Alemanii şi fraţii lor suevi, care i-au urmat în invazia şi divizarea Imperiului Roman, luară în posesie provinciile romane Rhaetia şi Vindelicia şi teritoriul Agri Decumates. „Astfel, alemanii umpleau întreg colţul de sud-vest al Germaniei şi Elveţiei, care, în mod natural este limitat de Rin, care curge spre vest către Bale şi apoi face o întoarcere bruscă, în unghi drept, către nord spre Strasbourg, Worms şi Maintz” (Hodgkin: "Italy and Her Invaders," book I, chap.III, par.4). Ei au ocupat graniţa de nord, a ceea ce este astăzi Elveţia, până în sud, la Winterhur. Acestui teritoriu, către răsăritul şi nordul curgerii Rinului, ei au alipit de asemenea acea parte a Galiei, care se întinde între Rin şi Moselle şi izvoarele Senei. Aşa că, la căderea imperiului în 476, alemanii ocupau ţinutul care acum cuprinde Alsacia, Lorena, Baden, Wurtemburg, cea mai mare parte a Bavariei, şi sudul marilor teritorii din Hessel Darmstadt.
Când alemanii au fost învinşi de Clovis, proprietăţile lor galice deveniră răsplata cuceritorului, dar tot ce a rămas li s-a permis să deţină, iar Clovis şi urmaşii săi, le-au dat voie „să se bucure de felul lor de a fi, de instituţiile lor, sub guvernarea unui oficial, iar pe termen lung, a ducilor ereditari” (Gibbon: "Decline and Fall of the Roman Empire," chap. XXXVI, par.5; XXXVIII, par.5). Acestea, alături de alte cuceriri germanice ale lui Clovis, „deveniră curând libere în fapt. Ei continuau să recunoască supremaţia francilor, dar recunoaşterea era doar formală. În fruntea fiecărei confederaţii se găsea propriul herzog sau duce. Aceşti conducători, erau mai întâi numiţi de regii franci, sau primeau aprobarea lor, dar cu trecerea timpului, instituţia deveni ereditară în familii specifice” (Encyclopedia Britannica, art. Germany, p. 477).
Principalele două ducate ale alemanilor, au fost Şvabia şi Bavaria şi sub aceste două nume se scrie toată istoria lor. Dar pentru că Şvabia este originalul şi de aceea a exercitat o mai mare influenţă în treburile Germaniei decât oricare altă confederaţie, este cea despre care trebuie spuse cele mai multe. Istoria ei este, într-o oarecare măsură, istoria Germaniei, mai ales după Tratatul de la Verdun, din 843 dHr.
Thassilo, duce de Bavaria, a fost în relaţii rele cu Pepin, tatăl lui Carol cel Mare. Când Carol cel Mare a venit pe tron, Thassilo i-a păstrat o slujire indiferentă. Actele sale repetate de trădare, au impus îndepărtarea lui de către Chalemagne, iar Bavaria a fost pusă sub autoritatea militară a Austriei. Aceşti comandanţi militari erau „lorzi ai marşurilor”. Marşurile” se realizau la graniţele ţărilor de către Carol cel Mare, peste care a numit comandanţi, a căror datorie era să facă dreptate în numele lui, să colecteze dările şi să extindă cuceririle sale”. Bavaria a fost condusă de un comandant militar până pe la anul 900, când a devenit din nou ducat. Comandamentul militar al Austriei continuă până în 1156, când de asemenea a fost făcută ducat şi astfel „domeniul din est” - realizat de Carol cel Mare - a fost punctul de plecare a ceea ce este astăzi Imperiul Austriei.
În Tratatul de la Verdun, se cuvine să ne reamintim, Ludovic Germanicul, primi întreaga Germanie la răsărit de Rin. Şi pentru că a fost primul suveran care conducea peste germani şi nu peste alte popoare apusene, este considerat în istorie, ca fondator al Regatului Germaniei. La moartea sa, fiul său, Carol cel Gras, primi de la el, Şvabia - Alemania, iar după cum s-a arătat, prin moartea celor doi fraţi, Carol moşteni întreaga Germanie şi a fost făcut împărat, iar prin invitaţie îşi asumă conducerea Franţei, dar a fost debarcat şi Arnulf, nepotul său, a fost ales rege al Germaniei în locul său. Arnulf, la fel ca şi Carol cel Gras, merse la Roma şi a fost încoronat ca împărat. Se întoarse în 890 şi dădu o aşa lovitură normanzilor, încât, ei nu au mai revenit într-un număr așa de mare, încât să fie o primejdie naţională”.
Arnulf a murit în 899 şi a fost urmat la tron de fiul său, Louis Copilul, în vârstă de şase ani, care a domnit în mod simbolic până în 911. Aceasta a fost una din cele mai întunecate perioade din istoria Germaniei, pentru că maghiarii - ungurii de astăzi - auzind că Arnulf a fost urmat de un copil, s-au năpustit asupra Germaniei în număr atât de mare, încât dezastrul pricinuit fiecărei părţi a regatului a fost îngrozitor”. „Acolo unde normanzii au biciuit cu funiile, aceşti barbari au şfichiuit cu scorpioanele”. Nu exista niciun conducător în jurul căruia, naţiunea să se poată strânge. Din acel moment şi pentru încă trei sute de ani, Germania a fost alcătuită din cinci ducate: Şvabia, Bavaria, Franconia, Saxonia şi Lorena.
Louis Copilul a murit în anul 911. Chiar în timpul vieţii sale ducii erau adevăraţii regi în ducatele lor, însă după moartea sa, ei puteau avea pe deplin regi, însă ameninţările maghiarilor, slavilor şi normanzilor i-a obligat să realizeze o conducere centrală pentru o apărare comună. În acest scop nobilii s-au adunat la Forcheim şi sub sfătuirea lui Otto, ducele Saxoniei, Conrad, ducele Franconiei a fost făcut rege. Dar această alegere nu a fost pe placul ducilor de Bavaria, Şvabia şi Lorena. Ducele de Lorena se împotrivi pe faţă. Ducii din Bavaria şi Şvabia au cedat, însă episcopii, geloşi pe puterea lor, influenţară pe Conrad să forţeze o ceartă cu aceştia, dar şi cu Henry, duce de Saxonia. Se produse astfel o anarhie în toate zilele lui Conrad. Pe patul de moarte însă, în anul 918, recomandă ca Henry al Saxoniei, să fie ales rege în locul său.
Cu Henry, a început conducerea Casei de Saxonia, care a durat o sută şase ani, 918-1024, prin Henry I, Otto I, Otto II, Otto III şi Henry II. Henry I, a eliberat Germania de biciul maghiarilor şi a reinstaurat pacea şi ordinea, de la un capăt la celălalt al dominionului, încât atunci când a murit, în 936, „fiecare pământ locuit de populaţie germană, făcea parte din regat şi nici unul din ducate nu era în război cu un altul dintre ei”. Înainte de moartea sa, nobilii, într-o adunare naţională, au făgăduit lui Henry că fiul său Otto, avea să fie recunoscut ca succesor al său. Promisiunea a fost ţinută. Otto I, cel Mare, domni între 936-973. Fratele său vitreg, iscă o revoltă la care s-au alăturat şi ducii din Franconia şi Bavaria. Cu ajutorul ducelui Şvabiei, revolta a fost anihilată. O a doua revoltă a fost condusă de fratele lui Otto, ajutat de ducii din Franconia şi Lorena. Şi aceasta a fost înăbuşită, în imensul avantaj al lui Otto.
Având asigurată pacea în Germania şi făcându-se pe sine stăpân al regatului, ca niciunul dintre predecesorii săi, Otto era de departe cel mai mare suveran al Europei. Dar, nefiind mulţumit cu aceasta, a făcut un pas care a pricinuit Germaniei, veacuri de necazuri - s-a dat pe sine în mâinile papei şi devenea „protectorul Bisericii”. Drumul pe care pornise, era acesta: Adelaide, Tânăra văduvă a lui Lothair, fiul regelui Hugh al Provence-Burgundia, refuză să se mărite cu fiul lui Berengar, rege al Lombardiei. Din acest motiv, a fost aruncată în închisoare şi tratată cu cruzime. Ea a apelat la Otto. Acest apel, nu doar că a atins simpatiile, dar a născut în el o ambiţie puternică, căci întrevedea prin aceasta, o cale deschisă către autoritatea imperială.
În fruntea unei armate puternice, Otto trecu Alpii, în anul 951. Înlocui pe Berengar, care, „la hotarele proprietăţilor sale, făcu o cedare oficială a regatului italian, în numele lui şi a fiului său, Adalbert, către saxoni, ca suverani”. Pe acest temei, Otto îşi asumă titlul de rege al Italiei. Pe lângă aceasta, a fost atât de fascinat de tânăra regină Adelaide, că în câteva săptămâni s-a căsătorit cu ea. Fiul său Lidolf, îi citi drepturile, înspăimântat însă de acest mariaj. Reveni supărat în Germania şi alături de arhiepiscopul din Mainz, puse la cale o conspiraţie împătriva tatălui său. Otto, auzind de complotul lor, părăsi în grabă căminul, lăsând pe ducele Conrad al Lorenei, să se ocupe de treburile Italiei. Dar Conrad restitui coroana lui Berengar, se întoarse în Germania şi se alătură conspiraţiei lui Ludolf şi a arhiepiscopului. Astfel izbucni războiul. Majoritatea regatului, era într-adevăr împotriva lui Otto, fiind nemulţumită de proiectele sale ambiţioase din Italia. Conrad şi Ludolf, în mod josnic, s-au aliat cu neîmblânziţii maghiari. Aceasta i-a dezgustat pe germani ca naţiune, încât într-un consens, s-au decis să-l susţină pe Otto. În bătălia de la Lechfeld din 955, Conrad a fost ucis, iar maghiarii au suferit o înfrângere atât de drastică, încât eliberarea Germaniei a fost completă. Din acest moment, maghiarii au început să se aşeze şi „să se adapteze condiţiilor vieţii civilizate din ţinutul care-l ocupau” şi astfel, se năştea regatul Ungariei.
Între timp, în Italia, Berengar şi fiul său Adalbert puseră taxe atăt de mari şi deveniseră atât de tirani, încât a fost trimisă o solie din partea celor mai mulţi episcopi şi prinţi, ca de altfel şi din partea papei, prin care implorau pe Otto să vină din nou şi să-i elibereze. Papă atunci era Ioan XII. Legatul papal „s-a bucurat să ofere coroana imperială regelui Germaniei, care să alunge tiranii şi să elibereze mama tuturor bisericilor, de nenorocirile sub care gemea şi pe care nu le mai putea suporta” (Bower: "Lives of the Popes," John XII). Otto merse pentru a doua oară în Italia, în 962, debarcă pe Berengar şi el însuși a fost încoronat de către Papă.
„Împăratul, la cererea Papei, făgăduise sub jurământ, să apere Biserica Romană de duşmanii ei, să-i menţină toate privilegiile de care se bucura la acea vreme, să înapoieze papalităţii pământurile şi proprietăţile care au aparţinut Sf. Petru, de îndată ce le recapătă; să ajute pe Papă cu toată puterea sa, când i se va cere, şi în cele din urmă, să nu schimbe conducerea Romei fără cunştinţa sau aprobarea sa. În acelaşi timp împăratul confirmă toate donaţiile lui Pepin şi Charlemagne, dar obligă la rândul lui pe Papă şi pe romani, să-i jure ascultare şi să făgăduiască sub jurământ, că nu vor acorda niciun fel de ajutor lui Berengar sau fiului acestuia Adalbert, din tirania cărora tocmai îi eliberase (Idem).
Astfel s-a format, în anul 962 „Sfântul Imperiu Roman”, cea mai puternică armă a papalităţii în Evul Mediu. După Otto, suveranul încoronat în Germania, ceru întotdeauna ca drept al său, să fie încoronat la Milano, cu coroana de fier a Lombardiei şi în Roma cu coroana de aur a imperiului. În 964 Otto reveni în Germania, mări numărul ducatelor şi a nobililor, iar pentru că era acum protectorul Bisericii şi susţinătorul intereselor ei, ridică imens importanţa prelaţilor. „Ei au primit mari suprafețe de pământuri în dar, au fost investiţi cu competenţe în situaţii penale, ca şi în cele civile şi au obţinut o serie de alte preţioase drepturi suverane”. În 966 a mai mers odată în Italia, unde a rămas până la moartea sa, în data de 7 mai 973.
Nimic remarcabil nu a apărut pe durata următorilor trei împăraţi a Casei de Saxonia, cu excepţia celui din urmă, Henry II, care a încheiat un tratat cu Rudolf III, regele Burgundiei, prin care, la moartea lui Rudolf, regatul său trebuia alipit imperiului şi să se prezinte pe sine ca pătruns de datorie faţă de papalitate, care-i făcuse sfinţi, pe el şi soţia sa.
La moartea lui Henry, în 1024, marii nobili s-au întâlnit la Oppenheim şi au ales ca rege, pe Conrad II, un conte din Franconia. Cu el a început conducerea Casei de Franconia, care a continuat timp de o sută de ani, prin Conrad II, Henry III, Henry IV şi Henry V. Pe durata tuturor acestor domnii au fost comploturi, dejucări de comploturi şi războaie civile interne, dar şi cu străinii, care au ţinut naţiunea într-o tulburare constantă. În conformitate cu tratatul mai sus menţionat, Conrad, în 1032, primi în imperiu regatul Burgundiei, pentru ca în 1034 să primească la Geneva, omagiul nobililor conducători. Conrad a murit în 1039, fiind succedat de fiul său Henry III, pe care în 1026, Conrad îl făcuse rege al Germaniei, duce al Bavariei în 1027 şi duce al Şvabiei şi rege al Burgundiei, în 1038.
În acest timp, viciile clerului din întreaga Europă deveniră scandaloase, papa oferind exemple infame. Henry întră în Roma cu o armată, în 1046, convoacă un conciliu, demite pe Papa, care deţinea tronul, şi pune în scaunul papal pe Clement II, care drept recunoştinţă, îl face împărat. În următorii zece ani ai domniei sale, Henry a numit încă trei papi succesori şi pentru că toţi aceștia au fost administratori energici şi interesaţi să îndeplinească politica lui Henry, tendinţa ticăloasă a papalităţii a fost stăvilită.
În 1056, Henry III a murit, fiind urmat de fiul său Henry, de numai şase ani şi care fusese déjà, încă de la patru ani, încoronat ca rege sub numele de Henry IV, al Germaniei. El a fost sub tutelă, până la cincisprezece ani, în anul 1065, când şi-a asumat îndatoririle conducerii şi de atunci şi până la moartea sa, patruzeci şi unu de ani, el nu a cunoscut pacea, fiind prins între aroganţa feroce a papalităţii şi ambiţiile invidioase ale propriilor lui nobili. În timpul domniei sale, a avut loc prima cruciadă, 1095; şi a fost făcut Welf (sau Guelf sau Guelph) de Altdorf în Şvabia, duce de Bavaria.
Henry IV a murit în 1106, fiind urmat de fiul său Henry V. S-a reînnoit războiul cu papalitatea, în care prietenii conducători ai lui Henry erau doi prinţi şvabi din familia Hohenstaufen, Frederick şi Conrad. Frederick fusese făcut duce de Şvabia, de către Henry III. Acum, prin Henry V, Conrad a fost făcut duce al Franconiei, apropiat coroanei, încă de pe vremea lui Otoo I. Henry V a fost urmat, în 1125, de Lothair, duce de Saxonia şi când primi coroana imperială, Innocent II pretinse că a făcut lucrul acesta ca supus al Papei. Lothair a fost urmat în 1137, de acest Conrad de mai sus, duce şvab al Franconiei, care deveni Conrad III.
Cu Conrad III, începe domnia Casei de Şvabia, sau de Hohenstaufen, care a continuat timp de o sută şaptesprezece ani şi care a fost epoca cea mai glorioasă a istoriei medievale a Germaniei. În 1146, are loc a doua cruciadă condusă de Împăratul Conrad şi Louis III al Franţei. Conrad murit în 1152, când Germania trecea sub conducerea unuia dintre cei mai mari suverani, pe care i-a avut: Frederick Barbarossa, duce de Şvabia, care a domnit treizeci şi opt de ani.
Aici, trebuie să notăm ridicarea unei alte familii şvabe, cu un traseu notabil în istorie şi care este, inseparabil legată de domnia lui Frederick Barbarossa. Henry IV, făcut Welf sau Guelf al Şvabiei, a fost și duce de Bavaria. El a fost urmat în ducatul Bavariei, de fiul său Henry cel Mândru, care a fost investit cu ducatul Saxoniei. Henry cel Mândru, s-a răsculat împotriva lui Conrad III, când ambele ducate ale sale, au fost declarate anulate: Saxonia a fost oferită lui Albert Ursul, un nobil saxon, iar Bavaria lui Leopold, comandant militar de Austria. Henry cel Mândru, muri subit şi fratele său, ducele Welf, continuă lupta pentru ducatele sale. Welf, sperând să-i urmeze lui Leopold în comanda militară, consimţi la un compromis prin care Saxonia, cu încuviinţarea lui Albert Ursul, a fost oferită lui Henry Leul, fiul lui Henry cel Mândru. Totuși, în loc ca Marchizatul Austriei să fie dat lui Welf, acesta a trecut, în sfârșit, în mâna lui Enric Jasomirgott (Numit așa, datorită obiceiului lui de a confirma cuvântul său prin adăugarea, "Ja, so mir Gott hilf" adică ”Da, așa să mă ajute Domnul”). Welf s-a luptat ani de zile cu rivalul său, dar fără vreun folos, pentru că Henry Leul, în fruntea unei armate, revendică Bavaria ca fiind a sa, prin dreptul de moştenire de la tatăl său, Henry cel Mândru. Frederick Barbarossa, prin mama sa, era aliat ce Welfii, iar el, având o simpatie personală faţă de Henry Leul, îşi începu domnia prin a-i făgădui acestuia securitatea ducatului Bavariei. Comandantul militar Jasomirgott, refuza cu încăpăţinare să renunţe la acesta, până când în cele din urmă, în 1156, Frederick desprinse hotarul Austriei de Bavaria, a făcut-o ducat cu privilegii speciale şi a acordat-o încăpăţinatului comandant militar. Această onoare, mulţumi pe Jasomirgott şi lăsa astfel liber pe Frederick, să-şi împlinească făgăduinţa faţă de Henry Leul. Henry a primit astfel ducatul părintesc al Bavariei, pe lângă ducatul Saxoniei, pe care-l deţinea deja. Din această Casă Şvabă, Alemană, Casă de Welf sau Guelph, coboară în linie direct, prin Henry cel Mândru şi Henry Leul, Casa de Hanovra, care a domnit peste Anglia, de la George I - 1 august 1714 - până la actualul Edward VII, „Rex Dei gracia”.
Frederick Barbarossa, primi coroana Germaniei la Aix-la-Chapelle, pe 9 martie 1152. În octombrie 1154, a coborât în Italia şi a preluat coroana de fier a Lombardiei. Atunci, „după ce a înţeles că Arnold al Bresciei, era loial scopului său de a suţine cauza papală”, a fost încoronat împărat de către Papa Adrian IV, la 18 iunie 1155. Începând de acum şi până în 1186, domnia lui Frederick a fost ceva mai mult decât o luptă continuă cu oraşele lombarde şi cu papii. Prin căsătoria cu Beatrice, fiica contelui Burgindiei Superioare, el a adăugat această provincie regatului Burgundiei şi imperiului. S-a reafirmat astfel, autoritatea imperială în Burgundia, şi a primit omagiul nobililor burgunzi. Aducând în cele din urmă aceste lupte, la o încheiere onorabilă, a plecat în 1187 în Palestina, în fruntea celei de a treia cruciade, dar a fost înecat în timp ce traversa un râu mic în Pisidia, la 10 iunie 1190.
Frederick a fost urmat de fiul său Henry VI, care a fost încoronat împărat, de Celestine III, la 31 martie 1191. Richard al Anglei - Inimă de Leu, - pe când se întorcea acasă din a treia cruciadă, este arestat de ducele Austriei, la 21 decembrie 1192, iar în martie, anul următor, a fost predat împăratului Henry, care l-a încarcerat. Cu banii primiţi pentru răscumpărarea lui Richard, împăratul a fost în măsură să pună pe picioare o armată, cu care a plecat să cucerească regatul musulman al Siciliei. Atât de mare era autoritatea obţinută, încât era aproape sigur, că dacă ar fi trăit un pic mai mult, ar fi împlinit marea sa dorinţă de a avea coroana, declarată ereditară în familia sa. Dar această aspiraţie a fost năruită de moartea sa, în 1197. În timpul domniei sale, pe la 1195, începe a patra cruciadă.
La moartea lui Henry, a existat o alegere dublă. Philip, fiul lui Henry, era favoritul marii majorităţi a prinţilor, în vreme ce oponenţii lui, îndemnau să fie proclamat Otto, fiul lui Henry Leul. Nu ar fi fost nicio speranţă pentru Otto, dacă Innocent III, nu ar fi folosit întreaga influenţă a papalităţii, care în acea vreme era absolută. Chiar cu ajutorul Papei, succesul lui Otto era în cumpănă, până când Philip a fost ucis în 1208. Aceasta a pus bineînţeles capăt războiului şi Otto I, a fost încoronat împărat.
De îndată ce Otto a fost făcut împărat, el nu a respectat nicio înţelegere cu Papa, pentru a obţine favoarea acestuia şi a început să acţioneze ca un suveran independent. O astfel de exercitare a suveranităţii, nu putea fi acceptată, atât timp cât Innocent III, era papă. El a acţionat împotriva lui Otto prin Frederick, fiul lui Henry VI. Otto, gândind să strice şansele lui Frederick, printr-o lovitură dată Papei, merse pe susţinerea lui John al Angliei, împotriva lui Philip Augustus al Franţei, dar în bătălia de la Bouvines, 27 iulie 1214, suportă o grea înfrângere şi fuge ca un împărat ruinat. S-a retras în Principatul Brunswick, o proprietate moştenită, fără a mai socoti, că nu va mai avea vreun un loc în istorie.
În locul lui Otto IV, Frederick II „urcă pe tronul de marmură a lui Charlemagne la Aix-la-Chapelle şi primi coroana de argint” a Germaniei, în iulie 1215, iar pe 22 noiembrie 1220 a primit la Roma, din mâinile Papei Honorius IV, coroana de aur a imperiului. După părerea contemporanilor săi, Frederick II, era „minunea lumii”. Deşi poate, nu cel mai tare în toate aspectele, era totuși, cel mai strălucitor dintre regii germani. La începutul carierei publice, în 1208, la cincisprezece ani, deţinea doar coroana Siciliei; la moartea sa, 13 decembrie 1250, splendoarea poziției sale era aşa de mare, încât nu a fost niciodată întrecută în istoria umanităţii. Şi aceasta pentru că, pe lângă coroana Siciliei, moştenită inițial, el a primit şi coroana Sardiniei, coroana Burgundiei, coroana de fier a Lombardiei, coroana de argint a Germaniei, coroana de aur a imperiului şi la urmă, dar cea mai glorioasă dintre toate în acel veac, coroana Ierusalimului, cu care s-a încoronat cu propriile mâini, la 18 mai 1229, la momentul recuperării oraşului sfânt de la musulmani şi predarea lui către Biserică.
În anul 1245, 17 iulie, Frederick este excomunicat de Papa Innocent IV. Când auzi de acest demers el râse mai întâi, şi apoi spuse: „Papa m-a detronat? Aduceţi-mi coroanele ca să pot vedea, de ce anume am fost deposedat”. I-au fost aduse atunci şapte coronae - coroana regală a Germaniei, coroana imperială a Romei, coroana de fier a Lombardiei, coroanele Siciliei, Burgundiei, Sardiniei şi Ierusalimului. Le-a pus pe cap una după alta şi spuse: „Încă le am, şi nimeni nu mă va jefui de ele, fără o luptă crâncenă” ("The story of the Nations", Germania, cap. XXI, par. 8, 9). Deşi Frederick nu se temea de excomunicarea papei, efectul unui astfel de demers, era slobozirea elementelor violente printre oameni şi în special în Germania. La acea vreme, un istoric bătrân spuse: „După ce împăratul Frederick a fost pus sub interdicţie, tâlharii se bucurau de prăzille lor. Atunci plugurile se transformară în săbii şi secerătorile în lăncii. Nimeni nu pleca nicăieri, fără oţel şi piatră, ca să poată da foc la orice putea să ardă”.
În perioada domniei lui Frederick II, începu cucerirea Prusiei, în anul 1230, sub conducerea Ordinului Cavalerilor Teutoni, care „după o jumătate de secol de luptă grea, se pomeniră conducătorii întregului ţinut”. De asemenea, la începutul domniei sale, a cincea cruciadă a fost proclamată de Innocent III, în 1198 şi înfăptuită în 1201.
Frederick II, a murit la 13 februarie 1250 şi a fost urmat de fiul său, Conrad IV, care a domnit doar patru ani. Datorită situaţiei din imperiu, din pricina facţiunilor rivale din Germania precum şi a intrigilor Papei, el nu a fost niciodată încoronat în realitate. A murit în 1254 şi împreună cu el, a luat sfârşit și linia împăraţilor Hohenstauffen, a căror conducere a alcătuit epoca „cea mai interesantă din istoria medievală a Germaniei”. „Femeile nu au avut niciodată un loc mai înalt, nici nu au răspuns vreodată mai nobil, la onorurile cu care erau copleşite”. „Problemele guvernării erau văzute printr-o lumină nouă, parțial din pricina studiului legii romane, care a trecut din Italia în Germania, dar și datorită iniţierii în „Sachsenspiegel” (legea saxonă), şi în „Schwabenspiegel” (legea şvabă-alemană). În general, Germania nu mai văzuse o epocă aşa de fascinantă, plină de viaţă, mişcare şi culoare” (Enciclopedia Britanica, art, Germania)
Această eră de glorie, a fost urmată de una mizeră, numită GREAT INTERREGNUM, care a durat douăzeci de ani, „Aceasta a fost perioada cea mai tristă din istoria Germaniei. Fiecare făcea ce dorea. Pumnul şi sabia decideau între dreptate şi nedreptate. Prinţii şi oraşele, erau într-o continuă gâlceavă. Cavalerii îşi construiau castele puternice şi locuiau în ele, prin jaf şi crimă. Din fortăreţele lor, se năpusteau asupra neguţătorilor ce călătoreau dintr-un oraş în altul, şi-i jefuiau, sau le percepeau taxe grele. Mergeau să prade întregul ţinut: pe fermieri de vite, cărora le devastau câmpurile şi le ardeau casele. Mai mult, nobilii şi cavalerii care erau vecini, se certau şi se luptau între ei, încât întregul ţinut era un câmp de bătălie” ("The Story of the Nations," Germania, cap.XXII).
Această perioadă de anarhie a fost încheiată, datorită papalităţii, prin Papa Urban IV. Până la acest moment, alegerea împăratului era făcută întotdeauna, în fapt, de prinţii conducători, deşi fiecare alegere avea nevoie de aprobarea directă a întregii clase a nobililor. Acum, în principal, datorită influenţei Papei, corpul electoral, era definitiv aşezat doar asupra arhiepiscopului de Mainz, arhiepiscopului de Cologne, arhiepiscopului de Treves, comandantului militar de Brandenburg, regele Bohemiei şi a prinţilor Casei de Wittelsbach (Bavaria), şi a celor din Casa de Saxonia.
La începutul GREAT INTERREGNUM (Marelui Inter-regat), William al Olandei, primi o supunere formală pentru doi ani, când a murit; atunci, pe la 1257, a fost o alegere dublă, a lui Alphonso al Castiliei, în Spania, şi a lui Richard, conte de Cornwall, frate cu Henry III, al Angliei. Richard a fost încoronat, însă a vizitat Germania doar de trei ori, în şaptesprezece ani, în vreme ce Alphonso nu a vizitat-o niciodată, cu toate că pretindea a fi suveranul acesteia. Aceste atitudini, nu au ajutat deloc la controlul dezordinii acelor vremuri. Când Richard a murit, prinţii nu aveau dispoziţia să aleagă un împărat, ajutaţi fiind de o prevedere care permitea fiecăruia să facă ce-i plăcea. Însă nordicii nou veniţi ai Papei, erau demoralizaţi şi aceasta, alături de necazurile de acasă, l-au împins pe papă să dorească un împărat, care să fi „protectorul Bisericii”. Astfel că papa a informat pe electorii, că dacă ei nu aleg un împărat, o va face el însuși.
Electorii s-au întâlnit astfel în 1273, şi au pus pe tron, pe Rudolf, conte de Habsburg, din Şvabia. Pe durata INTERREGNUM, Ottocar, regele Bohemiei, obţinu prin căsătorie şi cucerire, un mare teritoriu, dincolo de moştenirile sale. Aceste achiziţii includeau Ducatul Austriei şi coloniile sale, Styria, Carinthia şi Carniola. Ottocar deveni astfel, cel mai puternic prinţ din Germania şi se aştepta să primească coroana Germaniei, la alegeri. Când coroana a fost oferită lui Rudolf, Ottocar a refuzat să-l recunoască drept suveran. A urmat un război şi în bătălia de la Marchfield, lângă Viena, în anul 1278, Ottocar a fost învins şi omorât. Austria, Styria şi Carniola, au fost atunci adăugate feudei fiului lui Rudolf, Albert. În acest fel, Rudolf a rămas în istorie ca întemeietor al Casei de Habsburg, care a condus Austria din acea vreme până acum, fiind una din cele mai influente forțe în viaţa naţională a Germaniei şi care a dat suverani Spaniei, în zilele de cea mai mare glorie ale acesteia.
Rudolf al Şvabiei, a murit în 1291 şi a fost urmat de Adolf din Nassau, care a condus până în 1298, când a fost urmat de ducele Albert al Austriei, fiul lui Rudolf. Albert domni până în 1308 şi a fost urmat la rându-I, de contele Henry de Luxemburg, care a domnit ca Henry VII, până în 1313. La moartea lui Henry VII, electorii nu s-au putut pune de acord şi rezultatul a fost o dublă alegere - Frederick cel Frumos, duce de Austria, fiul lui Albert şi Louis, duce de Bavaria. Izbucni astfel un război ce a continuat nouă ani, când, la bătălia de la Muhlberg, în 1322, armata lui Frederick a fost în întregime pusă pe fugă şi în 1325, cei doi rivali au fost de acord să conducă împreună. Frederick moare în 1330 iar Louis IV, a domnit până în 1347.
La moartea lui Louis, a fost ales Gunther, conte de Schwarzburg. Dar Charles, regele Bohemiei, prin mită, îşi cumpără pe susţinătorii săi. Gunther a renunţat, iar domnia a revenit lui Charles IV. Activitatea electorilor imperiali, s-a dovedit a fi nesatisfăcătoare şi a fost reformată de Charles IV, în 1356, prin ceea ce este cunoscut ca Bula de Aur. Prin acest nou accord, electorii aveau permisiunea să includă, ca pe vremuri, trei arhiepiscopi, regele Bohemiei şi conducătorul militar al Brandenburgului şi doar ducele Saxoniei şi un conte palatin al Rinului, al Casei de Wittelsbach. Reforma lui Charles prin Bula de Aur, stabilea că electorii, erau limitaţi la şapte personaje - trei arhiepiscopi, trei prinţi laici şi un rege - astfel că mereu, împăratul a fost ales de aceşti oficiali, fiind cei care în istoria Reformaţiunii, sunt numiţi „electori”. Protectorul lui Luther, Frederick, era, în zilele acelea, elector al Saxoniei.
Charles IV, adăugă moştenirilor sale din Casa de Luxemburg, Silesia, Lusatia Inferioară şi principatul (margreviatul) de Brandeburg. În ultimele sale zile „a purtat coroanele Bohemiei, Germaniei, Burgundiei, Lombardiei şi pe cea a imperiului”. A murit la Praga, în 1378 şi a fost urmat la tron de fiul său, Wenceslaus, care a fost debarcat şi coroana sa, dată lui Rupert, electorul palatinatelor, în 1400 d.Hr., şi care a domnit până în 1410, când a murit, şi Sigismund, fratele lui Wecenslaus şi rege al Ungariei, preluă domnia. Acesta este împăratul Sigismund, care a dat pe John Huss şi Jeronim de Praga, să fie arşi pe rug, prin Conciliul de la Constance, ceea ce a condus la războaiele husite. Sigismund era un risipitor şi niciodată nu a avut suficienţi bani pentru dorinţele sale. Astfel că pentru 400.000 de guldeni, a acordat lui Fredrick, conte de Hohenzollern al Şvabiei, mai întâi ca gaj dar apoi definitive, feuda Brandenburg. Cu moartea lui Sigismund, a luat sfârşit dinastia Luxemburg şi Casa de Habsburg a fost întărită.
Sigismund a fost urmat de Albert II, duce de Austria, în 1438. Lui Albert II, i-a succedat în 1440, Frederick IV, apoi a urmat, în 1493, Maximilian I, în 1519 Charles V, înaitea căruia, Luther a stat în picioare pentru credinţa în Hristos, iar prinţii Germaniei au citit faimosul PROTEST.
Deşi coroana Germaniei a rămas eligibilă din vremea lui Albert II, înainte aceasta a fost „întotdeauna conferită unui membru a Casei de Habsburg, până când a dispărut linia masculină”. Atunci a fost preluată de o femeie, Maria Theresa, a cărui soţ a fost ales împărat în 1745. El era împărat doar cu numele, căci de facto, Maria Theresa conducea regatul. Soţul Mariei Theresa a fost urmat în 1765 de fiul ei, Joseph II. Pe această linie a Casei de Habsburg, a rămas instituţia imperială până când, atât Sfântul Imperiu Roman cât şi regatul Germaniei, s-au sfârşit în 1806. Pe această descendenţă, se află acum Imperiul Austro-Ungar.
S-a făcut referire mai sus, la Principatul Brandenburg şi vânzarea sa, de către împăratul Sigismund, lui Frederick de Hohenzollern al Şvabiei. Frederick deveni astfel, unul din electorii imperiali. Să ne reamintim de asemenea că, Ordinul Cavalerilor Teutoni a cucerit Prusia. La vremea Reformaţiunii, se întâmpla ca Albert de Brandenburg să fie Mare Maestru al Ordinului Teutonic. El a devenit protestant, a dizolvat Ordinul şi a fost primit în fief, în anul 1525, de regele Poloniei, ducele Prusiei. Albert a avut două nepoate. Joachim Frederick, elector de Brandenburg, s-a căsătorit cu Eleanor, cea mai mică. Fiul său, John Sigismund se căsătoreşte cu Anna, cea ,i astfel ducatul Prusiei a fost garantat familiei Electorului de Brandenburg. Frederick William, numit Mare Elector, a fost nepotul lui John Sigismund şi al Annei. Prin Tratatul de la Wehlau din 1657, ducele de Prusia s-a declarat independent de Polonia. Marele Elector, a făcut adăugări mari la teritoriile sale şi în 1701, fiul său, Frederick, care i-a urmat în 1688 la tron, obţinând consimţământul împăratului, se încoronează singur ca rege al Prusiei. Şi astfel, sub Casa Alemană de Hohenzollern s-a ridicat regatul Prusiei, care prin Fredrick I (1701-1713), Frederick William I (1713-1740), Frederick II cel Mare (1740-1786), Frederick William II (1786-1797), Frederick William III (1797-1840), Frederick William IV (1840-1861), coboară direct către William I, regele Prusiei, (1861-1871) şi împărat german din 18 ianuarie 1871, până în 9 martie 1888, Frederick până în 15 iunie 1888 şi William II, împărat german în zilele noastre.