1. De pe vremea primei stăpâniri permanente a Iuţilor, Saxonilor şi Angliilor, pe solul britanic, până când aceștia și-au luat pe deplin în stăpânire ţara, au trecut aproape o sută cincizeci de ani.
2. Iuţii au stăpânit peste ţinutul Kent. Erau cel mai puţin numeroşi dintre cele trei popoare şi astfel ocupau cea mai mică parte a ţinutului. „Dominionul lor cuprindea doar Kent, și pentru un timp foarte scurt și ținutul Surrey şi [insula] Wight, cu o mică parte din învecinatul Hampshire”. Regatul iuţilor, nu a ieşit niciodată din frontierele primelor cuceriri.
3. Pe toate frontierele ţinutului iuţilor, se găseau saxonii: în sud şi vest saxonii sudici, de la care teritoriul deţinut de ei, a avut numele abreviat Sou’-Sax’, apoi Sussex, încă de la naştere; la vest, dar mai în interior, locuiau saxonii de vest, al căror ţinut se numea Wessex; la nord de Kent se aflau saxonii de est, cu regatul şi pământul numit dintotdeauna Essex, iar între saxonii de răsărit şi saxonii de vest - între Essex şi Wessex - locuiau saxonii de mijloc, al căror regat şi ţinut s-au numit, pentru totdeauna, Middlesex.
4. Anglii dețineau tot pământul la nord de Essex, Middlesex şi Wessex, până la Firth of Forth. În peninsulă, imediat la nord de Essex, locuiau anglii orientali; Anglia de Est (Răsărit, Orientală) fiind numele regatului şi ţinutuilui lor: cei din partea nordică a peninsulei se numeau North-folk, iar cei din partea sudică, South-folk, de unde au derivat Nor’-Folk şi Sou’-Folk, apoi numele care au rămas până astăzi: Norfolk şi Suffolk. La vest de acestea, locuiau anglii de sud, la nord, anglii de mijloc, până la râul Humber. De la Humber până la Firth of Forth, pământul era împărţit de anglii, în două părţi aproape egale, partea sudică era regatul Deira, iar partea nordică, regatul Bernicia. Teritoriul dintre Ţara Galilor şi Anglia de Sud, fiind frontieră, era întâi de toate mark sau march de unde a devenit Marcia sau Mercia. Locuitorii ei anglicani, se numeau merciani şi regatul lor Mercia, care includea de asemenea anglii de sud şi de mijloc.
5. Regatul iuţilor a fost stabilit în Kent, în anul 475 dHr, cel al saxonilor sudici, în 491, al saxonilor de vest, în 519, al saxonilor de est, în 525 şi din 552, anglii au cucerit partea lor din Britania de Mijloc, până la march sau frontieră. Această presiune a anglilor în Britania de Mijloc, a permis saxonilor de sud să-şi împingă cuceririle departe în interior. „În 552 capturarea fortăreţei Old Sarum, a deschis larg cucerirea Wiltshire şi a frontierei King Cuthwulf pe Tamisa, făcându-i stăpâni, în 571, ai districtelor ce astăzi alcătuiesc Oxfordshire şi Berkshire. Mergând pe valea superioară a râului Avon, către noua bătălie de la Barbury Hill, s-au năpustit în cele din urmă din ţinuturile lor deluroase asupra prăzii bogate de-a lungul Severn-lui. Gloucester, Cirencester şi Bath, oraşe care s-au unit sub regii lor britanici ca să reziste acestei invazii, au devenit prada unei victorii la Deorham, şi linia marelui râu apusean, a rămas deschisă armatelor cuceritorilor...
6. „Cu victoria de la Deorum, cucerirea celei mai mari părţi din Britania se desăvârşise. La estul unei linii trasate aproximativ de-a lungul terenurilor mlăştinoase ale Northumberland şi Yorkshire, prin Derbyshire şi Forest of Arden, către Severnul Inferior şi de acolo prin Mendip, insula a trecut în mâinile englezilor. Britania devenise în general, Anglia. În cadrul acestei noi Anglii, s-a aşezat o societate teutonică pe ruina Romei. În măsura în care se făceau cuceriri, acestea erau totale. Niciun britanic nu a rămas supus sau sclav, pe pământ englezesc. Apăsaţi, învinşii se retrăgeau, metru cu metru, de pe pământul ce aparținea acum, cuceritorilor. Dinspre răsăritul unei frontiere trasate de spada englezească, totul era acum englezesc.
7. „Aceasta face diferenţa între cucerirea Britaniei şi a altor provincii romane. Cucerirea Galiei de către franci, sau a Italiei de către lombarzi, dovedeşte puţin mai mult decât o aşezare forţată, a unora sau altora printre supuşii tributari, care în decursul veacurilor erau destinaţi să absoarbă (asimileze) pe cuceritorii lor. Limba franceză nu este a francilor, ci a galilor pe care i-au învins, iar părul blond al lombardului, este necunoscut în Lombardia. Însă cucerirea engleză a Britaniei, la momentul în care am ajuns, a fost o totală dezmoştenire a popoarelor cucerite de către englezi. Nu că ar fi fost englezii mai fioroși și cruzi, din când în când, ci erau mai feroce şi cruzi decât alţi germani ce atacaseră imperiul... Ceea ce a făcut diferenţa între soarta Britaniei şi cea a restului lumii romane, a fost curajul încăpăţânat al britanicilor înşişi. Dintre toate luptele purtate între Roma şi popoarele germanice, pentru niciun ţinut nu s-au dus lupte atât de înverşunate şi nu au fost atât de dificil de stăpânit. În Galia, nicio rezistenţă băştinaşă nu a întâmpinat pe franc sau vizigot, salvat de bravii ţărani din Britania şi Auvergne. Nicio revoltă populară nu s-a manifestat împotriva conducerii lui Odoacer sau Theodoric în Italia. Dar în Britania, invadatorul a fost întâmpinat de un curaj aproape egal cu al lui. În loc să se retragă în linişte, ca şi tovarăşii lor de peste tot, ca supuşi, bucuroşi să cumpere pacea prin ascultare şi tribut (omagiu), englezul trebuia să cucerească fiecare metru al Britaniei prin luptă grea.
8. „Ce ne surprinde în noua Anglie este aceasta: că era acea neamestecată naţiune germană care se ridicase pe ruina Romei. În alte ţinuturi cum ar fi Spania, Galia sau Italia, deşi cucerite la fel de popoare germanice, religia, viaţa social și administraţia, rămăseseră încă romane. Britania era deja singura provincie din imperiu, unde Roma a murit într-o tradiţie nedefinită, a trecutului. Întreaga organizare a guvernării şi societăţii a dispărut odată cu oamenii ce o slujeau... Aşezarea englezilor în ţinutul cucerit, nu a fost altceva decât un transfer absolut al societăţii engleze în formele sale extreme pe solul britanic. Încetineala înaintării, numărul mic al fiecărei cete care ataca pe ţărm, a făcut posibil ca aceşti colonişti să aducă cu ei sau să cheme la ei, când totul se încheia, nevestele şi copiii, sclavul şi chiar vita lăsată în urmă. Primul val de cuceriri, a fost preludiul unei migraţii graduale a întregului popor. Anglia a fost cea care s-a aşezat pe pământ britanic, Anglia cu propria limbă, cu propriile legi, cu ţesătura socială, cu sistemul său de viaţă şi cultură rurală, cu districtele şi hundred - subdiviziune a ţinutului -, cu principiul înrudirii şi al reprezentării. Aceştia nu erau bieţi piraţi sau cete războinice, ci popoare coagulate, cu temperament şi obiceiuri comune, gata să deseneze naţiunea noastră engleză, în zilele ce aveau să vină, pentru că părinţii noştri părăsiră pământul strămoşesc” (Green: "Larger History of the English People." cap. I. par 30; cap.II, par.1-7).
9. Dintre cele trei popoare: iuţii, saxonii şi anglii, anglii „ocupară o mai mare parte a ţinutului” decât celelalte două la un loc; astfel, numele lor a dat nume ţinutului în care au venit - Angli-land, Engel-land, England, în timp ce în privinţa regatului însuşi, acesta a fost Wessex care „creştea înlăuntrul Angliei”, iar Casa de Cerdic, a devenit „casa regală peste întregul ţinut” (Encyclopedia Britannica, art. "England." istoria, "Final Predominance of Wessex."). Această problemă a unei case regale peste întregul ţinut, este o altă poveste lungă, alături de cea a celor trei popoare ce au cucerit ţara. Pentru că, „deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă şi păstrează aceleaşi legi şi toţi au fost înclinaţi să cucerească acelaşi ţinut, fiecare ceată şi fiecare conducător, prefera acţiuni proprii, în locul oricărei acţiuni colective” (Green: "Larger History of the English People," cap. II, par. 4). Acest spirit a dus la formarea, pe pământul ocupat, a nu mai puţin de opt regate diferite, în ciuda faptului că erau doar trei popoare. De îndată ce au încheiat războaiele cu britanii şi puteau locui în linişte, au început o luptă disperată între ei, pentru supremaţie şi o singură regalitate a întregii Anglii.
10. În 597 dHr, existau în Anglia, cele opt regate distincte: Wessex, Sussex, Kent, Essex, East Anglia, Deira şi Bernicia. Fiecare regat era rezultatul unei uniuni de diviziuni mai mici numite „shire”, conducătorii acestora „purtau titlul de Ealdorman sau Alderman, pe timp de pace, sau Heretoga sau Herzog în vreme de război”. Uniunea de „shires” „forma un rice sau regat, căpetenia grupului astfel format, era un cyning sau rege. Se poate pune întrebarea: care era diferenţa dintre rege şi „ealdorman”? „Ealdorman” era conducător pe timp de pace şi căpitan în război. Regele era mai mult. Cel puţin printre englezi, toate casele regale revendicau coborârea din sângele zeilor. (Compara "Empires of the Bible," cap. VI, par. 3-5; cap. VII, par. 6, 9, 10; cap. VIvii, par. 38-44). Fiecare rege era un fiu al lui Woden. O reverenţă nedefinită înconjura astfel pe rege, de care „ealdorman” nu avea parte. El era de asemenea capul celei mai mari uniuni politice la care ideile din zilele acelea puteau ajunge. Era, după cum şi numele sugerează, capul neamului, a naţiunii. Conducerea unui „ealdorman” era tribală şi doar pământească; conducerea unui rege era naţională și într-o oarecare măsură divină”. (Enciclopedia Britannica, art. "England," Istoria, "The Kingdom"). Într-o comunitate erau trei clase: conţii, bădăranii şi robii (sclavii). Conţii formau o clasă care, prin naştere, era îndreptăţită să primească respect şi onoare, din care cauză deţineau anumite privilegii politice. Bădăranii, erau oameni liberi care nu aveau onoruri sau privilegii peste cele ale comunităţii în general. Robii erau sclavi ţinuţi în starea aceasta. „Contele, bădăranul şi robul se găsesc peste tot. Ei erau gata întotdeauna să slujească. Legenda spune că cele trei clase, au fost aduse la viaţă prin acţiuni distincte ale puterii creatoare a zeilor”. (Idem: "Earls and Churls").
11. În 605 dHr., Ethelfrith, rege al Berniciei, cotropi regatul Deira, acţiune în urma căreia au obţinut Britania de Răsărit, la nord de râul Humber, încât regatul astfel lărgit s-a numit Northumbria. Ethelfrith, a cucerit astfel cea mai mare parte a ţinutului care era încă stăpânit de britoni, spre vest, către Marea Irlandeză, între Firth of Clyde şi gurile râurilor Mersey şi Dee. Astfel, s-a redus numărul regatelor englezeşti la şapte, acesta fiind şi motivul pentru care scriitorii tratează istoria acelor vremuri sub titlul „Heptarhia Saxonă”. Când Ethelfrith cotropi Deira, Eadwin, regele ei de drept, fiind doar un copil, plecă în Anglia Răsăriteană, unde a fost sub protecţia regelui Raedwald. Acesta a slujit pe Ethelfrith, ca pretext pentru o încercare de a subjuga acel regat. Acesta a rezistat cu multă vigoare, dar la „River Idle by Redford” a fost învins şi ucis.
12. La moartea lui Ethelfrith, poporul din Deira s-a bucurat ca Eadwin să revină în regatul său. Prin cucerirea Berniciei, Eadwin a restabilit şi a făcut stabilă, unirea Berniciei şi Deirei, realizată de Ethelfrith. „Faima regatului Northumbria, atinse acum cele mai înalte culmi ale sale. În interiorul dominioanelor ce-i aparţineau, Eadwin arătă o minte strălucită în guvernarea civilă, lucru demonstrat și prin epoca de cuceriri complete, pe care a dus-o. Cu el a început proverbul englezesc atât de mult aplicat regilor: „O femeie împreună cu copilul ei, puteau merge nepedepsiţi, de la o mare la cealaltă, în vremea lui Eadwin”. Comunicarea paşnică a reînviat de-a lungul drumurilor abandonate; izvoarele de pe marginea acestora erau marcate cu stâlpi şi o cană de alamă, se găsea pentru reîmprospătarea călătorului... Regele Northumbrian, devenise de fapt suveran asupra Britaniei, cum niciun rege cu sânge englezesc, nu mai fusese înainte. Către nord, regatul său atinse Firth of Forth şi aici, dacă putem avea încredere în tradiţie, Eadwine a creat un oraş care-i poartă numele, Edinburgh - Eadwin’ burg - oraşul lui Eadwine. Către vest, armatele sale au zdrobit lunga rezistenţă a Elmetului, districtul din jurul Leeds: el a fost conducătorului Chesterului şi flota echipată de el acolo, supuse insulele Anglesea şi Man. A deţinut sudul Umbriei ca şi suveran, din partea Celor Cinci State Englezeşti din Britania de Mijloc. Saxonii de Vest rămaseră pentru un timp independenţi”, dar în cele din urmă au fost de asemenea obligaţi să recunoască „suveranitatea Northumbriei”. „Kent s-a legat singur de el, dându-i fiica regelui ca soţie, un pas care, a marcat probabil, subordonarea politică” (Green: "Larger History," etc., cap. II, par 16, 17)
13. În acest timp Penda era rege în Mercia. Şi alte regate ale Britaniei de Mijloc i-au recunoscut supremaţia, aşa cum el o recunoscuse pe a lui Eadwine. În 633, Penda realizează o alianţă cu un rege velş, Cadwallon, ca să spargă puterea lui Eadwine. „Armatele s-au întâlnit într-un loc numit Haethfeld, în 633 şi Eadwine a fost înfrânt şi ucis. Bernicia „a profitat imediat de căderea lui Eadwine ca să aducă pe tron linia dinastică a lui Ethelfrith; după un an de anarhie, al doilea fiu, Oswald, a devenit regele ei. Velşii rămaseră campaţi în inima nordului, astfel că prima bătălie a lui Oswald a fost cu Cadwallon”. Forţele s-au ciocnit în 635 „lângă Roman Wall. Cadwallon a căzut în luptă la Heaven’s Field, care s-a numit apoi câmpul bătăliei. Supunerea regatului Deira învingătorului a dus la restabilirea regatului Northumbria şi peste nouă luni puterea lui Oswald a egalat-o pe cea a lui Eadwine”.
14. „Conducerea lui Oswald, s-a întins asupra Britaniei ca şi cea a predecesorului Eadwine. În el, chiar mai mult decât în Eadwine, oamenii au văzut o licărire de asemănare cu regii mai vechi: odată, un scriitor din ţinutul Picts numeşte pe Oswald „împărat al întregii Britanii”. În 642, îşi conduce armata în Anglia de Răsărit, ca să elibereze acel regat de conducerea terifiantă a lui Penda, regele din Mercia. Bătălia a avut loc la Maserfeld; Oswald a fost învins şi ucis şi pentru treisprezece ani, Penda a fost suveran în Britania. Oswiu, fratele mai tânăr al lui Oswald, a urmat la conducerea Northumbriei. În 655, cei din Northumbria au întâlnit din nou pe Penda „pe câmpul de la Winward by Leeds”. Penda a fost ucis şi din pricina unei ploi mari, care a umflat râul peste care cei din Mercia trebuiau să treacă, doar o rămăşiţă din ei a scăpat. Northumbria sub Oswiu, a rămas la Anglia tot atât cât a fost sub Eadwin şi Oswald. Aşa s-a continuat sub Ecgfrith, care i-a succedat lui Oswiu în 670, şi a cărei „domnie, marchează cel mai înalt nivel al puterii Northumbriei”.
15. Ecgbert merse în 685, într-o expediţie împotriva celor din Picts, dar a fost ucis şi armata sa, anihilată în bătălia de la Fife, regatele centrale şi de sud au fost eliberate de dominaţia Northumbriei. Mercia, recâştigă imediat toată puterea asupra întregii Britanii de Mijloc, în timp ce Wessex, condus de Ine, între 688 şi 714, avea conducerea „întregii Britanii, la sud de Tamisa”. Respingerea de către Ine, a unui nou rege din Mercia, în lupta sângeroasă de la Wodnesburh, din 714, părea să stabilească întreita împărţire a gintei engleze, între trei regate aproape egale în putere: Northumbria, Mercia şi Wessex. În 726, Ine face un pelerinaj la Roma. În absenţa sa, în Wessex se instalează anarhia. Ethelbald, regele Merciei, profită de şansa sa. Pătrunde chiar în inima regatului Saxonia de Vest, iar asediul şi capturarea oraşului regal Somerton, în 733, încheie războiul. Pentru douăzeci de ani, supremaţia „regatului Mercia, este recunoscută de toţi britanicii la sud de Humber”. Începând cu acel timp, anarhia domneşte în Northumbria, iar Mercia ajunge drept regatul Angliei. Însă pentru scurt timp, deoarece în bătălia crâncenă de la Burford, din 753, „o victorie decisivă a eliberat ținutul Wessex de jugul mercian. Patru ani mai târziu, libertatea sa a fost menţinută, de noua victorie de la Secandum”.
16. Wessex şi-a recâştigat independenţa şi asta a fost tot, pentru că Ethelbald, care fusese ucis în bătălia de la Secandum, a fost imediat urmat de Offa, sub a cărui lungă domnie, 757-796, Mercia „își dezvoltă vechiul dominion”. Offa, este cel mai mare nume în istoria Merciei, iar poziţia sa „era la fel de importantă ca a oricărui rege englez, înainte de ultima unire a regatelor. Pe scurt, a fost mai mare decât oricare dintre ei. Offa nu deţinea doar o poziţie britanică, ci şi una europeană”. Şi aceasta pentru că, puternicul Charlemagne, coresponda cu el ca şi cu un egal, înainte ca Charlemagne să fie făcut împărat, de către Papă. Când acesta a manifestat dispoziţia de trata cu regele Merciei, mai puţin decât cu un egal, războiul a izbucnit din nou între ei. După ce Charlemagne a devenit împărat al Romei, Cenwulf, succesorul lui Offa, 797-819, „spune răspicat că nici episcopul Romei, nici împăratul Romei, nu au nicio jurisdicţie în regatul său Mercia”. (Enciclopedia Britanica, art. "England," Istoria, "Offa and Charles").
17. Din acest moment, Wessex, îşi foloseşte atât de bine independenţa recâştigată, încât îşi măreşte şi îşi stabileşte cu fermitate puterea, peste „toată Britania la sud de Tamisa”. Mercia a fost silită să recunoască aceasta, iar Cenwulf putea păstra doar regatul Mercia, aşa cum l-a primit. Astfel, „la sfârşitul secolului opt, dorința popoarelor engleze, de a obține unitate naţională, era în realitate spulberată total. Lucrarea Northumbriei, fusese zădărnicită de rezistenţa Merciei; efortul Merciei a fost spulberat de rezistenţa celor din Wessex. O triplă divizare părea să se fi înrădăcinat în ţinut. Atât de echilibrată era balanţa puterii între cele trei regate, încât supunerea unuia de către un altul, părea ca şi cum ai contopi triburile engleze într-un popor englez” (Green: "Larger History of the English People," cap. II, ultimul paragraph).
18. Totuşi, chiar la acea vreme, prindeau contur în Wessex, elementele care au dezvoltat un impuls puternic către o unitate naţională şi care în prima parte a secolului X, a culminat în actuala unire a tuturor englezilor, sub un singur rege. Printre rivalii aspiranţi la conducerea Wessex, după redobândirea independenţei în 757, era un anume Ecgberht, sau Egbert. Regele care a fost ales în 786, căuta să-l omoare, fiind silit să fugă prin tot regatul. Mai întâi, s-a refugiat la Offa. Regele din Wessex a cerut să-l predea, Offa a refuzat, dar cum nu-l mai putea ocroti fără a-şi tulbura continuu treburile, nu a mai dorit să-l protejeze în continuare. Atunci Ecgberht a găsit scăpare pe Continent, şi în 787, s-a refugiat la Curtea lui Charlemagne. Aici merse la şcoala lui Charlemagne, în mai multe sensuri ale expresiei. În anul 800, Edburga, soţia regelui din Wessex, a pregătit o băutură otrăvitoare pentru un tânăr prieten al soţului ei, dar atât prietenul cât şi soţul ei, au băut din ea, murind amândoi. Atunci Edburga, obligată fiind să fugă, s-a refugiat de asemenea, la Curtea lui Chalemagne. Venirea ei acolo, aduse vestea lui Ecgberht că tronul din Wessex era vacantat. S-a întors imediat în Wessex şi a fost repede ales la conducere. „Ziua Northumberlandului şi ziua Merciei au trecut: a venit ziua Wessexului. Domnia unică a lui Ecgberht (802-837), a aşezat-o pentru totdeauna în fruntea puterilor Britaniei”. (Enciclopedia Britanica, art. Istoria "Engleza", "Supremacy of Wessex").
19. Prima faptă glorioasă a lui Ecgberht ca rege, a fost cucerirea Cornwall, „ultimul fragment al regatului britanic în sud-vest”. În 825, regele din Mercia invadează teritoriul lui Ecgberht, dar în bătălia ce a avut loc la Ellandum, saxonii de vest au fost victorioşi. Această victorie îi consolidează lui Ecgberht, toată Anglia la sud de Tamisa şi a încurajat de asemenea pe anglii din est (angliani), să se revolte împotriva regelui Merciei. Anglii din est, au ieşit victorioşi în două mari bătălii. Acestea l-au slăbit atât de mult pe regele Merciei, încât l-au încurajat pe Ecgberht, să se aventureze chiar peste Tamisa, într-o invazie a regatului Mercia. A făcut-o „în 827, şi regatul lui Penda şi Offa, a îngenuncheat, fără nicio luptă, în faţa cuceritorului”. Dar Ecgberht nu s-a oprit doar la cucerirea Merciei, a mers mai departe spre nord. Northumbria era terorizată de o invazie a danezilor şi fiind imposibil de a le rezista singură, „nobilii săi s-au întâlnit cu Ecgberht în Derbyshire şi au recunoscut supremaţia Wessexului”. „Cu supunerea Northumbriei, lucrarea în care Oswiu şi AEthelred au eşuat, a fost astfel înfăptuită şi întreaga gintă engleză, era pentru prima dată unită sub un singur conducător” (Green: "Larger History of the English People," cap. III, ultimul par. 2, 3).
20. Invazia daneză a Northumbriei, a fost doar o parte a acelei mari mişcări a danezilor din acest secol, ce a atins chiar şi Franţa şi a creat Normandia, a continuat în Britania, până când a acoperit practic întregul ţinut ocupat de englezi. Ecgberht, a învins o oaste de-a lor care invadase ţinutul din Irlanda, astfel că au avut linişte până după moartea sa, în 839. A fost urmat de fiul său Aethelwulf. Danezii au revenit şi „au fost învinşi doar după ani de lupte grele”. Victoria finală de la Aclea, din 851, „a adus pace ţinutului, prin scurtele şi lipsite de evenimente domnii ale fiilor săi, AEthelbald şi AEthelberht. Dar furtuna din nord, lovi cu forţă deplină Anglia, când cel de-al treilea fiu, AEthelred a venit la tron. „Nordicii erau acum aşezaţi pe coasta Irlandei şi pe coasta Galiei; erau profesionişti ai mărilor, astfel că au închis Britania, şi de la vest, şi de la est. În timp ce o oaste din Irlanda căzu peste regatul Scot, la nord de Firth of Forth, o alta din Scandinavia debarcă în 866, pe coasta Angliei de Est, sub Hubba, înaintând anul următor spre York. Victoria asupra celor doi aspiranţi la coroană, a oferit piraţilor regatul Northumbria, iar cele două armate s-au unit la Nottingham, în 868, pentru un atac asupra regatului Mercia. Mercia a fost salvată de înaintarea regelui AEthelred către Nottingham, dar pacea făcută cu nordicii, le-a dat răgaz să pregătească o invazie în Anglia de Est, al cărei Eadmond, adus prizonier înaintea conducătorilor lor, a fost legat de un copac şi ucis cu săgeţi... Cu el se sfârşeşte linia viceregilor din Anglia de Est, pentru că regatul său nu a fost doar cucerit, ci şi împărţit între piraţii-soldaţi, iar conducătorul lor, Guthrum, şi-a asumat coroana”. (Idem, par.4).
21. Prin aceste victorii, puterea Wessex la nord de Tamisa, a fost iarăşi distrusă în totalitate. „Pierderea regatelor supuse, au lăsat regatul Wessex faţă în faţă cu invadatorii. A venit timpul de a lupta, nu pentru supremaţie, ci pentru viaţă. Ţinutul părea paralizat de teroare. Cu excepţia unui singur marş către Nottingham, regele AEthelred nu a făcut nimic să-şi salveze regatul de la ruină. După ce piraţii au forţat Tamisa, spre Reading în 871, saxonii de vest, simţindu-se atacaţi pe pământul lor, au intrat în derută. Un atac disperat a condus pe nordici de la Ashdown, pe înălţimile care dominau valea White Horse, dar tabăra lor, pe limba de pământ între Kennet şi Tamisa, s-a dovedit a fi impenetrabilă. AEthelred a murit în mijlocul bătăliei şi fratele său AElfred (Alfred), care acum era rege, a cumpărat retragerea piraţilor, astfel că pentru câţiva ani, s-a respirat aerul păcii în regatul său. A fost totuşi simplu pentru ochiul avizat al lui AElfred, să vadă că nordicii se retrăseseră pur şi simplu, pentru a pregăti un nou atac: au trecut într-adevăr trei ani, până când Mercia a fost invadată şi vice-regele dus peste mare, pentru a face loc omagiului invadatorilor. De la Repton, jumătate din armata lor, a înaintat spre nord la Tyne, în timp ce Guthrum şi-a condus cealaltă jumătate, în regatul său Anglia de Est, să se pregătească pentru atacul de anul următor asupra Wessexului” (Idem, par.4).
22. Din 874 înainte, Northumbria şi Mercia au fost aduse pe de-a-ntregul, sub puterea danezilor. În 877, AElfred a învins o parte importantă a armatei lor care se găsea în regiunea sa şi a forţat predarea celeilalte părţi. Aceștia s-au legat prin jurământ să părăseacă Wessexul şi au făcut-o. Dar la sosirea unei noi hoarde din neamul lor, au uitat de jurământ şi la începutul anului 878, armata invadatoare dublată, „înainta, făcând prăpăd în ţinut”. Surpriza pentru Wessex a fost totală, încât pentru o lună sau două, panica generalizată, a spulberat speranţa vreunei rezistenţe. AElfred, cu mica sa ceată de tovarăşi, a putut doar să se retragă într-un fort ridicat în pripă, pe insula Athelney, printre mlaştinile din Panet, o poziţie de unde putea privi de aproape aşezarea duşmanilor. Dar odată cu sosirea primăverii, a chemat nobilimea din Somerset sub steagul său şi continuând să strângă trupe pe măsură ce înainta, mărşăluia prin Wiltshire împotriva nordicilor. I-a găsit la Edington, i-a învins într-o mare bătălie şi după un asediu de paisprezece zile, i-a forţat să se predea, legându-se printr-o pace solemnă, încheiată la Wedmore în Somerset.
23. „În formă, pacea de la Wedmore, părea o predare a majorităţii Britaniei, invadatorilor ei. Întreaga Northumbrie, toată Anglia de Est, toată Anglia de Centru, la estul unei linii, care se întindea de la gura Tamisei de-a lungul Leaei până la Bedford, de acolo pe lângă Ouse către Watling Street şi prin Watling Street către Chester, era supusă normanzilor. De la un capăt la celălalt al acestui danelagh - cum era numit - cuceritorii s-au aşezat printre învinşi ca stăpâni ai pământului, numeroşi în nordul Britaniei, mai rari în districtele centrale, dar peste tot păstrau cu sfinţenie separarea, se adunau în armate separate în jurul oraşelor, care erau unite doar în confederaţii închise. Pacea salvase de fapt ceva mai mult decât Wessexul în sine, pentru că salvând regatul Wessex, s-a salvat Anglia. Vraja terorii se sparse. Dintr-o atitudine ofensivă, normanzii au fost aduşi într-una defensivă. Întreaga domnie a lui AElfred a fost o pregătire pentru o bătălie, ce trebuia să smulgă de la piraţi, pământul pe care-l cuceriseră” (Idem).
24. Această pace a ţinut până în 893, în perioada căreia Aelfred a întărit continuu apărarea regatului său. A construit o flotă puternică şi a strâns pe toţi oamenii liberi din regatul său într-o forţă organizată. Avea un fiu şi o fiică, Eadward şi AEthelfaed, crescuţi pentru a fi luptători eficienţi. AEthelfaed a fost căsătorită cu AEthelred „un oficial cu vechi rădăcini regale”, de asemenea luptător capabil. Acesta a oferit lui AElfred trei susţinători puternici în ridicarea apărării împotriva danezilor. AEthelflaed şi AEthelred, soţul ei, au fost făcuţi lord şi lady în partea din regatul Mercia, ce aparţinea lui AElfred. Când în 893, a fost o nouă invazie a ţinutului de către danezi, pe mare şi pe uscat, Aelfred întâmpină flota acestora, pe care a ţinut-o încolţită, în timp ce „Eadward şi AEthelred le-au capturat armata la Severn şi au înfrânt-o la Buttington, pricinuindu-i mari pierderi”. AElfred a fost în măsură să păstreze ce era al lui, astfel încât în 897, ultimii invadatori s-au retras şi danezii care locuiau în ţinut, au reînnoit pacea, care a ţinut treisprezece ani.
25. AElfred a murit în 901, şi a fost urmat de fiul său Eadward. În 910 a fost o nouă încercare a danezilor să populeze Anglia. Aethelred, conducătorul Merciei, a murit, lăsând-o pe AEthelflaed în locul său. Ea a avut un success atât de mare, încât a câștigat înapoi toate pământurile care aparţinuseră de regatul Merciei. Eadward de partea sa, a respins o altă incursiune a danezilor, aducând Anglia de Est sub puterea sa. AEthelflaed a murit în 918. Eadward a anexat imediat Mercia dominionului său şi conduse triumfător armatele sale, până la Humber. „În 924, întregul nord ajunsese brusc la picioarele sale. Nu doar Northumbria, dar şi scoţienii şi britanicii din Strathclyde, îl aleseseră ca tată şi stăpân”.
26. Eadward Necuceritul, a murit în 925, şi a fost urmat de fiul său, AEthelstan, până în 940, când a murit şi a fost succedat de fiul său, Eadmund, până în 946, când a fost ucis de un tâlhar. A urmat apoi fratele lui, Eadred. „Sub AEthelstan, a fost încorporat ţinutul Northumbriei, și regatul unicului rege al Angliei, atinse Forth. El şi cei doi succesori, încă aveau de luptat împotriva revoltelor nesfârşite şi a regilor rivali, în Northumberland. Pământul danez a fost câştigat, apoi pierdut şi câştigat înapoi iarăşi şi iarăşi, până când, în cele din urmă, sub Eadred, Northumberland a fost încorporat şi condus uneori de unul, altădată de doi conţi, numiţi de rege. (Enciclopedia Britanica, Art. "The Imperial Claima."). Cu supunerea acestui regat în 954, lucrarea de cucerire s-a încheiat. Încăpăţânat ca şi lupta pe care a dus-o, vikingii din nord au fost în cele din urmă învinși. În momentul triumfului final al lui Eadred, întreaga rezistenţă luase sfârşit”.
27. „Regatul Angliei, era acum format. Prima jumătate a secolului X, a oferit regilor din Saxonia de Vest, o asemenea poziţie în Britania, cum niciun rege englez din niciun regat, nu o mai deţinuse înaintea lor. Dominanţi în propria insulă, nutreau, şi oricând aveau ocazia, exercitau o supremaţie asupra celorlalţi prinţi ai insulei, încât poziţia lor în lumea insulară a Britaniei, era asemănătoare cu poziţia împăraţilor occidental, de pe continentul european. Era de fapt o poziţie imperială. Ca atare, supremaţia a fost marcată de asumarea titlului imperial, monarh, imperator, basileus, Augustus şi chiar Cezar. Aceste titluri aveau rolul să sugereze supremaţia imperială a regilor englezi, în cadrul lumii lor, şi să nege orice suveranitate din partea oricui din lumea continentală. (The Eastern or Greek Empire, and the Holy Roman Empire). Aşa cum unică, puternică şi glorioasă, stătea Anglia la mijlocul secolului X, unitatea, puterea şi slava ei, au fost tranzacţionate, nu în mică măsură, de pierderea vechii libertăţi a poporului ei”. (Enciclopedia Britanica, Idem).
28. În 955, Eadred muri şi a fost urmat de cei doi fii ai fratelui şi predecesorului său, Eadmund. Fiul cel mare, Eadwig, a primit ținutul Wessex, ca rege al Angliei prin drept, iar cel mic, Eadgar, primi Northumberland şi Mercia, ca vice-rege al lui Eadwig. Dar în 957, regatul a fost în realitate împărţit în două părți, prin declararea lui Eadgar, ca rege plin în dreptul său, de către locuitorii din Mercia şi Northumberland. În 959 Eadwig a murit şi Eadgar i-a urmat, peste întreg dominionul, prin dreptul său. „Sub conducerea lui Eadgar, ţinutul s-a bucurat de şaisprezece ani de pace şi prosperitate, neegalate. Pe durata domniei sale, nu s-a rostit vreun cuvânt despre vreo invazie străină, iar cele două sau trei turbulenţe din interiorul insulei, au avut consecinţe minore... În nicio vreme a istoriei timpurii, Anglia nu a obţinut o poziţie mai înaltă în lume. Şi când bătrânul saxon Otto, a purtat coroana Romei, şi Eadgar, - saxonul din apus şi într-o oarecare măsură nepotul său, a domnit peste imperiul-insulă a Britaniei,- numele de saxon, atinsese punctul cel mai de sus al gloriei sale”. (Enciclopedia Britanica, "Reign of Eadgar").
29. Eadgar a fost urmat de fiul său, Eadward în 975, dar i s-a permis să conducă doar patru ani, pentru că la instigarea mamei vitrege, AElfithryth, acesta a fost ucis în 979, şi fiul lui AEthelred II, a fost așezat pe tron; astfel „a intrat în analele englezeşti, cea mai tristă şi cea mai ruşinoasă stăpânire”, ce a continuat pentru treizeci şi şapte de ani. În al doilea an al domniei sale, 980, o altă invazie a danezilor a inundat ţinutul, şi potopul nu a încetat cu adevărat, până când toată Anglia era deţinută de aceştia, iar un danez stătea pe tronul întregii Anglii. „Regele nepregătit - adică regele fără sfat şi fără consiliu - părea să fie incapabil de vreun plan de acţiune, aşezat şi viguros. El s-a dovedit energic, în încercări fără rost, în acţiuni nenecesare şi fără rezultate. Sub el, regatul nu a arătat niciodată un front unit faţă de duşmanul comun. Singura sa politică, singura politică a sfătuitorilor laşi şi perfizi, a fost una de distrugere personală prin mituirea cu bani a tuturor invadatorilor”.
30. „Cotropitorii au întâlnit la Londra, la Maldon, la Exeter cea mai înaltă vitejie şi conducere din partea liderilor şi a oamenilor din diferite oraşe şi districte, pentru că întotdeauna oraşele şi districtele izolate, sunt cele care se împotrivesc. Astfel de eforturi locale erau în mod obişnuit fără rod, fie că erau învinşi de o forţă superioară numeric, sau dacă ieşea victorioasă, din lipsa unei înţelegeri cu cealalte părţi ale regatului, nu avea mijloacele să o fructifice. Printr-o strategie ca aceasta, dusă an după an, naţiunea a pierdut în cele din urmă, atât inima, cât şi pe rege. Geloziile locale, tăinuite sub conducerea viguroasă a regilor de dinainte, au explodat. Se spunea răspicat că „niciun district nu putea ajuta pe altul”. Sub o aşa domnie, eforturile celor mai buni oameni din ţinut erau zădărnicite şi locurile puterii celei mai înalte, reveneau oamenilor cei mai răi. Sfătuitorii lui AEthelred, apar ca un şir de trădători, care vindeau duşmanului atât pe el cât şi regatul”. „Datoria Witanului, era de a adopta legi, pentru ca regele să le pună în vigoare. Dar sub AEthelred, nimic bun nu a fost pus vreodată în vigoare”. (Enciclopedia Britanica, Id., "Reign of AEthelred").
31. În 991, un nou val de invazii daneze, se revărsară peste ţinut. Totuşi, de această dată, cei care au venit nu au fost numai danezii. Chiar regele norvegian, Olaf Tryggvesson, era printre ei. În anul 994, a venit un alt val peste ţinut. Hoardele vikingilor, erau conduse de regele Olaf al Norvegiei, şi regele Swegen al Danemarcăi. Forţele Londrei, au învins forţele ce invadaseră acea parte a ţinutului, însă AEthelred a făcut pace cu ei, oferindu-le mai sume de bani. Pacea nu a fost respectată, decât cu mici excepţii. Timp de opt ani, războiul a continuat,prin invazii din partea danezilor şi noi plăţi din partea regelui, până în 1002, când s-a încercat eliberarea Angliei, de aceştia printr-un masacru general, de ziua Sf. Brice, pe 13 noiembrie.
32. Aethelred se certase şi cu ducele Richard al Normandiei, dar în acelaşi an 1002, a pecetluit o pace cu acesta, sperând să-şi întărească regatul prin căsătoria cu Emma, fiica ducelui Richard, al Normandiei. „Nuntă şi crimă, erau slabe mijloace de apărare împotriva lui Swegen. Flota sa atinse ţărmul în 1003, şi timp de patru ani a înaintat de-a lungul şi de-a latul sudului şi estului Angliei, aprinzând făcliile războiului, aţâţând gospodăriile şi oraşele. Atunci, pentru o mare sumă de bani, acesta s-a retras, doar pentru a pregăti un atac și mai teribil. Însă nu a fost linişte pentru regat. Cei mai sălbatici norvegieni i-au luat locul şi din Wessex, războiul s-a extins peste Mercia şi Anglia de Est... Swegen a revenit în 1013. Războiul a fost teribil, dar scurt. Peste tot, ţara a fost pustiită, bisericile prădate, oamenii masacraţi. Cu o singură excepţie, Londra, unde nu a existat nicio încercare de rezistenţă. Oxford şi Wincester îşi deschiseră larg porţile. Conţii din Wessex, s-au predat nordicilor la Bath. Chiar Londra, a fost forţată în cele din urmă să se predea, şi AEthelred plecă peste mare ca să se refugieze în Normandia”. (Green: "Larger History of the English People," cap.IV, par.10). „Regele danez a fost recunoscut ca rege - deşi scriitorii localnici, au ales să-l numească mai degrabă, tiran - peste toată Anglia”. (Enciclopedia Britanica, Idem, "Swegen Acknowledged as King").
33. Swegen a murit în 1014, şi a fost urmat de fiul său Cnut, sau Knut, – un tânăr de nouăsprezece ani. Conciliul Englez sau Witan-ul, a fost reunit pentru rechemarea lui AEthelred. AEthelred s-a întors şi a fost război între cei doi regi. În 1016, Aethelred a murit şi a fost urmat de fiul său Eadmund supranumit „Ironside”, un general capabil şi plin de success împotriva lui Cnut, până când contele Eadric al Merciei, l-a trădat în mijlocul marii lupte de la Assandum, care a condus la totala sa înfrângere. Regatul a fost împărţit atunci între Eadmund şi Cnut, Eadmund luând sudul şi Cnut nordul. Însă Eadmund a murit la scurt timp după aceasta şi Cnut, atât prin puterea sa, cât şi prin alegere oficială, a devenit regele întregii Anglii, fiind încoronat ca atare, conducând chiar „ca un rege nativ”. „Anglia nu a fost nici opresată, nici nu a decăzut, sub domnia lui. Guvernarea sa, legile sale, erau croite după modelul celor ale vechilor regi. A trimis acasă armata sa daneză, păstrând doar un corp de gardieni aleşi, faimoşii house-carls, care au devenit prima armată stabilă cunoscută în Anglia, un corp de bărbaţi de elită, danezi, englezi sau bărbaţi curajoşi, din orice puct cardinal. Treptat, Cnut a înlocuit danezii puşi în poziţii înalte, cu succesori englezi. A înălţat pe un englez, renumitul Godwine, pe un loc second, după regalitate, cu noul titlu de Conte al Saxonilor de Vest.
34. „În relaţiile externe, Anglia, sub regele danez, nu a fost în niciun sens dependentă de Danemarca. Anglia era centrul, Winchester era oraşul imperial al imperiului Nordic, care rivaliza cu cele ale răsăritului şi apusului. Cnut, trebuie să ne reamintim, a fost ales înainte de toate, pentru coroana Angliei, încă de tânăr. Acelei coroane, el a adăugat coroana Danemarcei, la moartea sau răsturnarea de la putere a fratelui său Harold. A cucerit Norvegia, care se revoltase împotriva tatălui său din pricina regelui ei Olaf, şi se părea că-şi manifesta puterea peste o parte a Suediei şi a altor regiuni din ţinuturile baltice. Toate acestea erau achiziţii făcute de unul care era déjà, „rege al întregii Anglii”. Ei erau în mare măsură, cuceriţi de vitejia englezească şi temerea în Danemarca, cât şi peste tot, era că Cnut făcuse regatul de nord, subordonat Angliei şi că prefera în posturile oficiale, mai degrabă englezi, decât localnici.
35. „Acasă, după primii ani de domnie, conducerea sa a fost una a păcii desăvârşite” (Enciclopedia Britanica, Id., "Cnut's Divisions"). În 1028, el scria: „Am jurat lui Dumnezeu să duc o viaţă dreaptă în toate privinţele, să conduc cu echitate şi smerenie regatele şi pe supuşii mei şi să administrez corect justiţia, pentru toţi. Dacă am făcut ceva ce nu era drept, datorită confuziei sau din neglijenţa tinereţii, sunt gata, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o îndrept total. Niciun ofiţer regal, fie de frica regelui sau pentru favoarea oricui, să nu consimtă la nedreptate, nimeni să nu facă ce este rău bogatului sau săracului, dacă pune preţ pe prietenia mea şi propria stare de bine. Nu am nevoie de acei bani adunaţi la grămadă pentru mine, prin cereri incorecte. Am această scrisoare înaintea ochilor, pentru ca toţi oamenii din regatul meu, să se poată bucura de buna mea purtare, pentru că, după cum voi înşivă ştiţi, nu am ezitat şi nici nu voi ezita, să mă cheltui şi să fac eforturi pentru ce e necesar şi bun, pentru poporul meu”. În 1031, stăpânirea lui Cnut spre nord, a fost totală, prin regele scoţian care a adus „omagiu deplin regelui întregii Anglii”.
36. Cnut a murit în 1035. El a numit ca succesor al său, în Anglia, pe Harthacnut sau Hardicanute, fiul său născut din Emma, văduva lui Aethelred, cu care se căsătorise la începutul domniei sale, deşi se pare că ea avea dublul vârstei lui. Exista însă şi un alt fiu, pe nume Harold, care era susţinut în revendicările privind tronul, de regatele Mercia şi Northumberland. Saxonii de Vest, cu Godwine şi Emma, în înţelegere cu Cnut, au acceptat pe Harthacnut. Războiul a fost evitat de un decret al Conciliului Naţional, prin care regatul era împărţit între cei doi. Harthacnut a rămas în Danemarca şi saxonii de vest l-au destituit, recunoscându-l pe Harold. Acolo a venit încă odată din Normandia, AElfred, fiul cel mare al lui AEthelred, care în 1016, fusese forţat să părăsească regatul din pricina urii geloase a lui Cnut. Această încercare a fost un eşec total. El şi tovarăşii lui au căzut în mâinile lui Harold. Însoţitorii lui au fost ucişi cu toţii, iar el a fost orbit, murind la scurt timp după aceasta.
37. În 1040, însuşi Harold a murit. Harthacnut, prin drept şi alegere naţională, a devenit din nou rege, de această dată, rege al întregului regat. Dar acum domnia sa a fost scurtă, pentru că a murit în 1042. Naţiunea engleză a ales atunci pe Eadward, al doilea fiu al lui AEthelred, care plecase în Normandia. „Virtuţile sale monastice i-au adus reputaţia unui sfânt, şi titlul de ‚Confesor’. Niciun bărbat nu se putea potrivi mai bine să poarte coroana Angliei, într-un asemenea veac”. Eadward a fost inclus în regalitate datorită, în principal, influenţei lui Godwine. Eadward s-a căsătorit cu fiica lui Godwine, onorându-l în continuare, prin numirea fiilor săi în comitate.
38. Eadward a jignit în mare măsură poporul englez, prin aducerea cu el din Normandia şi aşezarea în fiecare loc posibil, a unui mare număr de sprijinitori normanzi. Principalul susţinător era un călugăr normand, pe care l-a făcut mai întâi episcop al Londrei, apoi arhiepiscop de Canterbury. Aceşti favoriţi normanzi, au devenit curând atât de insolenţi şi de nesuportat, încât Godwine şi fiii săi, în numele naţiunii, au ridicat armele împotriva lor. Godwine a fost însă influenţat să cedeze în cauza sa. Conciliul Naţional care a decis împotriva lui, i-au trimis fiii şi pe el în surghiun. Dar pe parcursul unui an, 1050, au revenit cu o armată. Englezii erau acum atât de obosiţi de aroganţa favoriţilor regelui normand, încât au întânpinat cu bun venit pe Godwine. Regele a mobilizat o armată ca să-l înfrunte, însă aceasta a refuzat să lupte. Adunarea naţională a analizat din nou situaţia lui Godwine şi a izgonit pe arhiepiscopul normand de Canterbury, alături de mulţi alţi normanzi.
39. În 1053, marele conte Godwine a murit, fiind urmat pe înaltul loc al regatului, de fiul său Harold. La începutul lui 1066, regele Eadward a murit şi el, în timp ce Adunarea Naţională era în sesiune. Eadward nu avea copii, şi pe patul de moarte l-a recomandat pe Harold, ca succesor. Adunarea Naţională a acceptat această recomandare şi Harold a fost ales şi încoronat rege al Angliei, cu numele Harold II.

INVAZIA   NORMANDĂ

40. În 1035, moartea Ducelui Robert al Normandiei, lăsase pe William, fiul său de şapte sau opt ani, ca succesor. El a fost al şaselea duce al Normandiei şi prin înrudire, al cincilea descendent de la Rolf sau Rollo, căpetenia daneză care a primit de la Carol cel Simplu - Carolus Simplex - ducatul Normandiei. Cam pe când împlinea douăzeci de ani, şi-a întărit autoritatea în Normandia, iar pe la treizeci şi şase a obţinut proprietatea ţinuturilor Maine şi Brittany şi „era primul printre regii Franţei”. În 1051, a făcut o vizită regelui Eadward al Angliei şi mereu după aceasta, susţinea că, de atunci Eadward îi făgăduise coroana Angliei, când Eadward avea să moară. Mai spunea că, în timp ce Eadward era un copil în surghiun în Normandia, îi zisese lui William că dacă vreodată avea să devină regele Angliei, William va fi succesorul lui. Pe la 1065 când Harold era subiectul principal în Anglia, a făcut o călătorie în Normandia, dar din cauza unei furtuni, a deviat traseul şi a naufragiat lângă gura râului Somme, în teritoriul Ponthieu, care nu l-a lăsat să plece fără plata unei răscumpărări pe care William a plătit-o, astfel că Harold a ajuns în siguranţă la curtea lui William. William i-a spus despre făgăduinţa făcută de Eadward şi a întrebat pe Harold, dacă l-ar susţine, sub jurământ, în aspiraţiile sale. Harold a încuviinţat, dar William a dorit un legământ, pe care, de asemenea, Harold l-a făcut.
41. În 1066, când William a aflat că Harold primise coroana Angliei, fără vreo recunoaştere sau chiar menţionare a vreuneia din aspiraţiile sale, s-a decis să aibă regatul prin orice mijloc. Mai întâi a trimis un sol la Roma, ca să obţină aprobarea Papei. Când William a luat jurământul lui Harold, pentru susţinerea pretenţiilor sale faţă de regalitatea Angliei, sub promisiunile lui Eadward, printr-un şiretlic, a securizat jurământul lui Harold, pe relicvele sfinţilor. Acum, când dorea aprobarea Papei pentru acţiunea sa, a îndemnat la sperjur şi la un blestem groaznic asupra lui Harold, pentru nerespectarea jurământului dat peste sfintele relicve. A cerut papei să pună chiar întreaga Anglie sub interdicţie, pentru că a ales un astfel de om ca rege şi pentru că naţiunea a expulzat arhiepiscopul de Canterbury, care a iniţiat închinarea faţă de Roma. Hildebrand era la acea vreme arhidiacon la curtea papală. El a fost de acord cu cererile lui William şi prin influenţa sa, a obţinut şi susţinerea Papei. William „a fost astfel în stare să tăinuiască planurile sale sub paravanul unei cruciade, şi să atace Anglia cu săgeți laice şi religioase, deopotrivă”. Simţindu-se astfel sigur pe susţinerea papalităţii, William „emite o proclamaţie care, fiind susţinută de Sfântul Părinte al Creştinătăţii, care i-a trimis şi un steag sfinţit, William, duce de Normandia, este pe punctul să ceară prin forţa armelor, dreptul de moştenire asupra Angliei, iar cei care-l vor sluji cu lancea, suliţa sau arbaleta, vor fi generos recompensaţi. La această chemare s-au strâns laolaltă toţi aventurierii din vestul Europei. Au venit în grupuri, din Maine şi Anjou, din Poitou şi Brittany, din Aquitaine şi Burgundia, din Franţa şi Flandra. Cel mai umil picior de soldat, ar putea ajunge un gentleman, ar putea avea pământ, ar putea avea bani, s-ar putea căsători cu moştenitoarea Saxoniei. Vara lui 1066, aproape trecuse, înainte ca pregătirile să se încheie. O mare flotă a fost construită la începutul lui septembrie, la gura râului Dive”. (Knight: History of England," cap. XII, par. 15).
42. În acelaşi timp, deasupra Angliei, amenința o altă invazie din partea Norvegiei. Regele Norvegiei, în aceeaşi lună, septembrie, debarcă cu o oaste în ţinutul, numit astăzi, Yorkshire, a învins forţele locale şi pe douăzeci şi patru septembrie, primea supunerea teritoriului imediat, la nord de Humber. Harold a plecat în marş să întâlnească pe invadatori, pe care i-a găsit la douăzeci şi cinci septembrie, punându-i pe fugă la Stamford Bridge, lângă oraşul York. În după-amiza de douăzeci şi şapte septembrie, William în fruntea flotei sale, porni de-a lungul Canalului şi devreme în ziua de douăzeci şi opt septembrie, a debarcat la Pevensey, pe coasta Sussex. Harold, aflând aceasta, şi-a adus armata cât de repede a putut, din nou în sud; pe patrusprezece octombrie, cu forţele sale din Wessex, Anglia de Est şi Mercia „a întâlnit pe William şi oastea sa, pe dealul din Senlac” lângă oraşul Hastings şi nu la mare distanţă de locul debarcării sale. „La ora nouă fix, normanzii s-au mişcat de-a lungul micii văi, cu steagul papal purtat în faţa Ducelui”. Tabăra englezilor era întărită de tranşee şi trunchiuri de copac. La început englezii au fost biruitori. Au respins atât călăreţii cât şi pedestraşii. Se instalase astfel pericolul de panică printre normanzi, încât William a fost obligat să-şi smulgă coiful, ca să poată fi recunoscut repede şi prin glas să-şi strângă trupele. „După o luptă de şase ore, William a comandat oamenilor săi să se retragă. Englezii au scos strigătul de triumf şi rupând rândurile s-au repezit din poziţiile de comandă, în câmp. Atunci cavaleria s-a rotit şi a avut loc un teribil măcel. Harold a fost răpus înainte de apus „străpuns de o săgeată în ochiul drept. Sub ocrotirea nopţii, ceea ce a mai rămas din armata engleză, a fugit, astfel că, victoria lui William a fost totală.
43. Toţi fraţii lui Harold au căzut alături de el în bătălie, şi în linia obişnuită regală, a rămas doar un singur bărbat, un băiat cu numele Eadgar, cam de zece ani, nepotul lui Eadmund Ironside. Consiliul Naţional a ales pe acest băiat să urce pe tron. Însă el a avut suficientă înţelepciune să se abţină de a opune rezistenţă celui mai mare luptător al vremii, el însuşi făcând parte din delegaţia trimisă de Adunarea Naţională, ca să-i ofere coroana lui William. Văduva ultimului rege Eadward, a cedat lui William Winchester, astfel că prin Adunarea Naţională „a fost ales acum rege şi încoronat la Westminster, în ziua de Crăciun. El a devenit astfel rege prin supunerea căpeteniei, prin dreptul încoronării şi prin lipsa oricărui aspirant”. În mod practic totuşi, avea încă de cucerit întreg teritoriul. A împlinit aceasta în tihnă, pentru că niciodată, după Senlac, nu a fost chemat să lupte în vreo bătălie hotărâtoare.
44. Deşi rămase atât de mult de cucerit din regat, William a reuşit să-şi securizeze atât de bine regatul, încât în luna martie a anului următor, 1067, s-a întors în Normandia, pentru a se îngriji de treburile dominioanelor sale de pe Continent. Locotenenţii săi, pe care-i lăsase cu misiune în Anglia, deveniră ei înşişi atât de supărători, încât înainte de sfârşitul anului, revoltele au rechemat pe William în Anglia. În doi ani şi-a asigurat recunoaşterea puterii de la un capăt la celălalt al regatului. „În primele luni din 1070, şi-a revizuit şi şi-a lăsat armata să plece la Salisbury. De sărbătoarea pascală a aceluiaşi an, fiind acum rege deplin peste întreaga Anglie, a fost din nou încoronat solemn de către reprezentanţii Romei”. În 1072, „a intrat în Scoţia şi a primit omagiul lui Malcom, la Abernety. Astfel, a moştenit imperiul, ca şi regatul predecesorilor săi saxoni occidentali. În anul următor, a folosit trupele englezeşti pe Continent, în recucerirea revoltatului ţinut Maine. În 1074, şi-a putut permite să primească pe Eadgar, regele rival al momentului, în graţiile sale”. (Enciclopedia Britanica, idem, "Progress of the Conquest").
45. După cum s-a spus mai devreme, William şi-a întemeiat pretenţia la regatul Angliei pe făgăduinţa exprimată de Eadward, că William ar fi succesorul său. Şi acum, când în realitate obţinuse regatul, susţinea că regatul fusese al său prin drept deplin, chiar încă de la moartea lui Eadward. Prin acestă afirmaţie susţinea de fapt că tot ce se realizase de la moartea lui Eadward în regat, era ilegal, că toţi cei care au luptat împotriva lui erau vinovaţi de trădare, cei care au susţinut pe Harold au luptat împotriva lui şi pentru că Adunarea Generală a regatului însăşi confirmase pe Harold şi chiar încoronase un nou rege după moartea lui Harold, întreaga naţiune a fost implicată în crima trădării. Oricare ar fi fost vinovăţia, toate pământurile şi bunurile sale, erau luate ca pedeapsă, de către coroană. Şi pentru că întregul regat era vinovat de trădare, pământurile şi bunurile oamenilor din întregul regat erau luate de el şi proclamate ca proprietate personală. Nu a îndepărtat pe proprietari de pe pământul lor la întâmplare şi oriunde. O mare parte din pământ a fost predată noilor proprietari, o alta a fost lăsată proprietarilor iniţiali. Dar şi într-un caz şi în celălalt, fiecare era obligat să-l primească ca un dar direct de la rege şi să-l menţină continuu supus dorinţei regelui, ca şi „lucrător” al regelui. „Singura dovadă a legalităţii proprietăţii era, fie recunoaşterea scrisă a regelui, sau o altă mărturie, că proprietarul a fost pus în posesie prin ordinul regelui”.
46. Pentru a face din acest sistem al proprietăţii, unul cât mai perfect, William a privit în ansamblu, ţinuturile din întregul regat şi a efectuat un recensământ al pământurilor, cât şi al proprietarilor, deopotrivă. Toate au fost înregistrate într-un registru - valoarea terenurilor la momentul analizei, valoarea acestuia în vremea lui Eadward şi valoarea aceloraşi terenuri la momentul când acestea au fost predate ultimului proprietar prin dar din partea regelui. În registru, au fost înregistrate cifrele care analizau pe larg chiriaşii, dar şi supuşii, şeptelul, etc. etc. Şi pentru că cele scrise în acest registru, reprezenta temelia oricărei decizii în ce priveşte vreun semn de întrebare sau dispută, în legătură cu proprietatea şi pentru că mărturia reprezenta încheierea oricărui caz, acest registru a fost numit Domesdeie Book - Domesday Book - Doomsday Book de la dom, doom, decret, lege, judecată sau decizie. Această înregistrare s-a încheiat în 1086, şi atunci „William a strâns pe toţi proprietarii de pământuri din regatul său, mari sau mici, fie arendaşi conducători, sau arendaşi intermediari ai stăpânilor şi i-a făcut pe toţi să devină oameni ai săi (obs: - lucrătorii săi)”. „Astfel că regele normand, nu era doar capul Statului, ci şi conducătorul personal al fiecărui om (lucrător) din regatul său”. Această meticulozitate cu privire la oameni şi proprietate, a făcut ca autoritatea regelui să fie respectată oriunde în regat, astfel că „buna pace instituită în ţinut”, era astfel încât „un om putea călători în regatul său, cu un sân plin cu aur”.
47. În ianuarie 1087, William a mers din nou în Normandia, în special cu scopul de a rezolva o ceartă cu privire la unele teritorii normande, de care regele Franţei a profitat. În luna august, forţele sale au preluat oraşul Mantes, și pe când William călărea printre ruinele fumegânde, calul său s-a împleticit, regele a căzut şi a căpătat o rană, din cauza căreia a murit, pe data de 9 septembrie. A lăsat în urmă trei fii. Cel mai mare, Robert, era la Curtea Franţei, ceilalţi doi, William şi Henry, erau cu tatăl lor în momentul morţii. Celui mai mare i-a lăsat moştenire Normandia, lui William inelul său şi l-a avertizat să meargă de îndată în Anglia şi să-şi asume coroana. Lui Henry, cel mai mic, i-a lăsat moştenire cinci mii de pounds de argint. William sosi în siguranţă în Anglia şi a fost încoronat la Westminster, pe 26 septembrie 1087. El este cunoscut în istorie ca William Rufus - „cel Roşu”. Elementele normande din Anglia, i-au fost atât de împotrivă încât s-au revoltat, dar a fost în van, pentru că supuşii săi englezi, i-au fost loiali în lupta cu opoziţia. În 1096, fratele său din Normandia, doritor să meargă în prima cruciadă şi neavând suficiente fonduri (resurse), a împrumutat suma necesară de la William al Angliei, dându-i Normandia ca ipotecă, pentru restituirea banilor. O parte din ducat s-a revoltat. Wiliam a trecut dincolo şi a înăbuşit rebeliunea. În 1098 – 1099, a cucerit de asemenea Maine. La scurt timp după aceasta a revenit în Anglia, şi pe 2 august 1100, a fost găsit mort în New Forest, cu o săgeată în piept. Dacă a fost de la un asasin, sau a fost un accident de vânătoare, nu s-a ştiut niciodată.
48. Regatul a fost imediat preluat de fratele său Henry, supranumit Beauclerc. Elementul normand din regat i s-a opus, aşa cum s-a opus şi lui William Rufus; dar Adunarea Naţională l-a ales în unanimitate şi l-a încoronat cu rapiditate. Ulterior, ca să menţină afecțiunea supuşilor săi englezi, s-a căsătorit cu o doamnă cu sânge englezesc - Edith, fiica regelui Scoţiei, a cărei mamă a fost sora ultimului rege Eadgar şi nepoata regelui Eadmund Ironside. Ea şi-a schimbat numele în Maud sau Matilda. „Şi strigătul mulţimii engleze, când el a aşezat coroana pe fruntea Matildei, a acoperit murmurul clericilor şi al baronilor. Bătaia de joc a nobililor normanzi, care au poreclit pe rege şi soţia sa Godric şi Godgifu, s-a pierdut în bucuria oamenilor. Pentru prima dată de la cucerire, un suveran englez stătea pe tronul englezesc. Sângele lui Cerdic şi AElfred trebuia amestecat cu cel al lui Rolf Cuceritorul. Pe viitor, era imposibil ca cele două popoare să rămână despărţite unul de celălalt. Într-adevăr, unirea s-a făcut rapid, încât chiar numele de normand, a dispărut într-o jumătate de secol, aşa că la urcarea pe tron a nepotului lui Henry, era imposibil să faci diferenţa între urmaşii cuceritorilor şi cei ai învinşilor la Senlac”. (Green: "Larger History of the English People," cartea I-a, cap, I. par. 4).
49. La scurt timp după aceasta, Robert s-a întors din cruciadă şi nobilii normanzi din Anglia s-au decis să-l susţină în lupta pentru regat. El a venit cu o armată, a debarcat la Portsmouth, dar Henry a fost capabil să negocieze cu el în aşa termeni încât, fără luptă, a fost instituită o pace, prin care Robert recunoştea pe Henry ca rege al Angliei, şi-i returna în proprietate dominioanele de pe Continent. Robert guvernase atât de rău acele dominioane, încât acestea cereau lui Henry să vină şi să fie regele lor. În 1106, acesta a venit în Normandia, cu o armată. Conflictul a culminat cu bătălia de la Tenchebrai, în care Robert a fost învins, capturat şi ţinut în captivitate, până la moartea sa din 1134. Astfel a fost cucerită Normandia şi luată în proprietate de regele Angliei aşa cum, patruzeci de ani înainte, Anglia fusese cucerită şi luată în posesie de William al Normandiei. „Pe durata a ceea ce a mai rămas din domnia lui Henry, a fost o pace desăvârşită în Anglia, dar aproape în tot acest timp, el a fost ocupat cu războaiele de pe Continent. Starea de război dintre Franţa şi Anglia, care în zilele lui Rufus, era doar o întrezărire, acum începuse cu adevărat”. Astfel, începând de la aceste implicații, intrigi și războaie din Franța, care au fost provocate de căre Henric, Anglia nu s-a mai văzut liberă timp de trei sute patruzeci și șapte de ani.
50. În 1120, pe când Henry se întorcea cu forţele sale din Normandia spre Anglia, singurul său fiu, William, „plin de petrecere şi vin” împreună „cu vâslaşi şi cârmaci nebuni de băutură”, abia părăsise portul, când corabia s-a lovit de o stâncă şi s-a scufundat. „Un strigăt teribil ce a răsunat prin liniştea nopţii, a fost auzit de flota regală, însă numai dimineaţă regele a aflat vestea. Aşa aspru cum era, Henric a căzut fără simțuri la pământ, și s-a ridicat pe picioare, pentru a nu mai zâmbi niciodată.". (Green: Idem par.8). Această întâmplare a făcut ca fiul captivului său frate Robert, să devină adevăratul moştenitor al dominioanelor lui Henry, atât în Anglia cât şi în Normandia. Dar Henry era hotărât să nu-i permită acestuia să devină succesorul său la tron. Henry avea o fiică, Maud sau Matilda, care fusese măritată cu împăratul Henry V, dar care, după moartea acestuia, a revenit în Anglia, la casa tatălui ei. Cu toate că, până la această dată, în istoria Angliei nu era cunoscută domnia unei femei, Henry a decis totuşi, ca Maud să-l succeadă la tronul Angliei. Aşa că, pe timpul vieţii lui, „a silit preoţii şi nobilii să jure supunere (credinţă) lui Maud, ca viitoare stăpână”. I-a ales acesteia un soţ, pe Geoffry, fiul contelui de Anjou, din Franţa.
51. În 1135, Henry a murit. Dar înţelegerea făcută de el pentru succesiunea lui Maud la tronul țării, nu a fost luată în considerare de către Adunarea Naţională, şi Stephen a fost ales rege al Angliei. Stephen, era nepotul lui William Cuceritorul, care, împreună cu restul căpeteniilor din Anglia, adusese omagiu şi au jurat credinţă lui Maud, ca succesoare a lui Henry. Însă toate acestea au fost nesocotite şi fără vreo împotrivire, Stephen a devenit rege al Angliei. Unul din motivele pentru care nu s-a pus în practică înţelegerea cu Maud, a fost acela că dacă ar fi fost regină, conducător al statului avea să devină practic Geoffry de Anjou - un străin total, lucru de neacceptat atât pentru englezi, cât şi pentru normanzi. Când s-au întâmplat toate acestea, Maud nu era în Anglia, ci în Anjou împreună cu soţul ei. Când au auzit ce se întâmplă în Anglia, Geoffry a preluat Normandia. Cu o armată şi cu prestigiul recâștigat, Maud a invadat Anglia în anul 1139. Stephen a fost învins şi capturat la Lincoln în 1141, iar Maud a fost „primită în întreg ţinutul, ca stăpână” - nefolosindu-se cuvântul regină. Ea nu a fost însă încoronată. Maud a ofensat oraşul Londra, care ridicase armele împotriva ei. Într-un schimb de prizonieri, Stephen a fost eliberat. Timp de unsprezece ani a fost război civil „un timp de totală anarhie şi ravagii”, „un haos al jafurilor şi vărsărilor de sânge”. În 1153, s-a făcut o înţelegere între regele Stephen şi fiul lui Maud, Henry, care era acum duce de Normandia. Prin acest pact, Stephen trebuia să domnească pe toată durata vieţii lui, după care Henry putea să aibă regatul. Stephen a murit în anul ce a urmat şi înţelegerea a fost îndeplinită în totalitate în ce-l priveşte pe Henry, astfel că a revenit în regatul său, fără vreo împotrivire sau vreo încurcătură ulterioară.
52. Henry II, era acum prin dreptul bunicului său Henry I, rege al Angliei şi duce de Normandia. În Franţa, după moştenirea tatălui său, Geoffry, el era lordul ţinuturilor Anjou, Maine şi Tourraine, iar prin fratele său, lord şi al Britaniei. Prin căsătoria cu Eleanor, ducesa de Poitou, Aquitaine şi Gascony, primi cele trei ţinuturi, partea principală a sudului Galiei. Pe lângă toate acestea, unul din primele evenimente ale domniei sale, a fost primirea unei bule papale, prin care i se oferea Irlanda. Astfel, în timpul domniei lui Henry II, Imperiul Britanic îmbrăţişa Irlanda, întreaga Anglie şi Ţara Galilor, la sud de Forth, tot centrul şi vestul Franţei, de la Canalul Englezesc (Canalul Mânecii), până la frontiera cu Spania. „Conducând peste un mare număr de state distincte, mult diferite după sânge, limbă şi orice altceva, şi făcând-o fără părtinire, Henry II, rege, duce şi conte al tuturor ţinuturilor, de la Pirinei la frontiera scoţiană, a fost predecesorul împăratului Charles V”. Tatăl său Geoffry, conte de Anjou, avea obiceiul să poarte în coiful său o crenguță de sorg (un lăstar de mătură), numit în limbajul locului planta genista, de la care a primit porecla Plantagenet, porecla ce s-a atașat apoi Casei sale. Astfel, Henry II al Angliei, a devenit primul dintre Plantageneţi care au condus Anglia, timp de treisute treizeci şi unu de ani – 1154 - 1485.
53. Henry II, a murit în 1189 şi a fost urmat de fiul său Richard, supranumit Inimă de Leu. La numirea sa, Richard nu era în Anglia, ci se afla pe domeniile mamei sale, din sudul Galiei şi pe durata celor zece ani de domnie, a fost în Anglia doar de două ori, de fiecare dată pentru a fi încoronat: mai întâi la ridicarea pe tron în toamna lui 1189, a doua oară în 1194, la revenirea sa din cruciade. În 1190, a mers în cruciada sa şi ca să obţină fonduri pentru cheltuieli, a vândut tot ce putea vinde, cât pe-aci să vândă chiar și regatul. „A evaluat domeniile coroanei, a vândut serviciile publice, a vândut domenii, a vândut dreptul prin care tatăl său Henry, îşi afirmase dreptul de respect pentru coroana Scoţiei. ”Aş vinde Londra dacă aş putea găsi un negustor”, spuse Richard. Totul era o piaţă publică, în care tot ceea ce regele putea oferi - tot ce venea din mărinimia sau prerogativele coroanei - era la dispoziţia celor mai buni negustori”. (Knight: "History of England," cap. II, par. 8).
54. Deşi pe timpul cruciadei, Richard a fost absent de pe dominioanele sale, a fost totuşi în Palestina pentru şaisprezece luni - 8 iunie 1191 - 9 octombrie 1192, timp în care a dat o lovitură ducelui de Austria pentru că a refuzat să acţioneze la zidurile Ascalonului. La reîntoarcerea sa, pe când încerca să treacă neobservat prin Austria, a fost reperat lângă Viena şi făcut prizonier de ducele Austriei, la 21 decembrie 1192, care l-a vândut apoi împăratului, pregătit de asemenea să-l vândă, dar nu a găsit cumpărător. În speranţa eliberării, Richard a fost de acord să plătească un tribut anual împăratului, dându-i coroana acestuia şi de la care a primit-o înapoi, ca vasal al „suveranului creştinătăţii”. A fost ţinut prizonier până în 8 martie 1194, când a fost eliberat pentru o răscumpărare, ce azi ar echivala cu un milion de dolari. A mers de îndată în Anglia, debarcând pe 12 martie. În ciuda împovărării poporului cu plata răscumpărării sale, fără vreo despăgubire „a preluat cu forţa pământurile pe care le vânduse şi a izgonit ofiţerii care-şi cumpăraseră locurile” ca să fie în stare să-şi finanţeze cruciada. Şederea sa în Anglia a fost foarte scurtă. S-a întors pe mare, la 11 mai 1194, fără a mai vedea vreodată Anglia. A fost rănit mortal de o săgeată, în timp ce asedia cetatea Chaluz, în război cu regele Philip II, al Franţei, murind douăsprezece zile după aceasta, la 6 aprilie 1199. A fost imediat succedat la tron, de fratele său John.
55. John, supranumit Lackland, din cauza tatălui său care, în ciuda marilor proprietăţi, l-a lăsat fără pământ, a fost încoronat rege al Angliei, în ziua Înălţării Domnului, 27 mai 1199. Acolo se găsea un moştenitor mai apropiat, în persoana lui Arthur, nepotul lui Henry II, prin al treilea fiu al său, Geoffry, în vreme ce John era rudă îndepărtată, fiind al cincilea fiu al lui Henry. Însă Arthur era un băiat de doisprezece ani, în timp ce John era un bărbat de treizeci şi doi de ani, astfel că John, a fost ales ca fiind cel ce putea îndeplini mai bine responsabilităţile regalităţii la acel moment. Toate proprietăţile continentale ale Angliei, au recunoscut de asemenea pe John ca rege, cu excepţia a trei ţinuturi: Maine, Touraine şi Anjou, care au preluat făţiş revendicările lui Arthur. Regele Philip al Franţei îl susţinea pe Arthur, şi pentru că dorea să-şi promoveze propriile proiecte care excludeau Anglia, dacă era posibil, de la a mai deține vreo proprietate în interiorul frontierelor, a ceea ce ar putea fi numit, Franţa. Situaţia a condus la război. John a mers de îndată în Normandia ca să-şi apere interesele de pe Continent: Philip a invadat Normandia, dar pe lângă acest lucru, a pus garnizoane în cele trei ţinuturi, Maine, Touraine şi Anjou.
56. Războiul a continuat timp de opt luni. Pe la 1 martie 1200, s-a pus la cale un armistiţiu. John şi-a petrecut lunile martie şi aprilie în Anglia, iar la 1 mai s-a reîntors în Normandia. Războiul a reizbucnit, dar la 23 mai s-a ajuns la pace. Philip a abandonat interesele lui Arthur faţă de Maine, Touraine şi Anjou, dar în tratatul de pace, era prevăzut ca Arthur să primească Brittany ca feudă, de la John, iar Louis, fiul lui Philip, să se căsătorească cu nepoata lui John, Blanche a Castiliei. În timp ce trecea prin provincia sa, Aquitaine, John a văzut o femeie frumoasă, deja logodită cu un nobil. Şi-a asigurat divorţul de soţie şi a convins această femeie să se mărite cu el. S-a stârnit un dor de răzbunare împotriva lui John din partea acelui nobil - Hugh, conte de La Marche. Acesta a organizat o insurecţie pe teritoriul proprietăţilor lui John de pe Continent; a fost în secret susţinut și de Philip şi în doi ani şi jumătate Normandia, Anjou, Maine şi Touraine erau pierdute de Anglia. Arthur se alăturase insurecţiei, dar a fost capturat şi asasinat la îndrumarea lui John, dacă nu chiar de mâna acestuia.
57. În 1203, proprietățile din Britania au trimis o delegaţie la Philip, ca să ceară dreptate împotriva lui John. Ca duce de Normandia, John a fost somat să apară înaintea unei curţi a nobililor săi, în Franţa, dar şi ca vasal al regelui Franţei. Trimisul lui John a cerut o călătorie sigură, Philip răspunzându-i că putea veni fără probleme. Trimisul lui John a vrut apoi să ştie dacă şi la întoarcere va fi în siguranţă. Philip i-a replicat că putea să aibă o întoarcere sigură dacă „judecata nobililor săi, îl va achita”. Acest delegat al lui John remarcă în continuare că, întrucât John era regele Angliei, dar şi ducele Normandiei, ducele Normandiei nu putea veni fără regele Angliei viitoare şi a spus că „baronii Angliei nu ar permite regelui lor şă rişte moartea sau închinarea”. Philip a insistat ca ducele de Normandia să vină, deoarece, era de fapt, vasalul regelui Franţei.
58. John nu s-a dus şi din cauza „contumaciei” Curtea a decretat că „John, duce de Normandia, violând legământul său faţă de Philip, stăpânul său, a ucis pe fiul fratelui său mai mare, un închinător al coroanei Franţei şi rudă apropiată regelui, săvârşind crima în cadrul senioratului Franţei, este găsit vinovat de crimă şi trădare şi este astfel, osândit la pierderea tuturor pământurilor deţinute prin supunere”. Aceasta a permis lui Philip să susţină o revendicare legală, asupra tuturor proprietăţilor engleze, din Franţa. El intră de îndată în Normandia şi ocupă cu trupele sale, toate fortăreţele. Evenimentul nu a fost pe placul normanzilor, care au chemat pe John să-i salveze. Dar Anglia a protestat „pentru că ea s-a gândit că sosise timpul ca bogăţia ei să nu mai fie împrăștiată în Normandia, ca limba ei să fie vorbită de cei care o conduc, legile ei să fie administrate de cei care locuiesc printre oameni şi ca biserica să fie sprijinită de cei care nu au episcopii şi abaţii străine”. Drept consecinţă, toate proprietăţile continentale ale Angliei, cu excepţia Aquitaine, erau acum pierdute „şi din conducerea unui vast imperiu, ce se întindea de la Tyne la Pirinei, John s-a văzut redus dintr-o lovitură, la regatul Angliei”.
59. În 1207, John intrase într-o ceartă cu Roma. Pe 24 martie 1208, Anglia a fost pusă sub interdicţie, căreia John i-a rezistat timp de cinci ani, până în 1213, când acestei interdicţii, i s-a adăugat excomunicarea lui John, şi Anglia a fost dată de către papă lui Philip al Franţei. Philip strânse o flotă şi o armată cu care să se ducă şi să ia în posesie, Anglia. John s-a preadat Papei şi a făcut un jurământ de credinţă, ca vasal al Romei. În acel moment, Papa interzice lui Philip orice planuri viitoare ce priveau Anglia. Philip era determinat să ia Anglia în orice condiţii, însă contele de Flandra, vasalul său, a refuzat să-l susţină. Aceasta a dus la război. John a susţinut pe cei din Flandra şi flota lui Philip a fost distrusă. Apoi, susţinut de Papă şi de împărat, de contele de Flandra şi de contele de Boulogne, John merse cu o armată să-l pedepsească pe Philip. A avut loc o mare bătălie la Bouvines. John şi aliaţii lui, au fost distruşi total, „făcând în cele din urmă un armistiţiu ruşinos cu Philip”. A revenit în Anglia în octombrie 1214.
60. Poporul englez a îndurat mult timp, fărădelegile (nebuniile) fără număr, ale lui John, dar când acesta a făcut din regatul Angliei, o feudă şi din regele Angliei, un vasal al Papei, nu l-au mai putut suporta. John însuşi a scris Papei că, „întrucât înainte eram supuşi nouă înşine, iar regatul nostru dominionului vostru, conţii şi baronii Angliei, nu au eşuat niciodată în devoţiunea lor pentru noi; de atunci însă, cum public au mărturisit, au fost într-o continuă şi violentă rebeliune împotriva noastră”. Din pricina acestei atitudini a nobililor săi, când John revenise acum din Franţa, era însoţit de o armată de mercenary, cu intenţia declarată că, având această putere, ar putea fi „pentru prima dată rege şi stăpân al Angliei”.
61. „Existau acum două persoane eminente, printre mulţi alţi curajoşi şi serioşi din biserică sau dinafara ei, care vedeau că a sosit timpul, ca niciun bărbat să nu mai fie rege sau stăpân în Anglia” prin nesocotirea totală a drepturilor altor bărbaţi; un timp când un rege să conducă în Anglia prin lege, și nicidecum prin forţă, sau altfel, să nu conducă deloc. Stephen Lagton, arhiepiscop, şi William, conte de Pembroke, au fost conducătorii şi în acelaşi timp moderatorii, în cea mai mare acţiune, la care naţiunea era chemată să participe. Era un lucru de o imensă dificultate. Papa era prieten acum cu regale, şi aceasta putea influenţa marele corp al eclesiasticilor. Castelele regale erau în proprietatea soldaţilor mercenari. Viclenia lui John, era la fel de înspăimântătoare ca şi violenţa sa. Dar nu a existat nicio cale de abandonare de la datoria ce sta înaintea acestor patrioţi. S-au mişcat mereu într-o formaţie închegată, ce avea să fie destul de puternică, pentru a da vigoare cererilor lor drepte, chiar dacă litigiul era ca un război între popor şi Coroană. Episcopii şi baronii alcătuiau marele conciliu al naţiunii. Parlamentul, incluzând Camera Comunelor, nu se înființase încă. Doctrina dreptului divin, era invenţia unui secol ce a căutat să răstoarne principiul antic al monarhiei electorale, în care aspiraţiile ereditare erau cu adevărat preferate, dar în care suveranul „este desemnat să protejeze viaţa supuşilor săi, a proprietăţilor şi a legilor şi chiar pentru acest scop, avea delegarea puterii din partea poporului”. (Knight: "History of England," cap. XXIII, par. 12).
62. Nobilii s-au întâlnit la Saint Edmundsbury. După o analiză corespunzătoare a situaţiei, la 20 noiembrie 1214, „ei au votat solemn retragerea supunerii faţă de John, dacă acesta avea să se împotrivească aspiraţiilor lor de guvernare corectă. Nu aveau de îndreptat doar greşeli publice, deoarece chiar şi abuzurile particulare ale imoralităţii regelui, nu trebuiau tolerate de clasa cavalerilor cu sânge nobil, pe care i-a insultat prin nevestele şi fiicele lor. De la Saint Edmundsbury, au înaintat spre Londra, unde regele se ferecase singur în templu. Când delegaţii au ajuns în prezenţa sa, regale mai întâi le-a dispreţuit revendicările,apoi le-a cerut un timp de răgaz. Arhiepiscopul de Canterbury, contele de Pembroke şi episcopul de Ely, au garantat că un răspuns satisfăcător avea să fie dat înainte de paşte. Regele a folosit timpul pentru strădania de a linguşi, dar și de a linişti biserica, făgăduindu-le alegeri libere pentru episcopi. A luat crucea şi s-a obligat să ducă războiul cu cei infideli. A implorat ajutorul papei în această dispută. Şi Papa i-a venit în ajutor, poruncind lui Langton să-şi exercite autoritatea de a-i aduce înapoi la supunere, pe vasalii regelui.
63. „La Paşte, baronii, cu o armată numeroasă, s-au adunat la Stamford. John era la Oxford, alături de Langton şi Pembroke. Au fost trimişi de rege să afle cererile nobililor săi. Şi aceşti soli sau mediatori, au adus” Magna Charta. „Aceasta era un cod de legi exprimat într-un limbaj simplu, care întrupau două principi: primul, o aşa limitare a revendicărilor feudale ale regelui, încât să se prevină abuzul; al doilea, precizări în ceea ce priveşte drepturile generale ale oamenilor liberi, aşa cum reieşeau din vechile legi ale regatului, indiferent dacă aceste legi fuseseră neglijate sau pervertite... Se cerea o limitare a puterii regale care să fie confirmată, în teorie, de regele care depune jurământul la încoronare. Astfel, acest jurământ, care era privit ca o adunătură de cuvinte, devenea realitate obligatorie. Se definea astfel, în termeni generali practici, diferenţa esenţială dintre o monarhie legală, şi una despotică. Aceasta păstra toate atributele corespunzătoare puterii regelui, dar apăra şi împotriva unui rege tiran”. În ea se cerea regelui să declare marele principiu al supremaţiei legii în regat, prin cuvintele: „Niciun om liber nu va fi luat, sau încarcerat, sau desproprietărit, sau scos în afara legii, sau alungat, sau distrus în vreun fel; nu se va trece peste drepturile lui, nici nu va fi arestat fără judecată legală, din partea nobililor săi, sau a legii pământului. Nimănui nu vom vinde, nimănui nu-i vom nega sau întârzia drepturile ce i se cuvin”. (Knight: Idem).
64. Charta, era un document masiv. Arhiepiscopul l-a citit regelui, rar şi cu solemnitate, punct cu puct. „John deveni furios şi a exclamat: ”De ce nu-mi ceri regatul ? Nu voi recunoaşte niciodată astfel de libertăţi, pentru că mă transformă în sclav”. Langton şi Pembroke, au prezentat nobililor, răspunsul regelui. Baronii s-au autoproclamat „armata lui Dumnezeu şi a sfintei Biserici” şi au înaintat spre Londra, în care au intrat, pe 22 mai 1215, cetăţenii oraşului fiind deja de accord, să aibă cauza comună cu ei. S-au purtat negocieri ulterioare, în care baronii au rămas neclintiţi. John a cedat şi a fost de acord cu o întâlnire, care avea să aibă loc pe 15 iunie „pe o insulă a Tamisei, între Windsor şi Staines, lângă o luncă mlăștinoasă de pe malul râului, lunca de la Runnymede” - Runemed, mead sau lunca conciliului. „Regele şi-a aşezat tabăra pe un mal al râului, baronii s-au adăpostit în câmpia de la Runnymede, pe celălalt mal. Delegaţii lor s-au întâlnit pe insula dintre ei, însă negocierile erau doar un biet paravan care să ascundă scopul lui John, care nu urmărea altceva, decât o supunere necondiţionată. Marea Chartă a fost discutată şi agreată într-o singură zi”. (Green: "Larger History of the English People," Ioan. par. 6 de la sfârșit).
65. Şi asta nu a fost totul. Baronii nu încheiaseră încă, socotelile cu John. Au cerut acestuia să fie de accord, cu articolele prin care, să fie asigurate mijloacele de implementare a prevederilor Chartei. „Douăzeci şi cinci de baroni trebuiau să fie aleşi de adunarea baronilor, pentru menţinerea respectării păcii şi a libertăţilor oferite şi confirmate, astfel că dacă regele sau ofiţerii săi, nu respectă oricare dintre condiţii, patru din cei douăzeci şi cinci de baroni astfel aleşi, să facă solicitare pentru îndreptarea plângerii; dacă îndreptarea nu are loc în patruzeci de zile, cauza fiind lăsată înaintea celor douăzeci şi unu, aceştia, ‚alături de comunitatea întregului regat, ne vor sechestra şi provoca necazuri pe toate căile şi anume prin luarea castelelor noastre, a pământurilor, proprietăţilor şi în orice fel posibil, până când plângerea este îndreptată, potrivit cu dorinţa lor, fără a afecta propria persoană sau pe cea a reginei noastre, sau a copiilor; şi după ce îndreptarea are loc, ei să asculte de noi, ca mai înainte’”. Mai departe, se cerea: „Charta să nu fie doar publicată în întregul ţinut, ci luată ca martor prin jurământ de fiecare, cu ordin de la rege”.
66. Când aceste cereri au fost înaintate, John a devenit mai furios ca niciodată. A ţipat: „Ei mi-au dat douăzeci şi patru de ore”; s-a trântit la podea mestecând beţe, în furia sa neputincioasă”. Totul era însă în zadar, nobilii rămaseră inflexibili şi John a fost obligat să semneze tot ce i s-a cerut. Curând avea să se încheie totul, părţile s-au despărţit şi forţele s-au dispersat, astfel că John era slobod să se răzbune pe tot regatul. Era susţinut încă, cu gelozie de Papă, care emite o bulă de excomunicare a baronilor şi de anulare a Chartei. Anglia respinse excomunicarea şi a menţinut Charta. Dar cu ajutorul bulei, John s-a considerat liberat de jurămintele sale faţă de nobili, cu drept deplin de a pedepsi întregul popor. „Oriunde mergea, lăsa în urmă foc şi sânge. Ţara era invadată de mercenarii săi sălbatici. El a mers spre nord, cu determinarea de a recuceri autoritatea, prin teroarea larg răspândită, fără măcar vreun gând trecător, de dreptate sau milă. După ce a intrat în Scoţia, ca răzbunare pentru alianţa dintre regele ei, Alexander II şi baroni, a dat foc abaţiilor fără discriminare, într-un sat unde se odihnise, a dat foc chiar cu mâna lui, casei unde înnoptase. În sud, aceeaşi lucrare a terorii, mergea înainte sub comanda fratelui ilegitim al lui John, contele de Salisbury. Baronii erau desnădăjduiţi, pentru că oamenii plecau dinaintea acestor câini ai iadului, abandonând mai bine case şi proprietăţi, decât să piară de mâinile torţionarilor neîndurători. Conducătorii lor, au ajuns în cele din urmă la o hotărâre disperată. Au oferit coroana lui Louis, fiul cel mare al regelui Franţei”. (Knight: "History of England," cap. XXIV, par.2).
67. Acest pas disperat a adus şi mai mult război, totuși, era sigur că niciun război nu putea fi mai rău decât necazurile pricinuite fără război, regatului său, de către John. Louis al Franţei debarcă în Anglia pe 30 mai 1216. Mulţi dintre mercenarii lui John erau francezi şi când propriul prinţ a venit în Anglia, nu doar că au refuzat să lupte împotriva lui, dar au trecut de partea lui într-un număr aşa de mare, încât John nu a dorit să-l întâlnească. În curând Louis a ajuns la Londra unde a fost bine primit: baronii şi cetăţenii i-au adus omagiu „el jurând să guverneze cu dreptate, să-i apere de duşmani şi să le readucă drepturile şi proprietăţile”. Totul era de partea sa, dar a distrus perspectivele pozitive prin acordarea către francezi, a onorurilor şi a proprietăţilor englezeşti. Însă întreaga situaţie a fost imediat ușurată, schimbându-se radical, prin moartea lui John. Acesta a fost atacat de friguri, la care s-a adăugat și îndoparea cu „piersici şi cidru nou”, drept pentru care, a murit la 18 octombrie 1216.
68. Deşi nobilii îl invitase pe Louis al Franţei, să fie rege al Angliei, acesta s-a simțit jignit atunci când nobilii l-au dezaprobat, şi l-au ales ca rege pe Henry, fiul lui John, un băiat de zece ani, ce a fost încoronat la Gloucerter, cu numele de Henry III, pe 28 octombrie 1216. Dar Louis şi-a apărat aspiraţiile la coroană. A fost război timp de doi ani, în care Louis a fost învins atât pe uscat, cât şi pe mare. Din acest moment, el a fost de acord să-şi abandoneze revendicările şi să se retragă în Franţa, încasând suma de „cinci mii de pounds care să-i satisfacă trebuinţele”. Pentru că Henry III, era atât de tânăr, regatul a fost condus de o regenţă, până în 1227, când şi-a declarat singur vârsta şi a început să-şi imite tatăl, pe John. A respins Charta şi anexele sale, pe care John le semnase, şi în locul tuturor acestora, a declarat: „Oricând şi absolut peste tot, oridecâte ori există dorinţa noastră, putem declara, interpreta, lărgi dau diminua statutele de mai sus, sau câteva părţi din ele, prin voinţa noastră liberă, ca să fie eficiente pentru siguranţa noastră şi a pământului nostru”. Dar el, ca şi John, s-a lovit de insistenţa regatului cu privire la dreptul poporului şi la supremaţia legii.
69. Ca răspuns la afirmaţiile lui Henry, un judecător englez, Bracton, a dat glas legii engleze, în cuvinte demne de a fi rememorate pentru totdeauna: „Regele nu trebuie să fie supusul niciunui om, ci a lui Dumnezeu şi al legii, pentru că legea l-a făcut rege. Fie ca regele să dea legii, ceea ce legea i-a dat lui, domenii şi putere, pentru că nu există rege, acolo unde voinţa şi nu legea, conduce”. Apoi continuă: „Regele nu poate face nimic pe pământ, fiind ministrul (unealta) lui Dumnezeu, ci doar ce poate face prin lege”. Brancton „socoteşte ca superior regelui, nu doar pe Dumnezeu şi legea, prin care a fost făcut rege, dar şi curtea sa de conţi şi baroni, deoarece comitatele de altădată, erau chemate să fie asociate regelui şi oricând ai un asociat, ai un stăpân; deci, dacă regele nu are un căpăstru, adică legea, se cuvine ca ei să pună un căpăstru peste el” (Citat de Hallam, "Middle Ages," cap. VIII, par. 81; ediția studențească, cap. VIII, partea a II-a, sec. XII. par.1). Despre aceasta se poate spune: „Fie ca niciun englez, care trăieşte sub cârmuirea legii şi nu a voinţei, să nu uite că acest privilegiu a decurs dintr-o lungă linie de predecesori şi cu toate că principiile veşnice ale dreptăţii, nu depind de întâietatea veacurilor, pot fi într-o zi asumate de orice comunitate, pe care un despotism continuu a făcut-o „pământeană”. Avem siguranţa că vechiul copac al libertăţii, rămâne în vechiul pământ şi că nu a fost plantat în solul cel nou un vlăstar cu viaţă scurtă, care să facă una sau două frunze verzi, apoi să moară”. (Knight - History of England," cap. XXIV, par. 7).
70. Henry al III-lea, a domnit cincizeci şi trei de ani şi întreaga perioadă s-a remarcat prin lupta constituţională dintre rege şi poporul său, asupra întrebării, dacă guvernarea dreaptă este prin lege sau prin voinţă despotică şi arbitrară. Domnia este de asemenea remarcabilă prin faptul că, „istoria îl prezintă nu mai mult decât un escroc sau un cerşetor. Nu existau născociri de a obţine bani, pe care el să le dispreţuiască”. Papa l-a susţinut în toate acestea şi „avea în toate câștigurile un procent destul de bun în împărţirea prăzii”. Astfel, atât el cât şi Papa, nu s-au ales doar cu antagonismul nobililor, dar şi cu dispreşul oamenilor obişnuiţi, de pretutindeni. Un scriitor spunea în 1252: „În toată această perioadă, au apărut sentimente de furie şi ura a crescut împotriva Papei şi a regelui, întrucât aceștia s-au favorizat şi s-au încurajat unul pe celălalt, în tirania lor; şi toţi îi numeau cu umor negru, perturbatorii rasei umane”. Problemele au atins un așa nivel, încât în 1257, nobilii au făcut un alt pas spre guvernarea constituţională. Parlamentul s-a întrunit la Westminster, pe 2 mai, unde baronii „erau îmbrăcaţi fiecare în armură completă. De îndată ce regele a intrat, s-a auzit un zăngănit de săbii. Henry s-a uitat în jur alarmat şi a spus: ‚Sunt prizonier?’ ”Nu domnule!”, spuse Roger Bigod, dar favoriţii dumneavoastră străini şi risipa de care daţi dovadă, au adus suferinţă asupra regatului, de aceea cerem ca puterile de guvernământ să fie reprezentate într-un comitet de episcopi şi baroni, care să poată corecta abuzurile şi să emită legi mai bune”.
71. Regele a fost obligat să se supună acestei cereri. Pe 11 iunie, Parlamentul s-a întrunit la Oxford, ca să se pronunţe pe chestiune. „S-a decretat ca patru cavaleri să fie aleşi prin votul proprietarilor independenţi în fiecare ţinut, care să prezinte toate încălcările de lege şi nedreptățile justiţiei, unui parlament care să se adune laolaltă de trei ori pe an; ca şerifii (prefecţii) ţinuturilor să fie aleşi de proprietarii independenţi şi ca înalţii funcţionari ai Statului să fie supuşi realegerii”. Aceasta nu a fost decât punerea în practică a prevederilor şi asigurărilor din Magna Charta, pe care John le-a semnat la Runnymede. Henry, la fel ca John, după ce a jurat pentru toate, a obţinut dezlegare de la Papă să le încalce, astfel că „spune Consiliului Comitetului în 1261, el ar putea conduce fără ele”. În 1264, anularea libertăţilor a dus la război. Henry a fost învins. S-a reunit un Parlament, „pe o temelie mai democratică, de când a fost vreun parlament vreodată de la înființarea monarhiei”, la ale cărui legi, Henry a fost chemat să se supună.
72. Henry III, a murit pe 16 noiembrie 1272, şi a fost urmat de fiul său Edward, care la acea vreme era implicat în cruciade. Pe 3 august 1274, soseşte în Anglia. Pe 19 august este încoronat alături de regina, sa la Westminster. În 1282, Ţara Galilor s-a revoltat şi Edward a fost obligat să ducă un război acolo, timp de de doi ani, înainte ca să o supună din nou. Pe 25 aprilie 1284, se naşte acolo primul său fiu, căruia îi pune numele Edward, şi-i oferă titlul de, Prinţ de Wales, care este originea acestui titlu al familiei regale, a Angliei. Edward I, s-a împotrivit, de asemenea, guvernării constituţionale, mai ales în ceea ce priveşte creşterea taxelor. Sub conducerea a doi mari conţi, Roger Bigod din Norfolk şi Humphrey Bohun, din Hereford şi Essex, nobilii din regat „au transmis şerifilor (prefecţilor), să nu perceapă noi taxe, până când hrisoavele aveau să fie confirmate fără nicio rezervă, de drepturile coroanei”. Edward s-a dat bătut şi statutul confirmării hrisoavelor a fost acceptat de rege. „Din acea zi, 10 octombrie 1297, dreptul unic de a aduna fonduri, a fost dat poporului - puterea cu cea mai mare onoare, care face diferenţa dintre o monarhie limitată („cu căpăstru”- n.tr.) şi una despotică”.
73. Următorul Edward, a ridicat pretenţia de a fi „domnul suveran al pământului Scoţiei”. Aceasta a dus la un război în 1296, care a continuat timp de duoăzeci şi trei de ani - mult după moartea sa, din 7 iulie 1307. A fost imediat urmat de fiul său Edward, în vârstă de douăzeci şi trei de ani. Edward II, a dus războiul cu Scoţia până în 1323, când pe 10 mai s-a ajuns la un armistiţiu pe treisprezece ani. În primul an al domniei sale, Edward s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Franţei. În 1323, Isabella a intrat într-o intrigă cu lordul Roger Mortimer, eveniment care se încheie cu uciderea regelui. Crima a fost precedată de întemniţarea lui, de declararea ca rege a fiului său Edward, la vârsta de cincisprezece ani, pe 7 ianuarie 1327, de răsturnarea de la putere a lui Edward II, pe 13 ianuarie, proclamarea urcării pe tron a lui Edward III, la 24 ianuarie şi încoronarea sa, pe 29 ianuarie.
74. Trecuseră doar patru ani, din armistiţiul dintre Anglia şi Scoţia, când regele Scoţiei Robert Bruce, a rupt acest armistiţiu şi a invadat Anglia. S-a încheiat însă o pace în 1328, prin care Anglia recunoştea independenţa Scoţiei sub Bruce, pace care a fost pecetluită, prin căsătoria sorei lui Edward, cu fiul lui Bruce. În 1328, moare Charles IV, regele Franţei, fără să lase un moştenitor direct. Tronul a fost luat de un văr - Philip de Artois. Mama lui Edward, era sora lui Charles şi pentru că nepotul lui Charles, era o rudă mai apropiată decât era Philip, Edward al Angliei, revendica tronul Franţei. Legea franceză, prevedea că o femeie nu putea moşteni tronul, dar Edward a susţinut că, deşi femeile erau excluse, legea nu spunea acelaşi lucru despre fiul unei femei care, dacă ar fi fost bărbat, ar fi devenit moştenitoare. Când Charles IV, a murit, Edward şi-a manifestat revendicarea (pretenţia).
75. În 1332, a murit Robert Bruce. John Balliol, care aducea închinare lui Edward II, pentru regat, aştepta acum să ia regatul de la tânărul moştenitor al lui Bruce. Edward III, îl favoriza pe Balliol, iar regele Franţei, pe tânărul David, fiul lui Bruce. Acest ajutor dat Scoţiei, de către regele rival al Franţei, împotriva regelui Angliei şi aliatului său, a reprezentat pentru Edward III, fundamentul „începerii unui mare război, pentru susţinerea revendicărilor la coroana Franţei”. Regele Franţei era atunci în război cu poporul Flandrei. Edward III, a ajutat pe flamanzi şi l-au proclamat rege al Franţei. În 1357, „Edward îşi asumă curajos (obraznic) titlul de rege al Franţei, şi s-a pregătit să-şi întărească revendicarea cu vârful săbiei”. Astfel, a început ”Războiul de o Sută de Ani” între Anglia şi Franţa, şi care a durat de fapt, cam o sută douăzeci de ani, traversând ultima parte a domniei lui Edward III, până la 1337, domnia lui Richard II, până în 1399, cea a lui Henry IV, către 1413, Henry V, până la 1422 şi domnia lui Henry VI, până în 1458.
76. Războiul de o Sută de Ani s-a încheiat abia când un război civil - Războiul Rozelor - a început între Casa de York şi Casa de Lancaster, război care a continuat timp de treizeci şi cinci de ani, prin domniile lui Edward IV, Edward V, Richard III, până la moartea lui Richard III, ultimul dintre Plantagenets şi încoronarea lui Henry VII, primul dintre Tudori, la Bosworth Field pe 22 august 1485. Deşi Războiul Rozelor era încheiat, pacea nu venise în regat, din pricina insurecţiilor şi pretendenţilor la tron, care au ţinut regatul într-o tulburare continuă timp de cincisprezece ani. În ultimii opt ani de domnie ai lui Henry VII, din 1501 până în 21 aprilie 1509, „nu au fost nici revolte, nici războaie” în regat. Henry VII, a vut doi fii, Arthur, născut în 1486 şi Henry, în 1491. Când Arthur avea patru ani, s-a aranjat o căsătorie pentru el cu o fată de cinci ani, Caterina de Aragon, fiica lui Ferdinand şi a Isabellei a Spaniei. În anul 1499, când copiii aveau doisprezece, respectiv treisprezece ani, a vut loc ceremonialul căsătoriei, mai întâi prin delegaţi, în timp ce Caterina era în Spania, şi din nou, cu ei de faţă, pe 6 noiembrie 1501, când Caterina a sosit în Anglia.
77. În ianuarie 1502, s-a încheiat un tratat de pace între Anglia şi Scoţia. Acest tratat a fost pecetluit prin căsătoria lui Margaret, fiica lui Henry VII, al Angliei, cu James IV, regele Scoţiei. În aprilie, acelaşi an, a avut loc decesul lui Arthur, soţul Caterinei şi moştenitor al tronului. Cei doi regi, Henry şi Ferdinand, au rânduit ca fiul orfan al lui Henry – Henry - să se căsătorească cu tânăra văduvă a lui Arthur, Caterina. A luat un an pentru a stabili învoielile şi a obţine o dispensă de la Papă, pentru ca mariajul să fie legal. În 1503, contractul a fost desăvârţit de un ceremonial „în care o persoană a fost numită să protesteze că marijul este nelegal şi o alta să apere căsătoria ca fiind „bună şi în vigoare, conform legii Bisericii lui Hristos”. Henry a fost împotriva acestui contract şi înainte să împlinească cincisprezece ani, „a protestat, legal, împotriva contractului care fusese încheiat pe când era minor”. Henry VII, a murit la 21 aprilie 1509 şi în următoarea zi a început domnia tânărului său fiu, Henry, al optulea după nume. În 7 iunie următor, Henry şi Catherine, au fost căsătoriţi public de către arhiepiscopul de Canterbury şi au fost încoronaţi la Westminster, în ziua de 24 a aceleiaşi luni.