Să ne reamintim - vezi capitolul 3, paragrafele 7 la 9 - că regatul burgunzilor, a început a fi cucerit de Clovis, lucrare ce a fost desăvârşită de fiii săi, în 532. Prin cvadrupla divizare a dominionului francilor, din 561, Burgundia, cu câteva ţinuturi adăugate în nord, au revenit lui Gontran, care-şi stabili capitala acolo. Când dominioanele france unite sub Charles Martel, au fost din nou împărţite între Pepin cel Scurt şi Carloman, Burgundia deveni partea lui Pepin. Când Carloman a devenit călugăr şi Pepin rege, prin bunăvoinţa Papei Zachary, Burgundia era doar o provincie a regatului său, ca de altfel şi a imperiului lui Charlemagne, fiul lui Pepin. În urma sciziunii imperiului lui Charlemagne, după Tratatului de la Verdun, 843, Burgundia a fost inclusă în partea cuvenită împăratului Lothair, care, să ne aducem aminte, se întindea de la Mediterană, la Marea Nordului şi includea teritoriul italian.
În vremea lui Carol cel Gras, 877, Burgundia deveni din nou independentă sub Boso sau Boson, soţul Ermangardei, fiica împăratului Louis II. Regatul a fost numit Provence sau Burgundia şi câteodată Cis-Jurane Burgundy, sau cu trecerea timpului Regnum Provinciae Seu Burgundiae. Acesta „includea Provence, Dauphine, partea sudică a Savoiei şi ţinutul dintre Soane şi Munţii Jura. S-a format un alt regat al Burgundiei, pe partea cealaltă a Munţilor Jura. A fost numit regatul Burgundiei Trans Jura, sau prin document imtitulat Regnum Iurense, Burgundia Transiurensis, şi a fost întemeiat de Contele Rudolf, în anul 888, şi recunoscut în acelaşi an de împăratul Arnulf. Acesta includea partea nordică a Savoiei şi toată Elveţia, între Munţii Jura şi râul Reuss.
În 937, Rudolph, fiul lui Rudolph, tranzacţionă drepturile sale asupra regiunii Burgundia Cis-Jurane, către coroana italienă şi astfel cele două Burgundii - TRANS JURANE şi CIS-JURANE - deveniră un singur regat al Burgundiei, sau Arles, în documente REGNUM BURGUNDAE, REGNUM ARELATENSE. Acest regat a fost independent până în 1032 dHr., când, potrivit cu tratatul încheiat între împăratul Henry II şi Rudolph II, ultimul ei rege, regatul Burgundiei a fost primit în imperiul împăratului Conrad II. Rudolph III cofirmă aceasta prin voinţa sa, din vreme ce Gisela era soţia lui Conrad. Împăratul şi-a asumat astfel coroana Burgundiei, iar acest „frumos regat”, „plin de oraşe prospere”, devenea parte a imperiului.
„Regatul Burgundiei sau Arles, cuprindea întreaga regiune muntoasă a Elveţiei de astăzi. Acesta a fost atașat imperiului Germanic, prin testamentul lui Rudolph, împreună cu restul dominioanelor sale. O numeroasă şi veche nobilime, vasali unii altora sau imperiului, împărţiră stăpânirea cu seniorii religioşi, aproape la fel de puternici ca şi ei. Din prima categorie găsim pe conţii din Zahringen, Kyburg, Habsburg şi Tokenburg, cel mai remarcabil dintre ei; dintre ultimii, episcopul din Coire, abatele din St. Gall şi stareţa din Seckingen. Orice fel de drepturi feudale, erau de timpuriu implementate şi păstrate pe termen lung în Helvetia. În istoria niciunei ţări, nu este ilustrată mai bine această relaţie echivocă - jumătate proprietate şi jumătate stăpânire - în care aristocraţia din teritoriu, în sistemul feudal, avea respect faţă de supuşii lor. În secolul al doisprezecelea, oraşele elveţiene au crescut în importanţă. Zurich era deosebit pentru activitatea sa comercială şi părea să aibă, nu un lord ci un împărat. Basel, deşi supus episcopului său, deţinea privilegiile obişnuite conducerii autonome. Berna şi Friburg, întemeiate doar în acel secol, au progresat repede şi în cele din urmă au fost ridicate alături de Zurich, de către Frederick II, în 1218, la rangul de oraş imperial liber” (Hallam: "Middle Ages," cap. v, sec. 20).
În partea de nord a Elveţiei de astăzi, între lacul Constance şi lacul Lucerna şi de-a lungul malului stâng al Rinului, s-au aşezat alemanii, când au luat pentru prima dată ţinutul de la romani. Castelul Habsburg era deţinut de Rudolf, nobil aleman, care a fost făcut împărat în 1273. Ambiţioşii săi urmaşi, ducii de Austria, s-au străduit să-şi crească autoritatea şi proprietăţile, pe cheltuiala cantoanelor.
Înainte de sfârşitul secolului XIII, au avut loc o serie de schimbări în familiile autonome helvete. Astfel, Casa de Habsburg, deveni prin diferite demnităţi, proprietara unei influenţe crescânde în Elveţia. Dintre aceste demnităţi, niciuna nu era mai ademenotoare pentru un conducător ambiţios, decât avocat al unei mânăstiri de maici. Acest nume înşelător, transmitea odată cu el, un fel de tutelă neclară şi drept de opoziţie, care cel mai adesea, se încheia cu inversarea condiţiilor dintre suveranitatea eclesiastică şi vasalul ei... Printre alte susţineri, Albert le-a obţinut şi pe cele ale câtorva mânăstiri de maici, care aveau moşii în văile Schwetz şi Underwald... Oamenii din Schweitz, au făcut din Rodolf susţinătorul lor. Ei nu aveau încredere în Albert, a cărui succesiune la moştenirea tatălui său, răspândea nelinişte în Helvetia. Curând, se dovedi că suspiciunile lor erau bine întemeiate. Pe lângă drepturile locale pe care susţinătorii lui eclesiastici, i le-au dat peste cantoanele forestiere, el a pretins, după alegerea sa la imperiu, să trimită oficiali imperiali în văile lor, ca administratori ai justiţiei penale” (Idem).
Unele autorităţi, au silit pe Frederick II, să fie responsabil cu trimiterea acestor oficiali, dar fie că era Frederick sau Albert, evenimentele erau aceleaşi. Unul din aceşti portărei era Gesler, cel căruia William Tell i-a rezistat. „Opresiunea exercitată asupra unor oameni neobişnuiţi cu controlul, cărora le era clar planul lui Albert, de a-i duce către servitute, a stârnit sentimentul pe care un neam curajos şi sincer, rareori îl poate reprima. Trei bărbaţi, Stauffacher al Elveţiei, Furst din Uri, Melchtal din Underwald, fiecare cu câte zece tovarăşi, s-au întâlnit noaptea într-un câmp sechestrat şi au jurat să susţină cauza comună a libertăţilor lor, fără vărsare de sânge sau periclitarea drepturilor altora. Succesul lor era în raport cu justeţea sarcinii lor; cele trei cantoane au pus mâna pe arme şi au alungat opresorii fără luptă. Asasinarea lui Albert de către nepotul său, curând după acestea, le-a dat răgaz să-şi consolideze uniunea lor (1308)... Dar Leopold, duce de Austria, hotărât să umilească ţăranii ce se răsculaseră împotriva tatălui lui, trimite o forţă considerabilă în ţinutul acestora. Elveţienii, încredintându-se Cerului şi determinaţi, mai degrabă să moară decât să ducă acel jug a doua oară, deşi neobişnuiţi cum se cuvine cu disciplina şi lipsiţi de mijloace de apărare, au zdrobit total atacatorii la Morgarten, în anul 1315.
„Această mare victorie, Maratonul Elveţiei, a confirmat independenţa celor trei cantoane. După câţiva ani, Lucerna, în aceeaşi situaţie şi aceleaşi interese, a fost încorporată în confederaţia lor. Pe la mijlocul secolului XIV, confederaţia a suferit o extindere important, prin adăugarea, la mijlocul secolului XIV, a orașelor, Zurich, Glaris, Zug şi Berna, în doi ani de zile. Primul şi ultimul dintre aceste oraşe, fuseseră deja implicate în războaie frecvente cu nobilimea helvetică, forma lor de guvernământ, fiind republicană. Ele nu cereau independenţă, de care se bucurau deja, ci o siguranţă suplimentară prin această unire cu elveţienii, care, din respect faţă de puterea şi reputaţia lor, le-au cedat primul loc în alianţă. Cele opt cantoane amintite anterior, sunt numite vechile cantoane şi au continuat să deţină, până la reforma târzie a sistemului helvetic, unele privilegii distinctive şi chiar drepturi de suveranitate, asupra teritoriilor supuse, între care cele cinci cantoane din Friburg, Soleure, Basel, Schaffhausen şi Appenzell, nu au luat parte. Din acel moment, cantoanele unite, şi-au extins teritoriile pe cheltuiala nobilimii rurale... Oraşele helvete acţionau cu tactică şi moderaţie faţă de nobilii învinşi, prin scutirea de taxe ca şi co-orăşeni (un privilegiu, care de fapt, implica o alianţă defensivă împotriva oricărui atacator) şi respectarea unitară a drepturilor legale asupra proprietăţii. Ei au obţinut de la proprietari, multe avantaje într-o manieră pacifistă, prin achiziţii şi ipoteci.
„Astfel, Casa de Austria, către care domeniile de mari proporţii, ale conţilor de Kyburg, s-au transferat, au abandonat, după repetate înfrângeri, speranţele sale de a supune cantoanele forestiere, și a înstrăinat o mare parte din proprietăţile sale către Zurich şi Berna. Şi ultima rămăşiţă a vechilor teritorii helvetice în Argovia, a fost smulsă în 1417, de la Frederick, conte de Tirol, care nesăbuit în susţinerea Papei John XXIII, împotriva Conciliului de la Constance, este pus sub interdicţia imperiului. Aceste cuceriri nu au determinat Berna să le reintegreze şi astfel s-a desăvârşit independenţa republicilor confederative. Celelalte oraşe libere, deşi încă neîncorporate şi câţiva nobili rătăciţi, laici sau religioşi, dintre care abaţia St. Gall era importantă, au intrat în asociaţii separate cu cantoane diferite. Elveţia a devenit deci, în prima parte a secolului XV, o ţară liberă, recunoscută ca atare de statele vecine şi nesupusă vreunui control extern, deşi încă symbolic, cuprinsă sub suveranitatea imperiului...
„Treburile Elveţiei, ocupă un spaţiu foarte mic în marea diagramă a istoriri europene. Dar în unele aspecte, ele sunt mai interesante decât revoluţiile regatelor puternice. Alte naţiuni arătau o hătărâre de neclintit în apărarea zidurilor oraşelor, dar fermitatea elveţienilor pe câmpul de bătaie, era fără egal, în afară de cazul când ne reamintim de Lacedaemon. Era stabilit chiar, ca lege, că oricine revine de la bătălie după o înfrângere, şi-ar putea pierde viaţa de mâinile călăului. O mie şasesute de bărbaţi, trimişi să lupte împotriva unei invazii a francilor, în 1444, deşi ar fi putut să se retragă fără pierderi, au preferat mai degrabă să moară acolo, în mijlocul unei grămezi de cadavre. La faimoasa bătălie de la Sempach, din 1385, ultima prin care Austria a luptat împotriva cantoanelor forestiere, cavalerii duşmani, descălecaţi de pe cai, alcătuiră o barieră inexpugnabilă de lănci care a demobilizat pe elveţieni, până când Winkelried, un gentleman din Underwald, trimiţându-şi soţia şi copiii conaţionalilor săi, se aruncă peste şiruri şi strângând la pieptul său câte lănci inamice a putut, a înlesnit astfel, trecerea tovarăşilor săi.
„Deşi Casa de Austria, a încetat să ameninţe libertăţile Helveţiei şi fiind pentru mulţi ani aliatul ei, împăratul Maximilian... s-a străduit să reînvie nestinsa supremaţie a imperiului. Această supremaţie tocmai fusese reluată în Germania prin înfiinţarea Camerei Imperiale şi a contribuţiei băneşti, obişnuite pentru susţinerea ei, ca şi pentru alte scopuri, votate în Dieta de la Worms (1495). Cantoanele helvetice au fost chemate să asculte de aceste legi imperiale... Refuzul lor de a se supune, a dus la război, unde supuşii tirolezi ai lui Maximilian şi liga şvabă, o confederaţie de oraşe din acea provincie, creată în ultima vreme sub auspiciile împăratului, erau principalii implicaţi împotriva elveţienilor. Dar succesul celor din urmă, a fost decisiv. După o teribilă devastare a frontierelor Germaniei, pacea a fost încheiată (1499) în termeni chiar onorabili pentru Elveţia. Cantoanele au fost declarate a fi libere de jurisdicţia Camerei Imperiale şi de toate contribuţiile impuse de Dietă... Deşi poate, în litera legii, cantoanele elveţiene nu erau absolut eliberate de supunerea faţă de imperiu, până la Tratatul de la Westphalia, suveranitatea lor reală trebuie datată de către un istoric, din anul în care fiecare prerogativă pe care un guvern o poate exercita, a fost abandonată” (Middle Ages: cap.V, sec. 20).
Şi astfel regatul burgunzilor, din 407 d.Hr., este reprezentat în confederaţia independentă a Elveţiei, până astăzi.