legătură între Oxford şi Praga: tinerii din Boemia veneau la Oxford la studiu „unde erau atraşi cu entuziasm de doctrinele lui Wicklif”, iar tinerii teologi englezi mergeau de la Oxford la Praga unde răspândeau adevărurile pe care le învăţaseră de la Wicklif. Este sigur că încă din 1381 scrierile lui Wicklif erau mărturisite şi studiate de profesori în Universitatea din Praga”.
2. Pe deasupra, pământul Boemiei era mai bine pregătit decât oricare altul din Europa, pentru primirea seminţelor adevărului, răspândite de Wicklif. Fenomenul merită şi este important de studiat. Un bărbat cu numele Militz, era arhidiaconul bisericii catedralei din Praga şi de asemenea, secretar şi cancelar al împăratului Carol al IV-lea. „El era deosebit, prin zelul său neobosit, pios de salvare a sufletelor, pentru sacrificiul de sine şi o bunătate dezinteresată”. În 1364, începuse să predice poporului, în limba Boemiei. „Modul său neobişnuit şi simplu de a predica, a fost primit, la început, cu puţină bunăvoinţă. Era ridiculizat în privinţa exprimării sale şi a lipsei sale de pregătire în repetarea anumitor forme liturgice şi în anunţarea sărbătorilor. El avea doar un mic număr de ascultători. Prietenii săi l-au sfătuit să renunţe la predicare pentru că nu va realiza nimic în acest fel. Câţi oameni devotaţi şi învăţaţi au eşuat ca predicatori! De ce să-şi irosească energiile degeaba? Însă Militz a răspuns: „Dacă pot salva şi un singur suflet, voi fi mulţumit. Exemplul Salvatorului meu mă învaţă asta, care nu a acceptat ca fiind vrednic de dispreţ, să vorbească acelei femei canaanite”.
3. „Cum nimic nu-l putea distrage de la ţelul său, curând zelul său arzător, avea să se încununeze cu cele mai fericite rezultate. Predicile sale aveau în fiecare zi un mai mare efect. Mulţi bărbaţi şi multe femei erau treziţi la pocăinţă, îi mărturiseau păcatele şi începeau o nouă viaţă creştină. Cămătarii şi alţii care urmăreau câştiguri ilegale, renunţau la căile lor rele. Mulţi erau dezgustaţi de viaţa lumii, căutând refugiu într-o predispoziţie rigidă ascetă. Rezultatele lucrării sale l-au stimulat la o activitate încă şi mai mare. Predica de două ori, în fiecare duminică, iar în zilele de sărbătoare şi ocazional, de trei, patru şi chiar cinci ori pe zi, în biserici diferite, iar cuvântările sale, care erau ascultate cu o atenţie constant crescătoare, durau câteva ore, din acest motiv avea doar puţin timp să le pregătească. S-a străduit să găsească putere în rugăciune pentru această îndatorire. Alţi clerici învăţaţi, se plângeau că, în ciuda efortului lor extrem, nu puteau îndeplini ceea ce Militz, era în stare să facă după o oră de pregătire. Încheind lucrările zilei, când se întorcea acasă, obosit şi epuizat de atâta predicare, era înconjurat şi urmat de mulţimi care căutau sfat şi consolare spirituală, pe care le împărţea tuturor cu blândeţe şi afecţiune.
4. „În a doua parte a vieţii sale, a învăţat limba germană cu scopul de a-şi extinde lucrarea sa şi către populaţia germană şi acum predica în această limbă, la fel de bine ca în limba maternă. Studenţilor Universităţii din Praga şi celor cu şcoală, le predica în limba latină şi era ascultat de mulţimi însetate. Trebuia să împrumute predicile sale studenţilor, ca să fie copiate şi astfel acestea s-au multiplicat. Matthias din Janow, discipolul său entuziast, despre care vom vorbi în special de acum înainte, spunea despre el: ‚Fiind un simplu preot şi secretar la curtea prinţului, înaintea experienţei sale a apariţiei supranaturale a Spiritului lui Hristos, a căpătat atât de multă înţelepciune şi o uşurinţă a exprimării doctrinei, încât era un lucru uşor pentru el să predice de cinci ori într-o zi şi anume o dată în latină, o dată în germană şi apoi iarăşi în limba Boemiei şi aceasta în public, cu o fervoare puternică şi o voce tare, prezentând constant din comorile sale, lucruri noi şi vechi’. Mare a fost efectul produs de predicarea lui Militz, mai ales asupra femeilor, multe fiind influenţate de predicile sale, să lase deoparte ornamentele mândriei. Printre toţi locuitorii Boemiei trebuia să se găsească fete tinere care-i datorau convertirea lor şi prezentau modele de cucernicie adevărate în însuşirile lor feminine.
5. „Praga, era atunci un centru al extremei depravări, a felului de a fi. Nu exista cartier al oraşului, care să nu fie dedat în întregime plăcerii şi plin de bordeluri - ‚Mica Veneţie’ aşa cum era numit, iar în limba Boemiei, Benatky. Militz şi-a propus să transforme acest loc al păcatului într-un loc al virtuţilor creştine. El a pornit la acţiune cu un capital mic, timid, dar curând a ajuns la mari rezultate. A reuşit, mai întâi, să convertească douăzeci de femei imorale. Le-a convins să locuiască într-o singură casă. A găsit femei devotate cu situaţii materiale bune, care erau doritoare să se îngrijească de ele. A făcut eforturi neobosite pentru promovarea îmbunătăţirii lor morale. Unele dintre ele s-au căsătorit, altele au fost luate în slujirea unor doamne pioase. Pe termen lung, a reuşit să-şi extindă lucrările sale la câteva sute de femei. Casele de toleranţă s-au golit. Locul pe care ele l-au ocupat, era în oarecare măsură cedat de împărat şi magistraţii oraşului lui Militz, pentru promovarea obiectivului său pios, alături de alte case achiziţionate cu banii obţinuţi din contribuţii caritabile. Aici a pus temeliile unui spital, pe care l-a numit „Magdalena”, cu o capelă în incinta sa, în care predica în fiecare zi, în beneficiul noilor convertiţi. ‚Mica Veneţie’, convertită acum într-un loc al smereniei, obţinuse numele de ‚Micul Ierusalim’.
6. „Noi vedem în Militz, unul din liderii şi fondatorii misiunilor ataşate căminului - o instituţie de mare necesitate într-un astfel de veac. Matthias din Janow, descrie astfel aceste lucrări ale lui Militz, prin care Praga a suferit o schimbare atât de drastică: ‚O, cât de multe vicii biruite prin el, erau nevoite să abandoneze câmpul de bătaie! Dacă Militz nu venea şi nu se împlineau atât de multe, prin vocea sa tunătoare, până la ceruri, cu adevărat eram ca Sodoma şi pieream ca Gomora. Dar acum, prin harul lui Hristos, prin energia şi durerile lui Militz, Sodoma a fost restaurată la demnitatea ei străveche: de la a fi un Babilon, Praga este transformată spiritual, plină de cuvântul lui Hristos şi de învăţătura salvării; pentru că acum năravurile abominabile, accesibile şi publice au fost biruite, virtuţile creştine găsesc loc să îmbobocească şi să înflorească în multe suflete şi să crească zilnic, atât ca număr cât şi ca vigoare’. Acelaşi Matthias din Janow comentează despre acest om extraordinar: ‚Mărturisesc că nu pot enumera nici a zecea parte din ceea ce ochii mei au văzut, urechile mele au auzit şi mâinile mele au apucat, deşi am fost cu el doar o scurtă perioadă de timp’.
7. „Militz a căutat să interpreteze semnele prezentului comparându-le cu profeţiile Vechiului Testament (în special Daniel), ultimele discursuri ale lui Hristos (Matei 24) şi notificările profetice din epistolele Sf. Pavel (2 Tesaloniceni 2). El a văzut calea pregătită pentru judecata divină a Bisericii corupte; a prevăzut o reînnoire a Bisericii prin care aceasta trebuia pregătită pentru a doua venire a lui Hristos. Imaginile profetice prezente în viziunile sale, îi apăreau ca descoperiri ale Spiritului Divin. De la el, ca de la un izvor, plecau acele idei profetice care, mai târziu, prin discipolul său Matthias de Janow, şi-au răsfrânt influenţa şi asupra lui John Huss... Sub ‚urâciunea pustiirii’ (Matei 24), el a găsit simbolul corupţiei în toate componentele ce alcătuiau Biserica. Abdicarea naţiunii iudaice de la adevărul divin, îi apărea ca un ante-tip al căderii Bisericii secularizate, de la adevărul evanghelic. Antihristul, presupune el, nu este gata să vină, ci a venit deja”. (Neander: "History of the Christian Religion and Church"- “Istoria Religiei şi Bisericii Creştine”, Vol. 5, sec. 2, partea 2. Toate citatele care urmează despre Boemia sunt din această parte a lucrării lui Neander.)
8. În 1367, Militz a făcut o călătorie la Roma, în special să-l vadă pe Papa Urban al V-lea. Acolo a pironit pe uşa Bazilicii Sf. Petru, cuvintele: „Antihristul vine acum şi stă în Biserică”. A făcut public un anunţ (avertisment) că într-o anumită zi va sta la intrarea Bazilicii Sf. Petru şi se va adresa oamenilor: „Că va anunţa venirea lui antihrist şi va implora pe oameni să se roage pentru papă şi împărat, încât ei să poată fi în stare să rânduiască afacerile Bisericii, în lucrurile spirituale şi pământeşti, astfel încât cei credincioşi să poată sluji la adăpost Creatorului lor”. A fost arestat de Inchiziţie, înlănţuit şi predat Franciscanilor, ca să fie ţinut în captivitate. A luat totul cu umilinţă, ca să-şi dezarmeze persecutorii.
9. După ce a fost ţinut în temniţă ceva timp, inchizitorii l-au întrebat ce s-a întâmplat de a intenţionat să predice la intrarea Bazilicii Sf. Petru. Le-a cerut să-i dea Biblia sa care-i fusese luată când l-au arestat, hârtie, pană şi cerneală ca să scrie totul. I-au îndeplinit cererea, el a aşternut pe hârtie şi i s-a permis să citească „înaintea unei mari adunări de prelaţi şi oameni învăţaţi în Biserica Sf. Petru. Acesta a făcut o aşa impresie chiar şi supraveghetorilor săi, încât atunci când a fost readus în închisoare a fost tratat cu mai puţină severitate decât înainte. Pe toată perioada întemniţării sale şi după discursul de la Bazilica Sf. Petru, a scris o carte cu titlul „Despre Antihrist” în care spune: „Cel care scrie aceasta este un prizonier în lanţuri, frământat în spirit, cu dor pentru libertatea Bisericii lui Hristos, năzuind ca Hristos să vorbească lumii, ,,Să fie şi va fi”, protestând în acelaşi timp, că nu a păzit ceea ce era în inima lui, dar a spus-o Bisericii, declarând că el este pregătit să reziste la orice acuzația care ar veni asupra lui, din partea papei sau a Bisericii”.
10. În timp ce Militz era în temniţă, Papa Urban al V-lea, sosea la Roma de la Avignon şi în mod ciudat, Militz este eliberat din închisoare, primit în palatul unui cardinal, are o audienţă favorabilă cu papa şi i se permite să se întoarcă la Praga, spre bucuria imensă a oamenilor, a căror exultare era şi mai mare, „pentru că duşmanii săi, călugării cerşetori, preziseseră de la amvoane că el va pieri pe rug”. De îndată ce a sosit la Praga, şi-a reluat imediat lucrarea sa de predicare şi ca să poată răspândi cât mai mult posibil mesajul său, „a înfiinţat o şcoală de predicatori, adeseori fiind auzit spunând: ‚Toți puteţi să proorociţi!’. Atunci când instruia un tânăr preot capabil, făcea eforturi personale ca să atragă asupra lui atenţia comunităţilor, prezentându-l ca pe unul care-şi va întrece maestrul, ca unul de care ei să asculte cu atenţie.
11. „A fondat o asociaţie alcătuită din două sau trei sute de tineri, toţi aceştia stăteau sub acelaşi acoperiş cu el şi erau instruiţi sub îndrumarea lui şi prin societatea sa. El copia cărţile pe care ei trebuiau să le studieze şi le dădea cărţi devoţionale pe care să le copieze ei înşişi, cu scopul multiplicării lor. Aici totul trebuia să fie liber, să curgă spontan de la acel spirit însufleţitor de care toţi trebuiau să fie guvernaţi. O legătură interioară era tot ce-i ţinea laolaltă şi nu o disciplină sau regulă exterioară, un legământ sau o îmbrăcăminte uniformizată. Discipolii lui Militz au ajuns să iasă în evidenţă prin vieţile lor serioase, spirituale şi prin felul lor de predicare. Din acest motiv, ca şi maestrul lor, deveniseră ţinta batjocurii şi persecuţiei clerului, cu mentalitate lumească, care prin vieţile exemplare ale acestor tineri, erau urzicaţi de ruşine şi mustrare.
12. „Binefacerea lui Militz era fără limite. Întotdeauna erau văzute mulţimi de oameni adunate în faţa uşilor lui. Oferea tot ce le era de ajutor, nu-şi păstra nimic pentru sine, iar atunci când nu mai rămăsese nimic, şi-a vândut cărţile, chiar cărţile de folosinţă proprie, pe care le pregătise să fie oferite oricui avea nevoie. Atunci când nu a mai avut nimic, mergea la alţi clerici şi la cei bogaţi şi colecta contribuţii, nepermiţându-şi niciodată să-şi piardă cumpătul la orice refuz nepoliticos pe care avea şansa să-l primească de la cei cărora le cerea bunăvoinţa. Nu-şi păstra mare lucru, decât articole de îmbrăcăminte indispensabile, nici măcar ce era necesar să-l protejeze în mijlocul iernii de asprimea gerului. Un om bogat a spus: ‚Militz suferă atât de mult de frig, încât aş fi bucuros să-i ofer un număr de haine îmblănite, numai dacă aş fi sigur că le va păstra’. Auzind aceasta Militz, a subliniat: ‚Sunt departe să doresc să păstrez ceva pentru mine; în aceste condiţii nu aş accepta hainele de blană’. A fost adesea persecutat şi stigmatizat ca un eretic, dar răbdarea sa şi nobleţea niciodată nu s-au stins şi obişnuia să spună: ‚Nu am suportat vreodată suficientă prigoană, iar când mă gândesc la pocăinţa profundă a acelei biete femei - se referea la una din acele convertite prin mijloacele lui de la o viaţă imorală şi nelegiuită - paharul cel mai amar devine dulce pentru mine, pentru că tot ce sufăr este nimic, în comparaţie cu durerea acelei femei’”.
13. În cele din urmă duşmanii săi, călugării cerşetori, au izbutit să strângă din predicile sale douăsprezece învăţături pe care le-au clamat a fi eretice şi le-au trimis papalităţii la Avignon, ca să fie condamnate de papă ca erezie. Papă era atunci Grigore al XI-lea. Papa a trimis o epistolă împăratului Carol al IV-lea, spunându-i: „Am aflat de curând din raportul câtorva persoane credibile, că un anume preot, Militz, un fost canonic la Praga, sub veşmântul sfinţeniei dar în spiritul temerităţii şi încrederii de sine, a luat asupra sa chemarea predicării care nu-i aparţine şi a îndrăznit să înveţe deschis în dominioanele voastre, multe erori care nu sunt doar rele şi pripite (nesăbuite), ci de asemenea eretice şi schismatice, extrem de vătămătoare şi periculoase pentru cel credincios, în mod special, pentru credinciosul simplu”.
14. „Când bula papală a sosit la Praga, arhiepiscopul a fost buimăcit. A hotărât ca Militz să fie citat şi i s-a plâns de dilema sa. Militz a rămas perfect liniştit în conştiinţa inocenţei sale şi a implorat pe arhiepiscop să prindă curaj, deoarece conştiinţa sa era curată. Şi-a pus încrederea în Dumnezeu şi în puterea adevărului; acestea vor triumfa în faţa oricărui asalt. A mers la Avignon, în anul 1374, dar a murit acolo în timp ce soarta sa era încă nehotărâtă”. În acei ani ai marilor lucrări săvârșite de Militz, munca sa era sublim continuată și sprijinită de Conrad din Waldhausen, care era acuzat de papalitate, că „pune oamenii în încurcătură începând cu Roma, locul Scaunului Apostolic, într-un an al jubileului şi predică prin toată Austria, chiar şi în acest oraş numit Praga”.
15. După cum s-a arătat deja, Matthias de Janow, a fost discipolul lui Militz. Acesta nu a fost un evanghelist la fel de tare ca şi Militz, ci mai mult cărturar şi scriitor, cu toate că şi el a călătorit mult. Era confesorul împăratului Charles (Carol) al IV-lea. Despre experienţa şi convertirea sa, el spune: „Odată mintea mea a fost înconjurată de un zid gros; nu gândeam la nimic decât la ceea ce încânta ochiul şi urechea, până când a făcut plăcere Domnului Isus să mă scoată, ca pe un tăciune din foc şi în timp ce eu, cel mai rău rob la pasiunilor mele, Îi rezistam pe orice cale, m-a eliberat din flăcările Sodomei şi m-a adus într-un loc al părerii de rău, al marilor necazuri şi dispreţului. Atunci am devenit, mai întâi sărac şi smerit şi căutam cu înfrigurare Cuvântul lui Dumnezeu. Am început să preţuiesc în mod deosebit adevărul din Sfintele Scripturi, să văd cum acesta s-a împlinit cu exactitate, în toate lucrurile; am început apoi să mă întreb de vicleniile adânci ale lui Satana, să văd cum întunecă minţile tuturor chiar şi celor care gândesc despre ei că sunt cei mai înţelepţi. Isus, cel smerit, mi-a înălţat mintea încât am putut înţelege pe oamenii absorbiţi de vanitate. Apoi, citind, am înţeles cu claritate urâciunea pustiirii stând amplu, peste măsură şi plină de hotărâre, în locul sfânt. Şi acolo a intrat în mine, adică în inima mea, un anume foc neobişnuit, nou şi plin de putere, dar un foc binecuvântat şi care continuă să ardă în mine şi este aprins, cu atât mai mult cu cât îmi ridic sufletul în rugăciune la Dumnezeu şi către Domnul nostru Isus Hristos, Crucificatul şi niciodată nu se micşorează şi nu mă părăseşte cu excepţia momentelor când uit de Domnul Isus Hristos şi eşuez să respect buna disciplină a mâncării şi băuturii; atunci sunt înconjurat de nori şi sunt nepotrivit pentru nicio lucrare bună, până când, cu toată inima şi cu adâncă părere de rău, mă întorc la Hristos, adevăratul Medic, Judecătorul riguros, Cel care pedepseşte întregul păcat, chiar şi cuvintele nefolositoare şi gândurile nebuneşti”.
16. Urmând conducerea lui Militz, Matthias a fost un student meticulos al profeţiilor lui Daniel şi Apocalipsa şi cele ale lui Isus şi Pavel. Lucrarea sa de căpătâi, este una în care sunt oferite reflecţiile sale asupra istoriei timpului său, cu sugestii privind viitorul, toate „întemeiate pe legile Vechiului şi Noului Testament şi pe elementele profetice pe care le conţineau”. „El descrie corupţia extremă din Biserică, în toate compartimentele ei şi explică motivele acesteia. Despre această lucrare el spune: „Domnul m-a instruit să scriu toate cele care se leagă de situaţia prezentă a preoţilor, adică cei carnali şi care aruncă lumină asupra caracterului acestor vremi, însă sfârşitul tuturor acestora îl ştie doar Cel care m-a pus la lucru şi mi-a trimis Spiritul Său care aruncă focul în oasele mele şi în inima mea, lăsându-mă fără odihnă până când descopăr pe fiul fărădelegii şi al pierzării, până când voi da în vileag necinstea ascunsă a mamei prostituatelor (Biserica coruptă aşa cum este simbolizată în Apocalipsa)”.
17. Despre cler, el spune: „Ei neglijează lucrurile spirituale: ultima lor grijă este studiul Bibliei şi a vechilor învăţaţi ai Bisericii. Ei sunt oameni care nu cunosc nimic despre Spiritul lui Isus Crucificat, care nu au meditat niciodată, zi şi noapte, asupra legii Domnului - preoţi cu gândire carnală. Ei sunt bărbaţi care nu sunt pe deplin devotaţi studiului Sfintelor Scripturi, care nu au fost instruiţi din tinereţea lor şi totuşi, cu toate acestea, ei stau cu îndrăzneală ca învăţători poate pentru faptul că posedă un anume dar al oratoriei şi se înzestrează cu culegeri de predici, comentarii biblice pentru fiecare zi a anului şi astfel fără o cercetare suplimentară a Sfintelor Scripturi, ei prezintă acel şuvoi de omilii, pe care le predică cu mare ostentaţie. Ei sunt oameni care nu ştiu nimic despre Biblie. Astfel de indivizi, nu predică din devoţiune şi bucurie Cuvântul Divin, nici din zelul de a edifica pe oameni, ci pentru că aceasta este afacerea desemnată lor sau pentru că sunt mândri că pot face o demonstraţie a iscusinţei lor în vorbire, sau pentru că vânează o popularitate şi să găsească o recompensă în a fi favorizaţi şi onoraţi de oameni. Ei recurg astfel la colecţia lor de predici, sau pun laolaltă cuvinte alese şi livrează discursuri cu poveşti şi făgăduinţe ale indulgenţelor”.
18. El spune deschis că acesta este „unul din trucurile abile ale arhi-duşmanului de a convinge pe oameni că, antihristul stă încă să vină, când în realitate el este acum prezent şi aşa a fost încă de mult timp şi astfel oamenii sunt mai puţin în poziţie de apărare împotriva lui, pentru că privesc la el în viitor. Ca nu cumva urâciunea pustiirii (Matei 24:15) să fie prezentată cu claritate oamenilor, el a inventat ficţiunea unei alte urâciuni care stă să vină, încât Biserica aruncată încă şi mai adânc în eroare, poate fi deferentă urâciunii înfricoşătoare existente deja, în timp ce ea descrie pentru sine o alta care este încă în viitor. Este o realitate obişnuită de fiecare zi că, antihriştii merg mai departe în număr nelimitat, dar ei încă privesc în viitor la alţi antihriști. În privinţa persoanei antihristului, nu este nici evreu, nici păgân, nici musulman, nici vreun tiran pământesc ce persecută creştinătatea. Toate acestea au fost deja, deci nu mai pot înşela atât de uşor. Satana trebuie să inventeze o metodă nouă de atac, a creştinismului”.
19. Apoi el oferă o descriere clară, deschisă şi directă a antihristului pe care nimeni nu o poate confunda: „El este şi va fi un om care se opune adevărului şi vieţii creştine, prin înşelăciune. El este şi va fi cel mai mare nelegiuit creştin, prezentându-se, în mod fals, cu acest nume, asumându-şi condiţia cea mai înaltă în Biserică şi cu cea mai înaltă consideraţie, o stăpânire arogantă asupra tuturor eclesiasticilor şi laicilor, unul care prin lucrarea Satanei, cunoaşte cum să subordoneze propriilor scopuri şi propriei voinţe, corporaţiile celor bogaţi şi înţelepţi în întreaga Biserică; unul care are superioritate în onoruri şi bogăţii, dar care în mod special îşi însuşeşte pe nedrept bunurile lui Hristos, Sfintele Scripturi, sacramentele şi tot ce aparţine de speranţele religiei pentru îmbogăţirea şi satisfacerea propriilor pasiuni, pervertind înşelător lucrurile spirituale în scopuri carnale şi într-o manieră vicleană şi subtilă, folosind ceea ce era destinat salvării unui popor creştin, ca mijloace de a îndepărta de adevărul şi puterea lui Hristos”.
20. „Nu trebuie imaginat că antihristul va crea o sectă particulară sau discipoli şi apostoli specifici. Nici nu va veni peste Biserică, predicând numele său într-un mod deschis şi evident, aşa cum Mahomed şi-a răspândit doctrinele sale, pentru că ar fi un tiran cu o aparenţă prea izbitoare şi nicidecum potrivită să înşele neamul omenesc. Antihristul trebuie să fie mai isteț și mai înşelător decât toate acestea. Instituţiile sale trebuie să sprijine poporul, în numele lui Hristos şi să declare că sunt slujitorii Săi. El trebuie să înşele pe oameni sub masca creştinismului. Mulţimea oamenilor carnali, condusă de cele mai subtile artificii ale spiritelor rele a fost determinată să gândească faptul că urmând minciunile, ea merge pe calea dreaptă, să creadă că prin persecutarea credincioşilor lui Hristos, sau pe Hristos Însuși şi puterea Sa, îl persecută pe antihrist şi falsele doctrine ale agenţilor săi, exact cum s-a întâmplat cu acei evrei şi păgâni, care L-au numit pe Hristos înşelător şi au dat pe Isus şi pe apostolii Lui la moarte, presupunând că făcând astfel, slujesc lui Dumnezeu. Aşadar şi actualii antihrişti vor visa la un alt antihrist care va veni”.
21. Definind astfel actualul antihrist în propria persoană, Matthias conduce gândul către spiritul lui antihrist, aşa cum s-a manifestat în indivizi. Scriind despre 1 Ioan 4:3, care potrivit versiunii latine folosite de Matthias, spune: „Şi orice spirit care desfiinţează pe Isus, nu este de la Dumnezeu. Şi acesta este antihristul despre care ai auzit, pentru că el a venit şi chiar acum este deja în lume”. Matthias spune: „Orice spirit care desfiinţează pe Hristos este antihrist. Isus este toată puterea, toată înţelepciunea şi toată iubirea. De aceea, oricare creştin care cu intenţie, într-o măsură mai mare sau mai mică, în parte sau total, anulează aceasta, anulează pe Isus, pentru că el distruge şi desfiinţează puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi iubirea Sa şi astfel, într-un sens mistic, el este antihrist. Un antihrist este orice spirit rău care pe orice cale, direct sau indirect, se opune credinţei creştine şi comportamentului creştin, printre creştini. Deşi Hristos este etern şi de aceea toată opoziţia faţă de fiinţa divină poate fi privită într-un anumit sens rezistenţă la Hristos, totuşi, în sensul propriu nu a existat niciun antihrist înainte de întrupare”.
22. Despre căderea profetizată în 2 Tesaloniceni 2:3, el a spus că aceasta era deja împlinită. Şi mai departe: „Credinţa este descrisă ca fiind fides formata (obs. - credinţa în cunoştinţă de cauză), pentru că este realizată din toate capacităţile (însuşirile), pentru că cere toate celelalte virtuţi legate de ea şi este păstrată proaspătă şi sănătoasă de fiecare însuşire. Urmează de aici că o îndepărtare de credinţă constă în mod special în admiterea oricărui fel de păcat şi omiterea oricărei valori. Vedem pe de-a-ntregul în ziua de astăzi, în vremea lui antihrist, că toate virtuţile sunt neglijate în poporul creştin. Distrugerea lui antihrist şi înmulţirea adevăraţilor martori ai lui Isus trebuie să aibă loc gradual începând cu vremea de acum şi până când toate vor fi duse la îndeplinire. Vremea sosise. Satana lucra treptat prin antihrist ca instrument al său de o lungă perioadă de timp, prezentând printre oamenii lui Dumnezeu răul sub aparenţa binelui, pervertind obiceiurile bune în abuzuri, răspândind pe scară largă, în fiecare zi, principalele lui erori. În timp ce Satana prezintă astfel, gradual Bisericii, misterele antihristului său, păstrând strădaniile sale ascunse, pe de altă parte Domnul Hristos, manifestându-Se El Însuşi plenar, în iubiţii Săi discipoli, înainte de judecata finală se va descoperi într-o mare mulţime de predicatori. Descoperirea spirituală a lui Hristos prin instrumentele sale veritabile, anihilarea spirituală a lui antihrist prin aceeaşi şi o nouă iluminare a Bisericii, trebuie să o pregătească pentru ultima apariţie personală a lui Hristos şi trebuie să premeargă acel eveniment”.
23. Un motiv al coruperii Bisericii, declarat de el, este „supraîncărcarea acesteia cu hotărâri lumeşti, dezvoltarea excesivă a legilor eclesiastice. Niciun om nu poate inventa legi potrivite fiecărei eventualităţi şi relaţii. Doar Spiritul lui Dumnezeu poate face acest lucru, pentru că El este cel care cunoaşte toate lucrurile şi le ţine laolaltă, dar mai ales pentru faptul că acest Spirit este omniprezent tuturor oamenilor, spiritul omului care este în el însuşi, poate cunoaşte ce este în om, doar cu ajutorul Spiritului lui Hristos”. Ca ilustraţie, Matthias citează „Cele Zece Porunci, care sunt clare fiecăruia, chiar şi celor mai neghiobi în înţelegere, întrucât niciun om nu poate pretinde că este confuz cu privire la ele, iar Isus, Cel Crucificat, care este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, le-a însumat într-un anume fel, într-un singur precept: iubire faţă de Dumnezeu şi față de aproapele nostru, pentru că dragostea este împlinirea legii şi iubirea, este legea desăvârşită a libertăţii.
24. „Toate celelalte legi inventate de om, sunt superflue şi inadecvate. Ele nu trebuiesc numite tradiţii, ci superstiţii. Niciun om nu poate concepe o lege adaptată tuturor vremurilor şi locurilor şi circumstanţelor, dacă nu este conţinută în acel unic precept al iubirii față de Dumnezeu şi față de aproapele. Astfel, legile omeneşti trebuie recunoscute ca atare, iar poruncile lui Dumnezeu să rămână în demnitatea lor şi implicit, să fie venerate şi ascultate. Apostolul credincios al lui Hristos, care poate servi foarte bine ca exemplu tuturor discipolilor, a ilustrat minunat acest precept în el însuşi, pentru că Pavel (în 1 Corinteni 7), face distincţie între ceea ce spune în nume personal şi ceea ce face cunoscut, ca învăţătură a Domnului. Cu cât discernământ şi moderaţie vorbeşte turmei sale, astfel încât, niciunde să nu le impună ca o necesitate şi nicăieri aceste legi să nu inspire teamă, cu excepţia poveţelor şi cuvintelor Domnului Isus Hristos. Toate legile sunt una. Ele pleacă de la un principiu şi ţintesc către un singur sfârşit. Ele nu-şi obţin autoritatea prin ele însele, nici nu sunt respectate în Biserica lui Dumnezeu pe cont propriu, ci sunt inseparabil incluse în aceeaşi lege sfântă a lui Hristos, care este înscrisă de către Spiritul Sfânt în inimile credincioşilor, care pune laolaltă, multe naţiuni separate și considerabil îndepărtate şi determină ca toate, să rămână cu un singur set de valori, în casa lui Isus cel Răstignit.
25. „În timp ce unica poruncă a lui Hristos şi sacrificiul Său unic, păstrate în Biserică, promovează din belşug unitatea, pe de altă parte, tot aşa şi mulțimea de prescripţii omeneşti, împovărează şi distorsionează trupul colectiv al Bisericii lui Hristos. Unitatea printre oameni, poate veni doar din Cuvântul lui Dumnezeu. O uniformitate impusă, nu va produce nimic altceva decât schisme. Spiritul Sfânt şi Cuvântul sunt singura regulă adevărată pentru tot ceea ce se referă la om. De aceea, Tatăl este principiul modelator, de la care pornesc toate lucrurile; Fiul este principiul modelator către care ţintesc toate lucrurile; Spiritul Sfânt este principiul în care toate lucrurile se armonizează. Cu toate acestea, nu sunt trei reguli sau forme, ci una singură. Deci, regula cea mai înaltă prin care totul trebuie testat, este Hristos, acea unică prescripţie care este exclusiv necesară şi singular suficientă, pentru toţi apostolii şi fiecare om care vine în lume în toate privinţele, în orice loc şi în toate vremurile, nu doar pentru oameni ci şi printre îngeri, deoarece El este însuşi acel adevăr şi acea înţelepciune care lucrează cu putere de la un capăt al existenţei la celălalt. Cel care înfăptuieşte unitatea Bisericii, este Un Singur Dumnezeu, un Singur Domn, un singur Stăpân, o religie, o lege, o poruncă. Toţi creştinii care au Spiritul lui Isus cel Răstignit şi care sunt îndemnaţi de acelaşi Spirit şi care nu s-au depărtat de Dumnezeul lor, sunt singura Biserică a lui Hristos, mireasa Sa minunată, trupul Său şi ei nu sunt din această lume aşa cum Hristos nu este din această lume şi de aceea lumea îi urăşte.
26. „Oamenii ar atinge îndreptăţirea şi cred că o pot obţine prin multe fapte, cu multă cheltuială, prin împlinirea, până la saturaţie, a tuturor ceremoniilor nou alese şi totuşi Hristos este mort în inimile lor; ei nu au nimic din Spiritul Său, nu-L văd şi nu-L cunosc. Ei îndeplinesc toate lucrările lor, departe de slova legii şi într-un spirit de teamă, potrivit legii, însă ei nu ştiu nimic despre adevărata libertate, de libertatea care este în Spiritul lui Isus Hristos. Prin urmare, ei par a fi foarte puţin sau deloc diferiți de cărturarii şi fariseii vechiului popor al evreilor, asupra cărora Domnul Isus, deseori exprima vaiuri, iar apostolul Pavel reproşa de multe ori acestor indivizi că au apostaziat de la credinţa creştină.
27. „Întreaga Sfântă Scriptură, întreaga credinţă creştină, proclamă, predică şi mărturiseşte că Isus Hristos este singurul Salvator şi sfârşitul legii pentru neprihănirea fiecăruia care crede: că doar El este întreaga putere, întreaga înţelepciune pentru fiecare creştin. El Însuşi este Alfa, începutul şi sfârşitul şi că fiecare om care doreşte şi înfometează după dreptate şi care are cele mai înalte standarde morale, trebuie mai întâi de toate şi fără întârziere, să se predea lui Hristos Însuşi şi Spiritului Său, pentru că doar El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Doar cu El înainte de toate şi din întreaga inimă să căutăm să începem să-L slăvim şi să-L purtăm în sufletele noastre, Singurul care ne-a răscumpărat cu un preţ atât de mare - sângele Său preţios. Cei care, în căutarea lor greşită după îndreptăţire de sine, separă credinţa de fapte, substituie morala creştină adevărată cu o moralitate pe care au învăţat-o în şcolile filozofiei antice. Şi pentru că nu le place să păstreze pe Hristos cel Crucificat în cunoaşterea lor, Fiul lui Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate (Romani 1:28), ca să irosească eforturile lor în construcţia propriei neprihăniri. Ei cred că vor fi în stare să obţină o viaţă la cel mai înalt standard moral, după metodele lui Aristotel, Platon şi a altor filozofi, prin eforturi proprii şi obiceiuri bune”.
28. Despre marea schismă şi anarhia papalităţii, Matthias din Janow, a spus că acestea erau doar „un simptom al situaţiei tulburate a Bisericii şi o mustrare de la Dumnezeu, cu scopul de a conduce oamenii la conştientizarea corupţiei ei şi trezirea necesităţii regenerării. Situaţia nu a apărut în niciun caz din dragostea pe care cardinalii au avut-o pentru Hristos şi Biserica Sa, ci din iubirea lor pentru ei înşişi şi pentru lume. Nici această schismă nu a dus, în cele din urmă, la rănirea Bisericii, ci a fost mai degrabă un beneficiu, întrucât regatul lui antihrist va fi fost, prin aceasta, mai uşor şi mai repede distrus. Este doar o aparenţă exterioară a Bisericii că ar putea fi afectată de această schismă: fiinţa ei esenţială se înalţă peste influenţa ei. Trupul Omnipotentului şi cu totul Indivizibilului Isus Hristos, comunitatea sfinţilor nu este divizată şi nici nu poate fi. Iubirea de sine, este motivul tuturor disensiunilor din Biserică şi a tuturor coruperilor ei, iar refacerea unităţii Bisericii şi reformarea ei, pot porni doar de la biruinţa asupra elementului egoist. Unitatea binecuvântată a Bisericii nu poate fi niciodată restaurată cu adevărat, până când oamenii, guvernaţi de o iubire egoistă, nu sunt îndepărtaţi de pe cale şi locurile lor umplute cu cei în număr tot mai mare, care debordează de zel pentru adevărata unitate a Bisericii, oameni care nu caută sinele lor ci faptele lui Isus Hristos.
29. „Cei care sunt apostolii şi predicatorii antihristului chinuiesc pe adevărații apostoli, înţelepţi şi profeţi ai lui Hristos, persecutându-i în diferite feluri şi afirmând cu îndrăzneală că aceşti slujbaşi ai lui Hristos sunt eretici, ipocriţi şi antihrişti. Şi întrucât, acei membri ai lui Antihrist, sunt mulţi şi puternici, merg înainte în nenumărate feluri, și persecută pe adepţii lui Hristos, care sunt doar câţiva şi slabi, silindu-i să meargă dintr-un oraş în altul, dar gonindu-i din sinagogi. Ori de câte ori, când unii dintre acești creştini, îndrăznea (risca) să fie mai liber în vorbire, să trăiască mai demn în Hristos decât se obişnuieşte, este apelat imediat ca Begard, sau cu alte nume de eretici sau pur şi simplu, pus la zid ca ipocrit sau nebun. Dacă el va reproduce, doar în mică măsură pe Maestrul său crucificat şi mărturiseşte adevărul Său, va experimenta de îndată o cruntă persecuţie de la o parte din cei care făceau parte din trupul murdar a lui Antihrist. Dacă nu trăieşti exact cum fac ei, vei fi judecat că nu eşti decât un biet sărac, o creatură superstiţioasă sau o călăuză falsă. Cum poate atunci acel om care vede că acesta este adevărul şi judecă corect, în urma faptelor individuale să spună sau să creadă altfel decât că acele vremuri ale lui antihrist sunt iminente? Tot ce rămâne pentru noi este să dorim şi să ne rugăm pentru reformă prin distrugerea lui antihrist însuşi şi să ne ridicăm capetele pentru că răscumpărarea noastră se apropie”.
30. Matthias din Janow, a murit pe 29 noiembrie 1394. În ultimele clipe ale vieţii sale, a spus prietenilor săi îndureraţi: „Furia duşmanilor adevărului predomină acum împotriva noastră, dar nu va fi pentru totdeauna: se va ridica cineva din mijlocul oamenilor obişnuiţi, fără sabie şi autoritate şi împotriva lui, nimeni nu va fi în stare să domine” (Wylie: History of Protestantism", “Istoria Protestantismului”, cartea 3, capitolul 1, paragraful 16).
31. Astfel, prin lucrarea lui Militz, a lui Conrad din Waldhausen şi a lui Matthias din Janow, şi a discipolilor lor care au răspândit adevărul evanghelic de-a lungul şi de-a latul Boemiei, s-a pregătit pământul pentru scrierile lui Wicklif, care, după cum am văzut, din anul 1381 a studiat cu profesorii la Universitatea din Praga, iar aici, în aceeaşi ani ai lucrării lui Matthias din Janow, Jan Huss era student şi cercetător al scrierilor lui Wicklif. În anul 1396, Huss a primit masteratul, iar doi ani mai târziu, în 1398, a început să conferenţieze în Universitate şi el însuşi spune că, a început să citească scrierile lui Wicklif, înainte de anul 1391.
32. Despre lecturarea scrierilor lui Wicklif, Huss spune: „Sunt atras către el de reputaţia de care se bucură alături de preoţii buni şi nu de cei răi, ai Universităţii din Oxford şi în general alături de oameni, dar nu cu prelaţii şi preoţii imorali, lacomi, iubitori de parade, risipitori. Sunt atras de scrierile sale în care depune toate eforturile, ca să conducă pe oameni înapoi la legea lui Hristos şi în mod special clerul, invitându-i să abandoneze splendoarea şi stăpânirea lumii şi să trăiască ca apostolii în conformitate cu viaţa lui Hristos. Sunt atras de iubirea pe care o are pentru legea lui Hristos, susţinând adevărul ei pentru ca nicio iotă sau capitol din ea să nu se piardă”. Prin „Legea lui Hristos”, Huss înţelege întotdeauna Cele Zece Porunci, în Spiritul lui Hristos.
33. În 1398, un tânăr cavaler al Boemiei, Ieronim din Praga, a revenit la Praga şi a adus cu el, de la Oxford, multe din scrierile lui Wicklif, necunoscute mai înainte în Boemia. Pentru aceste scrieri, Ieronim a făcut tot ce a putut ca ele „să circule prin întreaga ţară şi printre toate rangurile şi oamenii de orice condiţie”. El însuşi, nu doar credea cu evlavie, ci şi predica cu putere principiile prezentate în scrierile lui Wicklif, astfel încât, câţiva ani mai târziu, abatele din Dola, în Boemia, se plângea că „oameni importanţi din Boemia răspândesc pe faţă şi conspirativ, doctrinele lui Wicklif” şi că „scrierile acestuia sunt împrăştiate în întreaga lume”.
34. Exista în oraşul Praga, o capelă „dedicată special predicării evangheliei în limba poporului, pentru beneficiul oamenilor”. Această capelă fusese întemeiată în 1391, de Ioan din Milheim, un membru al conciliului regal al Boemiei şi un comerciant al cărui nume era Crentz. Actul de proprietate al acestei donaţii, spune: „Dacă Hristos nu ne-ar fi lăsat moştenire sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a sfintei predicări, am fi fost ca Sodoma şi Gomora. Mai mult, Hristos a însărcinat pe ucenicii Săi, când a apărut înaintea lor după învierea Sa, să predice Cuvântul astfel încât să se păstreze constant vie, în lume, memoria Sa. Dar pentru că toate acţiunile lui Hristos sunt doctrine pentru cei care cred cu adevărat în El, întemeietorul a considerat că oraşul Praga, deşi este în posesia multor locuri consacrate închinării lui Dumnezeu şi folosite într-o varietate de scopuri legate de acea închinare, are nevoie de încă unul dedicat special predicării. Predicatorii, în special în limba Boemiei, se află sub nevoia dezagreabilă de a fi hoinari prin case şi cotloane, în acest scop. De aceea fondatorul înzestrează cu o capelă pe Inocenţi şi o numeşte ‚Betleem sau Casa pâinii’ în folosul oamenilor obişnuiţi ca să fie împrospătaţi cu pâinea sfintei predicări. Peste această biserică trebuie pus un predicator ca rector, a cărui datorie specială va fi să vorbească în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, din Cuvântul lui Dumnezeu în limba Boemiei”.
35. În 1401, Jan Huss a fost numit rectorul acestei capele ‚Betleem sau Casa Pâinii’, ca să „prezinte Cuvântul lui Dumnezeu în limba Boemiei”. „Predicile sale, strălucind de toată fervoarea iubirii din care porneau şi sprijinite de o viaţă pioasă, exemplară, legată de maniere plăcute şi amabile, făceau o impresie puternică”. Mari mulţimi de oameni care includeau şi nobili, erau atrase către capelă, de predicarea evangheliei de către Huss. Regina Sophia l-a ales pe Huss, ca şi confesor al ei. „O mică comunitate se strânsese în jurul lui, prieteni şi colegi devotaţi, iar o nouă viaţă creştină izvorâse cu putere de la el, printre oameni. Ca vindecător de suflete al clasei de jos, el a devenit mai intim familiarizat cu influenţa coruptă a unei religii redusă în întregime la un sistem exterior de ceremonii şi de superstiţii care ofereau încurajare şi sprijin imoralităţii şi a fost astfel condus să atace izvoarele atât de vătămate şi să stăruiască cu seriozitate crescândă asupra esenţei unui creştinism, practic prezentând roadele unui principiu aşezat în inimă şi să mustre cu o severitate apăsată viciile predominante”.
36. „Atât timp cât el a atacat, în primul rând, corupţia din mijlocul laicilor, a fost lăsat în pace”. Dar el nu se putea limita la, a ocărî corupţia din rândul laicilor, fără a-şi declina în mare măsură slujirea, pentru că acestor îndemnuri ei aveau obiceiul să dea replica: „Preoţii predică împotriva imoralităţii noastre şi a altor vicii şi nu spun nimic despre propria imoralitate şi propriile vicii. Astfel, aceasta ori nu este păcat, ori au exclusivitate pentru ei înşişi. Preoţii privesc firul de praf din ochiul laicilor dar nu şi bârna din ochiul lor. Fie ca mai întâi să arunce bârna din ochii lor şi apoi să ne spună că trebuie să ne debarasăm de firele de praf din ochii noştri. De ce ne mustri? Preoţii fac la fel. De ce nu-i mustri şi pe ei? Din întâmplare, poate să nu fie păcat în situaţia lor?”.
37. Pentru spiritului creştin și credincios al lui Huss, păcatul era păcat, fie în laic sau în preot şi nu putea recunoaşte vreo diferenţă datorită rangului. De îndată ce a făcut apel la preoţi, pentru a-și revizui vieţile, s-a pomenit foarte serios atacat. Însuşi clerul corupt asculta cu plăcere şi era de acord cu predicile lui Huss, atunci când acesta făcea apel la nobilime şi la oamenii obişnuiţi să-şi îmbunătăţească viaţa, dar când predicarea i-a atins și pe ei, nu l-au mai putut suporta şi au făcut plângere la rege împotriva sa. Regele le-a spus: „Când Huss predică discursuri îndrăzneţe împotriva prinţilor şi lorzilor le primiţi cu mulţumire de sine; acum, a venit și rândul vostru şi trebuie să faceţi ce-i mai bun din ea”. Au recurs atunci la acuzaţia că Huss, a afectat bunul nume al clerului şi că a stârnit laicatul împotriva acestuia, atacând în mod deschis „înaintea oamenilor, în limba lor, viciile clerului”.
38. La toate acestea Huss a răspuns: „Sper că prin harul lui Dumnezeu nu am predicat niciodată într-o manieră lipsită de decenţă. Fără îndoială am predicat împotriva viciilor clerului şi trag speranţa că voi predica împotriva lor înaintea conciliului (conciliul viitor de la Constance), nu într-un mod extravagant şi neobişnuit, nici ca să arăt vreo dispoziţie care să afecteze bunul lor nume, ci ca bunul lor nume să fie restabilit şi să le dăm posibilitatea să-şi corecteze greşelile, pentru că acela care din motive bune caută să îndepărteze viciile oamenilor, caută cel mai eficient să refacă numele lor bun. O, cât de mult s-ar îmbunătăţi renumele fiecăruia, dacă ori de câte ori aude ocara viciilor sale într-o predică ar renunţa la ele şi după aceea, printr-o viaţă bună, şi-ar asigura lauda lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor sfinţi!”.
39. Pe 28 mai 1403, s-a ţinut o întâlnire universitară înaintea căreia au fost prezentate pentru examinare şi judecată patruzeci şi cinci de afirmaţii atribuite lui Wicklif. Afirmaţiile au fost extrase de un opozant al scrierilor sale, iar cei mai familiarizaţi cu scrierile lui Wicklif, au declarat la întâlnire că în aceste declaraţii, lucrările lui Wicklif fuseseră falsificate. Huss a declarat că nu putea fi de acord cu „condamnarea necondiţionată a afirmaţiilor, dar nici dispus să le apere în totalitate pentru că multe dintre ele au fost amestecate de acel maestru Hubner”. Ulterior „el nu se putea uni într-o astfel de condamnare ca nu cumva să aducă asupra lui însuşi necazurile când spui binelui rău şi răului bine”. Totuşi, profesorul care a fost dascăl lui Huss, a rămas un apărător al tuturor celor patruzeci şi cinci de afirmaţii, chiar aşa cum erau ele. Acestea au fost condamnate printr-o largă majoritate a voturilor adunării.
40. Prelaţii din Boemia au prezentat apoi înaintea papei, la Roma, plângeri împotriva scrierilor lui Wicklif şi a celor care le foloseau. În 1405, Papa Inocenţiu al VII-lea, ca replică, a emis o bulă adresată episcopului de Praga, îndrumându-l „să suprime şi să pedepsească ereziile lui Wicklif, ce fuseseră răspândite în Boemia”. Arhiepiscopul, în ascultare faţă de papă, a ţinut un sinod la Praga, în 1406, şi a făcut publică o hotărâre prin care ameninţa „cu pedepse eclesiastice împotriva celor care îndrăznesc să predice, să afirme sau să discute erorile lui Wicklif. Totuşi, în 1407, Huss a fost ales de arhiepiscop să ţină discursul de îmbărbătare înaintea clerului său adunat într-un sinod al diocezei”. El s-a oprit pentru acest eveniment asupra textului din Efeseni 6:14: „Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii”. În predica sa a spus: „Clerul se cuvine să conducă pe toţi ceilalţi, urmându-L pe Hristos sub forma unui slujitor, în blândeţe, umilinţă, curăţie şi sărăcie. Ei trebuie să îndeplinească cuvânt cu cuvânt ce a spus Hristos în Predica de pe Munte, despre iubirea vrăşmaşilor, tolerând răul. Reuşita vieţii creştine în toţi ceilalţi, trebuie să fie determinată de realitatea strălucirii luminii înaintea altora, în reproducerea fidelă a lui Hristos. Cauza corupţiilor în restul creştinătăţii, am găsit-o în decăderea clerului de la acest ţel, ţinta lor adevărată, ceea ce umple sufletul în fiecare zi cu, din ce în ce, mai multă durere în inimă.
41. „Clerul, ca soldaţi ai lui Hristos, ar trebui să conducă ordinul de luptă în conflictul spiritual. Dar dacă ei sunt nepotriviţi pentru luptă, victoria devine o raritate sau nu este niciodată câştigată, pentru că, fie se pun la adăpost, fie sunt doborâţi, produc tulburare astfel încât alimentează şirurile oastei, cu nehotărâre, şovăială şi disperare. În cazul în care clerul este lovit sau ucis, aceasta va împiedica restul armatei să învingă duşmanul şi dacă, în mod trădător va pactiza cu duşmanul, ei vor pregăti calea ca duşmanul să învingă mai uşor şi perfid oştirea Domnului nostru Isus Hristos. Acesta este motivul pentru care, în zilele noastre, armata creştină este covârşită de pofte trupeşti, de lume, de diavol şi păgâni. Este esenţial ca chemarea clericală să sădească exemplul de urmat al lui Hristos, aşa încât atunci când ei manifestă opusul acesteia în vieţile lor, ei sunt dovediţi antihrişti şi adevăratul antihrist este deja prezent în clerul corupt a cărui viaţă şi doctrină, stau în contradicţie reciprocă. Mulţi se odihnesc aşteptând daruri prin scrisori de fraternitate, prin mult căutatele indulgenţe, relicve închipuite, prin imaginile pictate ale sfinţilor”. Aceste scrisori de fraternitate erau documente emise de anumite societăţi spirituale prin care deţinătorii acestora erau adoptaţi în comunitatea valorilor acestor societăţi. Atacul la aceste epistole a fost unul din aspectele speciale pentru care era denunţat ca wicklifism.
42. În 1408, la o mare convocare a Universităţii, cele patruzeci şi cinci de afirmaţii extrase din scrierile lui Wicklif, au fost din nou prezentate pentru o condamnare necondiţionată. Însă din pricina opoziţiei lui Huss şi a altor prieteni ai scrierilor lui Wicklif, această condamnare nu a putut fi îndeplinită şi de aceea s-a decretat „ca nimeni să nu îndrăznească să susţină oricare din cele patruzeci şi cinci de afirmaţii în accepţiunea lor eretică, eronată şi scandaloasă”. Până în acel moment fiecare absolvent al Universităţii din Praga avea libertatea să lectureze în Universitatea Pragheză orice carte a oricărui dascăl al Universităţii din Praga, Paris sau Oxford. După cum Wicklif fusese profesor la Oxford, această libertate era folosită de absolvenţii praghezi, pentru citirea scrierilor lui Wicklif, în Universitate. Dar acum, prin această adunare academică „s-a trecut o hotărâre ca pe viitor, niciun licenţiat să nu ţină lecturi publice despre niciuna din cele trei broşuri ale lui Wicklif intitulate: ‚Dialogul’, ‚Trialogul’ şi ‚De Euharistia’, şi de asemenea, nicio persoană să nu facă din vreo afirmaţie legată de cărţile şi doctrinele lui Wicklif, subiect de dispută publică”.
43. În acelaşi an, o serie de clerici acuzaţi de erori wicklifite, au fost chemaţi la o examinare critică, înaintea unui consistoriu prezidat de asistentul arhiepiscopului. La proces, cei acuzaţi au refuzat să facă vreun jurământ „pe crucifix, evanghelii sau sfinţi, pentru că jurământul s-ar fi dat pe lucruri create”. Ei nu au refuzat să jure înaintea lui Dumnezeu, dar pentru că nu au jurat după modelul catolic, pe crucifix, evanghelii sau sfinţi, s-a reţinut împotriva lor, că situaţia era ofensatoare, cu nimic inferioară ereziei wicklifite. Huss, fiind prezent, a apărat pe cel al cărui refuz de a jura în acest mod, iscase tulburarea, deoarece, fără a face vreo referire specială la corectitudinea sau greşeala în sine, privind jurământul, el a considerat adecvat „să onoreze conştiinţa care a refuzat să transfere către orice lucru creat, onoarea cuvenită doar lui Dumnezeu”. Pledoaria lui Huss a fost fără efect, pentru că omul a fost întemniţat pentru câteva zile şi apoi expulzat (surghiunit) din dioceză. Aceasta l-a determinat pe Huss să adreseze arhiepiscopului o scrisoare de protest, în care spunea: „Ce este aceasta?! Acei oameni pătaţi cu sânge nevinovat, oameni vinovaţi de orice nelegiuire sunt găsiţi mergând prin societate în perfectă siguranţă, în timp ce preoţii umili, care-şi cheltuiesc toate eforturile să distrugă păcatul, care-şi îndeplinesc îndatoririle sub călăuzirea Bisericii voastre, într-un bun echilibru sufletesc, nu dau curs avariţiei ci se oferă pe sine pentru nimic, în slujirea lui Dumnezeu şi proclamarea Cuvântului Său, sunt aruncaţi în temniţă ca eretici şi trebuie să sufere surghiun pentru predicarea evangheliei?!”.
44. Acum era vremea Conciliului din Pisa. Arhiepiscopul Pragăi, cu clerul său şi partida germană din Universitate, participaseră la audierea lui Grigore al XII-lea, pe care conciliul l-a declarat destituit. Huss a sprijinit conciliul deoarece credea în principiul unui conciliu superior papei. Regele Boemiei era, de asemenea, de partea conciliului în eforturile sale de a corecta pe papi. Această diferenţă de puncte de vedere dintre rege şi nobilii săi şi arhiepiscop şi clerul său, s-a transformat în controversă între cele două părţi. Din partea clerului s-a făcut o rezistenţă feroce împotriva eforturilor regelui de a ajuta Conciliul din Pisa, să corecteze papalitatea. Mulţi preoţi au refuzat să asigure slujbele Bisericii. Dinspre partida regelui au plecat atacuri violente asupra arhiepiscopului şi clerului „în parte, ca instrumente ale regelui, în parte, din duşmănii personale ce căutau cu insistenţă să umilească prelaţii”.
45. În predicile sale, Huss s-a declarat în favoarea Conciliului din Pisa, deoarece „era mai raţional să aştepţi să se facă ceva pentru reformarea Bisericii”, de la un conciliu decât de la oricare dintre papi. Arhiepiscopul a făcut public atunci o informare prin care „toţi dascălii Universităţii care au fost de partea colegiului cardinalilor şi în particular cu Huss, erau interzişi să exercite orice funcţie preoţească în cadrul diocezei”. Huss era acuzat de semănarea discordiei şi schismă între puterile spirituală şi laică, din care se născuse persecuţia episcopului şi clerului şi prădarea bunurilor lor”. A fost de asemenea, învinuit de „stârnirea poporului împotriva clerului, a boemienilor împotriva germanilor”, de”predicare lipsită de respect faţă de Biserică şi dispreţ faţă de puterea ei de a pedepsi”, de „prezentare a Romei, ca scaun a lui Antihrist şi că declarase eretic pe fiecare cleric care cerea un onorariu pentru împărţirea sacramentelor”, de „a fi lăudat în mod deschis pe Wicklif şi că şi-a exprimat dorinţa ca sufletul său să sosească în cele din urmă acolo unde era sufletul lui Wicklif”. Ca răspuns la această plângere, arhiepiscopul a îndreptat pe inchizitorul său să ancheteze acuzaţiile şi „să examineze în acelaşi timp, cu care autoritate se ţin predicile şi închinarea divină, în capela Bethlehem”.
46. Când Conciliul din Pisa şi-a încheiat lucrările, declarându-l papă pe Alexandru al V-lea, arhiepiscopul de Praga şi-a încetat rezistenţa, a acceptat pe noul papă şi de îndată a înşirat înaintea acestuia plângerile sale în legătură cu răspândirea ereziei wicklifite în jurisdicţia sa. În decembrie 1409, Papa Alexandru al V-lea, emite o bulă în care declara că „este la curent cu faptul că ereziile lui Wicklif şi în special negarea transsubstanţiaţiunii, se răspândiseră peste tot în Boemia”. A îndrumat pe arhiepiscop „să întreprindă măsuri viguroase pentru suprimarea acestor erezii, să hotărască ca toate scrierile lui Wicklif să fie puse în mâinile sale, să numească un comitet de patru doctori în teologie şi doi doctori în legea canonică, care să le examineze şi să procedeze în conformitate cu judecata pe care o vor da. Pentru tot clerul care refuză să predea acele scrieri sau va apăra erezia wicklifită, arhiepiscopul va hotărî să fie arestat şi deposedat de toate beneficiile lor, iar în caz de necesitate va fi chemată în ajutor puterea laică. Deoarece capelele private slujesc la răspândirea erorilor printre oameni, pentru viitor, în Boemia, predicile se vor ţine doar în catedrale, parohii şi eventual biserici şi interzise în toate bisericile private.
47. În Praga, pentru toată lumea era clar că această bulă, era în esenţă, mai mult redactarea arhiepiscopului de Praga decât a Papei Alexandru al V-lea şi a produs o mare emoţie în rândul opozanţilor arhiepiscopului. Regele şi nobilii erau de partea lui Huss. „Bula a fost declarată în multe privinţe una trunchiată şi amestecată şi din acest motiv fără forţă, de aceea Huss a sugerat reţinere faţă de ea şi a folosit în primul rând toate mijloacele legale la îndemână, în circumstanţele acelor vremuri, ca să refuze ascultarea, dar să arate şi întregul respect Bisericii Romane”. El a făcut apel, de la papa „rău informat”, la papa „bine informat”. Arhiepiscopul a emis interzicerea predicării în capelele private, care, încă de la început, a avut intenţia de a stopa predicarea lui Huss în Capela Bethlehem. Dar pentru că aceasta era contrară prevederilor legale de la întemeierea Capelei Bethlehem, Huss a refuzat să-i dea ascultare. În acelaşi timp, arhiepiscopul poruncise ca toate scrierile lui Wicklif să-i fie aduse în termen de şase zile, pentru examinare. Huss a dat ascultare acestei porunci spunând că el era pregătit oricând să le condamne personal dacă orice fel de eroare putea fi arătată în ele. Comitetul numit să le examineze, a condamnat „Dialogul”, „Trialogul” şi ceva din alte scrieri ale sale şi a poruncit ca toate să fie „încredinţate flăcărilor şi astfel să fie în imposibilitatea să mai facă stricăciuni”.
48. „Însuşi anunţul acestei sentinţe a provocat tulburare. La o adunare a Universităţii s-a hotărât să se trimită o petiţie regelui, ca să împiedice punerea în execuţie a unei asemenea hotărâri, având în vedere pericolul mare la care s-ar expune pacea din Universitate şi a întregii Boemii. Regele a făgăduit delegaţilor Universităţii că se va supune cererii lor. Arhiepiscopul, auzind de aceasta, s-a grăbit să facă o mişcare neaşteptată regelui şi în ziua următoare, pe 16 iunie 1410, a repetat proclamarea sentinţei faţă de scrierile lui Wicklif. Când şi regele a aflat de aceasta, a hotărât ca arhiepiscopul să fie întrebat dacă era într-adevăr intenţia sa să ardă cărţile. Zbynek, (arhiepiscopul), a făgăduit că nu va face nimic împotriva scrierilor lui Wicklif, fără consimţământul regelui şi din acest motiv a amânat punerea în aplicare a sentinţei.
49. „Dar acesta nu intenţiona cu adevărat să renunţe la punerea în execuţie a hotărârii, în ciuda tuturor protestelor împotriva unei astfel de proceduri, pretinzând ca scuză pentru conduita sa că regele nu-i interzisese explicit să ardă cărţile. Pe 16 iulie 1410, înconjurându-şi palatul cu pază, hotărâse de fapt ca două sute de volume, printre care nu doar scrierile lui Wicklif, ci şi unele ale lui Militz şi ale altora, să fie arse fără nici cea mai mică consideraţie faţă de proprietatea privată, după cum i s-a amintit mai târziu în blamul primit. Acest pas al arhiepiscopului, a fost semnalul pentru mari tulburări şi controverse violente în Praga. S-a vărsat şi sânge. O schimbare de percepţie atât de mare în minţile oamenilor, nu putea fi redusă la tăcere cu forţa. Încercarea printr-un act arbitrar de putere, ar fi condus doar către o violenţă şi mai mare. Arderea cărţilor nu a avut alt efect decât să expună pe arhiepiscop dispreţului şi ridicolului şi a fost o mare lovitură dată autorităţii sale. Cântece satirice, al căror subiect era Ribald, se cântau în mod public pe străzile Pragăi cu explicaţia: ‚Arhiepiscopul are încă de învăţat A, B, C; a decis să ardă cărţile, fără să ştie ce era în ele’.
50. „Doi contemporani ce aparţineau partidelor oponente, au fost de acord că prin arderea cărţilor sale, entuziasmul pentru Wicklif a crescut, în loc să scadă. Unul din aceştia era opozantul plin de zel al lui Huss, abatele Ştefan din Dola, care era şi destul de orbit ca să afirme că originile tuturor necazurilor se găsesc în neascultarea lui Huss. Acest scriitor citează de pe buzele unuia din adepţii lui Wicklif, următoarele cuvinte: ‚Arhiepiscopul a ars multe scrieri faimoase ale lui Wicklif, totuşi nu a fost în stare să le ardă pe toate, deoarece avem încă destule puse deoparte şi căutăm continuu în toate cartierele ca şi altele să se adauge acestui număr şi să acopere locul celor pierdute. Să ne poftească din nou arhiepiscopul la el să i le înmânăm şi să vedem dacă îl vom asculta!’. Al doilea, era Huss însuşi, care spune: ‚Am numit arderea cărţilor o biată daraveră. O astfel de ardere nu a îndepărtat încă nici măcar un singur păcat din inimile oamenilor (dacă cel care a condamnat nu putea dovedi nimic), ci doar a distrus multe adevăruri, multe gânduri frumoase şi delicate şi a înmulţit printre oameni, tulburările, duşmăniile, suspiciunile şi fărădelegile’”.
51. Când Ioan al XXIII-lea a succedat pe Alexandru al V-lea, în scaunul pontifical, Huss a reînnoit apelul său, adresându-se noului papă. În acest apel a amintit regula Scripturii că, „în lucrurile necesare salvării, cineva trebuie să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de om”. În acest apel lui Huss i s-au alăturat „mulţi alţi maeştri şi predicatori”, dar limbajul înalt spiritual folosit, „s-a potrivit puţin cu înţelegerea sau aprecierea monstrului Ioan al XXIII-lea şi curţii pe care o adunase”.
52. Cam pe la această vreme, Huss a primit convingerea că ar putea să moară ca martir, drept care din acel moment, tot ce a spus şi a făcut, era din perspectiva rugului. Cu această convingere şi ca răspuns la tot ce-l putea acuza în vremea ce avea să vină, a scris: „Din perioada cea mai timpurie a studiilor mele şi până acum, am luat ca regulă, ca atunci când aud o opinie mai corectă pe orice subiect oricât de avansat, voi renunţa cu bucurie şi umilinţă la opinia mea de dinainte, fiind deplin conştient că ceea ce ştim, este mult mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ca să nu mă fac eu însumi vinovat apoi, prin tăcerea mea părăsind adevărul pentru o bucată de pâine sau de frica omului, am mărturisit că scopul meu va fi să apăr adevărul, chiar până la moarte, pe care Dumnezeu m-a făcut în stare să-l cunosc şi în special adevărul Sfintelor Scripturi, întrucât ştiu că adevărul stă în picioare şi rămâne pe vecie şi fără el, nu există respectul semenilor, iar dacă frica de moarte m-ar speria, încă voi nădăjdui în Dumnezeul meu şi în prezenţa Spiritului Sfânt, pentru că Domnul Însuşi îmi va da hotărâre. Şi dacă am găsit favoare privirii Sale, El mă va încorona cu martirajul. Ce triumf mai glorios decât acesta poate fi? Domnul nostru prezintă credinţa Sa către această biruinţă: ‚Nu vă temeţi de cei care ucid trupul!’. Aşa cum este necesar oamenilor înzestraţi cu raţiune, să audă, să vorbească şi să iubească adevărul şi să-l apere cu atenţie, de tot ceea ce îl poate contracara, aşa cum adevărul însuşi triumfă peste orice şi este puternic pentru totdeauna, cine altul decât un nebun ar îndrăzni (risca), să condamne sau să mărturisească orice fel de învăţătură, mai ales legată de credinţă şi felul de viaţă, până când nu este informat el însuşi despre adevărul acesta?”.
53. Apelul lui Huss către papă a fost deferit de acesta către un cardinal pentru investigaţie. Acest cardinal a confirmat sentinţa pe care arhiepiscopul de Praga o pronunţase deja împotriva lui Huss şi l-a citat pe acesta să se prezinte la Bologna, acolo unde Papa Ioan al XXIII-lea, se găsea atunci. Această situaţie a stârnit proteste serioase din partea prietenilor lui Huss, inclusiv regele şi regina. Regele însuşi, de partea lui Huss, a scris papei şi colegiului cardinalilor, rugându-i să înceteze întregul proces, să impună tăcere duşmanilor lui Huss şi să suprime disputa cu privire la cărţile lui Wicklif, întrucât era de domeniul evidenţei, că în Boemia nu căzuse niciun om în eroare sau erezie, din pricina acestor scrieri”. În privinţa Capelei Bethlehem, regele a spus: „Este voia noastră de asemenea ca Bethlehem, capela care pentru slava lui Dumnezeu şi salvarea binelui oamenilor, am înzestrat-o cu privilegii pentru predicarea evangheliei, să rămână şi să fie întărită în avantajele sale, astfel încât protectorii săi să nu fie deposedaţi de drepturile lor de a o sprijini şi că loialul, devotatul şi iubitul Maestru Huss, să fie consacrat peste această capelă şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu în pace”. El a cerut mai departe papei, ca citarea lui Huss la Bologna, să fie revocată, iar dacă cineva avea ceva să-i obiecteze, să prezinte observaţiile sale pe teritoriul Boemiei şi înaintea Universităţii din Praga sau oricărui alt tribunal competent.
54. Regele a trimis această comunicare lui Ioan al XXIII-lea, prin Doctorul Nass şi John Cardinalis, doi bărbaţi proeminenţi ai regatului său. Cardinalis era unul din prietenii lui Huss, Doctor Nass era prieten personal cu Ioan al XXIII-lea. Ei au fost însărcinaţi de rege „să ceară papei să trimită un nunţiu papal în Boemia, pe cheltuiala regelui”. Regele a scris de asemenea cardinalului căruia i s-a încredinţat apelul lui Huss, cerându-i să vină la Praga şi să se informeze el însuşi de actuala stare de lucruri, în urma unei observaţii personale. A instruit pe Doctor Nass să informeze pe papă că nimic, decât respectul său pentru el, l-a împiedicat să aplice pedeapsa meritată arhiepiscopului Pragăi, pe care regele îl considera ca autor al tuturor acestor turbulenţe din regatul său. Împreună cu aceşti ambasadori ai regelui, Huss a trimis trei împuterniciţi ca reprezentanţi şi avocaţi ai săi în acest caz. Când aceştia au ajuns la curtea papei au constatat existenţa pronunţării excomunicării împotriva lui Huss de către cardinal, datorită „insubordonării de a da curs citaţiei de a se prezenta la Bologna”. Totuşi ambasadorii au auzit, plini de respect, că papa luase cazul din mâinile cardinalului căruia îl încredinţase şi a numit o nouă comisie alcătuită din diverşi oficiali.
55. În tot acest timp arhiepiscopul de Praga şi-a exercitat la maxim influenţa, prin delegaţi la curtea papei, ca să împiedice orice revenire a situaţiei în favoarea lui Huss. A oferit papei şi cardinalilor, cai, vase, inele costisitoare şi alte daruri cu cheltuieli mai mult decât generoase. Astfel sau prin altă influenţă învăluită în întuneric, cazul lui Huss a fost luat de la cea de a doua comisie şi reîncredinţat unui singur cardinal „care în ciuda tuturor reproşurilor făcute de împuterniciţii lui Huss, a ţinut întreaga situaţie în suspans timp de un an şi jumătate” şi întrucât excomunicarea lui Huss nu a fost revocată, arhiepiscopul de Praga, avantajat de această întârziere, fără să ţină cont de apelul lui Huss, sau de oricare din procedurile însoţitoare, a făcut public ca validă excomunicarea ce fusese pronunţată de curtea papei. Rectorii celor două biserici au refuzat totuşi să o declare oficială pentru congregaţia lor. De asemenea, la curtea papei, pentru că au insistat cu sârguinţă cazul, unii mandatari ai lui Huss au fost întemniţaţi, în timp ce alţii au reuşit să ajungă la Praga.
56. În cele din urmă cardinalul, căruia i se încredinţase ultima dată cazul, a luat decizia de confirmare a sentinţei anterioare. A adăugat la aceasta o declaraţie publică, conform căreia „Huss era conducătorul unei secte eretice şi a pus sub interdicţie „oraşul în care el locuia”. Huss era în Praga, dar oraşul nu era nominalizat a fi în interdicţie. Interdicţia era asupra „acelui oraş în care locuia, deci asupra oricărui oraş unde se putea găsi. Arhiepiscopul de Praga, a pus imediat oraşul sub interdicţie. Regele, care era de partea lui Huss, s-a opus interdicţiei. A pedepsit clerul care o respecta, și le-a confiscat proprietatea; „mulţi dintre ei au părăsit ţara”. În vremea aceasta, Papa Ioan al XXIII-lea, datorită pontificatului groaznic, îşi slăbise atât de mult poziţia, încât Arhiepiscopul de Praga nu s-a simţit suficient de puternic să ducă acest război împotriva lui Huss și împotriva atitudinii regelui. „De aceea, arhiepiscopul a fost forţat să ajungă la convingerea că dacă va împinge lucrurile la extrem, ar exista riscul să-şi piardă întreaga autoritate în Boemia, un rezultat inevitabil dacă avea să recurgă la măsuri înşelătoare, în timp ce încă fiecare dintre ei era dus cu vorba. Deci, era mai degrabă înclinat şi în cele din urmă reflexiv la eforturile regelui şi ale Universităţii pentru restaurarea păcii, ca de dragul păstrării autorităţii sale, să întindă mâna pentru reconciliere”.
57. Pentru mai mult de un an, s-au purtat negocieri care să asigure „pacea” în Boemia. Conducătorii respectivelor părţi erau Regele şi Arhiepiscopul de Praga. Un comitet de zece persoane, a fost numit să chibzuiască asupra celor mai bune mijloace de securizare a păcii şi ambele părţi s-au angajat să se supună deciziei acestui comitet. S-a agreat în cele din urmă ca atât regele cât şi arhiepiscopul să scrie papei, iar arhiepiscopul să spună papei că, „în Boemia nu există nicio erezie”. Apoi trebuia instituită o nouă anchetă şi dacă se găsea ceva eretic, acesta trebuia pedepsit cu severitate. Arhiepiscopul, de partea sa, trebuia să asigure încuviinţarea papei că dacă orice persoană care aparţinea ţinutului Boemiei era sub interdicţie, papa trebuia să o îndepărteze. Ambele părţi au convenit să-şi recheme reprezentanţii de la curtea papei şi să accepte decizia regelui. Arhiepiscopul trebuia să ridice interdicţia şi să îndepărteze surghiunul, iar regele să elibereze clerul pe care l-a arestat pentru aplicarea interdicţiei şi să reia plata salariilor. Arhiepiscopul a scris epistola care urma să fie trimisă papei şi în care „raporta că, nicio erezie nu se răspândise în Boemia şi cerându-i să îndepărteze excomunicarea pe care o pronunţase asupra lui Huss şi să revoce citarea ce-i fusese adresată”.
58. De partea sa, Huss a prezentat o mărturisire de credinţă care trebuia să fie trimisă papei. În această confesiune el spunea: „A arăta ascultarea datorată Bisericii lui Isus Hristos şi conducătorului ei suprem, sunt gata să o îndeplinesc faţă de orice om de dragul credinţei care este în mine şi mărturisesc din toată inima că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că toată legea Sa este un adevăr trainic, că nicio iotă sau afirmaţie nu vor eşua, că Biserica Sa este atât de bine întemeiată pe stâncă, încât porţile iadului nu o vor birui niciodată şi sunt gata, cu încredere în Domnul meu Isus Hristos, să îndur mai degrabă pedeapsa unei morţi teribile, decât, în deplină cunoştinţă, să spun ceva care ar fi împotriva voinţei lui Hristos şi a Bisericii Sale”.
59. Arhiepiscopul nu şi-a îndeplinit însă partea sa din înţelegere, cu toate că, aşa cum s-a spus, redactase o epistolă către papă, prin care spunea că nicio erezie nu se răspândise în Boemia. Se pare că scrisoarea nu a fost niciodată trimisă. El a informat pe rege că trebuie să se plângă, deoarece tot ceea ce numea el erezie, era predicat de mulţi clerici şi că nu i s-a permis să se folosească de puterea sa eclesiastică pentru pedepsirea celor care promovau doctrine eronate şi că „sub aceste circumstanţe, fiind imposibil pentru el să-şi menţină autoritatea în Boemia sau să ducă la bun sfârşit prin forţă măsurile sale, a hotărât ca în loc să îndeplinească termenii înţelegerii, să părăsească Boemia pentru moment şi să caute asistenţa din partea fratelui lui Wenzel, Regele Sigismund, în Ofen”. A murit însă, în septembrie 1411, înainte să-şi poată duce la îndeplinire planul său.
60. Papa Ioan al XXIII-lea, face un pas care, prin efectele sale, a viciat toate rezultatele unei lucrări laborioase depuse pentru restabilirea păcii în Boemia. La trimiterea însemnelor funcţiei noului arhiepiscop al Pragăi, Papa Ioan trimite de asemenea, prin legatul său, o bulă care denunţa pe regele Neapole-lui, care era și protectorul Papei Grigore al XII-lea, şi proclama o cruciadă împotriva lui. Nunţiul papal trebuia să facă publică această bulă, în Praga, ceea ce s-a şi întâmplat „exprimând în cele mai teribile forme, blestemul surghiunului asupra duşmanului papei, Regele Ladislau din Neapole, sprijinitorul lui Grigore al XII-lea, ca unui eretic, unui schismatic, unui om vinovat de înaltă trădare împotriva maiestăţii lui Dumnezeu şi proclamarea unei cruciade pentru distrugerea partidei sale, împreună cu o bulă care oferea indulgenţă deplină tuturor celor care vor fi luat parte la această cruciadă. Pentru toţi cei care vor purta personal arme, li se făgăduia, dacă se pocăiau şi se mărturiseau ei înşişi (care în această situaţie putea însemna cu siguranţă, nimic altceva decât o biată formă), iertarea păcatelor lor la fel de deplin ca participarea în oricare altă cruciadă. Urmând exemplul lăcomiei instaurate de Bonifaciu al IX-lea, această bulă oferea aceeaşi indulgenţă şi celor care ar contribui cu bani, proporţional cu mijloacele lor, ca şi cum s-ar fi implicat activ în cruciadă pe durata unei luni”.
61. Nunţiul papal, suspectând că Huss s-ar opune acestei bule, l-a îndemnat pe arhiepiscop să convoace pe Huss înaintea lui. Huss a venit şi legatul papal „l-a întrebat dacă ar asculta de împuternicirile apostolice. Huss a răspuns că era gata, cu toată inima sa, să asculte de împuternicirile apostolice. Legatul spune apoi arhiepiscopului: ‚Vezi? Maestrul este chiar pregătit să asculte de împuternicirile apostolice’. Dar Huss a replicat: ‚Domnul meu, înţelege-mă bine. Am spus sunt gata, cu toată inima mea, să împlinesc dispoziţiile apostolice, însă eu numesc împuterniciri apostolice, doctrinele apostolilor lui Hristos şi în măsura în care dispoziţiile papale sunt în acord cu acestea, le voi da ascultare cu bunăvoinţă. Dar dacă văd ceva în ele, care este în contradicţie cu acestea, nu voi da ascultare, chiar dacă în faţa mea, stă rugul’”.
62. Până acum, pe subiectul indulgenţelor, Huss s-a opus doar abuzurilor acestora, practicate de cei care făceau comerţ ambulant cu ele. În acest moment însă a intrat în principiile care stăteau la temelia acestora. Formele iertării care însoţeau această bulă, făcute publice, erau astfel concepute, încât decanul Facultăţii Teologice din Universitate, Stephen Paletz, până acum prieten apropiat al lui Huss şi al adevărului pe care-l predica, „a îndreptat atenţia lui Huss către aspectele contestabile din ele şi i-a declarat că astfel de lucruri nu se cuvin a fi aprobate”, deoarece conţin „erori evidente”. Când însă textul a venit, Paletz însuşi a susţinut autoritatea papei împotriva lui Huss, cel care atacase aceste indulgenţe. În numele Facultăţii Teologice, Paletz a oferit următoarea rezoluţie: „Nu ne asumăm răspunderea să ridicăm obiecţii împotriva domnului apostolic sau epistolelor sale, să le judecăm în orice fel sau să hotărâm ceva cu privire la ele, pentru că nu avem autoritatea să o facem”.
63. „Dar Huss, în acord cu principiile sale nu putea crede într-o astfel de ascultare oarbă. Ascultarea faţă de Maestrul său, Hristos, respectarea doctrinei Sale şi copierea exemplului Său, erau de primă importanţă pentru el. Aceasta era regula prin care totul trebuia examinat, prin care se determina limita ascultării, iar acest principiu a fost prilejul prin care s-a ajuns la acuzaţia că, îndeplinirea poruncilor superiorului era dependentă de judecata critică a supuşilor săi, relaxându-se astfel limitele disciplinei civile şi eclesiastice. În consecinţă, s-a observat că prin felul său de a acţiona, va introduce eroarea periculoasă că ascultarea ar putea fi refuzată scrisorilor brevetate de papi, împăraţi, regi şi lorzi, dacă adevărul şi cumpătarea unor astfel de epistole nu puteau fi limpezite înţelegerii supuşilor. Şi cine ar putea calcula ce tulburări s-ar putea isca din această opinie! Din acest motiv, el a fost numit revoluţionar”.
64. „Oponenţii săi credeau, este adevărat, că oamenii erau legaţi de o ascultare necondiţionată faţă de cei aflați la putere, doar în ceea ce nu era absolut nelegiuit sau care este în sine, nici bun nici rău. Dar în ce măsură trebuia extinsă expresia ‚care este în sine, nici bine nici rău’? În ceea ce-l privea pe Huss, el nu putea privi la ce cerința bulei papale, ca la ceva neînsemnat, ci ca la un lucru direct împotriva legii lui Hristos şi păcătos. A te supune, ar fi în acest caz la fel ca abandonul principiului de a asculta mai mult de Dumnezeu decât de om. A vorbit apoi, pentru ultima dată, cu vechiul său prieten Paletz, pe care l-a întâlnit ulterior ca fiind cel mai înverşunat duşman al său care-i pregătea distrugerea la Constance. Ultimele sale cuvinte pentru el, cuvinte cu care trebuia să rupă legătura de prietenie ce-i unise atât de mult timp, au fost...’Paletz este prietenul meu, adevărul este prietenul meu, iar amândoi fiind prietenii mei, este datoria mea sacră să dau întâietate adevărului’.
65. „Nici prietenul său, [Paletz], nici dascălul său, [Stanislau din Znam], nu l-ar ierta niciodată pe Huss pentru îndrăzneala de a se fi aşezat împotriva autorităţii lor ca şi împotriva autorităţii întregii Facultăţi de Teologie, alcătuită din opt doctori: pentru îndrăzneala de a fi mai cutezător şi mai deschis la minte decât ei înşişi. Huss, personal, marchează momentul critic care l-a despărţit pentru totdeauna de foştii săi parteneri: ‚Vânzarea indulgenţelor şi ridicarea steagului crucii împotriva creştinilor, m-au izolat pentru prima dată de vechii mei prieteni’. Silit să se ridice ca un oponent al vechiului său dascăl, Stanislau din Znam, nu a uitat însă niciodată obligaţiile sale către el, ca instructor, aşa cum spune în documentul pe care l-a scris împotriva lui: ‚Cu toate că Stanislau a fost dascălul meu de la care, în disciplina şcolii, am învăţat foarte multe lucruri de valoare, trebuie însă să-i răspund aşa după cum mă îndeamnă adevărul să o fac, că adevărul poate fi mai evident’”.
66. Huss a îndrăznit acum să discute deschis subiectul indulgenţelor, „înaintea unei numeroase adunări universitare, la care intenţiona să vină şi prietenul său Ieronim”. În tot oraşul Praga, erau puse anunţuri că această dezbatere va avea loc pe 7 iunie 1412. Ziua a sosit, adunarea s-a ţinut, iar Huss a vorbit. El a lăsat o relatare a ceea ce a spus, puncte dominante dintre care unele vor fi prezentate aici. Huss a spus: „Am fost motivat să mă implic în această situaţie de un triplu interes: slava lui Dumnezeu, înaintarea sfintei Biserici şi propria conştiinţă. De aceea, în legătură cu tot ce voi spune în continuare, chem pe Dumnezeu, Atotputernicul şi Omniscientul, să fie martor că eu caut înainte de toate slava Sa şi binele Bisericii. În aceste preocupări, fiecare creştin matur este strict ataşat de porunca Domnului şi de bunul motiv ca fiecare să iubească pe Hristos şi Biserica Sa, infinit mai mult decât pe părinţii săi trupeşti, bunurile pământeşti, propria onoare sau pe el însuşi. Mai mult, este opinia mea că slava lui Hristos şi a miresei Sale, Biserica, constă în special în reproducerea practică a vieţii lui Hristos, aşa încât omul să lase deoparte toate ataşamentele excesive şi toate poruncile omeneşti ce l-ar împiedica sau obstrucţiona, în urmărirea acestui obiectiv.
67. „Nu voi susţine nimic contrar Sfintelor Scripturi, care conţin legea lui Hristos, sau împotriva voinţei Sale, iar când am fost făcut să înţeleg, de un membru oarecare al Bisericii sau de orice altă fiinţă, că am greşit în vorbirea mea, deschis şi cu umilinţă am retractat. De aceea, ca să pot înainta cu mai mare siguranţă, mă voi aşeza pe temelia de neclintit, piatra din capul unghiului care este adevărul, calea şi viaţa - Domnului nostru Isus Hristos. Şi ţin tare, ca şi credinţă a Bisericii, că acela care nu respectă porunca şi legea pe care Hristos le-a stabilit şi pe care El le-a învăţat şi respectat împreună cu apostolii Săi, nu urmează pe Domnul Isus Hristos pe calea îngustă care duce la viaţă, ci merg pe calea cea largă a celor ai diavolului, către pierzare”.
68. „Pe temeiul acestui principiu nu este permis celui credincios să aprobe aceste bule. Nimic altceva, decât ceea ce porneşte din dragoste, poate fi consfinţit de Hristos, dar cu siguranţă, nici vărsarea de sânge printre creştini, nici devastarea sau secătuirea ţărilor, nu pot avea ca punct de plecare iubirea lui Hristos, nici nu poate un astfel de demers să ofere vreo posibilitate de martiraj. Indulgenţa desemnează iertarea păcatului care este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Iertarea preoţească constă în aceea că preotul declară în sacrament, persoana care i se mărturiseşte a fi într-o aşa stare de căinţă, încât dacă ar trebui să moară de îndată, ar intra în locurile cereşti fără a mai trece prin flăcările purgatoriului, iar puterea preotului, la limită, nu este atât de mărginită încât să nu poată făgădui, în măsura în care Dumnezeu, care i se descoperă, permite iertarea păcatului. Dar ar fi o prea mare îndrăzneală să presupui că orice vicar al lui Hristos îşi poate atribui în mod legitim o aşa putere de iertare, dacă Dumnezeu nu i-a dat niciodată o descoperire specială pe această temă, pentru că altfel ar fi vinovat de păcatul blasfemiei”.
69. „Sacramentul penitenţei nu ajută la nimic cu excepţia unei implicări a căinţei. De aceea este un lucru nebunesc pentru un preot neinspirat de descoperire divină, că penitenţa sau oricare alt sacrament ajută la salvarea individului căruia i se administrează, să-i acorde iertare necondiţionată. Astfel, preoţii înţelepţi ai lui Hristos, oferă doar iertare condiţionată şi anume, condiţionată de realitatea că persoana care mărturiseşte, să simtă remuşcare că a păcătuit, să fie hotărât să nu mai păcătuiască, să creadă în mila lui Dumnezeu şi să fie convinsă ca în viitor să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Deci fiecare persoană care primeşte o astfel de indulgenţă, se va bucura în realitate de ea, atâta timp cât este în măsură să o facă prin relaţia sa cu Dumnezeu. Este de datoria prelaţilor să instruiască pe oameni în acest adevăr, astfel încât laicii să nu-şi irosească timpul şi munca pe ceva ce nu le aduce beneficiu”.
70. „Nu este permis, nici avantajos pentru un papă, episcop sau cleric de oriunde, să lupte pentru stăpânire lumească, sau bogăţia acestui pământ. Principiul acesta poate fi uşor înţeles din exemplul lui Hristos, al cărui vicar este papa, pentru că Hristos nu a luptat şi nici nu a poruncit discipolilor Săi să lupte, ci le-a interzis să o facă. Papei nu i se cuvine să se ia la întrecere pentru lucrurile pământeşti. Calea mai sigură este lupta spirituală, nu cu sabia lumii ci cu rugăciunea către Dumnezeul Atotputernic, să convingă duşmanul să cadă de acord prin negocieri, chiar dacă printr-un astfel de comportament, ce va părea oamenilor o nebunie, cineva poate să sufere, în caz de criză, chiar și moartea. Această lege este oferită de Sf. Pavel în Romani 12:19 şi fie ca papa să o adopte cu smerenie”.
71. „Comportamentul papei este contrar exemplului lui Hristos, care a mustrat pe ucenicii Săi ce doreau să coboare foc din cer pentru duşmanii Săi (vezi Luca 9:54). O, papa ar fi atunci ca şi apostolii care au dorit să răzbune pe Domnul lor, s-a adresat el însuşi Domnului şi împreună cu cardinalii I-au spus: ‚Doamne, dacă este voia Ta, noi am chema asupra tuturor, indiferent de sex, distrugerea lui Ladislau, Grigore şi a tovarăşilor lor în culpă’ şi e posibil ca Domnul să fi răspuns: ‚Nici nu ştiţi ce spirit vă conduce când căutaţi să ruinaţi atât de multe suflete de oameni prin oprobiu, sentinţă de condamnare şi distrugerea vieţii. De ce aţi nimicit astfel exemplul Meu, prin care am interzis ucenicilor Mei să aibă un zel atât de crud împotriva celor care M-au crucificat şi pentru care Mă rugasem: „Tată! Iartă-i căci nu ştiu ce fac”?’. Dacă papa vrea să-şi îngenuncheze duşmanii, să urmeze exemplul lui Hristos, al cărui vicar spune că este; să se roage pentru duşmanii săi şi pentru Biserică; să spună ‚Regatul meu nu e din lumea aceasta’, să le arate bunătate, să binecuvânteze pe cei care l-au blestemat, pentru că atunci Domnul, potrivit cu făgăduinţa Sa, îi va da putere de exprimare şi înţelepciune, pe care ei nu vor fi niciodată în stare să le pună la îndoială.
72. „Dar, în acele zile se protesta pentru faptul că, ‚,o aşa reprezentare precisă a lui Hristos, era limitată la sfaturile evanghelice, dar ideală pentru cei care flămânzeau după desăvârşirea creştină – călugărilor”. Toţi preoţii ar trebui să ţintească către cea mai înaltă perfecţiune, pentru că sunt reprezentanţii apostolilor şi în special papa, care ar trebui să arate în comportamentul său, cel mai înalt grad al desăvârşirii, după exemplul lui Hristos şi a lui Petru. Toţi preoţii sunt ataşaţi aceleiaşi reguli a perfecţiunii: fără îndoială, preoţia este apogeul excelenţei în Biserica luptătoare, de aceea preceptele care interzic cearta pentru lucrurile pământeşti privesc pe toţi preoţii în general. Clerul ar trebui să respecte, cuvânt cu cuvânt, învăţăturile Predicii de pe Munte, ca de exemplu Matei 5:40.
73. „Ignoranţa în aceste chestiuni nu este o scuză pentru un preot, deoarece li s-a poruncit, ca unor persoane consacrate, să acţioneze ca rectori, judecători şi dascăli, să aibă cunoştinţă de lege şi să o explice, celor de sub ei, în toate aspectele sale. Această ignoranţă faţă de Sfintele Scripturi, fiind una vinovată, îi face pe preoţi şi mai de condamnat, pentru că este izvorul multor erori şi vicii printre ei dar şi printre oameni. Chiar şi cei laici, dacă dă curs invitaţiei acestei bule şi cu ajutorul lor susţin pe papă în lucruri contradictorii cu chemarea sa, nu se poate scuza cu totul prin invocarea ignoranţei, deoarece această ignoranţă putea fi evitată. În realitate, acest fel de necunoaştere nu există, dimpotrivă, ei au destulă cunoştinţă, doar că este adormită, căci atunci când văd preoţi care asistă la spectacole, care se aşează singuri pe picior de egalitate cu lumea, amestecându-se în afaceri lumeşti, murmură de îndată împotriva lor, în acord cu tradiţia catolică, deşi acestea sunt fleacuri în comparaţie cu angajarea în război sau procese juridice, pentru beneficii pământeşti.
74. „Totuși, acest lucru nu poate fi etichetat ca ignoranţă, ci ca o indiferenţă absolută, care conduce pe mulţi să asculte de această bulă şi să spună: ‚Ce are de a face cu noi, dacă bula este una bună sau una rea? Putem mânca şi putem bea fără să fim tulburaţi, dacă suntem lăsaţi în pace, alţii pot face după cum doresc’. Mai există însă şi o altă clasă, care ascultă din laşitate: oameni buni, cunoscători ai Scripturilor, dar supuşi, împotriva propriei conştiinţe, care gândesc într-un fel despre bulă, dar vorbesc într-altul. Aceștia tremură, chiar dacă ei nu ar trebui să se teamă de lume, tremură ca nu cumva să-şi piardă bunurile pământeşti, onoarea lumii sau viaţa.
75. Bula a aşezat asupra Regelui Ladislau şi a sprijinitorilor săi, blestemul distrugerii până la a treia generaţie. Faţă de aceasta, Huss a obiectat vehement, pentru că ea era în contradicţie cu textul din Ezechiel 18:20, motiv pentru care el îi numeşte pe Ladislau şi partizanii săi, blasfematori şi eretici, deşi niciun proces la care să fi fost supuşi dezbaterii, nu a spus-o limpede şi cu toate că îi cuprindea pe mulți dintre susţinătorii lui, oameni sărmani, bărbaţi şi femei, aceștia trăiau sub constrângere.
76. Să ne reamintim că bula acorda „indulgenţă deplină” tuturor celor care vor fi participat la cruciada papei şi că această indulgenţă era extinsă şi celor care, nemergând în cruciadă, puteau contribui cu sume de bani ce s-ar fi cheltuit, dacă ar fi participat. Această bulă a fost menţionată de Huss. Apoi a repetat definiţia indulgenţei din punctul său de vedere şi anume că, aceasta „desemnează iertarea păcatului” şi a concluzionat: „Asupra acestui punct, chiar şi cel care este orb poate să judece dacă iertarea păcatului nu este acordată din considerente de bani. Nu este aceasta, cu adevărat, simonie?”.
77. Huss, a citat apoi, cu curaj, următorul pasaj din bulă: „Prin puterea apostolică cu care am fost încredinţat, te iert de toate păcatele pe care le-ai mărturisit cu adevărat lui Dumnezeu şi mie şi pentru care ai făcut penitenţă. Dacă nu eşti în măsură ca să iei parte personal la acest demers, vei acţiona potrivit cu îndrumarea mea şi a altor reprezentanţi, în furnizarea mijloacelor şi ajutoarelor pentru această cauză şi dacă ai făcut totul potrivit capacităţii tale, îţi acord iertare desăvârşită de toate păcatele tale, atât pentru vinovăţia cât şi pentru pedeapsa lor în numele Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfânt”.
78. Despre aceasta a spus: „Este unul şi acelaşi lucru să acorzi iertare de toate păcatele şi să împărtăşeşti Spiritul Sfânt: ambele situaţii presupun putere divină, iar pentru un om păcătos, a pretinde împărtăşirea cu Spiritul Sfânt, este de asemenea o enormă îndrăzneală. Doar Hristos, asupra căruia porumbelul ceresc a coborât ca un simbol al Spiritului Sfânt, poate acorda botezul cu Spiritul Său. Dumnezeu acordă iertarea de păcat doar celor care, mai întâi El îi consideră potriviţi să o primească. Un creştin nu poate ajuta o altă persoană să se pregătească, decât lucrând pentru aceasta, prin rugăciune sau predicare sau prin contribuţie prin propriile merite. Este limpede că, fiinţa considerată pregătită de Dumnezeu, trebuie să premeargă iertarea. Se poate spune că avem „doar o indulgenţă condiţionată, dată cu adevărat, celui pocăit şi deci celui ales’. Acesta este un sofism. Într-o asemenea situaţie nu ar fi nevoie de indulgenţă. Deci se poate spune despre oricine că ‚în ipoteza că el era de esenţă divină, el ar fi chiar Dumnezeu’”.
79. În ceea ce a urmat, Huss a remarcat o altă „cerere sofistică şi anume că ‚obiectivul real al papei este, nici mai mult nici mai puţin decât acesta: să conducă Biserica lui Hristos în pace şi linişte, dar ca să asigure acest obiectiv el trebuie să se împotrivească adversarilor săi’”. La care Huss a răspuns: „Papa nu poate înşela pe Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte cu desăvârşire care este intenţia din inima papei, ţelul său motivator, implicit sau explicit. Dacă cel care ar trebui să reproducă sărăcia lui Hristos luptă pentru conducerea lumească, atunci el comite un păcat dureros, iar fiecare om care-l încurajează devine un complice. Dacă papa posedă cu adevărat putere deplină ca să acorde indulgenţe pentru toate, bunătatea creştină cere nu mai puţin decât să o manifeste deopotrivă tuturor”.
80. Huss a atacat apoi efectele dăunătoare produse de aceste indulgenţe: „Omul bogat și fără minte este amăgit cu o speranţă falsă; legea lui Dumnezeu este anulată, oamenii violenți îşi oferă mai multă libertate de a păcătui; păcatele dureroase sunt gândite cu uşurătate, iar în general, oamenii sunt jefuiţi de proprietatea lor. Departe de cel credincios, să aibă de a face cu astfel de indulgenţe (îngăduinţe)! În ceea ce privește fondul comun al tuturor lucrărilor de binefacere ale Bisericii, care pot fi distribuite de papă, indivizii iau parte la acesta, în măsura în care reuşesc să împartă din bunătatea lor şi aceasta nu stă în puterea papei, ci doar în puterea lui Dumnezeu care determină gradul, mai mare sau mai mic al bunătăţii, în indivizi, pentru că acest lucru presupune putere infinită şi depinde de buna plăcere a lui Dumnezeu. De aceea nu stă în puterea papei să ofere oricui contribuţie la mijlocire prin comunitatea sfintei Biserici şi în consecinţă este absurd pentru el să-şi atribuie o astfel de putere, pentru că papa însuşi, se cuvine să spună umil alături de David ‚Fă-mă, O, Doamne, un partener al tuturor celor care se tem de Tine şi al acelora care păzesc învăţăturile Tale’. În locul unei astfel de tovărăşii spirituale, împărtăşite cu tot binele în Biserică, creştinul să trăiască o viaţă dreaptă urmând pe Hristos ca şi conducător al său, cu toată destoinicia şi în special în umilinţă şi răbdare, iar apoi deplin încrezător de împărtăşirea din meritele Sale, dacă va persevera până la sfârşit, va obţine iertarea completă a păcatelor sale şi cum viaţa creşte conform exemplului lui Isus, în aceeaşi măsură se va împărtăşi şi de mila Sa şi de slava celui Binecuvântat.
81. „Din declaraţiile reprezentanţilor pentru acordarea indulgenţelor, este limpede că singurul lor scop era să stoarcă bani de la oameni. Nu se găseşte niciun exemplu în Scriptură de om sfânt care să spună altuia: ‚Ţi-am iertat păcatele, te eliberez’, nici cineva care a iertat de pedeapsă sau vină pentru un anumit număr de zile. Facultatea de Teologie care spune că ‚sute de ani înainte’ sfinţii părinţi au instituit indulgenţele, a avut mare grijă să nu se exprime mai clar şi să spună: ‚o mie de ani’, ‚două sau trei sute’ sau oricare alt număr de secole în urmă şi nici nu a cutezat să numească pe cineva din aceşti sfinţi părinţi. Eu nu voi accepta că sentinţa papei este una fundamentală şi limpede. Hristos este cel mai mare interpret al legii Sale, atât prin cuvintele cât şi prin faptele Sale şi El este întotdeauna cu credincioşii Lui potrivit făgăduinţei Sale, că va fi cu ei până la sfârşitul lumii.
82. „Eu iau în analiză situaţia când marea masă a clerului, călugărilor şi laicilor, a aprobat bulele papale şi că în această situaţie, ar fi ‚o adevărată nebunie să contrazici o aşa mare majoritate’. După acelaşi raţionament, orice lucru poate fi justificat, chiar dăunător şi josnic doar pentru că era majoritate! În Ieremia 8:10, stă scris că, oricine va fi pizmuit, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la profet până la preot, toţi înşeală. Potrivit acestui principiu, nebun era profetul care intra în contradicţie cu o aşa mare mulţime! De aceea stă în obiceiul oamenilor înţelepţi ca ori de câte ori apar dificultăţi cu privire la orice adevăr să lase discuţia deschisă, să ia în considerare înainte de toate ce învaţă credinţa Sfintelor Scripturi despre punctul în dezbatere şi orice s-ar putea astfel hotărî, o vor ţine cu putere ca pe o problemă de credinţă. Însă dacă Sfintele Scripturi nu decid nici de o parte nici de alta ei lasă subiectul ca pe unul care nu-i priveşte şi pun capăt dezbaterii dacă adevărul se află şi de o parte şi de alta”.
83. După ce Huss şi-a încheiat prezentarea „prietenul său Ieronim a păşit în faţă şi a rostit un discurs strălucitor care a reaprins entuziasmul cel mare în inimile tinerilor. Seara, a fost însoţit acasă în triumf de mari mase de studenţi. Emoţia produsă de evenimentele acestei zile s-a răspândit mai departe şi cum se întâmplă de obicei, când se dă impulsul unei mari mişcări, totuşi curată şi căreia nu i se poate reproşa nimic la început, nu a mai stat în puterea celor care au început-o să o controleze şi să o ţină în limitele sale, astfel că foarte repede, aveau să se manifeste pasiuni violente care cu arderile lor nestăpânite, au viciat puritatea începutului şi s-a ajuns în situaţia prezentă”. Sub conducerea unuia dintre sfătuitorii regelui, „s-a născocit o procesiune falsă; bulele papale, agăţate de gâturile unor femei indecente, erau purtate în mijlocul unei mari mulţimi de oameni prin principalele cartiere ale oraşului. Carul care purta femeile era înconjurat de bărbaţi înarmaţi ai partidei care strigau în gura mare: ‚la rug cu epistolele unui eretic şi ale unui pungaş’. În acest fel bulele au fost în cele din urmă duse la stâlpul infamiei, unde se ridicase un morman de lemne pe care au fost aşezate şi arse.
84. „S-a avut astfel în vedere parodierea arderii, cu doi ani înainte, a cărţilor lui Wicklif”. Rezervat, Huss şi-a exprimat deschis dezaprobarea pentru o asemenea situaţie din pricina oricui s-ar fi declarat din partida sa, dar a cărui viaţă nu corespundea doctrinelor pe care le susţineau. Bineînţeles că a fost învinuit de responsabilitate maximă, însă a spus: „Sper, prin harul lui Dumnezeu, că sunt un creştin cu un respect neclintit faţă de credinţă şi că aş prefera să sufăr o moarte oribilă decât să afirm ceva împotriva credinţei sau să calc poruncile Domnului nostru Isus Hristos şi acelaşi lucru îl spun şi multora dintre susţinătorii mei, deşi cu adâncă durere văd cum unii sunt vrednici de ocară pentru moralitatea lor. Mi-ar părea rău dacă cineva din partida mea ar cataloga pe opozantul său ca eretic, sau să-l numească mahomedan, sau să-l ridiculizeze, sau să-l atace într-un fel care ar implica nesocotirea legii iubirii”.
85. Regele „a adunat în jurul lui pe lorzii sfatului şi pe bătrânii comunităţilor celor trei oraşe din care s-a înălţat marea capitală şi i-a îndrumat să interzică, pentru viitor, orice insultă publică la adresa papei, ca şi toate manifestările publice împotriva bulelor papale sub pedeapsa cu moartea şi să fie cu mare atenţie ca toate prilejurile de înflăcărare de ambele părţi, să fie evitate. Acest decret regal a fost făcut cunoscut în întregul oraş, de un sol, ca avertizare pentru toţi. Este posibil totuşi ca regele să nu fi fost chiar atât de preocupat ca aceste măsuri să fie puse în practică cu rigoare şi nici nu este limpede dacă avea suficientă putere să le aplice. Animatorul falsei procesiuni împotriva bulei, despre care tocmai am vorbit, şi-a păstrat încă legăturile sale cu regele.
86. „Huss nu putea fi împiedicat de nicio putere de pe pământ să-şi împlinească vocaţia de predicator al evangheliei sau de a spune congregaţiei sale, indiferent de obligațiile ce-i reveneau prin datoria sa de propovăduitor şi vindecător de suflete. Nu păstra tăcere cu privire la erorile legate de subiectul indulgenţelor; trebuia să arate către marele pericol la care se expuneau sufletele oamenilor dacă acordau încredere indulgenţelor, aşa cum deja o demonstrase în dezbatere publică. Până acum, Regina Sophia, nu a încetat să fie prezentă la capela lui Huss, iar această nouă dispută nu a putut decât să sporească numărul ascultătorilor săi şi entuziasmul lor. Marea afluenţă de nobili, cavaleri, bărbaţi şi femei de toate rangurile şi condiţiile, care se strângeau în jurul lui Huss este descrisă de opozanţii săi, în special mii de femei pioase, care erau denumite beguines - o poreclă ca şi termenul pietist (obs. - ipocrit) aplicat deja în vremurile trecute urmaşilor lui Militz. Acum, când inimile laicilor, ale oamenilor din tagma meşteşugarilor industriali, dintre care Huss avea mulţi susţinători, erau cuprinse de puterea adevărului din predicile sale şi care apoi, mergând în biserici auzeau pe vânzătorii de indulgenţe predicând cu un cinism neruşinat, valoarea spirituală a mărfii lor în direct afront evangheliei adevărului pe care o ascultau în Capela Bethlehem, nu te puteai aştepta la nimic altceva, mai ales într-o stare de aşa mare emoţie printre tineri, decât la apariţia unor scene violente”.
87. Sfătuitorul regelui, studenţii şi mulţimea pe care o conduceau, alcătuită, fără îndoială, în mod pripit, totuşi cu un efort suprem, ei au făcut-o inofensivă. Însă partida papală ia acum o măsură care a făcut mult rău. „Un număr de preoţi distribuiţi în câteva parohii bisericeşti s-au implicat în 10 iulie (1412), în prezentarea publică a bulelor papale şi au făcut invitaţia ca oamenii să achiziţioneze indulgenţe. Cu această ocazie, trei tineri care aparţineau clasei meşteşugarilor obişnuiţi, Ioan, Martin şi Stasek, păşind în faţă, au strigat către unul din aceşti predicatori: ‚Du-te şi te culcă! Maestrul Huss ne-a învăţat mai bine decât atât. Ştim că totul este fals’. După un timp ei au fost prinşi, conduşi la Casa Sfatului, iar în ziua următoare, ca urmare a decretului regal, condamnaţi la moarte. Huss, informat fiind de aceasta, a simţit că este de datoria sa să intervină şi să facă eforturi ca să salveze pe aceşti tineri sortiţi să cadă victime adevărului evangheliei pe care l-au auzit de pe buzele sale şi care ardea în inimile lor.
88. „Însoţit de două mii de studenţi, a mers la Casa Sfatului. A cerut audienţă pentru el şi pentru însoţitorii lui. În cele din urmă i s-a permis să apară înaintea Senatului. El a declarat că privea la greşeala acestor tineri, ca la greşeala sa şi că din acest motiv merita mai mult să moară el decât ei. I s-a făgăduit că nu va curge niciun strop de sânge şi i s-a poruncit să liniştească simţămintele exaltate ale celorlalţi. Sperând că îşi vor ţine cuvântul, a părăsit Casa Sfatului împreună cu adepţii săi. Dar la câteva ore după ce o mare parte din mulţime se împrăştiase, s-a pornit la îndeplinirea sentinţei de execuţie. Fiind de aşteptat o împotrivire din partea partidei husite, prizonierii au fost duşi la locul execuţiei sub o escortă numeroasă de soldaţi. Pentru că, între timp, creştea în fiecare moment afluenţa de privitori într-o stare de emoţie crescândă, au grăbit execuţia şi au încheiat-o chiar înaintea sosirii la locul stabilit. Însă adepţii lui Huss nu aveau intenţia de a recurge la violenţă. Când călăul, după ce şi-a făcut lucrarea, a strigat: ‚Cel ce va face la fel să se aştepte să păţească la fel’, mulţi din gloată au exclamat dintr-o dată: ‚Suntem cu toţii gata să facem tot aşa şi să suferim în acelaşi chip’.
89. „Această execuţie nu a avut alt efect decât să crească emoţia simţămintelor şi entuziasmul oamenilor, pentru cauza lui Huss. Acei trei tineri puteau fi priviţi de partida căreia aparţineau, ca martiri pentru adevăr. Ar fi imposibil să concepi ceva mai bine calculat ca să promovezi o situaţie, bună sau rea, decât să-i oferi martiri. Unii şi în particular aşa-numitele beguines, ai acestei partide despre care am vorbit mai înainte, şi-au cufundat batistele în sângele victimelor şi le-au tezaurizat ca pe nişte relicve preţioase. O femeie care a fost martoră execuţiei, a oferit pânză albă pentru înfăşurarea trupurilor moarte, iar o altă persoană prezentă, Maestrul Von Jitzin, ataşat de partida lui Huss, s-a grăbit cu un grup de studenţi să însoţească trupurile la Capela Bethlehem. Acolo s-au născut ca sfinţi cu imnuri psalmodiate şi cântece răsunătoare şi au fost îngropaţi cu mari solemnităţi sub îndrumarea lui Huss. Acest eveniment a dat o nouă dimensiune Capelei Bethlehem în ochii partidei lui Huss şi au numit-o Capela celor Trei Sfinţi.
90. „Este sigur că Huss a obţinut un interes major în urma morţii acestor tineri. El a gândit că pe drept puteau fi numiţi martiri pentru adevărul creştin, la fel ca aceia a căror memorie este păstrată în istoria Bisericii. Nimic nu putea fi supus nici celui mai mic reproş. Cu siguranţă că prin predicile sale a contribuit la hrănirea entuziasmului cu care memoria acestor martori pentru adevăr era împărtăşită printre oameni. Dar după cum zvonul public, în astfel de vremuri agitate, nu discerne între diferiţi factori şi pentru că există înclinaţia ca diferitele acțiuni întreprinse într-un angajament să fie lăsate pe umerii unuia care se întâmplă să fie persoana cea mai importantă, tot aşa şi Huss a devenit curând individul către care se arăta că a condus procesiunea de la înmormântarea celor trei tineri. Menţiunea este făcută de abatele din Dola. Ca şi consecinţă, blamul întregii afaceri este aruncat cu ocazia Conciliul de la Constance, asupra lui Huss, însă el putea nega, ajutat de adevăr, că procesiunea fusese pregătită la instigarea sa.
91. „Dar noi putem auzi cuvintele lui Huss, despre aceşti martori ai adevărului, aşa cum sunt redate în cartea sa „De Eclesia”, scrisă într-o perioadă ceva mai târzie. După citarea pasajului din Daniel 11:33 „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea pentru o vreme loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf”, el remarcă: ‚Experienţa ne-a oferit interpretarea corectă a acestor cuvinte - întrucât persoanele făcute învăţate prin harul lui Dumnezeu, oameni simpli şi preoţi, mulţi din exemplul unei vieţi bune, pentru că s-au împotrivit deschis cuvântului înşelător a lui antihrist au căzut sub tăişul sabiei şi avem un exemplu în aceşti trei tineri laici Ioan, Martin şi Stasek care, pentru că au contrazis discipolii mincinoşi ai lui antihrist, au căzut victime’. Apoi, ca aluzie la ce s-a întâmplat după, ca şi efect al acestor tulburări, a adăugat: ‚Dar alţii care au renunţat la vieţile lor pentru adevăr au murit de moartea martirilor sau au fost întemniţaţi şi cu statornicie nu au negat adevărul lui Hristos, preoţi, laici şi chiar femei deopotrivă’.
92. „Primele picături de sânge au fost vărsate, astfel că partida persecutoare a gândit că este inoportun să se hazardeze curând la ceva mai mult. Ei au înţeles pericolul unei încercări de a stopa prin forţă aceste tulburări. Învăţaseră din experienţă la ce grad crescuse entuziasmul oamenilor prin moartea celor trei tineri. Ca şi consecinţă, ceilalţi prizonieri care nu aveau în faţă decât martirajul, au fost lăsaţi liberi. Conflictul dintre cele două partide divizase Universitatea, pentru că dezbaterea despre bulele papale care priveau o indulgenţă şi o cruciadă, continua încă şi devenea mai violentă; partida mai mică era alcătuită din cei care se declarau acum opozanţi ai tuturor doctrinelor wicklifite, dar în favoarea întregului sistem absolutist papal, în vreme ce partida mai mare, era alcătuită din cei care adoptaseră cauza reformei, în fruntea căreia stătea Huss.
93. „Cea dintâi, avea de partea lor pe toţi cei care erau ataşaţi de ierarhie şi presupuneau că se puteau bizui de asemenea pe ajutorul Regelui Wenceslau, de care s-au alăturat în apărarea bulei şi care a emis edictul împotriva opozanţilor săi. Acei opt doctori (cercetători), în fruntea cărora stătea la acea vreme Paletz, ca decan, credeau că erau îndreptăţiţi să reprezinte Facultatea de Teologie. Ei erau acum uniţi în condamnarea celor patruzeci şi cinci de învăţături ale lui Wicklif, deşi unii dintre ei le apăraseră înainte, motiv pentru care Huss îi numeşte cancerizanți. Ei au mărturisit prelaţilor în rezoluţiile anterioare acordul lor împotriva acelor învăţături, iar un proces care, lui Huss i s-a părut retrograd, deşi apărătorilor ierarhiei nu li s-a părut altceva decât un progres, le-a oferit cea mai înaltă satisfacţie. Ulterior au continuat cu condamnarea celor patruzeci şi cinci de învăţături într-o sesiune solemnă.
94. „Acestor declaraţii, ei au adăugat alte şase” după cum urmează:

1). ‚Că este eretic cel care judecă altfel decât Biserica Romană, privind sacramentele şi puterea spirituală a cheilor’;

2). ‚Că în aceste zile, a presupune că marele antihrist este prezent şi guvernează, dar care potrivit credinţei Bisericii şi Sfintei Scripturi şi sfinţilor învăţători, va apărea la sfârşitul lumii, este arătat de experienţă a fi o eroare dovedită’;

3). ‚A spune că hotărârile sfinţilor părinţi şi obiceiurile demne de laudă din Biserică, nu trebuie respectate, deoarece nu se găsesc în Sfânta Scriptură, este o greşeală’;

4). ‚Că relicvele, oasele sfinţilor, hainele şi mantalele celui credincios nu ar trebui venerate, este o greşeală’;

5). ‚Că preoţii nu pot absolvi de păcate şi nu pot ierta păcatele când, deoarece ca și slujbaşi ai Bisericii, acordă şi administrează sacramentele penitenţei, și nu pot proclama că penitentul este dezlegat de păcat’;

6). ‚Că papa nu poate, acolo unde este necesar, să cheme pe credincios sau să-i ceară contribuţii pentru apărarea Scaunului Apostolic, a Bisericii Romane şi a oraşului şi pentru constrângerea şi supunerea opozanţilor şi duşmanilor dintre creştini, în timp ce acordă deplina iertare de toate păcatele celui credincios care, cu loialitate vine să salveze, să arate prin penitenţă şi mărturisire că sunt umili, este o greşeală’.

95. Aceşti opt doctori, pozând în sintagma de „Facultate de Teologie” au cerut magistraturii Pragăi să obţină consimţământul regelui, că „învăţarea şi răspândirea” celor patruzeci şi cinci de articole ale lui Wicklif, să fie interzise printr-un decret regal. Au spus public, de asemenea, că „anumiţi predicatori în a căror istorie se găsesc insurecţii violente, conflicte şi schisme, trebuie aduşi la tăcere”. Au mai afirmat că „aceasta este calea de a restaura pacea printre oameni, mijloace meşteşugit alcătuite, care să dea siguranţa încheierii tuturor conflictelor şi care să permită să vorbească doar unei părţi şi impunerea unei tăceri absolute, celeilalte. Un astfel de edict trebuia acum să fie obţinut de la rege. Regele a fost de acord doar cu o parte din cerere. El a emis de fapt o hotărâre care interzicea predicarea acelor doctrine, sub pedeapsa exilului din ţinut; în acelaşi timp a găsit prilejul să spună Facultăţii că ar fi mai de folos să combată aceste doctrine decât să încerce să le suprime printr-un edict de interzicere. Un decret de interdicţie a predicării unuia sau altuia, este un lucru la care nu ar consimţi niciodată”.
96. În răspunsul către rege, „Facultatea de Teologie” a spus că era imposibil pentru ei să respingă acele doctrine, atâta timp cât Huss refuza să prezinte înaintea lor, sub formă scrisă, ce avea de obiectat împotriva bulelor. Apoi, atât Huss cât şi opozanţii Facultăţii din rândurile susţinătorilor săi, au fost convocaţi înaintea conciliului secret al regelui. Acolo, Huss a citat mai întâi Ioan 18:20 „Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii şi n-am spus nimic în ascuns”. Apoi a continuat: „Am vorbit deschis şi am predat în şcoli şi în templu, în Bethlehem unde maeştri, licenţiaţi, studenţi şi mulţimi de oameni obişnuiţi se adunau şi nimic nu a fost spus în secret prin care să fi căutat să îndepărtez pe oameni de adevăr. În acelaşi timp, sunt pregătit să mă conformez cererii acestor doctori, cu condiţia ca aşa cum m-am obligat să sufăr rugul, dacă voi fi convins că am susţinut vreo doctrină eronată, tot aşa şi cei opt doctori să sufere în comun aceleaşi condiţii”.
97. Doctorii au cerut timp de deliberare şi s-au retras. Au revenit după un scurt timp şi au spus că unul dintre ei s-ar pune garanţie pentru toţi, însă Huss nu a acceptat aceasta pentru că, spunea el, „cu toţii sunt împotriva mea, iar eu stau împotriva lor fără asociaţii mei; nu este corect”. Doctorii nu şi-au dat consimţământul, iar conciliul secret, văzând că nu este nicio speranţă de acord în privinţa punctelor în discuţie, i-a eliberat pe toţi şi după ce i-a povăţuit să încerce să aplaneze problema dintre dânşii - „un sfat care în situaţia unor simţăminte exasperate ar fi trecut nebăgat în seamă şi care poate avea intenţia, pur şi simplu, să lase să se înţeleagă că acel conciliu nu are de a face mai mult cu chestiunea”.
98. În perioada acestor evenimente din Praga, papa a luat din nou cazul lui Huss din mâinile cardinalului căruia i-l încredinţase şi l-a transferat altui cardinal, însărcinându-l „să folosească cele mai severe măsuri împotriva disidenţilor”. Duşmanii lui Huss, din Praga, găsind puterea lor dejucată, au trimis un agent la papă ca să raporteze teribilului Ioan al XXIII-lea, că Huss s-a opus bulelor sale şi indulgenţelor şi din această cauză era „un om periculos, ostil papalităţii”. „Cardinalul a pronunţat acum sentinţa excomunicării asupra lui Huss, în cele mai terifiante formule. Dacă timp de douăzeci de zile persistă în neascultarea faţă de papă, va trebui proclamată interdicţia asupra lui în toate bisericile, în zilele de duminică şi în zilele de sărbătoare, în dangătul tuturor clopotelor şi stingerea tuturor lumânărilor, aceeaşi pedeapsă să fie extinsă către toţi cei care îl vor însoţi. Interdicţia să fie în orice loc care-l va adăposti. Printr-o a doua hotărâre pontificală, oamenii din Praga erau chemaţi să prindă pe Huss şi să-l predea Arhiepiscopului de Praga sau Episcopului din Leitomysl, sau să-l condamne şi să-l ardă, conform legilor. Capela Bethlehem trebuia distrusă din temelie, pentru ca ereticii să nu se mai poată cuibări acolo”.
99. Regele acum tăcea, oferind toată libertatea publicării acestor hotărâri împotriva lui Huss, în acelaşi timp fiind inactiv în încurajarea punerii lor în executare. Pentru duşmanii lui Huss era însă suficient. Împreună cu senatorii vechiului oraş Praga, ei “s-au adunat la sărbătoarea consacrării bisericii din Praga, la 2 octombrie, sub Bernhard Chatek, un locuitor al Boemiei, ca lider al lor, cu scopul de a dispersa adunarea din Capela Bethlehem şi a prinde pe Huss, însă dârzenia cu care au fost întâmpinaţi de mulţimea adunată în jurul lui Huss, i-a determinat să-şi abandoneze planul. S-au întors la Casa Senatului unde s-a decis să se pună, cel puţin în executare, porunca papei de distrugere a Capelei Bethlehem. Când s-a făcut cunoscută această decizie, s-au născut emoţii atât de violente, încât s-a considerat necesar să se abandoneze şi acest plan”.
100. Împuternicitul lui Huss, care prezentase cazul în faţa papei, a făcut public un argument prin care să demonstreze că tot ce s-a făcut în procesul împotriva lui Huss, era fără efect. Huss însuşi “a hotărât ca pe zidurile Capelei Bethlehem să fie gravate câteva cuvinte prin care se arăta lipsa de valabilitate a unei astfel de excomunicări. Când, în cele din urmă, nu a mai avut la îndemână niciun mijloc de îndreptare pământesc, a îndreptat atenţia de la venalitatea Curţii Romei către Acel incoruptibil, drept şi infailibil Judecător, Isus Hristos. După ce a descris greutăţile pe care le-a avut la Cancelaria Romană pentru dreptate, el spune: ‘Dar Curtea Romană care nu se îngrijeşte de oi, fără a căpăta blană, nu a încetat vreodată să ceară bani, de aceea am recurs în cele din urmă la cel mai drept Judecător şi Mare Preot, peste toţi’. Acest mesaj a fost făcut public congregaţiei sale de la amvonul Capelei Bethlehem”.
101. Acest apel a fost considerat de duşmanii săi din Praga, dar şi de papalitatea însăşi, ca fiind cea mai mare ofensă dintre toate. „Este o caracteristică a vremurilor, ca acest act să-i fie interpretat ca un lucru plin de dispreţ faţă de jurisdicţia Bisericii, o manifestare obraznică la adresa papei şi o depăşire a reglementărilor legitime tribunalelor eclesiastice. Abatele din Dola, spune în invectiva sa împotriva lui Huss: ‚Spune-mi, cine a acceptat apelul tău? Din partea cui ai obţinut achitare de jurisdicţia autorităţilor? Să nu spui că de la laici şi surorile tale beguines’”. Clerul praghez era deplin ascultător faţă de papă şi a făcut publice excomunicarea şi interdicţia cu tot ceremonialul extrem de impresionant. „Toate amvoanele care făcuseră publice interdicţia împotriva lui Huss, au respectat-o cu stricteţe: nu se administra niciun sacrament, nu era permisă nicio înhumare eclesiastică. O asemenea stare de lucruri ne mai întâlnită provoacă cele mai violente tulburări printre oameni”. Arhiepiscopul de Praga, istovit de uneltiri, dispute şi tulburări, demisionează la sfârşitul anului 1412. Succesorul său este „un zelos apărător al ierarhiei şi mai doritor decât înaintaşul său, către măsuri severe pentru susţinerea acesteia”.
102. Regele sileşte acum pe Huss să părăsească, în interesul păcii, Praga, pentru un timp. Huss a consimţit, dar pace nu a fost, pentru că opoziţia însăşi, nu avea pace. Ei persistau în prezentarea problemei, ajungând întotdeauna înapoi la „doctrinele eronate ale lui Wicklif”. Dându-şi seama că absenţa lui Huss din Praga, nu a adus linişte, regele abordează partida papei cu speranţa obţinerii păcii. Înainte de Crăciunul anului 1412, era deja convocat la Praga, „colegiul nobililor vechi ai ţinutului, cu scopul de a se sfătui despre restaurarea păcii şi salvarea bunului nume al poporului din Boemia în ţări străine”. Acum s-a decis convocarea „unui sinod naţional” cu acelaşi scop, înaintea căruia să se prezinte conducătorii celor două părţi. Se plănuise, pentru prima oară, ca acest sinod să aibă loc într-un oraş mic, în afara Pragăi, astfel încât să poată fi prezent şi Huss, dar în cele din urmă s-a ţinut la Praga în absenţa acestuia, însă el a fost reprezentat de procuratorul său care a citit o dare de seamă din partea lui. Facultatea de Teologie a celor opt doctori, era condusă de Stephen din Paletz şi Stanislau din Znaim, susţinută de Arhiepiscopul Ioan de Fier, din Leitomysl.
103. “Facultatea de Teologie a găsit cauza întregii schisme, în apărarea celor patruzeci şi cinci de doctrine eronate ale lui Wicklif şi a insistat ca acuzarea lor, să fie riguros respectată, iar decizia Bisericii Romane să fie prezentată punct cu punct. În viziunea lor, papa era capul Bisericii iar colegiul cardinalilor era trupul. Ei au găsit erori, mai ales în doctrinele larg răspândite despre puterea cheilor, împuternicite în Biserică; erori cu privire la ierarhie, la cele şapte sacramente, venerarea rămăşiţelor şi la indulgenţe. Au considerat că toate aceste abateri au o singură cauză şi anume că partida nu a admis o altă autoritate decât Sfintele Scripturi explicate în sensul agreat, contrar doctrinei Bisericii şi a întregului creştinism. Pe de altă parte, priveau la dânşii ca la nişte oameni care deţineau în exclusivitate adevărul pentru că erau în acord cu doctrinele Bisericii Romane şi ale creştinismului întreg. Ei cereau cu insistenţă în toate privinţele, nediferenţiat, supunere necondiţionată faţă de Biserica Romană, printre care recunoaşterea ultimelor hotărâri ale papei şi procesul împotriva lui Huss. Neascultarea poruncilor superiorilor lor, din partea lui Huss şi a partidei sale, era pentru ei cea mai mare fărădelege. Interdicţia trebuia să fie strict respectată, iar ordinul prin care se interzicea lui Huss să predice, trebuia să rămână în vigoare. Susţineau că, întrucât procedurile împotriva lui Huss fuseseră acceptate de trupul colectiv al clerului din Praga, iar aceștia se supuneau lor, toţi trebuiau să facă la fel, deoarece acestea se referă numai la lucrurile fără valoare, nimic bun nefiind interzis şi nimic rău nefiind poruncit, şi nu era treaba clerului din Praga, să judece dacă surghiunul pronunţat împotriva lui John Huss era unul drept sau nedrept. Asupra acelora care susţineau în mod public acele lucruri care din punctul lor de vedere erau eretice se cerea o pedeapsă severă. Propunerile de pace nu priveau nimic altceva decât o suprimare totală a uneia dintre părţi şi triumful celeilalte.
104. “De cealaltă parte, Huss a început prin stabilirea principiului că doar Sfintele Scripturi reprezintă autoritatea finală; nu trebuie cerută niciun fel de ascultare dacă era în contradicţie cu învăţătura lor. Ca răspuns la provocarea ascultării interdicţiei şi exilului, el spunea: ‘Este acelaşi lucru cu a argumenta că, deoarece judecata care L-a declarat pe Hristos trădător, făcător de rele şi demn de moarte a fost aprobată de corpul colectiv al preoţilor Ierusalimului, ea trebuie tolerată’. Privind la chestiune din acest punct de vedere, el era conştient că nu exista erezie în el, nici nu putea vedea vreun temei pentru susţinerea existenţei ereziilor în Boemia, de aceea a cerut ca ei să revină la convenţia încheiată mai înainte sub Arhiepiscopul Zbynek. A declarat că era pregătit să scape de acuzaţia de erezie în faţa oricărui om sau dacă nu să sufere rugul, sugerând acuzatorilor săi să se supună aceloraşi condiţii. Cel care îşi asumă acuzarea altuia, de erezie, ar trebui să se prezinte și să ia acest angajament, însă dacă nu a putut fi găsit nimeni care să o facă, atunci să se spună din nou că nu a existat erezie în Boemia”.
105. Acestui comitet adunat în sesiune ordinară „i s-a înaintat o rezoluţie din partea unuia dintre cei mai zeloşi prieteni ai lui Huss, Maestrul Jacobellus din Meis” în sensul că „dacă problema aflată acum în dezbatere, are legătură cu restaurarea păcii, ar trebui mai întâi să se stabilească despre ce pace este vorba, fie pace cu lumea, fie pacea cu Dumnezeu. Pacea cu Dumnezeu depinde de păzirea poruncilor divine. Originea conflictului este aceasta: încercările unora de a aduce înapoi pacea cu Dumnezeu au întâmpinat o rezistenţă ne-sfântă şi violentă din partea altora. Totuşi, pacea lumii fără pacea creştină şi divină este nestatornică, la fel cum este şi lipsită de valoare. Fie ca, regele să aibă cel dintâi gândurile păcii lui Dumnezeu, iar cealaltă va veni de la sine”.
106. Arhiepiscopul Ioan de Fier, a aprobat propunerile partidei pontificale şi s-a declarat cu putere împotriva celor ale partidei lui Huss. A îndemnat ca toate scrierile în limba poporului din Boemia legate de subiecte religioase care contribuiseră într-o manieră specială la răspândirea ereziei să fie condamnate, iar citirea lor interzisă, de aceea scopul adunării acestui sinod nu a fost atins în niciun fel: pacea nu era mai aproape decât înainte, astfel că adunarea s-a suspendat.
107. Regele a făcut totuşi încă un efort. A numit un comitet de patru persoane, pe care „l-a împuternicit să ia orice măsură necesară pentru restabilirea armoniei şi a liniştii în măsura în care cele două părţi se obligau, sub pedeapsa unei pierderi pecuniare şi a unei interdicţii pentru ţară, să respecte decizia acestui comitet”. Însă nici nu s-a mai încercat să se formuleze termenii acordului, că totul era din nou în confuzie. Chiar prima lor propunere trebuia să fie o expresie a „concordiei celor două părţi cu credinţa Bisericii în privinţa sfintelor sacramente şi a autorităţii acesteia”. Dar la aceasta Paletz a protestat pentru că ceea ce el şi Facultatea apărau era temeiul Bisericii însăşi şi nu pricina uneia dintre părţi. El a spus că opoziţia era partida, în timp ce ei erau Biserica şi că „niciodată nu ar admite ca el şi ai săi să fie numiţi partidă”. Paletz a prezentat apoi propria definiţie a Bisericii: „Prin Biserică trebuie să se înţeleagă corpul cardinalilor cu papa, ca și conducător al lor”.
108. Reprezentantul lui Huss a cedat cererii comitetului, ca partida lui Huss să fie de acord cu Biserica şi să accepte deciziile Bisericii „aşa cum fiecare creştin credincios se cuvine să le primească şi să le înţeleagă”. Paletz şi Znaim au insistat că acesta era doar un pretext sub care se ascundeau dezacordul şi ascultarea. Problema a fost dezbătută timp de două zile. În cea de a treia zi Paletz şi asociaţii săi, nu s-au prezentat şi au acuzat comitetul de „slăbiciuni şi părtinire”. Regele considera acum pe cei care protestaseră astfel şi au împiedicat compromisul, a fi „susţinători ai schismei, neloiali angajamentului sub care au garantat că se vor supune deciziei comitetului şi i-a destituit din poziţiile lor şi i-a exilat din ţară”.
109. În tot acest timp Huss a avut pace, petrecându-şi timpul în castele ce aparţineau prietenilor săi şi unde era foarte bine venit. Şi-a dedicat acele zile studiului Scripturilor şi privirii generale a marilor probleme care erau în dezbatere. Acea întrebare despre ce era Biserica şi care a provocat o criză înaintea comitetului, a fost preluată şi analizată în această perioadă de odihnă. Lucrarea este intitulată „Cu privire la Biserică” şi este „cea mai importantă dintre lucrările sale” nu doar prin ea însăşi, ci şi din faptul că este „cea mai pomenită în procesul împotriva sa şi care l-a condus la rug”, în Conciliul de la Constance. Principalele puncte ale acestei scrieri sunt prezentate în continuare.
110. „Noi trebuie să privim corpul clerical, ca fiind alcătuit din două secţiuni: clerul lui Hristos şi clerul lui Antihrist. Clerul creştin recunoaşte pe Hristos ca şi conducător al lor şi legea Sa. Clerul lui antihrist se sprijină în cea mai mare parte sau cu totul pe legi omeneşti sau legile lui antihrist şi totuşi pretinde că este clerul lui Hristos şi al Bisericii ca să ademenească pe oameni printr-o ipocrizie vicleană, iar două grupări care sunt atât de direct opuse una alteia, trebuie în mod necesar să fie guvernate de două capete contrarii alături de legile lor proprii.
111. Citând cuvintele lui Hristos: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” el spune: „Acolo deci ar fi o Biserică adevărată şi deosebită unde sunt adunaţi trei sau patru până la numărul complet al celor aleşi şi în acest sens este adeseori folosit termenul Biserică în Noul Testament. Toţi cei drepţi care acum, în arhiepiscopatul din Praga, trăiesc sub domnia lui Hristos şi în special cei aleşi, sunt adevărata Biserică a Pragăi. Noi suntem uimiţi să vedem cu ce neruşinare, cei care sunt cei mai devotaţi lumii, care duc o viaţă materială şi dezgustătoare, care sunt cel mai departe de o umblare cu Hristos şi cei mai neroditori în îndeplinirea sfaturilor şi poruncilor lui Hristos, cu ce obrăznicie lipsită de teamă astfel de persoane afirmă că ei sunt conducători sau membri eminenţi ai Bisericii, mireasa lui Hristos”.
112. „Doar Hristos este Capul atotsuficient al Bisericii. Biserica nu are nevoie de altcineva şi în aceasta constă unitatea sa. Dacă un creştin în legătură cu Hristos era capul Bisericii universale, ar trebui să recunoaştem că un astfel de creştin era Hristos Însuşi sau că Hristos îi era subordonat şi doar simplu membru al Bisericii, de aceea apostolii nu s-au gândit vreodată să fie altceva decât slujitori ai acelui Cap şi unelte umile ale Bisericii, mireasa Sa şi niciunul dintre ei, nu şi-a închipuit sau afirmat, cu excepţia Sa, că era capul sau mirele Bisericii. Hristos era atotsuficientul Conducător al Bisericii, după cum a dovedit-o pe durata a trei sute de ani de existenţă a Bisericii şi încă mai este, perioadă în care a fost cea mai prosperă şi cea mai fericită. Legea lui Hristos este cea mai eficientă în a decide în problemele eclesiastice, pentru că Dumnezeu Însuşi a oferit-o cu acest scop. Persoana lui Hristos este Stânca proclamată de Petru, pe care Hristos Şi-a întemeiat Biserica şi motivul pentru care va ieşi triumfătoare din toate conflictele sale.
113. „Papa şi cardinalii pot fi partea cea mai eminentă a Bisericii în privinţa demnităţii, totuşi doar în cazul în care urmează cu mai multă grijă modelul lui Hristos şi lasă deoparte fastul şi ambiţia întâietăţii, pot sluji într-un mod mai activ şi umil pe mama lor, Biserica. Procedând însă contrar, ei au devenit urâciunea pustiirii: o instituţie opusă umilului trup al apostolilor Domnului Isus Hristos. De ce nu ar fi Hristosul, care la Cina Sfântă oferea credincioşilor privilegiul participării Personale într-un mod sacramental şi spiritual, de ce deci nu ar fi El mai dăruit decât papa care, fiind la o distanţă mai mare de opt sute de mile de Boemia nu poate, prin el însuşi, să acţioneze direct asupra simţămintelor şi mişcărilor credincioşilor din Boemia aşa cum este de datoria unui cap să o facă! Ar fi de ajuns atunci să se spună că papa este un reprezentant al lui Hristos şi ar fi fost bine pentru el dacă era un slujitor credincios (pre)destinat să contribuie la slava Capului său - Isus Hristos.
114. „Papalitatea, prin care s-a dat Bisericii un cap vizibil, îşi trage originile de la împăratul Constantin, pentru că până la darul lui Constantin, papa era doar un tovarăş al altor episcopi. Dacă Atotputernicul Dumnezeu nu a putut da alţi succesori adevăraţi apostolilor decât papa şi cardinalii, înseamnă că puterea împăratului, un biet om, prin care papa şi cardinalii au fost instituiţi, a pus limite puterii lui Dumnezeu. Întrucât Atotputernicul Dumnezeu este în măsură să îndepărteze prerogativele tuturor acelor împăraţi şi să aducă încă odată înapoi Biserica Sa la condiţia în care toţi episcopii vor fi la acelaşi nivel, aşa cum au fost înainte de darul lui Constantin, este limpede că El poate oferi şi altora, pe lângă papi şi cardinali, calitatea de urmaşi adevăraţi ai apostolilor pentru slujirea Bisericii aşa cum au făcut-o apostolii.
115. „Este limpede că cele mai mari erori şi cele mai mari schisme s-au produs din pricina acestui (vizibil) cap al Bisericii şi că ele au continuat să se înmulţească până în ziua de astăzi, pentru că înainte ca un astfel de cap să fie instituit de împărat, Biserica aduna constant la virtuţile ei, dar după numirea unui astfel de conducător, relele au sporit continuu şi nu va fi un sfârşit al acestor lucruri până când acest cap, cu trupul său, nu va fi adus înapoi la normele apostolilor. Hristos poate conduce mai bine Biserica Sa prin adevăraţii Săi discipoli împrăştiaţi în întreaga lume, fără astfel de monştri ai capetelor suverane. Facultatea de Teologie a numit pe papă, ‚garantul, biruitorul şi atotsuficientul ajutor pentru Biserica sa’. Nicio fiinţă creată nu poate deţine acest loc. Această exprimare poate fi aplicată doar lui Hristos. El singur este garantul, biruitorul şi atotsuficientul adăpost al Bisericii Sale, pentru călăuzire şi iluminare. ‚Fără Mine nu puteţi face nimic!’ Ioan 15:5
116. „Biserica nu este lezată ci dimpotrivă, are beneficii din faptul că Hristos nu mai este prezent într-un mod vizibil. El Însuşi a spus ucenicilor Săi şi deci tuturor urmaşilor Săi: „Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc, căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar dacă MĂ duc, vi-L voi trimite” Ioan 16:7. Este limpede aşa cum Adevărul Însuşi mărturiseşte, că este un lucru binevenit pentru Biserica militantă, că Hristos a urcat la cer, pentru că altfel prezenţa Sa trupească şi vizibilă pe pământ ar fi păgubit-o. Acum, Bisericii i se oferă suficientă călăuzire printr-o îndrumare invizibilă şi nu ar avea nevoie de una vizibilă de care să fie făcută dependentă. Să presupunem că papa care merge, la vedere, printre oameni, ar fi un dascăl la fel de bun ca Acel făgăduit Spirit al Adevărului datorită căruia nu este nevoie să se meargă la Roma sau la Ierusalim pentru că El este prezent peste tot căci umple lumea, chiar şi atunci un cap vizibil nu ar fi „bun” pentru Biserică. Să presupunem de asemenea că papa ar fi un adăpost la fel de garantat, biruitor şi atotsuficient pentru toţi fiii Bisericii ca şi Spiritul Sfânt; ar urma să credem că există o a patra persoană în cadrul Trinităţii divine.
117. „Acest Spirit, în absenţa unui papă vizibil, a inspirat pe profeţi să prezică viitorul mirelui Bisericii, a întărit pe apostoli să răspândească evanghelia lui Hristos în întreaga lume, a condus pe idolatri la închinarea către un singur şi unic Dumnezeu şi nu încetează nici chiar acum să instruiască pe mireasă şi pe fiii ei, să-i asigure şi să-i conducă în toate cele care sunt necesare mântuirii. Aşa cum apostolii şi preoţii lui Hristos, au dirijat cu îndemânare problemele Bisericii înainte să existe slujba pontificală, o vor face din nou dacă s-ar întâmpla, fiind posibil, ca niciun papă să existe până în ziua judecăţii, pentru că Hristos este în măsură să conducă Biserica Sa în cele mai bune condiţii prin prezbiterii Săi credincioşi, fără un papă. Cardinalii, ocupaţi cu afacerile lor lumeşti, nu pot învăţa şi călăuzi pe membrii Bisericii universale şi a Domnului Isus Hristos, prin predici, învăţături de credinţă şi preceptele Domnului. Dar sărmanii şi umilii preoţi ai lui Hristos care şi-au curăţat inimile de ambiţie şi necinstirile lumii, ei înşişi călăuziţi de harul Domnului nostru Isus Hristos învaţă şi călăuzesc pe fiii Bisericii, siliţi de darul Spiritului Sfânt şi le oferă siguranţă prin poveţele credinţei şi recomandările necesare salvării. Biserica are tot ce este necesar în călăuzirea Spiritului Sfânt şi nu se cuvine să ceară nimic altceva, pentru că orice altceva ar fi un înlocuitor al Acestuia”.
118. Stanislau din Znaim, afirmase că Biserica nu putea fi lăsată de Hristos fără un cap vizibil, căci ar fi lăsat-o într-o stare de mare încurcătură. La aceasta, Huss a răspuns: „Departe de inimile noastre să exprimăm un sentiment atât de eretic ca acesta, deoarece contrazice flagrant declaraţiile evangheliei. Cum poate fi Biserica într-o stare de disconfort dacă îl are pe Mire cu ea până la sfârşitul lumii? Când are alinare sigură şi o făgăduinţă care nu dă greş, făgăduinţa cuvintelor lui Hristos că, dacă cerem orice în numele Său, Tatălui, El ne va da? Iar ce rugăm pe Mire El va face. De la niciun papă, Biserica nu poate obţine aşa ceva”.
119. Este interesant de remarcat că Militz, Matthias din Janow şi Huss, cu toţii au propovăduit că în ultimele zile ale lui antihrist şi ale Bisericii va fi vizibilă la lucru, puterea minunilor care se vor manifesta mai mult din partea lui antihrist decât din partea lui Hristos. Iată declaraţia lui Huss: „Antihrist va avea puterea minunilor înşelătoare. (Vezi Mat. 24:13; Luca 21:19; Rev. 14:12). În vremurile de pe urmă minunile trebuie să fie restrânse. Ea (Biserica lui Hristos) trebuie să umble de colo-acolo, doar sub forma unui slujitor, ea trebuie să fie încercată prin răbdare. (Vezi Mat. 24:24; Marcu 13:22; Rev. 3:10). Minunile mincinoase ale slujitorilor lui antihrist trebuie să servească la încercarea credinţei. (Vezi "Marea Controversa" Vol. IV, cap. XXXIX, prg. 31). Prin puterea sa intrinsecă, credinţa se va putea păstra în cel ales, superioară tuturor artelor înşelătoriei. Profeţia este învăluită în întuneric, darul vindecării îndepărtat; puterea autorităţii rapid diminuată; cuvântul de învăţătură adus la tăcere; minunile reţinute. Providenţa divină nu suspendă cu totul aceste lucruri, dar ele nu trebuie să se manifeste făţiş şi cu mare diversitate, ca în vremurile de dinainte.
120. „Toate acestea sunt totuşi, în acest fel rânduite de un minunat plan al providenţei divine pentru ca mila şi dreptatea lui Dumnezeu să poate fi descoperite cu exactitate. În timp ce Biserica lui Hristos trebuie, după îndepărtarea darurilor minunilor, să se prezinte într-o smerenie mai mare, căci cei drepţi o venerează din pricina speranţei binelui ceresc şi nu pentru semnele vizibile sau răsplata pentru viaţa aceasta, pe de altă parte va fi o mai rapidă manifestare a temperamentului celui nelegiuit care, dispreţuind lucrurile invizibile pe care Biserica le făgăduieşte, se lipeşte repede de semnele vizibile.
121. „Această formă de slujire a adevăratei Biserici în care puterea divinului invizibil este tot ce atrage, în contrast cu abundenţa minunilor înşelătoare din Biserica lumească a lui antihrist şi care apare în slavă vizibilă, (vezi “Tragedia Veacurilor”, Vol. 4, cap. 39, paragraful 31), slujeşte ca mijloace de separare a celor aleşi de cei desfrânaţi. Cei aleşi trebuie să treacă prin această încercare scoţând la iveală caracterul lor autentic, în vreme ce cei desfrânaţi vor fi înşelaţi potrivit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. Din acest motiv, cei care se fac cunoscuţi prin minuni, sunt mai degrabă slujitorii lui antihrist decât slujitorii lui Hristos. Este o minune mai mare să mărturiseşti adevărul şi să practici neprihănirea, decât să aduci la îndeplinire lucrările miraculoase pentru simţurile exterioare. Preotul sau diaconul care-şi iubesc vrăşmaşii dispreţuiesc bogăţiile, nu dau valoare slavei acestei lumi, evită să se încurce în afaceri lumeşti şi cu răbdare îndură ameninţări teribile, chiar şi persecuţii de dragul evangheliei - un asemenea preot sau diacon, face minuni şi dă mărturie că este discipol autentic al lui Hristos”.
122. Conciliul de la Constance se apropia şi întrucât marele obiectiv declarat al acestuia era „reformarea Bisericii la nivelul conducerii şi membrilor”, Huss dorea foarte mult să fie acolo şi să dea mărturie pentru adevăr. Ştia însă că trebuie să-şi rişte viaţa şi a mărturisit în scris: „Întemeiat pe Hristos, acel Martor pe care nicio mulţime de martori nu-L poate îndepărta de la adevăr, pe care Curtea Romană nu-L poate înspăimânta, pe care niciun dar nu-L poate corupe şi nicio putere să-L biruiască, voi mărturisi evanghelia adevărului, atât timp cât El îmi va da harul să o fac. În privinţa sfatului Facultăţii, cu ajutorul lui Hristos, nu l-aş fi primit nici dacă aş fi stat în faţa unui rug pregătit pentru execuţia mea. Şi sper că moartea va îndepărta mai curând pe mine sau pe cei doi care au părăsit adevărul (Stephen Paletz şi Stanislau din Znaim), din cer sau din iad, decât să fiu influenţat să adopt opiniile lor, pentru că îi ştiu pe amândoi oameni care în vremurile de dinainte mărturiseau cu sinceritate adevărul aşa cum era în Hristos, însă biruiţi de teamă au ajuns să măgulească pe papă şi să mintă.
123. „Dacă nu voi putea face adevărul liber în toţi, nu voi ajunge totuşi duşman al adevărului şi mă voi împotrivi până la moarte, compromisurilor cu minciuna. Să existe pământul cât timp Dumnezeu îngăduie! O moarte vrednică este mai bună decât o viaţă nereuşită. Nu se cuvine vreodată să păcătuieşti din teamă de moarte. A încheia această viaţă prin harul lui Dumnezeu înseamnă să termini cu suferinţa. Cu cât cineva cunoaşte mai mult din adevăr, cu atât trebuie să lucreze mai greu. Cel care rosteşte adevărul îşi rupe gâtul. Cel care se teme de moarte pierde bucuria de a trăi. Adevărul triumfă peste toate; izbânda este a aceluia care moare pentru adevăr, pentru că nicio nenorocire nu-l poate atinge, dacă niciun păcat nu-l stăpâneşte! Binecuvântaţi sunteţi voi când, spunând Adevărul, oamenii vă blesteamă. Aceasta este temelia pe care clădesc, aceasta este hrana sufletului pe care mi-l împrospătează în lupta împotriva tuturor adversarilor adevărului. În ceea ce priveşte dezonoarea regelui şi a ţinutului, ce rău poate fi dacă regele este bun şi cel puţin o seamă din locuitori sunt buni? Hristos a trecut prin cel mai mare blam împreună cu aleşii Lui, cărora le-a spus (vezi Ioan 16:2; Matei 10:21,22): ,,Veţi fi trădaţi de părinţii voştri şi de rudele voastre, care este mai mult decât a fi ocărât de Stanislau sau Paletz”.
124. Rectorul Universităţii din Praga a scris lui Huss o epistolă de consolare. Acestuia, Huss i-a răspuns: „Plin de recunoştinţă accept această consolare în timp ce eu îmi concentrez atenţia pe acele versete ale Scripturii în care mă încred pe deplin, că dacă eu sunt un om neprihănit, nimic nu mă poate tulbura sau să mă determine să mă abat de la adevăr. Şi dacă trăiesc sau voi trăi devotat lui Hristos, atunci în numele lui Hristos, trebuie să sufăr persecuţii, căci dacă I s-a potrivit lui Hristos să sufere şi apoi să intre în slava Sa, cu siguranţă, la fel ni se cuvine şi nouă, biete creaturi, să luăm crucea şi să-L urmăm în suferinţele Sale. Vă asigur că persecuţia nu mă va tulbura niciodată dacă păcatele mele şi corupţia poporului creştin nu-mi dau bătăi de cap, pentru că ce rău ar putea să-mi facă, să pierd bogăţiile acestei lumi, care nu sunt decât o zgură? Ce rău, să pierd favoarea lumii ce ar putea să mă îndepărteze de calea lui Hristos? Ce rău să sufăr, ocara care dacă este îmbrăcată în răbdare curăţă şi schimbă pe copiii lui Dumnezeu încât ei strălucesc ca soarele în împărăţia Tatălui lor? Şi în cele din urmă, ce rău, să mi se ia biata viaţă care înseamnă moartea, când cel care o pierde se leapădă de moarte şi găseşte adevărata viaţă? Dar nu pot înţelege cei care sunt orbiţi de fast, onoare şi avariţie, prin care unii au fost amăgiţi de la adevăr prin teamă, acolo unde nimic nu era de temut.
125. „În privinţa trupului meu, sper prin Domnul Isus Hristos, dacă mila îmi dă puterea, să-l dau, întrucât nu mai doresc să trăiesc în această lume mizerabilă, dacă nu pot să mă sensibilizez împreună cu alţii la pocăinţă potrivit voinţei lui Dumnezeu. Aceasta îţi doresc şi ţie şi te îndemn, în Domnul Isus Hristos, alături de colegii din conducere, să fii gata pentru încercare, pentru că trebuie să înceapă mai întâi cu apariţia lui antihrist şi apoi lupta va continua cu multă îndârjire. Iar gâsca (un joc de cuvinte cu numele Huss, care înseamnă gâscă), trebuie să-şi fluture aripile împotriva aripilor lui Behemoth (obs. - creatură gigantică, monstruoasă) şi împotriva cozii care întotdeauna ascunde urâciunea lui antihrist. Domnul va distruge coada, iar pe profeţii ei îi va nimici, de exemplu papa şi profeţii lui, maeştrii, dascălii şi alţi studenţi în drept, care sub numele prefăcut al sfinţeniei ascund urâciunea fiarei. Papalitatea este urâciunea propriei zeificări în locul sfânt. Vai atunci de mine, dacă nu predic despre acest monstru, dacă nu o deplâng sau nu scriu despre ea”.
126. Într-o epistolă adresată oamenilor săi din Capela Bethlehem a spus: „Rugaţi-vă pentru cei care predică cu har adevărul lui Dumnezeu şi rugaţi-vă şi pentru mine ca să pot scrie din belşug şi să propovăduiesc împotriva lui antihrist, şi ca Dumnezeu să mă conducă în luptă când sunt în cea mai mare strâmtorare, ca să pot fi în stare să susţin adevărul Său, pentru că ştiu că nu mă micşorez dacă renunţ la acest biet trup, pentru adevărul lui Dumnezeu, când sunt încredinţat că nu există nicio lipsă în predicarea cuvântului lui Dumnezeu şi acel adevăr al evangheliei, este zilnic, mai larg răspândit. Doresc însă să trăiesc de dragul celor care au parte de brutalitate şi care au nevoie de predicarea cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca astfel, răutatea antihristului să fie descoperită ca o avertizare pentru cel smerit. Din acest motiv eu predic în alte locuri slujind pentru toţi cei care se găsesc acolo, căci ştiu că voinţa lui Dumnezeu este împlinită în mine, fie că va fi printr-o moarte pregătită de antihrist, fie datorată bolii. Dacă vin la Praga, sunt sigur că duşmanii mei vor minţi în aşteptarea mea şi te vor persecuta, ei care nu slujesc lui Dumnezeu şi împiedică şi pe alţii să o facă. Să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru ei, căci se pot găsi aleşi care pot fi întorşi la cunoaşterea adevărului”.
127. În pregătirea Conciliului de la Constance, împăratul Sigismund era îndemnat de conducătorii Bisericii, să evalueze situaţia din Boemia, asupra unei probleme deosebite care trebuia luată în consideraţie în cadrul conciliului. A fost de acord şi pentru a o îndeplini era esenţial ca Huss să fie acolo. Regele Wenceslau al Boemiei, era fratele Împăratului Sigismund. Împăratul „a invitat pe fratele său, Regele Wenceslau să trimită pe Huss la Constance, făgăduind să-i ofere lui Huss, o supraveghere sigură”. El a instruit pe unul din cei doi cavaleri, care erau mesagerii lui pentru rege, să informeze pe Huss că a dat suficiente dispoziţii ca să fie audiat înaintea conciliului şi dacă nu se va supune deciziei acestuia, se va întoarce nevătămat în Boemia. Această supraveghere a fost primită de Huss doar după sosirea sa la Constance şi atunci a fost luat necondiţionat sub protecţia împăratului şi a imperiului. Se spunea: „Să laşi pe Jan Huss să treacă, să se oprească, să rămână şi să se întoarcă în mod liber, fără vreo oprelişte de orice fel”.
128. Înainte de a pleca la Constance, Huss a mai efectuat o vizită la Praga, în august 1414. Acolo, printr-o notificare ,lasată pe toate uşile bisericilor, el invita pe fiecare om căruia îi făcea plăcere, să vină să-l convingă de erezie înaintea arhiepiscopului sau înaintea unui sinod convocat de arhiepiscop. Dar sinodul l-a informat că era prea ocupat cu alte probleme ale regatului ca să mai poată aborda chestiunea. El le-a cerut să-i dea un certificat în acest sens, după care a avut o discuţie cu arhiepiscopul la sfârşitul căreia, arhiepiscopul „a făcut pentru el o declaraţie prin care afirma că nu l-a găsit vinovat de nicio erezie; că nu are nimic împotriva lui, cu excepţia că a rămas atât de mult sub condamnare şi că nu are niciun sfat pentru el, în afară că ar putea obţinea ridicarea interdicţiei cât mai curând posibil”. În plus, a obţinut o analiză a crezului său sub îndrumarea inchizitoriului papal, care „a oferit de asemenea o mărturie prin care adeverea că nu a găsit nimic eretic în el”.
129. Înainte de a pleca din Praga, Huss a scris împăratului, mulţumindu-i că a luat asupra sa necazul acesta. El a spus: „Îmi voi încredinţa cu umilinţă viaţa mea acestei cauze şi sub conducerea sigură a protecţiei voastre, voi apărea cu voia Celui Preaînalt în faţa Conciliului de la Constance, care va urma”. A cerut împăratului să facă în aşa fel, încât să fie posibil să mărturisească public credinţa în cadrul conciliului „pentru că nu am propovăduit nimic în secret şi doresc să fiu ascultat, să fiu examinat, să predic şi cu ajutorul Spiritului Divin, să răspund tuturor celor care sunt hotărâţi să mă acuze public şi nu în secret şi sper că nu-mi va fi teamă să mărturisesc pe Domnul Hristos, iar dacă va trebui, să mor pentru legea Sa care este cea mai adevărată”. Împăratul a făgăduit lui Huss că, „situaţia sa va fi condusă către un rezultat fericit”, pentru care Huss i-a mulţumit din nou pentru intenţiile sale prietenoase şi a adăugat: „pe care, de asemenea, Majestatea Voastră le va aduce la îndeplinire pentru onoarea Regelui regilor”.
130. O parte din prietenii săi l-au avertizat să nu se încreadă prea mult în cuvântul împăratului. Unul din congregaţia sa, un croitor, aşteptând să-şi ia rămas bun, a spus: „Dumnezeu să fie cu tine la greu şi cred că te vei întoarce nevătămat, dragă maestre Jan şi cel mai statornic în adevăr! Nu regele Ungariei, ci Regele cerului, te va răsplăti cu tot ce-i bun pentru instruirea folositoare şi adevărată pe care am primit-o de la tine”. Într-o epistolă către congregaţia sa, cu o zi înainte de a părăsi Praga, pe 10 octombrie 1414, Huss a spus: „Voi ştiţi, fraţii mei, că v-am instruit multă vreme în credinţa cea bună, aşezând în faţa voastră cuvântul lui Dumnezeu: nu lucruri care să vă îndepărteze de credinţa în Hristos, și nu doctrine false. Am căutat întotdeauna şi întotdeauna voi căuta binele vostru, atât timp cât voi trăi. Acolo vor fi mai mulţi împotriva mea, în conciliul duşmanilor mei, decât au fost împotriva Mântuitorului nostru, mai întâi din numărul episcopilor şi maeştrilor, apoi din cel al prinţilor acestei lumi şi a fariseilor. Dar eu îmi pun speranţa în Dumnezeu, Atotputernicul meu Salvator, că pe temelia făgăduinţei Sale şi ca răspuns la rugăciunile voastre arzătoare, El îmi va da înţelepciune şi pricepere buzelor, astfel încât să fiu în stare să le stau împotrivă. El îmi va da şi un spirit care să dispreţuiască persecuţiile, întemniţarea şi moartea, pentru că vedem că Hristos Însuşi, a suferit de dragul aleşilor Săi dându-Se exemplu ca să pătimim toate lucrurile pentru El şi pentru mântuirea noastră. Cu siguranţă nu poate pieri cel care crede în El şi stăruieşte în adevărul Său”.
131. „Dacă moartea mea poate aduce slavă numelui Său, atunci El să o grăbească şi să-mi ofere harul să pot îndura cu curaj, orice rău care se poate abate asupra mea, însă dacă este mai bine să mă întorc la voi, atunci să implorăm pe Dumnezeu pentru aceasta, aşa încât să revin la voi fără a pătimi vreun rău - adică fără vreo pagubă adusă adevărului Său, ca să putem avea de aici înainte, o înţelegere mai limpede, să distrugem doctrinele lui antihrist şi să lăsăm în urma noastră un bun exemplu frăţietăţii. Probabil că nu mă veţi mai vedea niciodată la Praga, dar dacă Dumnezeu, în mila Sa, mă va aduce la voi din nou, voi fi cu un curaj mai neobosit ca să continui în legea Domnului şi în special când ne vom întâlni în slava eternă. Dumnezeu este iertător şi drept şi dă pace alor Săi aici şi după moarte. Fie ca El să privească peste voi, Cel care ne-a făcut curaţi, oile Sale, prin sângele Său sfânt şi preţios care este garanţia veşnică a salvării noastre. Şi ca să fiţi în stare să împliniţi voinţa Sa, şi aţi şi împlinit-o, fie ca El să vă dea pacea şi slava eternă prin Domnul Isus Hristos, împreună cu toţi cei care stau pe adevărul Său”.
132. Pe 11 octombrie 1414, a plecat la Constance însoţit de doi cavaleri, Wenzel din Duba şi Joan din Chlum, care erau autorizaţi de împărat să-l protejeze împotriva oricărui fel de rău. Era de asemenea în compania secretarului lui Chlum, un prieten sincer al lui Huss şi a preotului John Cardinalis, delegatul Universităţii din Praga la acest Conciliu şi el un sincer prieten pentru Huss. Pe tot parcursul drumului, oriunde se opreau, puneau anunţuri publice în limba boemă, în latină şi în germană, oferind oricui dorea să-i vorbească despre credinţa sa, o dare de seamă a convingerilor sale religioase şi să probeze că era foarte departe de a împărtăşi ceva care ar fi erezie.
133. Într-unul din oraşele mici prin care au trecut, preotul paroh împreună cu asistenţii săi, l-au vizitat, au băut în sănătatea lui, au discutat probleme de credinţă creştină şi au mărturisit că sunt în totalitate de acord cu el, declarând că vor fi întotdeauna prietenul lui. La Nuremberg, comercianţii care au trecut pe acolo au lăsat cuvânt că Huss era pe drum şi că în curând putea fi aşteptat în oraş. Când el a sosit, „mari mase de oameni au venit să-l întâlnească”. Înainte să se aşeze pentru cină, un preot din parohie a trimis o scrisoare prin care îi cerea o întrevedere şi pe care a obţinut-o. Pe durata cinei i s-a înmânat o înştiinţare din partea lui Wenzel din Duba, că în urma anunţurilor postate „mulţi cetăţeni doreau să vorbească cu el”. A părăsit masa, i-a întâlnit şi „în prezenţa primarului şi a multor oameni a vorbit despre doctrina sa, până la căderea nopţii, iar cei ce l-au ascultat, se declarau de acord cu el”.
134. „În timp ce Huss era în dezbatere cu anumite persoane, în micuţul oraş şvab, Bibrach (Biberach), nobilul cavaler Joan din Chlum s-a implicat atât de viu în această dispută şi a vorbit cu atâta căldură în favoarea doctrinelor lui Huss, încât a fost considerat ca un doctor în teologie; de atunci Huss, în scrisorile sale, îl numea doctorul din Bibrach. Conştient de marea ignoranţă a oamenilor în lucrurile religiei, Huss obişnuia ca oriunde găzduia, să lase la plecare o copie a Celor Zece Porunci sau chiar să le scrie pe masă, la fel cum le-a scris pe zidurile Capelei Bethlehem”.
135. Pe 3 noiembrie 1414, a sosit la Constance. A stat acolo o lună, înainte să se întâmple ceva cu privire la situaţia sa. Scria unui prieten: „Nu mi-aş fi găsit prieteni în Constance dacă inamicii mei din Boemia nu ar fi depus eforturi să mă facă detestat”. Aceşti duşmani erau Michael de Causis, preot-paroh al Pragăi şi Paletz, decanul Facultăţii de la Universitate şi legatul papal care făcuse publice în Boemia, bulele papale şi indulgenţele. Chiar a doua zi după sosirea lui Huss la Constance, De Causis „ a postat în toate bisericile o înştiinţare în care îl acuza ca fiind cel mai josnic eretic”. Împăratul nu ajunsese încă la Constance, însă condiţiile de siguranţă pentru Huss i-au fost oferite aici, împăratul trimiţându-i un cuvânt al mulţumirii sale, că a plecat în această călătorie fără să aştepte scrisoarea de liberă trecere.
136. Pe 28 noiembrie 1414, către amiază, un trimis din partea papei şi a cardinalilor, a venit la Huss ca să-l informeze că „s-a căzut de acord să i se ofere audienţa pe care o ceruse de multe ori şi a fost invitat să urmeze pe ambasador, la palatul papal. Cavalerul din Chlum, care dintr-o dată şi-a dat seama de motivaţiile întregului aranjament, s-a ridicat plin de indignare şi a exclamat: ‚O aşa violare a onoarei împăratului şi a Sfântului Imperiu Roman, nu trebuie să fie tolerată. Împăratul a dat cuvântul său lui Huss că va obţine la Conciliu o audiere liberă. Eu însumi, care am primit însărcinarea să veghez la siguranţa lui Huss sunt personal responsabil de această îndatorire, să văd că nu se face nimic împotriva cuvântului împăratului. Nu pot permite aşa ceva şi trebuie să protestez faţă de un asemenea tratament. Cardinalii vor face bine să ia în considerare ceea ce sunt şi să nu presupună că-şi pot permite să-şi bată joc de onoarea împăratului şi a imperiului”.
137. Episcopul din Trent a replicat „că oricum ei nu au intenţii rele. Totul va fi făcut în pace. Noi dorim doar evitarea agitaţiei”. Huss a spus următoarele: „Eu nu am venit aici să mă prezint înaintea papei şi a Curţii Romane, ci înaintea întregii adunări a Conciliului, să ofer un bilanţ al credinţei mele înaintea dumnealor. Cu toate că ei folosesc forţa împotriva mea, încă nutresc o speranţă neclintită în harul lui Dumnezeu, că nu vor reuşi niciodată să mă facă să cad de la adevăr”, după care a urmat pe ambasador. „La etajul inferior a fost întâmpinat de stăpâna casei, care şi-a luat rămas bun de la el, în lacrimi. Lovit de un presentiment al morţii şi profund mişcat, a lăsat asupra ei binecuvântarea sa. Călare pe cal, Huss a urmat pe reprezentant şi pe cavalerul din Chlum, către tribunal.
138. „Prelaţii, temându-se de o mişcare din partea oamenilor, au avut grijă ca magistraţii oraşului, care erau complet servili Conciliului, să pună soldaţi pe străzile învecinate aşa încât dacă era necesar să poată interveni în forţă. Când Huss a ajuns înaintea Cancelariei, preşedintele Colegiului Cardinalilor a spus: „Se spune despre tine că înveţi în mod public erezii multe şi cumplite pe care le-ai răspândit în toată Boemia. Această situaţie nu mai poate să continue, prin urmare ai fost trimis ca să aflăm, de la tine însuţi, cum se prezintă chestiunea”. Huss a replicat: „Acesta este şi gândul meu. Aş prefera să mor decât să învăţ măcar şi o singură erezie, nu mai spun de mai multe şi motivul pentru care am venit aici, este să fiu la dispoziţia întrebărilor Conciliului şi să retractez, în situaţia în care voi putea fi convins că susţin vreo eroare”. Cardinalii şi-au exprimat satisfacţia faţă de atitudinea manifestată de Huss, după care au suspendat şedinţa lăsând pe Huss şi pe Chlum, sub supravegherea oamenilor înarmaţi.
139. „Pe la ora patru după-amiază s-au adunat din nou în Cancelarie, fiind prezenţi şi câţiva cetățeni boemi, atât duşmani cât şi prieteni ai lui Huss”. Inamicii săi, în special Paletz şi De Causis, au făcut tot ce le-au stat în putinţă, ca să împiedice lăsarea în libertate a lui Huss. Şi au reuşit. Când au fost apoi siguri că a sosit momentul, „au explodat într-un puternic ropot de aplauze, insultând prin ţipetele lor pe Huss: ‚Acum eşti în mâinile noastre şi nu vei scăpa până nu vei plăti şi ultimul gologan!” Cum seara se apropia, s-a pus în vedere cavalerului din Chlum că se poate retrage la gazdele sale, dar că Huss trebuie să rămână”. „Plin de indignare”, Chlum şi-a făcut drum până la papă „care s-a întâmplat să fie încă prezent în adunare. L-a copleşit cu reproşuri: că a îndrăznit să batjocorească astfel cuvântul împăratului şi că l-a înşelat”. A susţinut înaintea papei „contradicţia dintre conduita sa şi făgăduinţele sale”, pentru că papa asigurase pe un alt boemian, unchiul său, Henry din Latzenbock, dar şi pe el, că Huss va fi în siguranţă. Papa a explicat că nu are nimic de a face cu întemniţarea lui Huss, ci cardinalii erau responsabili de întreaga afacere şi „tu ştii foarte bine condiţiile în care mă găsesc cu ei”. „În aceeaşi noapte, Huss a fost condus la casa unui preot canonic din Constance, unde a rămas opt zile sub pază armată. Pe 6 decembrie, a fost dus la mănăstirea dominicană de pe Rin şi aruncat într-o temniţă strâmtă, plină de miasme primejdioase, de la o hazna învecinată.
140. „Cavalerul din Chlum nu a încetat să se plângă de violarea liberei treceri, acordată de împărat. A comunicat de îndată împăratului întreaga procedură, care şi-a exprimat indignarea, cerând ca Huss să fie eliberat şi ameninţând că va intra cu forţa în închisoare, dacă uşile nu vor fi deschise de bunăvoie. Pe 24 decembrie, Chlum, în numele împăratului, a prezentat public un certificat şi vorbea într-un limbaj foarte apăsat, că papa şi-a încălcat făgăduinţa, că a îndrăznit să insulte autoritatea împăratului şi a imperiului, prin ignorarea importanţei cuvenite unor cereri ale împăratului. El a declarat că, atunci când împăratul însuşi va veni la Constance, ceea ce se putea întâmpla ziua următoare, se va vedea care-i va fi indignarea despre o aşa încălcare a autorităţii sale”. Însă când împăratul a sosit, s-a prezentat înaintea lui un delegat al Conciliului, pe 1 ianuarie 1415, şi i-a spus că „nu se cuvine să interfereze în afacerile cu privire la probleme de credinţă şi că acest Conciliu trebuie să aibă deplină libertate în investigarea ereziilor”. Împăratul a făgăduit Conciliului prin acest trimis, „că le dă întreaga libertate şi că nu va face uz de autoritatea sa în aceste chestiuni”.
141. Huss era deja prizonier de şapte luni - 6 decembrie 1414 până pe 6 iulie 1415. Situaţia teribilă a temniţei, în care a fost prima dată aruncat, i-a cauzat o boală gravă. Temându-se că ar putea să moară, papa a trimis la el „pe medicul său, pentru că nu era de dorit ca el să moară de moarte naturală”. Prin intervenţia energică a prietenilor săi, Huss a fost mutat din temniţa infectă în care a fost aruncat la început, într-una mai bună, cu celule mai aerisite, din aceeaşi clădire. A început să se recupereze în urma primului atac al bolii, dar în două luni a trebuit din nou să facă faţă bolii. Dar gardienii lui au fost în cea mai mare parte foarte binevoitori cu el şi îl luau ocazional la o mică plimbare, ca să se bucure de aer proaspăt.
142. Când, pe 21 martie 1415, Papa Ioan al XXIII-lea a plecat din Constance, l-au urmat toţi ofiţerii şi slujitorii săi. Printre aceştia erau şi gardienii lui Huss. Temându-se să nu se încerce plecarea lui odată cu papa, Huss a reuşit să comunice cu cavalerul din Chlum şi i-a cerut să roage pe rege, fie să numească gardieni noi, fie să-l lase în libertate. Dar cardinalii aveau spioni peste tot şi au aflat de acest demers şi l-au împiedicat, prin ducerea lui Huss „sub supravegherea episcopului din Constance, la ora patru în dimineaţa următoare şi în lanţuri, la Castelul Gottleben. Aici situaţia lui Huss s-a înrăutăţit mult. Închisoarea sa era un turn. Pe timpul zilei stătea înlănţuit, totuşi atât cât să se poată mişca în jur, în timp ce, noaptea avea lanţul legat de o mână şi priponit de un pilon. Nu a mai avut parte de tratamentul binevoitor al gardienilor care-i alinase din severitatea primei întemniţări. Prietenilor nu le era permis să-l viziteze. Ca şi consecinţă au urmat noi atacuri ale bolii, cu dureri de cap violente, hemoragii și dureri acute în toată această perioadă cruntă de detenţie”.
143. Totuşi, înainte de sfârşitul lui martie, prietenilor săi boemi, din Constance, le-a scris: „Fie ca Dumnezeul Milei să vă păzească şi să vă întărească în harul Său şi să vă ofere statornicie în Constance, pentru că dacă suntem fideli vom fi martorii protecţiei lui Dumnezeu peste noi. Am învăţat acum pentru prima dată să înţeleg cum se cuvine psaltirea, să mă rog aşa cum trebuie şi să înţeleg corect suferinţele lui Hristos şi ale martirilor, căci Isaia spune: ‚Când ajungem la strâmtorare învăţăm să ascultăm’ sau ‚ce cunoaşte cel care nu s-a luptat vreodată cu ispita?’. Bucuraţi-vă toţi cei care sunteţi laolaltă în Domnul; întăriţi-vă unii pe alţii şi la timpul potrivit pregătiţi-vă să fiţi părtaşi demni ai Paştelui, trupul Domnului, de privilegiul căruia, în măsura în care iau în consideraţie participarea sacramentală, sunt pentru prezent lipsit şi aşa voi continua să fiu, atât timp cât va dori Dumnezeu. Nu se cuvine să fiu surprins de aceasta, atât timp cât apostolii lui Hristos şi mulţi alţi sfinţi, în închisori şi locuri pustii, au fost privaţi de acelaşi lucru în acelaşi fel. Sunt bine, cât timp nădăjduiesc în Hristos şi voi fi încă şi mai bine, după moarte dacă păzesc poruncile lui Dumnezeu până la capăt”.
144. În luna iunie a fost scos din temniţa apăsătoare de la Gottleben şi dus la Constance şi închis acolo într-o mănăstire franciscană. Temniţa pe care o ocupase Huss la Gottleben, a fost de îndată folosită de Papa Ioan al XXIII-lea, care fiind luat prizonier, trebuia să fie păzit de Conciliu. Este de remarcat situaţia că aceeaşi oameni adunaţi în Conciliu să aibă de a face cu doi oameni Jan Huss şi John al XXIII-lea, care erau atât de opuşi în caracter şi poziţie, căutând să-i îndrepte şi să-i trateze exact la fel, în măsura în care prinderea, întemniţarea, condamnarea şi destituirea în comportamentul faţă de Huss, au fost de departe cele mai rele. Aceasta nu poate decât să demonstreze cât se poate de clar moartea absolută a simţurilor spirituale şi a discernământului moral!
145. În perioada de timp pe care tocmai am analizat-o, când Huss era bolnav şi în lanţuri prin temniţe jalnice, el era de asemenea plasat sub asaltul torturii teologice prin persecutorii săi din Conciliu. Papa a numit mai întâi un comitet de trei care să-l ancheteze în urma acuzaţiilor şi plângerilor formulate de Paletz şi De Causis. În documentul înaintat acestui comitet, Papa Ioan al XXIII-lea, înainte de fuga sa, numea pe Huss „eretic periculos, care a răspândit peste tot erori teribile şi a amăgit pe mulţi şi a însărcinat Comitetul să raporteze Conciliului rezultatul analizei lor, astfel încât Conciliul să poată da o sentinţă definitivă şi conformă, în ce-l priveşte pe Huss”. Când a fost adus înaintea Comitetului, Huss a cerut înainte de toate un avocat, dar i s-a refuzat deoarece „un astfel de privilegiu nu poate fi acordat unui eretic”. Huss a spus: „Bine atunci, Domnul Isus să fie avocatul meu, cel care în curând va fi Judecătorul vostru”. Având contact cu această acţiune a Comitetului, un delegat parizian sublinia că „dacă lui Huss i s-ar fi permis un apărător (adică unul care i-ar fi supravegheat strict procedurile canonice), ei nu ar fi fost niciodată în stare să-l condamne pentru erezie”.
146. În cătuşe, fără niciun sprijin şi sub cele mai severe suferinţe, Huss era silit să răspundă înaintea Comitetului la acuzaţiile aduse. Curând avea să descopere că duşmanii foloseau împotriva lui, nu doar scrierile sale publice şi învinuirile lor deschise, dar şi scrisori interceptate, ale sale şi ale prietenilor şi chiar simple exprimări utilizate în conversaţii, cu mult înainte să fi fost acuzat vreodată de ceva greşit. Când a venit încercarea, aceşti prieteni de demult, l-au părăsit şi acum erau implicaţi în denaturarea acestor ziceri nevinovate, în erezii. Vechiul său prieten de familie, Paletz, era acum acuzatorul său principal şi cel mai înverşunat adversar. „El niciodată nu a vorbit lui Huss în prezenţa Comisiei, decât într-un limbaj sălbatic - limbaj gândit să aducă prejudicii şi suspiciune - cum ar fi că ‚încă de pe vremea lui Hristos nu s-au mai arătat eretici atât de periculoşi ca Wicklif şi Huss’. ‚Tot ce a rămas în urma predicării sale, foloseşte la negarea doctrinei transsubstanţiaţiunii’”. El chiar „a îndemnat cu încordare ca toţi adepţii lui Huss, să fie pomeniţi şi siliţi la o abjurare (renunţare sub jurământ) la erezie”. Tot ce a avut de spus Huss la aceasta, a fost: „Fie ca Dumnezeu Atotputernicul să-l ierte. Niciodată în întreaga mea viaţă nu am primit din partea vreunui om cuvinte mai aspre decât de la Paletz. Acum, dincolo de alte greşeli, inima este rănită să vadă iubirea transformată în ură, în cineva de partea căruia se găseşte toată vina!”.
147. Instrucţiunea papei către comitet era ca acest Conciliu să dea o sentinţă definitivă când va prezenta raportul. Dar duşmanii lui Huss erau hotărâţi, dacă era posibil, ca el să nu ia cuvântul înaintea Conciliului. Comitetul i-a cerut să se supună deciziei a doisprezece sau treisprezece maeştri aleşi, dar a refuzat şi a înaintat o cerere scrisă ca să i se permită să prezinte înaintea întregului Conciliu o expunere a credinţei sale. Comitetul a continuat atunci cercetarea lor. Acuzaţiile cele mai grele pe care i le puteau aduce erau că a obstrucţionat acţiunea bulei papale pentru cruciadă; că s-a menţinut în post sub condamnare atât de mult timp şi că încă stăruie cu îndârjire în zicerea Messei şi că şi-a mutat interesul de la papă către Hristos. Când i s-a citit cea din urmă acuzaţie care în mintea lor era şi cea mai gravă - mutarea atenţiei de la papă către Hristos - Huss a răspuns după cum urmează: „Cu bucurie şi cu zâmbet pe buze recunosc că-mi aparţine”.
148. După toate acestea Huss a fost luat din Castelul Gottleben şi mutat la o mănăstire franciscană în sala căreia s-a ţinut Conciliul pe 5 iunie 1415, „ca să investigheze problema sa şi să audieze pe însuşi omul căruia i s-a făgăduit aceasta”. Dar înainte ca Huss să fie adus înăuntru, duşmanii pe care-i avea, au citit acuzaţiile împotriva lui, cele aprobate de Comitet, astfel că acest Conciliu se găsea de fapt „în punctul de a începe condamnarea acestor teme, însă Petru din Mladenowic, secretarul cavalerului din Chlum, un om entuziast devotat lui Huss, s-a grăbit să informeze despre situaţia creată, pe cavaler, maestrul său şi pe Wenzel din Duba. De îndată ce aceştia au raportat cazul împăratului, care imediat a trimis pe palgraf-ul Louis şi burgraf-ul Frederick de Nuremberg la Conciliu, îndrumându-i să spună prelaţilor să nu facă niciun pas în problema lui, înainte ca Huss să vină înaintea lor şi ca ei să prezinte mai întâi toate temele eronate cu care au de gând să-l acuze înaintea împăratului, care și-a dat silința, ostenindu-se să le aibă examinate cu atenţie şi meticulozitate, de către oameni smeriţi şi învăţaţi”.
149. Cei doi cavaleri au prezentat Conciliului, copii ale scrierilor lui Huss, din care au fost extrase temele pe temeiul cărora îl acuzau. Când Huss a fost adus înăuntru, ei l-au întrebat dacă aceste scrieri erau ale lui. Huss a răspuns: „Da şi sunt pregătit să retractez orice exprimare din ele despre care se poate arăta că eu am greşit”. S-a citit atunci un singur articol, dar Huss a început să-l apere citând multe pasaje din Scriptură şi din doctrina Bisericii, încât au exclamat „că toate acestea nu erau la subiect”!. Când Huss a început să vorbească din nou „a fost întrerupt şi nu i s-a permis să rostească o silabă. Un ţipăt sălbatic s-a stârnit din toate părţile împotriva lui şi când a văzut că nu era de niciun folos să vorbească pentru că nu era auzit, a hotărât să rămână tăcut. Această tăcere era acum interpretată ca o mărturisire că se simţea condamnat. Odată cu trecerea timpului situaţia a devenit mult prea rea: oamenii echilibraţi din adunare nu mai puteau suporta şi pentru că era imposibil să se mai instaureze ordinea, s-au gândit că cel mai bun lucru era dizolvarea Conciliului până pe şapte iunie, dată fixată pentru cea de a doua audiere a lui Huss”.
150. Au mai fost încă două audieri care, în felul lor de a acţiona, au amplificat doar ceea ce a fost deja prezentat. Împăratul a fost de faţă la ambele, dar nici chiar prezenţa sa nu a putut opri pe persecutori să poruncească. Treizeci de acuzaţii oficiale s-au adus împotriva lui Huss, însă este neimportant dacă erau treizeci sau niciuna. Ei erau hotărâţi încă de la început să-l condamne şi orice ar fi putut spune iniţial sau acum, ca explicaţie sau în apărare, nu putea influenţa rezultatul într-un fel sau altul. Cele mai clare adevăruri creştine spuse în modul cel mai solemn, erau primite cu „strigăte şi râsete batjocoritoare”. De exemplu, răspunsul lui Huss la acuzaţia că a trecut de la interesul faţă de papă la interesul faţă de Hristos, a fost următorul: „Eu susţin în mod deschis acest lucru înaintea voastră a tuturor, că nu există nicio cerere mai dreaptă, nici cerere mai eficientă decât cererea către Hristos pentru că, potrivit legii, cererea nu înseamnă altceva decât aceasta: într-o situaţie de asuprire să invoci ajutorul unui judecător mai mare în locul unuia mai mic. Şi acum ce judecător mai mare există decât Hristos? Cine poate obţine adevărul într-o situaţie, mai drept şi mai cinstit decât El ? Căci El nu poate înşela şi nu poate greşi. Cine poate ajuta cu mai mare uşurinţă pe cel sărac şi oprimat?”. Însă „acesta era un limbaj pe care Conciliul nu-l putea înţelege şi de aceea a fost primit cu râsete şi dispreţ”.
151. Însuşi împăratul, a luat parte la măsurile împotriva lui Huss. El a cerut ca Huss să se supună autorităţii Conciliului, pentru că atât de mulţi „martori credibili” au făcut declaraţii împotriva lui. Împăratul i-a comunicat că dacă s-ar supune de dragul său, pentru fratele împăratului, regele Boemiei şi pentru întregul imperiu boemian, Conciliului, „ar fi tratat de Conciliu într-o manieră mai îngăduitoare şi eliberat cu o pedeapsă uşoară şi achitare. Dar dacă nu se va supune autorităţii Conciliului, atunci conducătorii acestuia vor şti ce trebuie să facă cu el”. Şi în ceea ce-l priveşte, împăratul a declarat că „ar putea mai degrabă să pregătească el însuşi vreascurile decât să-l suporte să continue încă mult timp cu aceeaşi încăpăţinare de la început”. Când ultima audiere a luat sfârşit şi Huss a fost scos din Conciliu, împăratul „a făcut o propunere Conciliului, declarându-le că Huss, după cum a fost dovedit cu claritate de mulţi martori, a învăţat aşa de multe erezii mortale încât merita, după judecata sa şi a altora, luaţi individual, să piară pe rug” şi chiar dacă Huss ar retracta „să nu i se permită niciodată să mai predice sau să mai înveţe şi nici să se mai întoarcă în Boemia”.
152. Au urmat apoi eforturi susţinute pentru ca Huss să retracteze. I s-au prezentat forme de retractare pe care să le accepte şi să le facă publice, au întocmit chiar şi o hotărâre, prin care limpezeau ce s-ar putea face cu el, dacă s-ar dezice. Iată cum arăta o astfel de hotărâre: „Întrucât era evident, pe temeiul unor presupuneri şi semnale din afară, că Huss se pocăieşte de păcatele pe care le-a comis şi este dispus să revină cu o inimă bună la adevărul Bisericii, Conciliul acceptă cu plăcere ca el să se lepede şi să retracteze ereziile sale şi pe cele ale lui Wicklif, de bună voie şi după dorinţa sa, tot aşa cum el însuşi a implorat Conciliul să-l elibereze de sub interdicţia pronunţată asupra lui; în acest fel, el este prin prezenta, eliberat. Dar pentru că din cauza acestor erezii s-au iscat multe turbulenţe şi multă vâlvă printre oameni şi pentru că există un mare pericol pentru Biserică din pricina acestui dispreţ faţă de puterile cheilor, Conciliul decretează că el trebuie să fie deposedat de slujba preoţească şi din toate alte slujbe. Grija supravegherii punerii în practică a acestei hotărâri, este atribuită câtorva episcopi ai Conciliului, iar Huss este condamnat la închisoare pe viaţă, într-un loc desemnat în acest scop”.
153. Dar Jan Huss nu şi-a petrecut mai mult de trei ani din viaţă, sub ameninţarea rugului, pentru ca acum să retracteze, nici cu Hristos, în toţi aceşti ani, ca acum să-L renege. Potrivit deciziei Conciliului, el trebuia să fie retrogradat din preoţie şi predat braţului laic. Cu ajutorul aceluiaşi Conciliu, trei sute de afirmaţii din scrierile lui Wicklif au fost în acelaşi fel condamnate, iar şaizeci de articole scoase din operele lui Wicklif, au fost adăugate celor treizeci din lucrările lui Huss, toate intrând sub condamnare odată cu Huss. În acest fel, lucrarea lui Wicklif a mers constant înainte.
154. În toate aceste necazuri şi persecuţii suferite de Huss, cei doi nobili cavaleri - Chlum şi Wenzel din Duba - au stat alături de el, l-au mângâiat şi l-au susţinut, în special cavalerul din Chlum. La un moment dat, pe parcursul procesului, cineva din Conciliu l-a acuzat cu voce tare pe Huss ca să poată fi auzit explicit de împărat: „Când ai fost adus aici pentru prima dată înaintea noastră, te-am auzit spunând că dacă nu ai fi fost de acord în sinea ta să vii la Constance, nici împăratul şi nici regele Boemiei nu te-ar fi putut sili să vii”. Huss a răspuns în stilul său: „Exprimarea mea a fost aceasta: dacă nu aş fi fost dispus să vin aici cu consimţământul meu, am atât de mulţi prieteni printre cavalerii din Boemia, încât puteam cu uşurinţă rămâne acasă într-un loc tainic şi să nu pot fi silit să vin, prin voinţa celor doi prinţi”.
155. La aceasta „Cardinalul d’Ailly a exclamat cu un ton înfuriat: ‚Remarcaţi obrăznicia acestui om’”. Când spiritul de mânie era clar manifestat, „nobilul cavaler de Chlum a vorbit în sensul confirmării celor rostite de Huss: ‚Comparativ cu alţi cavaleri, am doar o mică putere în Boemia, totuşi l-aş fi putut proteja un an întreg împotriva puterii totale a acestor doi suverani. Cât de mult ar fi putut face alţii cu o putere mai mare decât a mea şi care deţin castele de necucerit!”. Când s-a încheiat ultima audiere a lui Huss şi „Huss complet extenuat a fost dus înapoi în temniţă, cavalerul nobil cu inimă mare din Chlum s-a grăbit să-l viziteze sub influenţa impresiei făcută de apariţia şi apărarea personale şi apucându-i mâna, a strâns-o într-un fel care spunea mai mult decât vorbele. Huss însuşi descrie efectul pe care acea mărturisire a prieteniei, făcută în acel moment, l-a produs în mintea sa: ‚O, ce bucurie am simţit la strângerea mânii domnului meu Joan, căruia nu i-a fost ruşine să o facă pentru mine, mizerabilul eretic proscris în lanţuri!’”.
156. Însă mai aproape şi mai hotărât chiar decât nobilul Cavaler, Joan din Chlum, a stat lângă el, Însuși Domnul Isus. Într-o noapte de ianuarie, a anului 1415, Huss a visat că anumite persoane hotărâseră să distrugă într-o noapte toate imaginile lui Hristos, care fuseseră pictate pe pereţii Capelei Bethlehem şi într-adevăr reuşiseră. Dar în ziua care a urmat el privea la mulţi pictori care realizau mai multe picturi şi unele mai frumoase decât cele dinainte şi la care Huss se uita în extaz, iar când pictorii au terminat, s-au întors către mulţimea de oameni care priveau şi au spus: „Acum să vină episcopii şi preoţii să distrugă aceste imagini!”. Şi o mare mulţime de oameni din Bethlehem s-au bucurat şi Huss împreună cu ei. În mijlocul râsetelor şi al bucuriei el s-a trezit.
157. Pe pereţii Capelei Bethlehem, nu existau, cu adevărat, picturi cu Hristos, erau doar Cele Zece Porunci, Rugăciunea Domnului şi versete preţioase din Scriptură. Huss a scris cavalerului din Chlum, i-a relatat visul şi l-a rugat să-i spună ce crede că înseamnă. Cavalerul a spus: „Imaginile lui Hristos pictate pe zidul Capelei Bethlehem reprezintă viaţa lui Hristos pe care noi trebuie să o reproducem: cuvintele neschimbătoare ale Sfintelor Scripturi care sunt acolo inscripţionate şi cuvintele Sale, pe care trebuie să le urmăm. Duşmanii crucii lui Hristos caută să le distrugă pe amândouă, noaptea, pentru că Soarele Neprihănirii a plecat de la ei din cauza vieţilor lor nelegiuite şi caută de asemenea să le dea uitării printre oameni. Dar la ivirea dimineţii, când Soarele Neprihănirii se ridică, predicatorii le reabilitează pe amândouă într-un fel mai luminos, proclamând de pe acoperişurile caselor, ceea ce odinioară era şoptit la ureche şi aproape uitat, aşa că de la acestea s-a produs mare bucurie în creştinătate. Cu toate că ‚gâsca’ este acum rănită de boală şi poate fi apoi adusă ca jertfă pe altar, totuşi ea se va trezi în lumea de apoi din somnul acestei vieţi cu Cel care locuieşte în cer, va râde şi va lua în derâdere pe cei care au fost odată distrugătorii chipului lui Hristos şi a Scripturii. Ba chiar în această viaţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va reface pentru turmă şi prietenii ei, cu un zel înflăcărat, acele imagini şi acele cuvinte ale Scripturii.
158. Huss a replicat cavalerului că este de acord cu explicaţia şi a spus: „Sper că viaţa lui Hristos, care prin predicarea mea în Bethlehem a fost transcrisă în inimile oamenilor şi pe care se gândesc să o distrugă, mai întâi prin interzicerea predicării în capele şi în Bethlehem, apoi prin distrugerea Capelei Bethlehem însăşi - că această viaţă a lui Hristos va fi mai bine copiată de un număr mai mare de predicatori, mai buni decât am fost eu, spre bucuria oamenilor care iubesc viaţa lui Hristos de care mă voi bucura când mă voi trezi, aşa cum spune doctorul din Bibrach, adică voi învia din morţi”. El a continuat până la sfârşit această lucrare binecuvântată de reînnoire a chipului lui Hristos în oameni. Atât timp cât a fost prin temniţe nu a încetat să scrie şi să împartă mici broşuri despre Cele Zece Porunci, despre Rugăciunea Domnului, despre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu şi alte subiecte înrudite.
159. Mai mult, însuferințele grele dinînchisoareșiatunci cândera mutatîn lanțuridinînchisoareîn închisoare, Hristos a fostcu eltot timpul. Învisul luia văzutdinaintefugapapeişi totîn vis,cavaleruldeChlum,i-a zis: "Papa se va reîntoarce". De asemenea, spune el, "am visat încarcerarea lui Ieronim, deși nuliteralmente, corespunzătoare realităţii [dar totuşi erastrict în conformitate cuce s-a întâmplat ulterior, deșivisula fost înainte, pentru că Ieronima fost lascurt timp, după aceea,închis]. Toateînchisorile la care am fosttransferat mi-au fost prezentate,în prealabil, învisele mele.De multe orimi-au apărut în vis,șerpi,cu capete şi pecozile lor,darnu au fost niciodatăîn stare sămă muște. Nuscriuaceste lucru pentru căm-aşcredeun profetsau pentru că aş dori sămăînalț, cica să ştiţică amavutispiteatâttrupeşti cât și sufleteşti, dar cea mai mareteamă esteca nu cumvasă calcporuncaDomnului nostru Isus Hristos”.
160. Apoi, a venit a doua zi, 6 iulie 1415, când sufletul nobil al lui Ioan Huss trebuia să fie revărsat ca martor credincios pentru Hristos. El a fost adus în fața Consiliului. Acolo a fost pus pe un scaun înalt, ca toți să-l poată vedea. Episcopul de Lodi a prezentat o predică din cuvintele din Romani 6: 6: "Ca trupul păcatului să fie distrus (dezbrăcat de puterea lui)", și a încheiat uitându-se la împărat și arătând spre Huss, exclamând: "Distruge acest eretic încăpățânat!”. Acuzaţia cea mai accentuată împotriva sa a fost mutarea interesului său, de la Papa la Hristos. Dar când acest lucru a fost citit în cadrul Consiliului și condamnat în unanimitate ca eretic, Huss a spus: "O, Hristoase! Al cărui cuvânt este condamnat în public de acest Consiliu? Fac din nou apel la Tine. Tu care, atunci când ai fost maltratat de către vrăşmașii Tăi, ai invocat pe Tatăl tău. Situaţia Ta ai predat-o Judecătorului mai drept ca noi, ca urmând exemplul Tău, atunci când poate suntem oprimați cu nedreptate, să ne refugiem în Tine!” Atunci când, după întreg ceremonialul sentința i-a fost citită, el a căzut în genunchi și s-a rugat: "Doamne Isuse! Iartă dușmanii mei, căci Tu știi că am fost acuzat pe nedrept de ei și că au folosit împotriva mea mărturie mincinoasă și calomnii. Iartă-i de dragul marii Tale mile!”. Chiar şi aceste cuvinte au fost primite cu râsete de mulți membri ai Consiliului.
161. Apoi a fost silit să se ridice, a fost îmbrăcat cu veșminte preoțești și paharul Euharistiei a fost pus în mâna lui. "Pe întreg parcursul acestei situaţii exemplul lui Hristos a stat desluşit înaintea lui Huss, a cărui paşi, pe care I-a călcat, era conştient că-I va aduce toate insultele pe care avea să le îndure. Cu acest sentiment a dus la îndeplinire multe părți ale felului de a proceda”. După ce a fost îmbrăcat total în veșminte preoțești, a fost chemat de episcopi să retracteze „pentru onoarea și mântuirea sufletului său". Apoi, cu lacrimi în ochi și în vocea sa, a vorbit întregii adunării: „Aceşti admirabili episcopi cer de la mine să mărturisesc înaintea voastră tot ce am greșit. Dacă această situaţie ar fi fost de așa natură încât să implice doar rușinea unui singur individ, ei m-ar convinge mai ușor să o fac. Dar acum stau în fața ochilor Dumnezeului meu şi eu nu pot face acest lucru fără a-L dezonora şi fără să mă mustre conştiinţa. Căci știu că nu am învățat ceva de felul de care am fost acuzat pe nedrept, ci întotdeauna am gândit, am scris și am învăţat contrariul. Cu ce îndrăzneală m-aş uitacătre cer, cuce expresieaș puteaîntâlnipe cei careau auzitînvățătura mea, a cărornumăreste mare, dacădin vinamea,ar trebui săse întâmpleca, învățăturile pe care le-au primit până atunciprin mine, ar trebui să devină astăzi, nesigurepentruei?Ar trebui ca prinexemplul meu sădistrugpaceaatât demultor suflete,pe carele-amfamiliarizat cumărturiilecele maistatornice aleScripturiișicucele mai curatedoctrine ale Evanghelieiși prin urmare, întăriţiîmpotriva tuturoratacurilorlui Satana? Departe demine gândulcăar trebui sădau valoare mai mareacestui trupmuritordecâtmântuireaacelor suflete”.
162. Apoi, cupa a fost luată din mâna lui, prin cuvintele: "Luăm de la tine, condamnatule Iuda, paharul mântuirii". Dar Huss a spus: "Dar am încredere în Dumnezeu, Tatăl meu, Cel Atotputernic și Domnul meu Isus Hristos pentru al cărui Nume sufăr aceasta, că El nu va îndepărta de la mine paharul mântuirii Sale”. S-a iscat o dispută între persecutorii săi „cu privire la modul de a elimina tonsura lui”. Adresându-se împăratului, Huss a spus: "Eu sunt surprins atunci când toate sunt la fel de crude, nu se pot pune de acord între ei cu privire la modul de a exercita această cruzime”. O bonetă vopsită peste tot cu diavoli și cu inscripția „arhi-eretic” a fost apoi pusă pe capul lui. Dar el a zis: "Domnul meu, Isus Hristos, a purtat pentru mine o coroană de spini; de ce nu ar trebui să fiu dispus, de dragul Lui, să port acest stigmat mai ușor şi totuşi rușinos? O voi face și chiar cu bucurie”. Apoi episcopii au spus: „Acum dăm sufletul tău diavolului!”. Ridicând ochii spre cer, Huss a spus: "Dar eu încredinţez mâinilor Tale, Isus Hristos, sufletul meu pe care l-ai răscumpărat”.
163. Când aajuns la loculexecuției, Hussa îngenuncheatși s-a rugatîncuvintelePsalmilor, în specialcincizeci şi unușitreizeciși unu. El afost auzitde multe ori repetândcuvintele: "în mâinile Tale, Doamne,îmi încredințez duhul". Laicii,simpli spectatori erau mişcaţi şi făceau remarca: "Ce a făcut înainte, nu știm, dar acumîl vedemși-l auzim rugându-seși vorbind cu evlavie”. Atunci când i s-a spus că trebuie să-şi ia locul pe rug, el a spus: „Doamne Isuse Hristoase! Stai lângă mine ca să pot beneficia de ajutorul Tău şi cuunsufletputernicșifermsă pot înduraaceastămoartecrudă șirușinoasă, la care am fostcondamnatdin cauzapredicării Evanghelieisfinte și acuvântului Tău”.
164. Apoi a fostpus deasupralemnelorșilegat cu rapiditate de rugcu un lanț, lacareel a spus: "Port, de bunăvoie aceste lanțuri, pentru Hristos,care a purtatunele încă şi maiamarnice". Înainte să fie foculaprins, mareșalulimperiului,călare,i-a făcut încă o dată chemarea de a retracta.El a răspuns: "Ce eroare ar trebui să retractez, când nu suntconștientdenici o eroare? Căci știu căceea ce afostaduspe nedreptîmpotriva mea, niciodată nu am gândit, cu atât mai puțin să fi predicatvreodată. Darscopulprincipal alpredicării melea fost de aînvăța pe oamenipocăința șiiertarea păcatelor,după adevărulEvanghelieilui Isus Hristosșia interpretărilorsfinților părinți. Prin urmare, eu suntpregătit sămor cu mulţumire în suflet”. Apoi focul a fostaprins, iarHussa începutcu o voceclarăsă cânte: "Isus, FiulDumnezeului celui viu, ai milă de mine". Și cântând astfel, vocea luis-a pierdut odatăcu viața lui, înflăcări, înmoartea careera atât de prețioasăîn ochiiDomnului. Cenușa luiau fost aruncată înRin.
165. La începutul anului1415, Ieronim alPragăi,auzise că"încarcerarea lui Hussa avut loc. El nu a pututsuportasă-şi părăseascăprietenul șicolegulcombatantîn această criză. "Șis-a grăbit cătreConstance. La scurt timp dupăescapadastudenților din Praga de aarde Bula Papală, Ieronim a plecatla Pragașide atunciacălătoritmultprin Europa, lucrând "în țările cele mai diverse, pentru a promova cauza Reformaţiunii,șiaafișat un zelmult mai maredecât al practicului Huss, îndifuzareadoctrinelor luiWicklif. ÎnBoemia și Moravia el şi-a extins influența printretoate clasele, lacurțileprinților, în bisericilecatedrală, înmănăstiri, chiar și printreCartuzieni, în rândul persoanelor,indiferent de genșiîn rândul studențilorde launiversități”. El avorbit cu o elocvență atât de înflăcărată,încâtGerson, cancelarulde la Universitatea dinParis, l-a acuzat insidios că doreştesă se întreacă cuîngerii înoratorie.Ela produs"tulburări marila mai multeUniversități,datorităzelului săuîn apărareadoctrinelor luiWicklif, cum ar fi înParis șiHeidelberg”. CancelarulUniversităţii dinParis, era pregătitsă-l arestezeși să-laducăla procesacolo. Dar el a aflat la timp ca să-şi pregăteascăevadarea. Apoi a mersla Viena unde a stârnit unmare interes. Acolo afost arestatde către magistrați, dara fost lăsat înlibertate. Ela vizitat peregelePolonieișiDuceleLituaniei. ApredicatînCracoviacu oasemenea putere, încâtepiscopuldeCracoviaa declarat că"astfel de mişcări violente nu au fost produse acolo de nicio altă persoană de când există memoria omului”.
166. La începutul anului1415, Ieronim a revenit laPragașiacoloa aflat căHuss eraîn închisoare, înConstance. Pe 4 aprilie 1415, Ieronim soseşte laConstance însecret. Curând a descoperitcă nu puteafi audiat, nici nuera în siguranță dacăprezența luiar fi fost recunoscută, astfel că apărăsit orașulșis-a dus laUeberlingen, patru miledeConstance. De acoloel ascrisîmpăratuluișicardinalilor, oferindu-se să răspundă în mod public înaintea oricuii-ar fi adus o acuzaţie de erezieîmpotrivă, în cazul în care i s-ar fi asigurat o supraveghere sigură.Darnui s-au oferit condiții de siguranță, iar experiența pe care a avut-oHuss,cuîmpăratul,a demonstratcăun comportamentprudent pentruîmpăratul Sigismundnu era ceva care să-l caracterizeze.
167. Apoi, el a făcut să fie fixată la poarta palatului Împăratului, pe ușile principalelor biserici și la reședințele cardinalilor și ale altor prelați eminenți, o notificare în limba boemă, latină și germană, prin care declara că era pregătit să se apere în public, în fața Consiliului, împotriva oricărei acuzații făcute împotriva credinței lui, numai cu condiția să-i fie asigurate deplina libertate și securitate de a veni la Constance, după care să se poată întoarce. Dar nici acest lucru nu l-a putut obţine. Atunci a procurat de la cavalerii din Boema, rezidenţi în Constance, un certificat parafat cu sigiliile lor că nu a putut obține o audiere din partea Consiliului, iar cu acesta ca şi justificare pentru prietenii lui, se pregătea să se întoarcă în Boemia.
168. Dar totuși, el era în dubiu cu privire la faptul dacă nu era de datoria lui să meargă cu îndrăzneală la Constance, decât să se întoarcă în Boemia. Din acest motiv, el a călătorit foarte încet, iar această deplasare înceată a lui, a oferit dușmanilor săi o șansă de a-l urmări şi a-l captura. El a fost condus în lanțuri în faţa Consiliului, pe 23 mai, și "a apărut înaintea unei adunări publice din același grup, într-o mănăstire franciscană”. În Conciliu, erau "o serie de oameni eminenți, de la Universităţile din Paris, Heidelberg și Cologne” care şi-au amintit de el și de predicile sale din acele locuri și care acum erau bucuroşi că erau în măsură, să "triumfe asupra omului care odată le-a dat atât de mulţi fiori”. Împotriva a tot ce i se obiecta și a multor cereri că ar trebui să retracteze, el a răspuns că era pregătit să renunțe de îndată ce el ar fi învățat ceva mai bun. Dar, în curând, "pe fondul strigătelor zgomotoase, s-a auzit strigătul puternic, ‚Ieronim trebuie ars!’. El a răspuns cu răceală, ‚Ei bine, dacă doriți moartea mea, să vină în numele lui Dumnezeu!’".
169. După ce prelații s-au retras din Conciliu, Petru din Mladenowic, secretarul lui Ioan din Chlum, a venit din partea lui Huss, la fereastra camerei lui Ieronim, cu un mesaj, îndemnându-l să "stea stare lângă adevăr și să nu dea înapoi chiar de la moarte, pentru acel adevăr pentru care vorbise atât de dârz”. Ieronim a răspuns: "Sper, prin harul lui Dumnezeu, să rămân fidel adevărului chiar până la moarte. Am vorbit despre moarte ca de un lucru bun: acum suntem în măsură să aflăm ce este”. În acea noapte a fost predat unui paznic care l-a dus într-un turn „unde a fost legat de un rug, de mâini, de picioare și de gât, încât abia putea să-şi mişte capul”. Acolo a fost ținut două zile, cu nimic ca hrană, decât pâine și apă. Custozii au transmis lui Petru din Mladenowic situația lui Ieronim și Petru i-a adus hrană suficientă. Tratamentul greu, la care Ieronim era supus, a provocat acestuia un atac violent al bolii. Cavalerii de Boemia și Moravia s-au adresat Conciliului printr-o scrisoare, datată 2 septembrie, exprimându-şi indignarea lor faţă de moartea lui Huss și privarea de libertate a lui Ieronim, pricinuite de Conciliu.
170. Consiliul acheltuit mult timpșiefort maxim, pentru a se asigura că Hussvaretracta. Același lucru l-a urmăritconstant şicuJerome. În cele din urmă,acesta a acceptatuna dintre formelederetractarepe care i le-au prezentatșiprinaceastaadevăratalor tendinţăera dezvăluită, pentru că prinaceastă acceptarederetractare, Ieronim a avut dreptul lalibertate. Acest lucru a fostrecunoscutde către Comisia care-şi asumasejudecareacazului său, iar Comisiaa insistat asupra eliberăriilui. Cu toate acestea,PaletzșiDeCausis,au conduso opozițieatât de hotărâtă, încâtComisiaa demisionat şi o nouă comisiea fost numită,prin care Ieronim a fost supusunor noiacuzațiiși unui nou proces. Dar, după ce Ieronim a înduratpentruo perioadăInchiziția (ancheta)acestuinou comitet, el a refuzat să se supunămai departeși a cerutunproces public. Acest lucru i-a fostpermisșipe 23 mai 1416, afost adus în fațaîntreguluiConciliu, undenoileplângerierau aduseîmpotriva lui şi pentru carea obținutpermisiunea de arăspundeacolo, înprezența Conciliului. Conciliula cerutcă elar trebui să facăun jurământ că spune adevărul, dar a refuzatpentru cănu a acceptat să"recunoască competențanouluitribunalsaucontinuitateanoii cercetări" după ce a acceptatretractareape careei înșiși,orecomandaseră.
171. "Pe 23 șipe 26mai,s-a apărat singur, de la orașapte dimineațapână la unu după prânz, împotriva tuturoracuzațiilor, una câte una, dezvăluind într-un discurs înlănțuit, toate evenimenteledinPraga,la careluase parte, cuoprezențăde spirit, și cu oelocvență, încât stârnea oadmirațiegenerală. Apoi, în cele din urmă, i s-a permissă vorbeascădespre sineșiera de așteptatcă se vaplângedoardenedreptateanoii cercetări, amintind faptulcă el afăcuttot ces-acerut de laelși să încheiecucererea caachitareacare i-a fost amânată atât de mult timp, să-i fieacum acordată. În realitate a începutcucevadeacest gen, descriindnedreptatea prinreînnoireaprocesuluiîmpotriva lui, plângându-se denoii săijudecătorișiprotestând împotrivacompetențeiacestui noutribunal.
172. "Dar în curând discursul său a luat cu totul o nouă turnură . Într-un efort de o elocvență orbitoare, a prezentat unul după altul, pe acei oameni care, printre păgâni, evrei și creștini, au căzut victime acuzațiilor false și în special urii preoțeşti. El a vorbit de Socrate, Seneca, Boethius, Ioan Botezătorul, Ştefan şi ultimul dintre toţi Jan Huss, dezvoltând cu entuziasm caracterizarea acestuia din urmă, ca un om cunoscut de el, numai datorită zelul lui pentru cucernicie și adevăr, unul care a atras asupra sa persecuțiile din partea unui cler cu mentalitate lumească, doar din pricina credincioșiei cu care a mustrat corupția lor. El a încheiat declarând că nu există niciun păcat personal pe care să-l regrete mai dureros decât acela de a fi fost el însuși clintit de teama de moarte şi să consimtă condamnarea acelui duhovnic sfânt al adevărului. El a retractat tot ce a spus cu privire la Wicklif și Huss. El a declarat că cu siguranță nu are să fie ultimul dintre cei care cad victimă răutăţii şi vicleniei preoților şi întorcându-se către judecătorii săi, a exclamat: ‚Am încredere în Dumnezeu, Creatorul meu, că într-o zi, după această viață, veți vedea pe Ieronim înaintea voastră și pe toți convocaţi la judecată, când va trebui să vă faceţi bilanţul faţă de Dumnezeu și faţă de mine, dacă ați procedat împotriva mea în mod nedrept’”.
173. "Această ultimă declarație a lui Ieronim a fost sentinţa de moarte. Dar parțial elocvenței lui și prezenței sale de spirit, în contrast cu aspectul lui emaciat, în care se vedeau înscrise semnele întemniţării severe și pe termen lung, el a câştigat simpatia profundă a multora, încât erau nerăbdători să-l salveze și în parte nu erau dispuşi să ridice la un nivel încă şi mai mare prin acest nou martiraj sentimentele de furie ale locuitorilor Boemiei. Prin urmare, i s-a oferit un răgaz de patruzeci de zile pentru reflecție. Să auzim acum un martor ocular, un om destul de lipsit de sensibilitate la impresii religioase, unul dintre restauratorii de literatură antică, Poggio din Florența, orator ales al Conciliului de Constance, care vorbește despre impresia pe care acest discurs al lui Ieronim putea să o facă asupra întregului auditoriu. El spune, într-o scrisoare, către prietenul său Aretino sau Leonard Bruno de Merezzo: ‚El a petrecut trei sute patruzeci de zile prăpădindu-se departe, într-un turn întunecat, plin de miasme înăbuşitoare. El însuși s-a plâns de severitatea unei astfel de izolări, spunând că după ce a devenit un om de neclintit, nu murmura că era forțat să îndure un astfel de tratament nedemn, ci că nu putea ajuta, uimit fiind de cruzimea oamenilor față de el. Era un loc în care nici măcar nu putea vedea, cu atât mai puțin să citească sau să scrie. Trec peste chinul mintal, care trebuie să-l fi torturat, zi de zi și care a fost suficient pentru a distruge însăşi puterea memoriei din el. El a citat atât de mulți oameni învățați și înțelepți ca martori în favoarea opiniilor sale, atât de mulți învățători ai Bisericii, încât i-ar fi fost de ajuns dacă şi-ar fi petrecut tot acest timp, în liniște totală, în studiul înțelepciunii. Vocea lui era plăcută, clară, sonoră, însoțită de o anumită demnitate; gesturile sale adaptate pentru a provoca indignare sau milă, dar care, cu toate acestea, el nu le-a cerut şi nici nu a încercat să le obțină. S-a ridicat fără teamă, neînfricat, nu doar disprețuind moartea, dar chiar cerând-o, astfel încât cineva s-ar putea uita la el ca la un al doilea Cato. O, ce bărbat! Un om demn de amintire veșnică!’”.
174. Pe 30 mai 1416, Ieronim era condamnat în mod oficial de către Conciliu și aruncat „brațului secular”. El a fost adus în acelaşi loc, unde viața lui Huss fusese jertfită… Și acolo, aşa cum a fost şi Huss, a fost legat de rug și ars, ultimele sale cuvinte care s-au auzit fiind: "în mâinile Tale, Dumnezeule, îmi încredințez duhul. Doamne Dumnezeule, ai milă de mine, iartă-mi păcatele mele, fiindcă știi că am iubit sincer adevărul Tău”. Și când glasul său nu s-a mai auzit, prin flăcările rugului se puteau vedeau buzele lui cum se mișcau ca într-o rugăciune . "Martorul Poggio a descris apoi, impresia pe care martiriul lui Ieronim a făcut-o asupra lui, cu toate că era în imposibilitatea de a înțelege, de unde era puterea acesta de a muri în acest fel”. ‚Cu un aspect vesel s-a dus imediat şi de bună voie la moarte; nu-l înfricoşa nici moartea, nici focul sau tortura lui. Niciun stoic nu a înfruntat vreodată moartea cu un suflet atât de hotărât, ca acum când părea să o ceară. Ieronim a îndurat chinurile focului, cu mai multă linişte decât a făcut-o Socrates când a băut din paharul de cucută’”.
175. Atunci când informațiileexecutării lui Hussau ajuns înBoemia, întreaga țarăa fost imediato flacără. Chiar șiUniversitateadinPragaa preluat conducereaîn exprimareaindignării. Aceastaa emis"un manifest adresatîntregii creștinătăţi înapărareamemorieiomuluicare acăzutvictimă,uriipreoțilorșiperfidieiîmpăratului. Moartea sa a fostdeclaratăca fiindcrimă, iar părinții din Constance,caracterizaţi drept ‚o adunare desatrapi ailui Antihrist’. În fiecare zi,flacăraindignării populareardeamaiaprig.... Darsentimenteleprofundeerau la lucruîn rândul oamenilorde Boemia mai multdecât celede furie. Credința, carea creatunmartir atât de nobil,era comparată cucredința celor carel-ausacrificat, iarcontrastuls-a dovedit a fiînniciun cazîn avantajulacestora din urmă. Doctrinele pecareHuss le-aînvățat,reveneauîn memorieacumcândelera mort. Scrierile luiWicklif,care ascăpat deflăcărierau cititeși comparatecuacelepărți aleSfintelorScripturi,care erau accesibileoamenilorșiconsecințaa fostoacceptarefoarte răspândităa doctrinelorevanghelice. Noileopiniiîşi adânceau rădăcinileîn fiecare ziși susţinătoriilor, careacum au început să fie numithusiți, se înmulțeau,s-ar puteaspune,aproapeoră de oră. Execuţia lui Ieronim s-a adăugatlaimpulsul,dejaputernic,și "în doar patru ani de la moartea lui Huss, cea mai mare parte a națiunii a îmbrățișat credința pentru care el a murit. Nu puţini din ucenicii lui erau din nobilimea înaltă, din mica burghezie bogată ale orașelor, unii din clerul inferior şi marea majoritate a țărănimii" (Wylie: "History of Protestantism", “Istoria Protestantismului”, cartea 3, cap. 13, paragrafele 1, 2, 4).