Monarhia vizigotă a rămas în Galia aproape o sută de ani, dar sub conducerea lui Clovis, francii au sfărâmat-o şi au deposedat-o de proprietăţi. Astfel, din cele zece regate, după vizigoţi, francii au fost cei care au devenit putere predominantă şi chiar suverană.
Nici după „treizeci de ani de la bătălia de la Chalons”, triburile francilor „care se aşezaseră în Galia, nu erau încă unite ca singură naţiune”. „Câteva triburi, independente unul de altul, se stabiliseră între Rin şi Somme; câteva erau în împrejurimile Cologne, Calais, Cambrai şi chiar dincolo de Sena, până la Le Mans, până la graniţele bretonilor. Principalele două triburi ale francilor, erau cele ale francilor salieni şi francilor ripuarieni, aşezate, acesta din urmă în estul Belgicăi, pe ţărmurile Moselle şi Rinului, iar primul către vest, între Meuse, ocean şi Somme. Meroveus, a cărui nume a fost perpetuat în neamul său, a fost una din căpeteniile importante ale francilor salieni; fiul său Childeric, ce locuia la Tournay, unde i s-a descoperit mormântul în 1655, a fost tatăl lui Clovis, care i-a urmat în 481 şi cu care începe cu adevărat regatul şi istoria Franţei” (Guizot: "History of France," cap. VII, par. 9).
Chiar şi în 486 dHr., exista o mică parte a Galiei ce cuprindea oraşele Rheims, Troyes, Beauvais, Amiens şi oraşul şi dioceza Soissons, care era complet romană, fiind condusă de Sygarius, un roman, sub titlul de Patrician sau, după cum cineva i-a spus, împăratul romanilor. „Prima faptă glorioasă a lui Clovis a fost înfrângerea lui Sygarius” în 486 dHr. şi restrângerea ţinutului, la cei care îi recunoşteau autoritatea. Prin această victorie, tot ţinutul Galiei la nord de Moselle, eliberat până la Sena, era în posesia francilor. „Oraşele belgiene s-au predat regelui francilor; şi stăpânirea sa, s-a mărit către est, prin marea dioceză din Tongres, pe care Clovis a supus-o în al zecelea an al domniei sale” (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," cap. XXXVII, par. 4).
Până la acest moment, francii şi alemanii înaintau umăr la umăr în Galia, făcând cuceriri în această provincie, într-o frăţie naţională desăvârşită. Acum însă cele două naţiuni au devenit atât de puternice, încât era imposibil ca aceste două popoare feroce şi războinice, să stea alături, fără a apela la arme, pentru a se decide, cui aparţine supremaţia.
„De la izvorul Rinului şi până la confluenţa sa cu Main şi Moselle, formidabilele puhoaie de alemani supuneau de fiecare parte a râului, fie prin ajutorul dreptului de posesiune din vechime, fie prin victorile obținute recent. Ei se împrăştiaseră în Galia, peste provinciile moderne ale Alsaciei şi Lorenei. Curajoasa invazie a regatului Cologne a mobilizat prinţul salic, să ceară ajutor din partea aliaţilor săi Ripuarieni. Clovis s-a ciocnit cu invadatorii Galiei pe câmpia de la Tolbiac (496 dHr.), la aproape duouăzeci şi patru de mile de Cologne. Cele mai violente două popoare ale Germaniei, erau animate de amintirea trecutelor fapte glorioase şi de perspectiva viitorului măreţ. Francii, după o bătălie de durată, au cedat. Alemanii, scoţând strigătul victoriei, au forţat cu impetuozitate retragerea lor. Dar bătălia a fost reluată prin vitejia, conducerea şi poate, pietatea lui Clovis. Sfârşitul acelei zile sângeroase avea să decidă pentru totdeauna imperiul sau robia. Ultimul rege al alemanilor a fost rănit pe câmp şi poporul său masacrat şi urmărit până când au aruncat armele şi s-au lăsat la mila cuceritorului. Fără disciplină, era imposibil pentru ei să-şi revină. În dispreț, au demolat zidurile şi fortificaţiile ce ar fi putut ascunde nenorocirea; şi au fost urmăriţi în inima pădurilor lor, de un duşman care nu era mai puțin activ sau îndrăzneţ, decât erau ei înşişi.
„Marele Theodoric, felicită victoria lui Clovis, a cărui soră, Albofleda, se căsătorise recent cu regele Italiei; el interveni cu blândeţe în favoarea petiţionarilor şi a fugarilor, care implorau protecţia sa. Teritoriile galice care erau în proprietatea alemanilor, deveniseră recompensa cuceririi lor; naţiunea semeaţă şi arogantă, invincibilă şi rebelă în armatele Romei, recunoştea suveranitatea regilor merovingieni, care cu îndurare, le-a permis să se bucure de politețea. de instituţiile și de felul lor de a fi, sub guvernarea oficialilor, departe de ducii moștenitori. (Idem, par.5).
Înfrângerea burgunzilor a fost urmată de cea a alemanilor, în 499 dHr. „Regatul burgunzilor, ce era delimitat de cursul a două râuri galice, Saone şi Ron, s-a mărit de la pădurea Vosges la Alpi şi marea Marsiliei. Sceptrul era în mâinile lui Gundobalt. Acel prinţ viteaz şi ambiţios, reduse numărul candidaţilor regali prin moartea a doi fraţi, unul din ei fiind tatăl Clotildei; dar lipsa sa de prevedere a permis lui Godesil, cel mai mic dintre fraţi, să deţină principatul subordonat al Genevei.
„Supunerea fratelui său era deja seducătoare; şi ascultarea lui Godegesil, care se alăturase cu steagul regal trupelor Genevei, susţinea mai eficient izbânda conspiraţiei. În timp ce francii şi burgunzii se luptau cu aceeaşi vitejie, dezertarea sa plănuită, a decis soarta bătăliei; de îndată ce Gundobalt a fost mai puţin susţinut de galii trădători, a depus armele în faţa lui Clovis (500 dHr.), şi se retrase în pripă de pe câmpul de bătaie, ce pare să fi avut loc între Langres şi Dijon. El nu a avut încredere în puterea Dijonului, o fortăreaţă tetrangulară, înconjurată de două râuri şi de un zid înalt de treizeci de picioare şi gros de cincisprezece picioare, cu patru porţi şi treizeci şi trei de turnuri; abandonă în favoarea lui Clovis importantele oraşe Lyon şi Viena. Gundobalt continuă să se retragă în grabă, până când a ajuns la Avignon, la o distanţă de douăzeci şi cinci de mile de câmpul de bătaie. Un lung asediu şi o negociere dibace a pus în gardă pe regele francilor de pericolul şi dificultăţile aventurii sale. A impus un tribut prinţului burgund, l-a silit să-şi ceară iertare şi să plătească trădarea fratelui său. S-a întors cu mândrie la domeniile sale, cu prăzile şi prizonierii din provinciile sudice.
„Acest triumf strălucitor a fost curând întunecat, de zvonul că Gundebolt nu şi-a respectat obligaţiile recente şi că nefericitul Godegesil, care fusese lăsat la Viena cu o garnizoană de cinci mii de franci, fusese asediat, buimăcit şi masacrat de ferocele său frate. O asemenea insultă putea să dinamiteze chiar şi răbdarea celui mai pacifist suveran; totuşi, cuceritorul Galiei a trecut sub tăcere rana, scutind de tribut şi acceptând alianţa şi ajutorul militar din partea regelui Burgundiei. Clovis nu mai deţinea acele avantaje ce i-au asigurat succesul războiului precedent, iar rivalul său, mânat de ură, găsi noi resurse în ataşamentul poporului său. Galii şi romanii au preţuit legile blânde şi nepărtinitoare ale lui Gundobald, care aproape că i-a ridicat la acelaşi nivel cu cuceritorii. Episcopii au fost împăcaţi şi măguliţi de speranţele prezentate cu multă dibăcie, ca urmare a convertirii sale recente. Cu toate că a evitat împlinirea lor până în ultimul moment al vieţii sale, moderaţia sa a garantat pacea şi a întrerupt ruina regatului Burgundiei” (Gibbon: Idem, par. 8, 9).
În anul 507 d.Hr., Clovis întoarse armele împotriva vizigoţilor în sud-vestul Galiei, unde erau conduşi de Alaric II. În a treia oră a zilei, la aproape zece mile de Poitiers, Clovis surprinde şi atacă brusc armata goţilor, a cărei înfrângere fusese deja pregătită prin teroare şi confuzie. S-au refugiat în extremă dezolare, iar tinerii războinici, care ceruseră războiul cu gălăgie mare, refuzau să supravieţuiască ruşinii, pentru frica manifestată. Cei doi regi, s-au întâlnit unul cu celălalt, într-o singură bătălie. Alaric, căzu de mâna rivalului său, iar francul victorios, a fost salvat de suliţele a doi goţi deznădăjduiţi, ce-l urmăreau cu înverşunare, ca să răzbune moartea suveranului lor, de calitatea platoşei sale şi de vitejia calului său. Un munte de leşuri, dădea o vagă impresie dimensiunii masacrului” (Gibbon: Idem par.12). În 508 dHr., s-a încheiat un tratat de pace între cele două naţiuni. „Vizigoţilor li s-a permis să deţină Septimania, o întindere îngustă pe ţărmul mării, de la Ron la Pirinei; însă marea provincie Aquitain, de la acei munţi până la Loara, a fost alipită de regatul Franţei” (Idem).
În anul 510, Anastasius, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, trimite lui Clovis la Tours, o solie importantă ce-i aduceau titlurile şi simbolul de Patrician şi Consul. „Clovis, spune Grigore din Tours, și-a pus tunica de purpură, mantia şi coroana împodobită; apoi a urcat pe cal, a împrăştiat cu propria mână şi cu multă mărinimie, aur şi argint, oamenilor pe drumul dintre poarta curţii, ce aparţine Basilicii Sf. Marin şi biserica oraşului. Din acea zi, el s-a numit Consul şi Augustus. Părăsind oraşul Tours, s-a îndreptat spre Paris, unde şi-a stabilit reşedinţa guvernării sale”.
„Parisul a fost, cu siguranţă, centrul politic al dominionului, punctul de mijloc între aşezările timpurii ale rasei sale şi a lui în Galia, şi noile sale cuceriri galice. Dar i-au lipsit câteva posesiuni. La est, nord şi vest de Paris, erau aşezate unele triburi france independente, conduse de căpetenii cu numele de regi. De îndată ce s-a aşezat în Paris, una din ideile clare ale lui Clovis, a fost să le supună. A cucerit pe burgunzi şi pe vizigoţi, rămânându-i să cucerească şi să pună loalaltă pe toţi francii. Barbarismul s-a prezentat în culorile lui reale, pe toată durata acestei noi acţiuni, prin violenţă, şiretenie, cruzime şi perfidie”. Prin cea mai josnică trădare şi prin crimă, a îndepărtat din calea sa pe regii acestor triburi france, astfel încât „Clovis rămase singurul rege al francilor, căci toate căpeteniile independente, dispăruseră”. (Guizot: "History of France," chap. VII, par. 4, 5)
Clovis, a murit la 27 noiembrie 511, iar dominioanele sale au fost împărţite între cei patru fii ai săi: Theodoric sau Thierry I, Childebert, Clodomir şi Clotaire I. Theodoric sau Thierry I, fiul cel mai mare, deţinea parte de nord-est, ce se întindea de ambele părţi ale Rinului, cu capitala la Metz. Childebert, al doilea fiu, luă partea de centru, ţinutul din jurul Parisului, cu Paris ca şi capitală. Clodomir, al treilea fiu, primi partea Galiei de-a lungul Loarei, cu capitala la Orleans. Clotaire, fiul cel mai mic, primi vestul Galiei, cu capitala la Soissons. Alemanii, sub guvernoratul ducilor, aparţineau părţii răsăritene şi erau tributari lui Theodoric. Burgunzii au fost conduşi de regi proprii, până în anul 532, când ultimul rege burgund, Sigismund, fiul lui Gundobald, fu îndepărtat şi îngropat de viu, într-un puţ adânc. Şi burgunzii au fost conduşi de duci „fiindu-le permis să se bucure de legile lor naţionale, sub obligaţia tributului şi a serviciului militar; prinţii merovingieni, au domnit în pace peste un regat a cărui glorie şi măreţie, au fost pentru prima dată răsturnate de armatele lui Clovis”. (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," chap. XXXVIII, par. 10)
Cvadrupla împărţire a dominioanelor lui Clovis, a luat sfârşit în anul 558, prin unirea sub sceptrul unic al lui Clotaire I, care a deţinut puterea până la moartea sa, în 561, moment în care s-au divizat din nou în patru părţi, pentru cei patru fii: Charibert, regele Parisului; Gontran al Orleansului, Siegbert din Metz şi Chilperic din Soissons. Burgunzii nimeriră în partea lui Gontran, care părăsi Orleansul şi-şi stabili capitala în ţinutul lor.
„În 567, Charibert, regele Parisului, a murit fără să aibă copii și o nouă împărţire a lăsat doar trei regate: Austrasia, Neustria şi Burgundia. Austrasia, în răsărit, se întindea peste cele două maluri ale Rinului şi conţinea oraşe şi districte romane, populaţii care rămâneau germanice (alemanii – şvabii, aparţineau acestei diviziuni). Neustria, în apus, era fundamental galo-romană, deşi deţinea în nord, vechiul teritoriu al francilor salieni, până la limitele râului Scheldt. Burgundia era vechiul regat al burgunzilor, mărit în nord cu câteva ţinuturi. Parisul, fiind reşedinţa lui Clovis, tatăl tuturor, „a fost ţinut ca un fel de oraş neutru, în care nimeni nu putea intra, fără consimţământul celorlalţi”. (Guizot: "History of France," cap. VIII, par. 1).
Între anii 567-570 d.Hr., lombarzii, care până la această vreme, continuau să trăiască în Noricum şi nordul Panoniei, conduşi de regele lor Alboin, s-au mutat în Italia. ("Great Empires of Prophecy," chap. XLIV, par. 17-19). „Victoriosul Autharis (584-590), şi-a exprimat pretenţia asupra dominionului Italiei. La piciorul Alpilor, Rhaetieni a îngenuncheat rezistenţa şi a jefuit comorile ascunse într-o insulă solitară din lacul Comum (Como). În punctul extrem al Calabriei, el atinse cu suliţa sa un pilastru pe ţărmul mării la Rhegium, proclamând ca, vechiul ţinut să rămână frontiera neschimbătoare a regatului său”. Cu excepţia posesiunilor Exarhatului Ravenei şi unele oraşe de pe coastă, „ce a rămas din Italia era deţinut de lombarzi; şi de la Pavia, reşedinţa regală, regatul lor s-a extins către nord, către răsărit şi către apus, până la graniţele avarilor, bavarezilor şi francilor din Austrasia şi Burgundia”.(Avarii au fost un popor scit,din nord-centrul Asiei şi care a ocupat în sec. VI, teritoriul de astăzi al Ungariei – Vezi Gibbon:"Decline and Fall of the Roman Empire," chap. XIV, par. 14, 15).
„În anul 513, noi evenimente legate de probleme familiar, pun pe Clotaire II, fiul lui Chilperic şi rege al Soissons, în posesia a trei regate”, Austrasia, Neustria şi Burgundia. Clotaire II, „le-a ţinut unite până în 628, lăsându-le astfel, fiului său Dagobert I, şi care au rămas proprietatea lui până în 638. La moartea sa, a avut loc o nouă împărţire a dominioanelor france, nu în trei, ci în două regate: Austrasia fiind unul şi Neustria şi Burgundia celălalt” (Guizot: "History of France," chap. VIII, par. 2).
Înaintând pe firul istoriei, este esenţial de subliniat ridicarea unui nou presonaj în aceste regate - majordomul palatului - care în cele din urmă, dezvoltă epoca Carol cel Mare. Ultimul rege pe linia lui Clovis, care a arătat sau a deţinut oricare din însuşirile unui rege, a fost Dagobert I. După moartea sa, în anul 638, regii deveniră nesemnificativi, dacă nu imbecili, astfel că Majordomii Palatului îşi asumaseră singuri autoritatea, dar întotdeauna în numele regilor „nu fac nimic”; astfel că lupta pentru supremaţie, se ducea între majordomi, aşa cum fusese înainte între regi. În cele din urmă, în 687 d.Hr., Pepin din Heristal, majordom al Austrasiei, învinge pe Berthar, majordom al Neustriei, în bătălia de la Testry, aducând astfel lupta la sfârşit. „De la acel moment şi până la sfârşitul vieţii, în anul 714, Pepin din Heristal, a fost, fără îndoială, conducătorul tuturor francilor, regii de sub el fiind complet nesemnificativi”. Pepin din Heristal, a fost urmat de fiul său Charles, care în 732 şi-a câştigat numele de Martel – Ciocanul, datorită înfrângerii zdrobitoare administrată musulmanilor conduşi de Abdel-Rahman, în bătălia de la Tours.
Charles Martel, a murit pe 22 octombrie 741, lăsând posesiunile sale, împărţite între cei doi fii, Pepin cel Scurt şi Carloman. Pepin avea Neustria, Burgundia, Provence şi suzeranitatea asupra Aquitaine. Carloman avea Austrasia, Thuringia şi Alemania. Fiecare avea titlul de Majordom al Palatului. În 746 Carloman abdică, lăsând dominionul lui Pepin. Papa Zachary, îl face călugăr şi se închide în Mânăstirea Monte Casino. Astfel, în 747, Pepin cel Scurt se găseşte singurul stăpân al întregii moşteniri a lui Clovis, chiar cu titlul de Majordom al Palatului. În cele din urmă, în 751, se decide să pună capăt fanteziei. A trimis o solie papei, prin care-l consulta „cu privire la regii existenţi atunci printre franci, despre cei care purtau numele de rege, fără a avea o iotă de autoritate regală”. Papa, care deja se pronunţase pe chestiune, răspunse că „era mai bine să dea titlul de rege, celui care exercită puterea suverană”. Astfel că, în martie, anul următor, 752, „în prezenţa şi cu încuviinţarea adunării generale” la Soissons, Pepin este încoronat rege al francilor şi primeşte din mâna Sf. Bonifaciu, sfânta ungere. „În fruntea francilor ca Majordom al Palatului, din 741, şi ca rege, din 752, Pepin desăvârşi în Franţa şi extinse în Italia, lucrarea începută de tatăl său, Charles Martel în 714 şi dusă până în 741, în Stat şi Biserică. A lăsat Franţa unită şi aşezată în capul Europei Creştine” (Guizot: "History of France," chap. IX). A murit la Mânăstirea Saint-Denis, la 18 septembrie 768.
Pepin, ca şi tatăl său, lăsă dominionul la doi fii, Charles şi Carloman; însă Carloman muri în 771, lăsându-i lui Charles conducerea unică şi care, printr-o remarcabilă abilitate, deveni Carol cel Mare - Charlemagne. „Apelativul „cel mare” era adesea acordat şi uneori meritat, dar Charlemagne este chiar prinţul în favoarea căruia, titlul a fost indisolubil amestecat cu numele. Demnitatea fiinţei sale, durata domniei, bunăstarea armatelor sale, forţa guvernării sale şi respectul naţiunilor îndepărtate, îl fac deosebit de gloata regală; iar Europa pune borna temporală a unei noi epoci, de la reconstituirea Imperiului Apusean” (Gibbon: Decline and Fall of the Roman Empire," chap. XLIX, par. 21).
Pare aproape sigur că regale Carol cel Mare (Charlemagne), aspira la restaurarea Imperiului Roman. Dar o singură viaţă este prea scurtă şi nu a existat un al doilea Charlemagne. Pe lângă aceasta, în cuvântul profetic stă scris că, odată Roma împărţită în zece regate, ele nu vor mai fi unite una cu alta, aşa cum nu se poate uni lutul cu fierul.
Carol cel Mare a domnit patruzeci şi şase de ani, patruzeci şi trei de la moartea lui Carloman - din care treizeci şi trei, aproape fără încetare în război. El a condus în total, cincizeci şi trei de expediţii - treizeci şi una împotriva saxonilor, frisonilor, danezilor, slavilor, bavarezilor şi avarilor, în sudul Germaniei, Bohemia, Noricum şi Panonia, cinci împotriva lombarzilor în Italia; douăsprezece împotriva musulmanilor în Spania, Corsica şi Sardinia; două împotriva grecilor şi trei în Galia, împotriva celor din Aquitain şi bretonilor. Astfel că Saxonia, Bohemia, Bavaria, Panonia, regatul lombard al Italiei până la ducatul Beneventum, parte din Spania între Pirinei şi râul Ebru, Burgundia, Alemania şi toată Galia, erau supuse lui Carol cel Mare.
El deja purta coroana de fier a Lombardiei, pe lângă regalitatea tuturor dominioanelor france; în ziua de Crăciun a anului 800, în Biserica Sf. Petru, Papa Leon al III-lea, punea o coroană preţioasă pe capul acestui rege puternic, în timp ce marelele dom, răsuna de aclamaţiile poporului: „Viaţă lungă şi izbândă lui Charles, cel mai pios Augustus, încoronat de Dumnezeul cel Mare, ca împărat iubitor de pace al romanilor”. „Şi când în anul 801, sosi un sol cu daruri neobişnuite de la Harun-al-Rashid, marele calif care deţinea în Răsărit aceeaşi poziţie ca a lui Charles în Apus, oamenii au recunoscut în aceasta, o mărturie a recunoaşterii reputaţiei mondiale a monarhiei francilor”. „Timp de patrusprezece ani, cu mai puţină luptă şi cu mai multă organizare, Charles cel Mare dovedi că era demn de acest înalt titlu şi primi funcţia de Împărat al Apusului”.
Dar această onoare, putere şi glorie, au fost trăite pentru scurt timp. Charlemagne a murit la Aix-la-Chapelle în 28 ianuarie 814, şi unitatea imperiului construit de el ajunse la final. Ca mulţi alţi războinici barbari, era un admirator al Imperiului Roman, care tocmai căzuse - măreţia ,,tot într-unul” şi ,,organizarea puternică sub mâna unui singur conducător”. A crezut că-l poate reânvia în mod trainic, prin victoria unui popor nou şi a unei credinţe noi, prin braţul francilor şi al creştinilor. Cu această viziune, el munci să cucerească, să convertească şi să guverneze. El a încercat să fie în acelaşi timp Cezar, Augustus şi Constantin. Şi pentru moment, părea să fi reuşit, dar aparenţa a dispărut odată cu el. Unitatea imperiului şi puterea absolută, au fost îngropate în mormântul lui” (Guizot: ,,History of France," chap.XI, end).
Carol cel Mare a fost urmat de singurul fiu supravieţuitor, Ludovic cel Pios sau Calm, pe care l-a desemnat ca succesor în 813, cu aproape şase luni înainte de moartea sa. Louis (Ludovic) şi-a petrecut viaţa într-o luptă cu o a doua soţie ambiţioasă şi trei fii nerecunoascători, care printr-o răzvrătire constantă, abuzau de gentileţea şi bunătatea lui, naturale. În certurile şi geloziile fiilor săi, a fost de două ori demis şi de două ori reabilitat; a scăpat probabil şi de a treia debarcare, prin moartea sa, din 20 iunie 840. S-a dat astfel liber fiilor săi, să se certe între ei, ceea ce au şi făcut, până la bătălia înspăimântătoare de la Fontanet, 25 iunie 841. Tratatul de la Verdun, august 843, puse capăt luptelor reciproce şi „necazurilor veacurilor”. Lothair, fiul cel mai mare, reţinu titlul de împărat şi primi teritoriul Italian, alături de o fâşie lungă şi îngustă, întinsă de la Golful Lyonului la Marea Nordului, limitată la răsărit de Alpi şi Rin şi la vest de Ron, Soane, Meuse şi Scheldt. Carol cel Pleşuv, avea tot restul Galiei. Ludovic Germanul, primi Alemania şi tot restul ţinuturilor germane de la est de Rin, cu oraşele Mainz, Worms şi Spires, de pe tărmul apusean al râului.
Această împărţire, deşi considerată ca fiind începutul real al istoriei Franţei şi Germaniei, ca regate separate, a rămas pentru scurt timp, pentru că împăratul Lothair muri în 855, şi a fost urmat, în domeniile lui din nordul Italiei, de Lothair II, care muri şi el în 869, când Carol cel Pleşuv s-a agăţat de teritoriul său. Dar Ludovic Germanicul şi-a negociat bine partea şi în 870, ei semnează Tratatul de la Mersen prin care Ludovic devenea proprietarul celei mai mari părţi din Lotharingia, sau cum este cunoscută astăzi, Lorena; Carol Pleşuvul, luă restul din ea şi fratelui său Lothair, Louis II, i s-a permis să reţină proprietăţile tatălui său din Italia. Louis II muri în 875, şi Carol Pleşuvul izbuti să apere coroana imperială şi ţintea la deţinerea întregului imperiu. Dar la moartea sa în 876, Ludovic Germanicul a împărţit Germania celor trei fii: Carloman, Louis şi Charles - dintre care, Louis întâlneşte pe Carol Pleşuvul, pe câmpul de la Andernach şi obţine o aşa victorie asupra acestuia, încât nu doar îi descurajează aspiraţiile imperiale, dar îl forţează să renunţe la porţiuni din Lorena, care fuseseră predate tatălui său prin tratatul de la Mersen. Carlman şi Louis mor amândoi curând şi regatul german trece în mâna lui Charles, supranumit cel Gras, cel mai mic dintre cei trei fii ai lui Ludovic Germanicul.
Charles (Carol) cel Gras, incompetent, indolent şi mâncău, deveni fără niciun efort din partea lui, suveran peste toate dominioanele lui Charlemagne, cu excepţia Burgundiei, care era din nou un stat independent. Alemania – Şvabia - o moştenise de la tatăl său, în 876; prin moartea fratelui său Carlaman, primi Bavaria şi deveni rege al Italiei, în 880; a fost încoronat împărat în 881. Moartea fratelui său, Louis al Saxoniei, îi dă şansa să deţină tot restul proprietăţilor germanice; şi cum Carol Pleşuvul, muri în 877, şi neavând urmaş care să fi eliberat Franţa de biciul nordicilor, Carol cel Gras a fost invitat să devină rege al Franţei, la moartea lui Carlman, în 885. Dar, în locul unei întâlniri armate curajoase cu nordicii, el adoptă politica de mituire a cestor sălbatici, îndrăzneţi, care prădaseră Cologne şi Treves, şi-şi trimiseră caii chiar peste mormântul şi în frumoasa basilică a lui Carol cel Mare. Şi când au împresurat Parisul şi Charles adoptă aceeaşi conduită laşă, supuşii săi dezgustaţi, sub conducerea nepotului său Arnulf, l-au detronat în 887, şi după o săptămână sau două, el muri. Charles (Carol) cel Gras, a fost ultimul conducător, care a domnit vreodată asupra Franţei şi Germaniei. După debarcarea sa de la putere, istoria acestor două ţări a fost diferită.
La momentul debarcării lui Carol cel Gras, Franţa era deja spartă în „douăzeci şi nouă de provincii sau fragmente ale acestora, care deveniseră state mărunte, ale căror guvernatori, sub numele de duci, conţi, marchizi şi viconţi erau aproape suverani pe bune. Douăzeci şi nouă de mari feude, care au avut un rol special în istoria Franţei, antedatat acestei epoci” (Guizot: History of France," chap. XIII, par. 2). Această divizare a lucrurilor a împiedicat orice apărare organizată împotriva invaziilor din nord, care, val după val, inundară ţinutul. După ce Carol cel Gras a eşuat răsunător în bătălia împotriva normanzilor, statele Franţei au ales, dintre ele să le fie conducător şi rege principal, pe Eudes, contele Parisului. Înainte ca Charles Grasul să vină la Paris cu armata sa, doar ca să-i mituiască pe normanzi, Eudes îşi arătă abilitatea şi vitejia în apărarea Parisului împotriva teribilului asediu, făcut de normanzi conduşi de Rolf; în anul 888, este răsplătit cu poziţia şi titlul de rege.
Nordicii (oamenii din nord) - nor’men, nor’man, norman - erau oameni din nordul îndepărat în general, mai întâi din Scandinavia, iar mai târziu, din Norvegia. Invazia Franţei de către nordici, începu chiar în vremea lui Charlemagne. Într-o zi, Charlemagne ajunse din întâmplare şi neaşteptat, într-un anume oraş din Gallia, Narbonensis, şi pe când lua masa, nefiind recunoscut, câţiva corsari nordici au vrut să se aprovizioneze chiar în acel port. Când vasele lor au fost observate, după părerea unora, păreau a fi neguţători evrei, africani după alţii şi britanici în opinia altora; dar talentatul monarh, dându-şi seama din construcţia şi greutatea mică a ambarcaţiunii, că ei nu duc marfă ci transportă oameni, spuse oamenilor săi : „Aceste vase nu sunt încărcate cu mărfuri, ci cu duşmani cruzi”. La aceste cuvinte toţi francii, în concurenţă unul cu altul, au alergat la corăbii dar fără folos, pentru că nordicii, speriaţi ca nu cumva toată flota lor să fie luată sau distrusă în port, au evitat printr-o fugă extrem de rapidă, nu doar spadele, ci chiar şi ochii celor care-i urmăreau.
„Cucernicul Charles, pradă a unei temeri profunde, se ridică de la masă, se opri la fereastră privind spre răsărit şi rămase pentru lung timp, cu ochii plini de lacrimi. Cum nimeni nu îndrăznea să-l întrebe, acest prinţ războinic, începu să vorbească înalţilor demnitari care erau aproape de el, motivul acestei mişcări şi a lacrimilor sale: „Ştiţi, supuşii mei, pentru ce plâng atât de amar? Cu siguranţă, nu mă tem ca nu cumva aceşti indivizi să-mi urmeze, luându-mi viaţa prin acţiunile lor mizerabile. Ce mă întristează cel mai mult, este că atât timp cât trăiesc, ei vor fi aproape să atingă acest ţărm; şi sunt prada unei adânci mâhniri, când văd ce rele se vor îngrămădi peste urmaşii mei şi oamenii lor”
„Previziunea şi deprimarea lui Charles, nu erau fără motiv. Sunt făcute menţiuni speciale în Cronicile secolelor nouă şi zece, în legătură cu patruzeci şi şapte de incursiuni în Franţa a piraţilor norvegieni, danezi, suedezi şi irlandezi, toţi sub numele de nordici. Fără îndoială că au fost şi alte incursiuni de o gravitate mai mică, care nu au lăsat urme în istorie” (Guizot: "History of France," chap. XII, par. 3-5). În urma celei mai mari invazii condusă de Rollo sau Rolf, contele Parisului Eudes, a fost ridicat la rang de rege, în anul 888. Când a fost întrebat de un sol al francilor cu privire la intenţiile lor, Rollo răspunse: „Noi suntem danezi şi toţi suntem egali între noi. Am venit să scoatem afară locuitorii acestui ţinut şi să-l supunem ca şi pământ al nostru” (Idem, par.10).
Lupta dintre Eudes şi Rollo a fost intermitentă, însă cu un câştig per ansamblu, de partea normanzilor, şi asta pentru că Rollo s-a arătat prietenos cu cei neînrolaţi şi îi trata cu blândeţe pe cei din oraşele şi ţinuturile cucerite. Astfel că nu doar francii erau reţinuţi în a se uni împotriva normanzilor, ci chiar unele diviziuni, cooperau în realitate cu ei. În plus, la această politică de succes faţă de oamenii din Franţa, Rollo păstră prietenia trainică a lui Alfred cel Mare şi a succesorului acestuia, Alfred al Angliei. „El deveni astfel, zi de zi, mai faimos şi mai grozav în Franţa, suficient ca însuşi Eudes, să fie obligat să poarte negocieri cu el şi să-i facă daruri”. (Idem, par.14).
Provinciile din sudul Franţei nu l-au recunoscut pe Eudes ca rege. Când el i-a liniştit pe normanzi, Eudes a îndrăznit să încerce să silească provinciile nordice să-l recunoască drept rege. Atunci lorzii din sud s-au unit cu părţile nemulţumite din provinciile nordice şi au ţinut la Rheims, în 893, „o mare adunare”, unde au ales un rege rival, Carol cel Simplu. El s-a pus sub protecţia Împăratului Arnulf, de a cărui casă aparţinea. Arnulf l-a împuternicit „official, cu regatul Franţei şi trimise soldaţi care să-i susţină revendicările”. În 898, Eudes a murit şi Carol cel Simplu a fost recunoscut, ca singur rege al Franţei.
Din acest moment, Rollo şi normanzii săi, au ajuns o aşa putere în Franţa „încât era clară necesitatea tratativelor cu el. În 911 Carol, după îndemnul sfătuitorilor săi, printre care Robert, fratele ultimului rege Eudes, care el însuşi, devenise Conte de Paris şi Duce de Franţa, trimise căpeteniei normanzilor, Franco, arhiepiscop de Rouen, oferta de cedare a unei părţi considerabile a Neustriei şi mâna tinerei sale fiice, Gisele, cu condiţia să devină creştin şi să se recunoască supusul regelui. Rollo, sfătuit de tovarăşii săi, primi aceste propuneri cu multă bunăvoinţă, cerând un timp de gândire de trei luni, în care puteau să negocieze pacea” (Guizot: "History of France," chap. XII, par. 14). La încheierea celor trei luni, normanzii concluzionează că acceptă în general, oferta regelui. A fost stabilită o zi pentru definitivarea termenilor aranjamentului propus. Rollo insistă să primească mult mai multe teritorii decât îi oferise iniţial, regele Charles. Această cerere, alături de altele au fost satisfăcute, spre mulţumirea lui şi a luptătorilor lui. A venit şi împlinirea părţii lui din pact-botezul şi jurământul de credinţă a lui Rollo, ca supus al regelui. Rollo şi războinicii săi au fost oficial botezaţi, Rollo primind numele de Robert, a primit şi în căsătorie pe Gisele, fiica regelui.
Atunci a venit jurământul de credinţă. Era o ceremonie care, în acele timpuri, se desfăşura „oricând era o schimbare fie, de suveran, fie de supus. Ducele, contele sau oricine ar fi fost, îngenunchea înaintea suveranului şi, ţinând mâinile sale, jura să-l urmeze în război şi să nu-l înşele niciodată. Suveranul, la rândul său, jura să-l ajute şi să fie stăpân corect şi bun, sărutându-i fruntea. În replică, vasalul, aşa cum era numit, trebuia să sărute piciorul superiorului. Regii aduceau omagiu şi jurau credinţă împăratului; ducii sau conţii jurau credință regilor; conţii mai mici sau baronii, jurau credință ducilor; iar pentru ţinuturile pe care le deţineau ei erau obligaţi să slujească pe domnul lor în sfat şi în război şi să nu lupte niciodată împotriva lui. „Pământurile astfel obţinute, erau numite feude, iar întregul, era numit sistem feudal” (Yonge: "The World's Great Nations," French History, chap. IX, par. 3). Ceremonia se desfăşură fără incidente, până în momentul în care Rollo trebuia să sărute piciorul regelui. Şi Rollo neglijă să o facă. Episcopii îi spun că „acela care primeşte un asemenea dar, ca duce al Normandiei, era obligat să sărute piciorul regelui”. Însă Rollo răspunse grosolan: „Niciodată nu-mi voi îndoi genunchii, înaintea genunchilor nimănui şi nu voi săruta piciorul la nimeni”.
La cererea specială a francilor şi decât să facă o spărtură în pact, Rollo consimţi ca piciorul regelui să fie sărutat, dar numai de unul dintre luptătorii săi şi dădu ordin unuia să fie gata. Înaltul normand, în loc să îngenuncheze şi cu reverenţă să îndeplinească ceremonia, pur şi simplu s-a oprit, a pucat piciorul regelui şi stând „semeţ în picioare”, l-a ridicat către buzele sale, cu rezultatul că regele, cu tron cu tot, a căzut pe spate, fapt „ce a dus la o explozie de râsete şi la multă tulburare în mulţime. Atunci regele şi toţi nobilii de lângă el - prelaţi, abaţi, duci şi conţi - jurară în numele credinţei catolice că vor apăra pe patricianul Rollo pe durata vieţii sale, pe tovarăşii săi şi pe poporul lui şi că vor garanta posesia ţinutului dăruit mai înainte, lui şi urmaşilor lui, pentru totdeauna. După aceasta, regele, foarte satisfăcut, reveni în ţinuturile sale, iar Rollo a plecat cu Ducele Robert în oraşul Rouen” (Guizot's "History of France," chap. XII, par. 14).
Astfel s-a născut Ducatul Normandiei, ai cărui duci şi popor, au jucat un mare rol în istoria Evului Mediu. Acolo „începu istoria Normandiei. Hrolf, devine Ducele Robert, iar oamenii săi, devin francezi. Ducatul creşte curând într-un stat compact şi disciplinat, prosper şi puternic. Oraşele Normandiei şi bisericile răsar din toate părţile. Vorbirea şi felul de a fi francez, devin curând, mai presus de toate în arta păcii, construcţii, negoţ, literatură. Nobila rasă scandinavă, menită să influenţeze o atât de mare parte a istoriei lumii, face din instituţiile şi pământul Franţei, un standard veritabil.
„Curând după acest moment, lorzii francezi, conduşi de Robert, duce al Franţei, „regele baronilor”, al doilea fiu al lui Robert cel Puternic, se ridică împotriva regelui lor carolingian (922 dHr.), închinzându-l în Laon, ultima fortăreaţă a familiei sale, apoi a plecat spre Lorena. La moartea lui Robert, l-au făcut pe Rudolf al Burgundiei, regele lor şi disputa continuă. Charles, căzând în mâinile lui Hubert, conte de Vermandois, a fost ţinut ca ostatic până la moartea sa, în 929. Rodolf deveni atunci un rege nederanjat, până la moartea sa, în 936. Baronii, sub călăuzirea lui Hugh „Albul” sau „Cel mare”, fiul lui Robert, cel mai mare om al vremii sale, au chemat tocmai din Anglia, pe Louis, fiul lui Charles, ce a fost dus într-acolo de mama sa, pentru siguranţă. Acesta este acel „Louis d’Outremer - „Louis de peste mări” - care acum deveni rege. După ce arătă o vitejie ieştă din comun, într-o bătălie cu Otto cel Mare al Germaniei, care pretindea suveranitatea peste Franţa, a fost recunoscut de toţi, în 941.
„Domnia sa nu a fost altceva, decât o mizerabilă istorie a unei bătălii împotriva marilor lorzi, Hugh cel Mare şi Richard al Normandiei. În acest conflict perpetuu şi obositor, şi-a petrecut cele din urmă zile şi a murit încă de tânăr, în 954. A fost singurul bărbat energic dintre toţi ultimii carolingieni. I-a urmaz fiul său Lothair, care a avut o domnie lungă şi lipsită de glorie, care se sfârşeşte în 986. A urmat fiul său Louis, pentru un singur an de conducere. A murit în 987, fără a avea copii; şi singurul moştenitor la tron - dacă lorzii feudali aleg să recunoască un drept ereditar - era unchiul său Charles, duce de Lorena. Baronii nu au ales să fie atât de îngrădiţi. Ei pun pe prinţul carolingian deoparte şi aleg pe Hugh, ducele Franţei, ca să fie rege. A fost încoronat oficial la Rheims, de către Arhiepiscopul Adalberon. Astfel a venit la tron Hugh Capet, fondatorul unei mari dinastii. Cu el începe adevărata istorie a regatului Franţei: am ajuns astfel, în epoca monarhiei feudale” (Encyclopedia Britannica, art: "France," history, "Charles the Simple").
„Hugh Capet, cel dintâi fiu al lui Hugh cel Mare, duce al Franţei, era doar un nobil din Neustria când a fost ales rege. Casa carolingiană fusese în întregime lăsată deoparte, drepturile şi cererile negate de noua forţă ce creştea, forţa feudalismului. Capul baronilor putea fi unul dintre ei, putea sta slobod faţă de ideile şi ambiţiile imperiale care au guvernat conduita înaintaşilor săi; putea fi francez în vorbire, naştere şi gândire şi nu un german, dar peste toate, trebuia să fie destul de puternic să-i strunească pe ai lui. Şi printre lorzii nordului Franţei, reprezentanţii Casei lui Robert cel Puternic, deţineau poziţia principală şi majoritatea elementelor puterii” (Idem). Că regele trebuia să fie suficient de puternic ca să susţină pe ai lui, era cea mai mare nevoie, dacă trebuia să fie cât de cât Rege al Franţei, în cele din urmă. Am văzut că la vremea debarcării lui Carol cel Gras, exact cu o sută de ani înainte, Franţa era fărâmiţată în douăzeci şi nouă de mici state. La vremea alegerii lui Hugh Capet, în anul 987, numărul acestora crescuse la cincizeci şi cinci. Temperamentul conducătorilor lor, este clar reprezentat de replica unuia din aceştia, Adalbert, Conte de Pergord, dată lui Hugh Capet însuşi, după ce a fost făcut rege. Cu un ton superior, Hugh întreabă: „Cine te-a făcut conte?” Rapid ca un fulger Adalbert replică grosolan: „Cine te-a făcut rege?”
„Era o confederaţie de mici suveranităţi, de mici despoţi, inegali între ei, având unul către altul, anumite datorii şi drepturi, dar investiţi în propriile domenii, asupra personalului şi supuşilor direcţi, cu putere arbitrară şi absolută. Acesta este elementul esenţial al sistemului feudal, ce-l face diferit de orice altă aristocraţie şi de oricare altă formă de guvernare. În această lume a aristocraţiei şi despotismului, nu a existat criză. Au existat popoare guvernate arbitrar, ba chiar deţinute în mod absolute, de un singur om, de un colegiu de preoţi, de un corp de patricieni. Dar nici una din aceste guvernări despotice, nu a fost ca sistemul feudal...
„Libertate, egalitate şi linişte: toate au fost la fel de dorite, din secolul zece până în secolul treisprezece, de locuitorii fiecărui domeniu al lorzilor; suveranitatea lor era chiar la uşile lor şi niciuna din ele nu era ascunsă de el sau dincolo de raza de acţiune al braţului său puternic. Dintre toate tiraniile, cea mai rea este cea care nu poate ţine cont de supuşi şi care vede din reşedinţă, frontierele imperiului său. Capriciile umane se vor manifesta atunci în toată splendoarea şi mai mult decât atât, cu o irezistibilă promptitudine. Inegalitatea condiţiilor, face sinele mai rudimentar: bogăţii, putere, independenţă, fiecare avantaj şi fiecare drept conduc către suferinţă, şubrezenie şi servitute. Locuitorii feudelor nu puteau găsi alinare în sânul liniştii; amestecaţi fără încetare în certurile stăpânului lor, pradă pustiirilor vecinilor, ei duceau o viaţă mai rea şi mai agitată decât a lorzilor înşişi şi ei trebuiau să construiască pe timp de război, de linişte sau putere absolută” (Guizot: ,,History of France," chap. XIII, par. 11-13).
Politic, feudalismul poate fi definit ca, sistemul care din proprietarul unei bucăţi de teritoriu, fie mare sau mică, face suveranul celor care locuiesc acolo: o anexare de personal la autoritatea teritorială, mai familiară despotismului răsăritean decăt raselor libere ale Europei străvechi. Pe aceste principii au fost întemeiate şi pe baza acestuia sunt explicate legea şi justiţia feudalismului, finanţele feudale, legislaţia feudală, fiecare arendaş ţinând faţă de stăpânul lui, poziţia pe care proprii arendaşi o au faţă de el însuşi. Şi este aşa pentru că relaţia era atât de unoformă, principiul atât de cuprinzător, clasa conducătoare atât de implicată în susţinerea sa, încât feudalismul a fost în stare să impună societăţii, acea strânsoare pe care luptele a mai mult de douzeci de generaţii, abia au zgâlţiit-o” (Bryce: "The Holy Roman Empire." cap.VIII, par. 3).
Din acest punct înainte, către perioada Reformaţiunii, istoria Franţei este atât de îmbinată cu dezacordurile cu papalitatea, cu cruciadele şi cu „războiul de o sută de ani” cu Anglia, încât nu este necesară o tratare a acesteia ulterioară în mod separat. Dinastia întemeiată odată cu alegerea lui Hugh Capet, continuă până astăzi, prin anumiţi aspiranţi la tronul Franţei, doar dacă acel tron era restabilit.