Deși în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a existat o controversă cu privire la natura lui Hristos, în principal începând din deceniul ’50, totuși rădăcinile controversei au apărut cu peste 120 de ani în urmă. În acest capitol, vom examina pentru început modul în care Jones și Waggoner au înțeles natura lui Hristos (atât cea divină, cât și cea umană), pentru a vedea dacă subiectul acesta a fost o parte a „soliei din 1888”. Motivul pentru care concepția lui Jones și Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos nu a constituit o controversă majoră la data aceea a constat în faptul că era aceeași concepție pe care biserica o susținuse, în general, încă de la începutul ei. Totuși, nu ar trebui să presupunem că acesta nu era un subiect aflat în afara oricărei discuții. Din cauză că această concepție referitoare la natura lui Hristos era o parte integrală a soliei îndreptățirii prin credință și a neprihănirii lui Hristos, cei care se împotriveau soliei lor au găsit motive de critică la adunările premergătoare conferinței din 1888 și, chiar mai mult, la institutul pastoral din 1890.
Într-unul dintre cursurile lui din cadrul institutului, Waggoner a prezentat un studiu al profețiilor lui Isaia, verset cu verset, punând accent pe natura și lucrarea lui Hristos.[1] Acesta nu era un subiect nou pentru Waggoner, deoarece el își prezentase concepțiile cu privire la natura lui Hristos chiar și înainte de conferința din 1888. Întocmai asemenea concepțiilor lui despre legea din Galateni și cele două legăminte, concepțiile lui Waggoner despre natura lui Hristos (atât cea divină, cât și cea umană) erau mult mai mult decât o problemă secundară – ele erau doctrine fundamentale care trebuiau să fie dezbătute în cercurile înalte ale învățaților. Waggoner a înțeles natura lui Hristos ca fiind strâns legată de „neprihănirea lui Hristos”, însăși temelia pe care era construită doctrina neprihănirii prin credință. De fapt, atât pentru Jones, cât și pentru Waggoner, [276] neprihănirea prin credință era în realitate doar o aplicare practică a îndreptățirii prin credință, a sfințirii prin credință, a celor două legăminte și a legii din Galateni, toate fiind întemeiate pe modul în care înțelegeau ei natura omului, natura păcatului și natura lui Hristos. Această concepție, alături de adevărul despre curățirea sanctuarului în contextul timpului sfârșitului, constituia acea solie prețioasă, care era „cu adevărat solia îngerului al treilea”.[2]*
Înainte de a examina concepțiile lui Jones și Waggoner cu privire la natura divină a lui Hristos, trebuie să înțelegem poziția susținută până la data aceea de către mulți dintre fondatorii cheie ai bisericii. Doi dintre membrii fondatori principali ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Joseph Bates și James White, au fost inițial membri ai Christian Connexion, care respingea doctrina trinității. James a fost pastor hirotonit al acelei biserici. Când s-au alăturat Mișcării Adventiste, el și Bates au continuat să susțină concepția anti-trinitariană pe care o învățaseră în Biserica Christian Connexion. Totuși, nu numai James White și Joseph Bates, ci și „alți adventiști de seamă erau împotriva trinității, cum ar fi J. H. Loughborough, R. F. Cottrell, J. N. Andrews și Uriah Smith”.[3]* Mulți dintre acești oameni susțineau concepții ariane sau semi-ariane despre Hristos. Definițiile clasice ale acestor concepții sunt următoarele:
„Arianismul: O învățătură care a apărut în Alexandria în secolul al IV-lea d.Hr. Numele este preluat de la reprezentantul cel mai de seamă, Arius, un prezbiter din Alexandria. Teoria nega faptul că Isus Hristos a avut aceeași substanță (gr. homoosiuos) ca Tatăl și Îl reducea pe Fiul la nivelul unei ființe create, deși preexistentă pământului. Arianismul a fost condamnat la conciliul din Niceea (325 d.Hr.).
Semi-arianismul: Semi-arianii au încercat să facă un compromis între poziția ariană și cea ortodoxă cu privire la natura lui Hristos. Semi-arianii au respins concepția ariană care spunea că Hristos a fost creat și a avut o natură diferită de Dumnezeu (anomoisos – diferit), dar nu au acceptat crezul niceean care declara că Hristos avea «aceeași substanță (homoousios) ca Tatăl». Semi-arianii credeau că Hristos era asemănător (homoios) Tatălui sau avea o substanță asemănătoare (homoiousios), și totuși era subordonat.”[4]
Uriah Smith este, probabil, unul dintre cei mai proeminenți susținători recunoscuți ai concepției ariane despre Hristos. De exemplu, în 1865, el a scris că Hristos a fost „prima ființă creată, [277] a cărei existență datează cu mult înaintea oricărei alte ființe sau lucru creat”[5]*. Deși în a doua parte a deceniului 1890, ideile lui Smith și ale multor altor fondatori aveau să se orienteze spre o înțelegere mai ortodoxă a Dumnezeirii, aceasta a fost concepția predominantă în timpul și în mediul în care a crescut Waggoner.
La scurt timp după viziunea din 1882, în care a văzut crucea lui Hristos, Waggoner a început să înțeleagă semnificația faptului de a-L prezenta pe Hristos ca fiind egal cu Dumnezeu. El a înțeles că o concepție corectă cu privire la Hristos are un rol semnificativ, nu doar pentru modul în care cineva înțelege Dumnezeirea, ci și pentru modul în care înțelege planul de mântuire și neprihănirea lui Hristos, pe care omul trebuie să le obțină prin credință:
„Faptul de a se gândi la Hristos continuu și în mod inteligent, exact așa cum este El, va transforma pe cineva într-un creștin desăvârșit, deoarece «privind, suntem schimbați» […]. Această «înălțare» a lui Isus, atâta vreme cât este o referință principală la răstignirea Sa, cuprinde mai mult decât un fapt istoric, ceea ce înseamnă că Hristos trebuie să fie „înălțat” de către toți cei ce cred în El, ca fiind Răscumpărătorul cel răstignit, ale cărui har și slavă sunt suficiente pentru a împlini cea mai mare nevoie a lumii și, de asemenea, înseamnă că El va fi «înălțat» în toată frumusețea și puterea Sa nespusă, ca fiind «Dumnezeu cu noi», pentru ca acel caracter fermecător să ne atragă pe toți la El. Vezi Ioan 12:32.”[6]
„Scopul nostru în această cercetare este acela de a-L așeza pe Hristos în poziția Sa de drept, ca egal cu Tatăl, pentru ca puterea Sa de a răscumpăra să fie prețuită mai bine.”[7]
Ellen White a exprimat gânduri similare cu privire la o înțelegere corectă a divinității lui Hristos. În Spirit of Prophecy, vol. 4 (1884) și în Tragedia veacurilor (ed. 1888), Ellen White a menționat pericolele negării naturii divine a lui Hristos și efectele pe care le avea asupra modului în care o persoană înțelege planul de mântuire:
„O altă idee falsă periculoasă este învățătura care neagă divinitatea lui Hristos, afirmând că El nu a existat înainte de venirea Sa în lumea aceasta […]. Această idee nu poate fi susținută fără cea mai neautorizată răstălmăcire a Scripturilor. Ea nu numai că înjosește concepțiile omului despre lucrarea răscumpărării, ci și subminează credința în Biblie ca descoperire a lui Dumnezeu […]. Niciun om care susține această idee falsă nu poate avea o concepție corectă cu privire la caracterul sau misiunea lui Hristos, sau cu privire la marele plan al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului.”[8]*
În 1884 și 1885, în câteva articole din Signs of the Times, Waggoner a menționat înalta poziție a lui Hristos ca însuși Dumnezeu. El insista asupra ideii că Hristos merită un respect egal și că este părtaș al atributelor Tatălui, incluzând faptul că avea viața în Sine însuși și că Hristos este pe bună dreptate numit „Domnul”. Pentru că s-a discutat atât de mult despre concepțiile lui Waggoner cu privire la Hristos, vom cerceta multe dintre declarațiile sale: [278]
„Dacă unul singur este bun, și anume Dumnezeu, iar Hristos este bun, atunci Hristos trebuie să fie Dumnezeu. Această afirmație este în acord cu ceea ce a spus profetul despre Hristos: «Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii» (Isaia 9:6).
Tatăl și Fiul sunt una (Ioan 10:30). Amândoi sunt vrednici de închinare […]. Noi nu suntem chemați să explicăm taina evlaviei, nici nu se așteaptă de la noi să o înțelegem, dar Hristos ne-a explicat modul în care El și Tatăl sunt una […]. Prin urmare, această unitate constă în faptul că două persoane diferite au aceleași gânduri, aceleași scopuri, aceleași atribute. Tatăl și Fiul au fost una la crearea pământului și una în conceperea și aducerea la îndeplinire a planului de mântuire.”[9]
„Este adevărat că numai Dumnezeu deține nemurirea […]. Acesta este un atribut care Îi aparține numai lui Dumnezeu. «Dar – spune cineva – nu este Hristos nemuritor? Nu citim noi despre îngeri că nu pot muri?» Da, iar noi deschidem la Ioan 5:26 și citim cuvintele lui Hristos: «Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine.» Prin urmare, Hristos, fiind singurul Fiu al lui Dumnezeu, este părtaș al atributelor Sale și are viața în Sine însuși. Adică, El este capabil să le împărtășească viață altora.”[10]
„În continuarea cercetării acestui subiect, vom înțelege că termenul «Domnul» se aplică atât Tatălui, cât și Fiului, și că deși îl găsim aplicat în diferite locuri doar unuia dintre Ei, totuși faptele săvârșite de unul sunt și faptele săvârșite de celălalt […]. Din Ioan 5:23 aflăm că «toți [trebuie] să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis». Prin urmare, oriunde găsim că Tatăl poruncește ceva, știm că împlinirea acelei porunci Îi aduce cinste și Fiului, iar neglijarea acelei porunci este o insultă la fel de mare pentru Fiul, ca și pentru Tatăl. Neascultarea față de Tatăl Îl dezonorează pe Hristos.”[11]
„[Este Ioan 3:16] Ce învățăm din acest verset? 1. Că dragostea lui Dumnezeu față de lume a fost așa de mare, încât L-a determinat să-L trimită pe Fiul Său pentru a o salva. Putem să înțelegem ceva despre dragostea lui Dumnezeu față de Fiul Său, când ne amintim că Hristos a fost «oglindirea slavei Tatălui și întipărirea Ființei Lui», că El a fost «moștenitorul tuturor lucrurilor», Cel prin care au fost făcute lumile (Evrei 1:2, 3); și că «în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2:9). Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și, prin urmare, dragostea Sa față de Fiul Său a fost infinită. Deoarece L-a dat pe Fiul Său pentru lume, noi știm cât de mare a fost dragostea Sa față de aceasta. A fost infinită.”[12]
Nu este surprinzător că Waggoner a introdus aceleași concepte în prezentările lui despre neprihănirea prin credință la Minneapolis. Un articol în Review, înainte de conferința din 1888, conținea „natura divină a lui Hristos” ca fiind unul [279] dintre „subiectele propuse pentru dezbateri”.[13] Waggoner a devenit tot mai interesat de acest subiect, despre care urma să scrie și să vorbească adesea. William C. White a raportat una din prezentările lui Waggoner, în care a declarat deschis: „Noi credem în divinitatea lui Hristos. El a creat toate lucrurile din cer și de pe pământ.”[14]
Waggoner a continuat să proclame divinitatea lui Hristos în anii care au urmat după conferința de la Minneapolis. Într-o serie de șase articole din Signs, el a scris în mod specific despre natura divină a lui Hristos, ca răspuns la o carte publicată de metodiști cu privire la subiectul Sabatului. Înainte de a răspunde la întrebările legate de Sabat, el a răspuns la „o idee sugerată de o propoziție din prefața cărții”. Vorbind despre aceia care păzesc ziua a șaptea ca zi de Sabat […], doctorul [M. C. Briggs] spune: «Nu putem decât să regretăm […] faptul că ei […] neagă divinitatea lui Hristos.»” Pe parcursul a șase articole întregi, din care vom cita doar o parte, Waggoner a căutat să arate că ideea era întru totul falsă:
„Dar când doctorul [M. C. Briggs] afirmă că adventiștii de ziua a șaptea neagă divinitatea lui Hristos, noi știm că scrie în mod neatent. Suntem pe deplin convinși în mintea noastră că el știe mai bine, dar orice ar fi, afirmația a fost făcută atât de des de oameni care pretind că știu despre ce vorbesc, încât mulți au ajuns să o creadă, iar pentru binele lor, precum și pentru binele celor care ar putea să acorde vreo atenție acum acestui subiect, ne propunem să prezentăm adevărul. Noi nu susținem o teorie anume și, ca urmare, în loc de a face declarații, vom cita pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu și vom accepta ce spune […].
Ioan 1:1 […]. Din care învățăm că Hristos este Dumnezeu. Doar acel text, dacă nu am fi avut niciun altul, este suficient pentru a stabili divinitatea lui Hristos, deoarece «divinitate» înseamnă «natura sau esența lui Dumnezeu». Noi credem în divinitatea lui Hristos, deoarece Biblia spune că Hristos este Dumnezeu […].
Scriitorul cărții Evrei vorbește despre superioritatea lui Hristos față de îngeri, spunând că aceasta se datorează faptului că «a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor» (Evrei 1:4). Ce fel de nume este acela pe care l-a moștenit El? Este «Dumnezeul cel Atotputernic». În calitate de singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, El are dreptul de a purta acel nume.”[15]*
„Apoi, ce a vrut El să spună prin: «Pentru ce Mă numești bun? […] Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu?» El a vrut să întipărească în mintea tânărului faptul că Acela căruia I se adresa nu era un simplu om, asemenea rabinilor, ci era Dumnezeu. El a pretins pentru Sine divinitatea absolută și, pentru că nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu, El S-a identificat pe Sine însuși cu Dumnezeu. [280] Noi putem să facem legătură între această afirmație și declarația apostolului Pavel, care a spus că «în El locuia trupește toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2:9) […].
«În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt […]. Atunci am zis: ‚Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!’» (Isaia 6:1-5). Noi nu am fi știut la cine se referă acest text, dacă nu ne-ar fi spus Mântuitorul însuși. În Ioan 12:40-41, El a citat cuvintele lui Isaia din versetul al zecelea al acestui capitol și le-a aplicat la Sine însuși. Din aceste texte avem dovada, nu numai că scriitorii inspirați L-au numit pe Isus, Fiul divin al lui Dumnezeu, ci și că Isus însuși a afirmat că este Dumnezeu.”[16]
„În calitate de Fiu al lui Dumnezeu, El trebuia să fie părtaș al naturii lui Dumnezeu. «Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine» (Ioan 5:26). Viața și nemurirea le sunt împărtășite urmașilor credincioși ai lui Dumnezeu, dar numai Hristos împărtășește cu Tatăl puterea de a da viața. El are «viața în Sine», adică, este capabil să perpetueze propria existență […].
Divinitatea lui Hristos este dovedită de faptul că El acceptă închinarea. Îngerii au refuzat întotdeauna să accepte închinarea și adorarea. Totuși, despre Tatăl, citim: «Și, când duce iarăși în lume pe Cel întâi născut, zice: ‚Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!’» (Evrei 1:6) […].
Dacă Hristos nu a fost Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat idolatrie […]. Nu contează poziția în care ar putea fi o ființă creată, indiferent dacă este animal, om sau înger, închinarea la acea ființe este strict interzisă. Numai lui Dumnezeu I se poate aduce închinare și, deoarece lui Hristos I se poate aduce închinare, Hristos este Dumnezeu. Așa spun Scripturile adevărului […].
În susținerea egalității perfecte a Tatălui și Fiului, și a faptului că Hristos are exact aceeași natură ca Tatăl […], El are aceeași substanță ca Tatăl, așa că El este Dumnezeu în însăși natura Sa, iar din acest motiv, «Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1:19).”[17]
„Dacă observăm unele dintre lucrările pe care Hristos le face în calitate de Dumnezeu, vom descoperi că acestea sunt dovezi suplimentare ale divinității Sale […].
Prima modalitate prin care Dumnezeu ne este descoperit ca pretinzând să I se aducă cinste este în calitate de Creator […]. Prin urmare, pentru că Hristos trebuie să fie cinstit de toți, întocmai așa cum Îi aduc cinste Tatălui, urmează că El trebuie să fie onorat în calitate de Creator. Așadar, în conformitate cu declarațiile lui Pavel din Romani, creațiunea vizibilă ne oferă dovada «puterii veșnice și a dumnezeirii» lui Hristos […].
Coloseni 1:15-17. […] În cuvintele «cel întâi născut din toată zidirea», unii au găsit o dovadă că Hristos însuși este o ființă creată. Dar aceasta nu este doar o concluzie pripită, ci una direct opusă textului însuși […]. Așa cum este afirmat în Apocalipsa 3:14, [281] în El se află începutul creațiunii. Creațiunea a existat în El, în formă embrionară, ca să spunem așa, «căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1:19). Niciun limbaj nu putea să arate mai bine preexistența și puterea creatoare a lui Hristos, decât o face limbajul din Coloseni 1:15-17 […].
Prin urmare, nimeni nu poate să spună că prin înălțarea lui Hristos noi suntem în pericolul de a ne micșora ideile despre Dumnezeu. Acest lucru este imposibil, deoarece cu cât ideile pe care le avem despre Hristos sunt mai înalte, cu cât mai înalte trebuie să fie ideile noastre despre Tatăl.”[18]
„Deoarece toți trebuie să-L cinstească pe Fiul, întocmai așa cum Îl cinstesc pe Tatăl, ei trebuie să-L cinstească nu numai în calitate de Creator, ci și ca Dătător al legii […]. Singura autoritate care proclamă legile este aceea care poate asigura mijloacele de executare a lor. Acum, vom începe să dovedim că legea a fost dată prin Hristos, întocmai cum este dată neprihănirea Sa […].
Hristos a fost conducătorul copiilor lui Israel din Egipt în Canaan […]. Așadar, în 1 Corinteni 10:9, apostolul Pavel spune cu claritate cine era Cel împotriva căruia murmurau ei. El spune: «Nici să nu ispitim pe Hristos, după cum L-au ispitit unii dintre ei și au fost nimiciți de șerpi.»[19] Prin urmare, Hristos a fost Acela care, având Numele lui Dumnezeu, îi conducea pe copiii lui Israel, iar El a fost Cel împotriva căruia au murmurat ei.
Evrei 3:5-11 ne învață același lucru într-un mod foarte clar. Oricine citește cu atenție acest pasaj vede că Hristos este Acela prin a cărui voce suntem avertizați de Duhul Sfânt să nu-L respingem, așa cum au făcut părinții noștri, care L-au ispitit timp de patruzeci de ani în pustie […].
Deoarece Hristos a fost Cel care a condus Israelul din vechime din Egipt în Canaan, înseamnă că Hristos a fost Îngerul Domnului care i S-a arătat lui Moise în rugul aprins și a spus: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov» […] (Exodul 3:6-8).
Dacă cineva ar obiecta la această concluzie cât se poate de naturală, pe temeiul că Acela care vorbește Se auto-denumește «EU SUNT CEL CE SUNT», Cel ce există prin Sine însuși – Iehova – nu trebuie decât să-i amintim că Tatăl I-a dat Fiului să aibă viața în Sine (Ioan 5:26) și că Hristos a afirmat același lucru cu privire la Sine, când a spus: «Înainte de Avraam, sunt Eu» (Ioan 8:5-6), motiv pentru care iudeii au presupus că El a săvârșit o blasfemie și au vrut să Îl ucidă cu pietre. Profetul Îl numește cât se poate de clar Iehova, în pasajul următor: «Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, […] și iată Numele pe care I-L vor da: «Domnul, Neprihănirea noastră» – literal, «Iehova, Neprihănirea noastră» (Ieremia 23:5-6) […]
Exodul 20:1-3. Acest pasaj din Scriptură Îl identifică pe Acela care i-a condus pe copiii lui Israel din Egipt ca fiind Dătătorul legii de pe Sinai. Dacă se spune că Tatăl nu poate fi separat de Fiul în această lucrare, noi răspundem că [282] tocmai aceasta este ideea pe care dorim să o susținem. Tatăl și Fiul nu pot fi separați în nicio lucrare, deoarece sunt una. Totuși, întocmai cum Fiul a fost Acela prin care au fost create toate lucrurile, tot astfel a fost Acela care i-a proclamat poporului legea lui Iehova. Prin urmare, El este Cuvântul divin. Fiul proclamă voia Tatălui, care este de asemenea voia Sa.”[20]*
„Așadar, am dovedit în general și în particular că Hristos este Dătătorul legii pentru întreaga omenire. Ca urmare, noi trebuie să-L cinstim în calitate de Creator și Dătător al legii, iar acum, în cele din urmă, în calitate de Răscumpărător. Prin aceasta ajungem la partea încurajatoare și mângâietoare a tuturor punctelor pe care le-am parcurs înainte […].
Dumnezeul nostru este Răscumpărătorul nostru. Aceasta este garanția oferită cu privire la credincioșia «făgăduințelor nespus de mari și minunate» ale evangheliei. Marea lege a universului a fost călcată de locuitorii acestei mici planete, iar Dătătorul legii S-a dat pe Sine însuși pentru a-i răscumpăra pe acești răzvrătiți […].
Dacă Dătătorul Legii S-a dat pe Sine însuși pentru noi, spre a ne mântui pentru călcarea Legii Sale, ce asigurare mai mare am fi putut să cerem cu privire la faptul că îi va mântui până la capăt pe toți cei ce vin la El?”[21]
În 1890, Waggoner a dezvoltat aceste articole și le-a publicat în cartea lui, Christ and His Righteousness. Pe parcursul câtorva capitole, întocmai cum a făcut în articolele sale din 1889, el a tratat în mod specific natura divină a lui Hristos. Scopul lui declarat a fost clar: „Scopul acestui studiu este acela de a prezenta poziția de drept a lui Hristos ca fiind egal cu Tatăl, pentru ca puterea Sa de a răscumpăra să fie înțeleasă mai bine.”[22] Vom reda doar câteva paragrafe aici:
„Lui Hristos Îi este încredințată prerogativa cea mai înaltă, și anume aceea a judecății. El trebuie să primească aceeași cinste care Îi este datorată lui Dumnezeu, datorită faptului că El este Dumnezeu. Ucenicul iubit prezintă această mărturie: «La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu» (Ioan 1:1). Faptul că acest Cuvânt divin nu este nimeni altul decât Isus Hristos este arătat în versetul 14: «Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl».”[23]
„Hristos este numit Dumnezeu în multe locuri din Biblie. Psalmistul spune: «Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul [Iehova], vorbește, și cheamă pământul, de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui […]. Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă» (Psalmii 50:1-6). Faptul că acest pasaj se referă la Hristos poate fi cunoscut din următoarele: 1) din ceea ce am aflat deja, și anume că toată judecata I-a fost dată Fiului și 2) din faptul că la cea de a doua venire a lui Hristos, El îi va trimite pe îngerii Săi pentru a-i aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi (Matei 24:31).”[24] [283]
„Hristos va veni ca «Dumnezeu atotputernic» […]. Acestea nu sunt doar cuvintele lui Isaia, sunt cuvintele Duhului lui Dumnezeu […]. Deși Numele acesta I-a fost dat lui Hristos ca urmare a unei mari realizări, totuși Lui îi aparține ca drept de moștenire. Vorbind despre puterea și măreția lui Hristos, autorul cărții Evrei spune că El este făcut mai presus de îngeri deoarece «a obținut prin moștenire un nume nespus mai bun decât ei» (Evrei 1:4[25]) […]. Hristos este «întipărirea Ființei» Tatălui (Evrei 1:3). În calitate de Fiu al Dumnezeului existent prin Sine însuși, El are prin natură toate atributele Divinității.”[26]
„În cele din urmă, avem cuvintele inspirate ale apostolului Pavel cu privire la Isus Hristos, care ne spune că «Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1:19). În capitolul următor, ni se spune ce este această plinătate care locuiește în Hristos, și anume că «în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2:9). Aceasta este o mărturie absolută și fără echivoc cu privire la faptul că Hristos deține prin natură toate atributele Divinității. Realitatea divinității lui Hristos se va vedea, de asemenea, foarte clar, pe măsură ce vom începe să cercetăm.”[27]
„Evrei 1:8-10. Aici aflăm că Tatăl I Se adresează Fiului ca Dumnezeu și Îi spune: «Tu ai întemeiat pământul; și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.» Dacă Tatăl însuși Îi oferă această onoare Fiului, ce este omul pentru a-L împiedica? Cu aceasta, putem să lăsăm deoparte mărturia directă cu privire la divinitatea lui Hristos și la faptul că El este Creatorul tuturor lucrurilor.”[28]
„Este Hristos o făptură creată? Înainte de a trece la câteva lecții practice care trebuie să fie învățate din aceste adevăruri, trebuie să ne ocupăm pentru câteva clipe de o părere care este susținută cu sinceritate de către mulți care nu L-ar dezonora pe Hristos din niciun motiv intenționat, dar care, prin acea părere, neagă realmente divinitatea Sa. Este ideea că Hristos este o ființă creată care, în conformitate cu buna plăcere a lui Dumnezeu, a fost înălțat în poziția Sa actuală. Nicio persoană care susține această idee nu poate avea vreo concepție corectă cu privire la poziția înaltă pe care Hristos o ocupă în realitate.
Concepția în discuție este întemeiată pe o interpretare greșită a unui singur text – Apocalipsa 3:14 […]. Tot astfel, declarația că El este începutul sau capul creațiunii lui Dumnezeu, înseamnă că toată Creațiunea și-a avut începutul în El; că, așa cum spune El însuși, Hristos este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă.”[29]
„Hristos este «în sânul Tatălui», având prin natură însăși substanța lui Dumnezeu și viața în Sine însuși. El este numit pe bună dreptate Iehova, Cel ce există prin Sine însuși, iar acesta este felul în care Îl descrie Ieremia 23:5-6, unde se spune că Odrasla neprihănită, care va face dreptate și judecată pe pământ, va fi cunoscut cu numele Iehova-tsidekenu – Domnul, Neprihănirea noastră.”[30] [284]
Deși unii cititori ar putea să creadă că noi am mers prea departe în prezentarea concepțiilor lui Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos, din cauza celor care l-au acuzat pe Waggoner de arianism și de credința că „Hristos a fost un dumnezeu creat”, noi dorim să clarificăm acest subiect pe deplin.[31] Nu este necesar niciun comentariu suplimentar, deoarece articolele lui Waggoner vorbesc de la sine.
Într-o scrisoare adresată lui Jones și Waggoner, scrisă cu un an și jumătate înainte de Minneapolis, Ellen White a exprimat necesitatea ca biserica să recunoască marea umilință a lui Hristos, prin a înțelege nu numai cât de mult S-a coborât El – prin asemănarea cu natura omului păcătos – ci și prin a înțelege poziția înaltă din care venise El – poziția de Dumnezeu Creator. Pe parcursul următorilor trei ani, ea a dorit să exprime exact aceleași idei din nou și din nou, în contextul prețioasei solii care era vestită:
„«Să aveți în voi gândul care era în Hristos Isus». Umpleți-vă mintea cu subiectul marii umilințe a lui Hristos, iar apoi contemplați caracterul Său divin, maiestatea și slava Celui Prea Înalt și faptul că El S-a dezbrăcat pe Sine însuși de toate acestea și Și-a înveșmântat natura divină în natura umană […]. Apoi, vom putea să înțelegem renunțarea la sine, sacrificiul de sine care i-a făcut pe îngeri să se minuneze […]. După aceea, să privim dincolo de aparențe. Pe cine vom vedea? Divinitatea, Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, la fel de puternic, dăruit în mod infinit cu toate resursele puterii – iar «la înfățișare a fost găsit ca un om».”[32]
„Hristos S-a umilit pentru a prelua natura umană, dar din cauza ignoranței, capacitățile degradate ale omului nu au fost în stare să înțeleagă și să deosebească natura Sa divină. Isus nu a fost cruțat de necesitatea de a defini și de a apăra natura Sa divină, deoarece mintea oamenilor era atât de limitată, ei nu au putut să discearnă natura Sa divină aflată dincolo de înfățișarea omenească. Pentru a face învățăturile Sale să fie convingătoare, atunci când aceste impresii cu privire la natura Sa Îl împiedicau să fie folositor, El a fost nevoit să facă referire la caracterul Său tainic și divin, conducându-le mintea într-o direcție a gândirii, care era favorabilă puterii transformatoare a adevărului.”[33]
„Noi avem nevoie de o putere care să vină asupra noastră acum și să ne inspire o credință fierbinte și zel. Apoi, fiind botezați cu Duhul Sfânt, chipul lui Hristos, nădejdea slavei, va fi format în noi. După aceea, Îl vom prezenta pe Hristos ca fiind obiectul divin al credinței și dragostei noastre. [285] Vom vorbi despre Hristos, ne vom ruga lui Hristos. Vom lăuda Numele Său sfânt. Le vom prezenta oamenilor minunile Sale, renunțarea la sine, sacrificiul de sine, suferințele Sale, răstignirea Sa, învierea și înălțarea Sa triumfătoare la cer. Acestea sunt temele inspirate ale evangheliei, care trebuie să stârnească dragoste și un zel puternic în fiecare inimă.”[34]
„Învățăturile populare ale acestui veac nu Îl pot reprezenta corect pe Isus. Mântuitorul nostru L-a reprezentat pe Tatăl. El a dat la o parte întunericul dens care ascundea tronul lui Dumnezeu, umbra diabolică pe care Satana a așternut-o pentru a-L ascunde pe Dumnezeu și pentru a-i împiedica pe oameni să-L cunoască. Domnul Hristos descoperă tronul lui Dumnezeu și Îl descoperă lumii pe Tatăl ca fiind lumină și dragoste. Faptul că Și-a înveșmântat natura divină în natura umană dovedește acea dragoste într-o lumină atât de clară, încât omenirea poate să o înțeleagă […]. De ce să nu ne bazăm pe natura divină, prin credință? Acesta este privilegiul nostru. Totul este cu putință celui ce crede.”[35]
„În Hristos, natura divină și cea umană au fost combinate. Natura divină nu a fost coborâtă la nivelul naturii umane, natura divină și-a păstrat locul, dar prin unirea cu natura divină, natura umană a rezistat încercării celei mai înverșunate a ispitei din pustie […]. Omul poate să devină părtaș al naturii divine. Orice suflet viu poate să cheme ajutorul Cerului în ispită. Hristos a venit pentru a descoperi Sursa puterii Sale, așa încât omul să nu se mai bazeze niciodată pe capacitățile lui omenești neajutorate.”[36]
Când a auzit proclamată solia cu privire la Hristos, Ellen White nu a putut decât să se bucure. În 1890, când a vorbit despre esența soliei pe care o împărtășeau Jones și Waggoner, Ellen White a declarat că „poporului lui Dumnezeu i-au fost prezentate solii care poartă acreditarea divină […]. Plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos a fost expusă în mijlocul nostru în toată frumusețea ei”.[37] Câțiva ani mai târziu, când a rezumat solia pe care a trimis-o Domnul, ea a scris tocmai despre acest subiect ca fiind una dintre părțile esențiale ale acelui mesaj prețios:
„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. […]. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.”[38] [286]
Când Waggoner a depășit înțelegerea obișnuită a bisericii în legătură cu natura divină a lui Hristos cu ideile ei ariane și semi-ariane, au fost câteva ocazii în care și-a exprimat gândurile în termeni mai puțin avansați decât cei folosiți în anii ulteriori, când declarațiile explicative ale lui Ellen White aveau să aibă un rol mai decisiv. O astfel de declarație se află în seria lui de articole din 1889, în Signs, iar cealaltă este dezvoltată în cartea lui cu aceeași temă, Christ and His Righteousness, publicată la începutul lui 1890. În publicațiile lui ulterioare, Waggoner nu a mai repetat niciodată niciuna dintre aceste declarații:
„Unii au o dificultate în armonizarea declarației lui Hristos din Ioan 14:28: «Tatăl este mai mare decât Mine», cu ideea că El este Dumnezeu și are dreptul de a primi închinare. Într-adevăr, unii insistă numai asupra acelui text ca fiind suficient pentru a răsturna ideea divinității lui Hristos, dar dacă este îngăduit acest lucru, se va dovedi a fi în contradicție, în Biblie, chiar cu propriile cuvinte ale lui Hristos, deoarece este declarat cât se poate de categoric, așa cum am văzut, că El este divin. Există două motive suficiente pentru a înțelege declarația lui Hristos din Ioan 14:28. Unul este acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Deși amândoi au aceeași natură, Tatăl este primul din punct de vedere al timpului. De asemenea, El este mai mare pentru că nu are început, în timp ce persoana lui Hristos a avut un început. Prin urmare, declarația este adevărată în mod evident, din perspectiva poziției pe care Și-a asumat-o Hristos. El «S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor» (Filipeni 2:7). El a fost făcut «pentru puțină vreme mai pe jos decât îngerii» (Evrei 2:9). Pentru a-i răscumpăra pe oameni, El a trebuit să vină acolo unde erau ei. El nu Și-a lăsat deoparte natura divină, ci a lăsat deoparte slava Sa și Și-a ascuns natura divină sub veșmântul naturii umane. Prin urmare, declarația Sa, «Tatăl este mai mare decât Mine», este întru totul consecventă cu declarația făcută de El însuși, precum și de toți cei care au scris despre El, că a fost și este Dumnezeu.”[39]
„Scripturile spun că Hristos este „singurul născut din Tatăl”. El este născut, nu creat. Cu privire la data când a fost născut, pur și simplu nu ne revine nouă sarcina de a întreba, iar mintea noastră nu ar înțelege, nici dacă ni s-ar fi spus. Profetul Mica ne spune tot ce putem să știm despre acest subiect, în cuvintele următoare: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2). A fost un timp când Hristos a venit de la Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8,42; 1,18), dar acel timp s-a aflat atât de departe în zilele veșniciei, încât pentru mintea limitată este, practic, fără început.”[40] [287]
Niciuna dintre aceste declarații nu au fost mustrate de Ellen White. Și de ce ar fi fost? În conformitate cu definiția clasică, Waggoner nu era nici arian, nici semi-arian.[41] El promova deja concepții despre Dumnezeire care depășeau ceea ce înțeleseseră fondatorii bisericii, iar el nu fusese ajutat de declarațiile clarificatoare pe care le-a făcut Ellen White ulterior. Observați cum recunosc scriitorii moderni acest lucru:
„Waggoner a făcut prima încercare competentă de a aborda o concepție mai amplă și cuprinzătoare cu privire la Hristos ca având plinătatea dumnezeirii, iar această încercare a fost o bază întru totul suficientă pentru subiectul neprihănirii prin credință.
Din nefericire pentru doctorul Waggoner, Ellen White nu făcuse încă la data aceea declarațiile ei cele mai convingătoare cu privire la preexistența și divinitatea deplină a lui Hristos. În 1888, Waggoner a fost pionierul nerecunoscut al multora dintre declarațiile ei de mai târziu.”[42]
„Subiectul divinității lui Isus s-a aflat pe agenda conferinței din 1888. Cu acea ocazie […], Ellet J. Waggoner a respins ultimele argumente semi-ariane care mai rămăseseră în biserică și, în cele din urmă, a pus bazele biblice necesare pentru a stabili divinitatea deplină și completă a lui Isus Hristos […].
Amândoi [Jones și Waggoner] și-au pus amprenta în istoria Bisericii Adventiste prin prezentările lor despre îndreptățirea prin credință. Pentru Waggoner, subiectul putea fi înțeles numai prin lentilele hristologiei […].
În acel timp, câțiva conducători ai bisericii încă mai împărtășeau concepții semi-ariane sau adopțianiste cu privire la natura divină a lui Hristos, iar de aici provine semnificația întrebării puse de Waggoner, atunci când s-a ocupat de această problemă: «Este Hristos Dumnezeu?»
Waggoner insista că Hristos avea prin natură aceeași substanță ca Dumnezeu și deținea viața în Sine însuși. Fără îndoială, aceasta era o noutate în ochii unora dintre delegații de la sesiunea din Minneapolis. Poziția lui cu privire la natura divină a lui Hristos era probabil o parte din cauza împotrivirii multora dintre delegați față de solia lui legată de îndreptățirea prin credință.
Contribuția lui Waggoner în acest punct, precum și în legătură cu natura umană a lui Hristos, a fost decisivă. Froom o recunoaște imediat: «În 1888, Waggoner era pionierul cu merite nerecunoscute al multora dintre declarațiile ulterioare ale ei [Ellen White], nu numai cu privire la preexistența veșnică a lui Hristos, ci și cu privire la existența prin Sine însuși a lui Hristos și infinitatea, egalitatea și atotputernicia Sa».
După ce l-a auzit pe Waggoner, Ellen White însăși a spus acest lucru: «Plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos a fost expusă în mijlocul nostru în toată frumusețea ei.» [288] Pentru ea, acest fapt demonstra că Dumnezeu lucra în mijlocul lor. Interpretarea lui Waggoner a fost, în cea mai mare parte, demonstrația teologică a ceea ce ea crezuse întotdeauna și declarase în scrierile ei până la data aceea.”[43]
În primăvara anului 1890, Waggoner pare să fi depășit concepțiile lui anterioare, declarând: „Prin mijlocirea și ispășirea lui Isus Hristos, care, fiind Dumnezeu din veșnicie, S-a întrupat, iar prin moartea Sa pe cruce a devenit o jertfă pentru păcat, a făcut ispășire și, după ce a înviat, S-a înălțat la cer, unde stă la dreapta Tatălui spre a mijloci pentru poporul Său. Întregul caracter și valoarea unei astfel de religii constă în întregime în a fi, așa cum se afirmă, un plan supranatural de mântuire din păcat.”[44] Aveau să mai treacă încă opt ani, până când Ellen White urma să facă declarația binecunoscută: „În Hristos este viața, originară, neîmprumutată, nederivată. «Cine are pe Fiul are viața» (1 Ioan 5:12). Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului pentru viața veșnică.”[45] Cât de trist este că în zilele noastre unii au interpretat complet greșit poziția lui Waggoner în legătură cu acest subiect.[46]*
Jones și Waggoner nu numai că au înălțat natura divină a lui Hristos, dar L-au înălțat pe Hristos, arătând adâncimile la care S-a coborât pentru a-l răscumpăra pe om.[47]* În 1884, Waggoner și-a definitivat concepțiile cu privire la natura umană a lui Hristos, în câteva articole din Signs. El L-a descris pe Hristos ca luând „asupra Sa natura noastră” (Evrei 2:16-17), iar asupra Sa a fost pusă „nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Pentru a ne mântui, El a trebuit să vină acolo unde eram noi sau, cu alte cuvinte, El a trebuit să preia poziția unui păcătos pierdut”.[48] Waggoner a spus cu claritate că „El a fost făcut în toate lucrurile «asemenea fraților Săi» și că acest fapt nu a însemnat pur și simplu înfățișarea exterioară, fizică, ci El a purtat păcatul, asemenea nouă”[49]. El a explicat că Isus „a trebuit să Se pună într-o situație identică aceleia în care erau cei pe care voia să-i mântuiască”. Acesta a fost motivul pentru care „El a purtat păcatele lumii ca și când erau ale Sale”. Poziția pe care a luat-o Hristos este descrisă cel mai bine ca fiind „născut sub lege” (Galateni 4:4). Waggoner nu a crezut doar că Hristos a fost supus legii morale, ci și că S-a supus condamnării legii prin propria alegere, așa cum aveau să fie toți păcătoșii „din cauză că au călcat legea”. Acest fapt nu L-a făcut pe Hristos să fie un păcătos, deoarece „păcatele pe care le-a purtat nu au fost ale Sale, ci ale noastre”[50]. [289]
În 1886, Waggoner a expus din nou interpretarea lui cu privire la expresia „sub lege”, într-o serie de articole despre cartea Galateni: „S-a dovedit din plin că expresia «sub lege» indică, în general, o stare de păcat și, în consecință, de condamnare.”[51] Articolele lui Waggoner aduceau un răspuns la cartea lui G. I. Butler, The Law in the Book of Galatians. Pentru că susținea ideea că Galateni 4:4 vorbea numai despre legea ceremonială, căreia Hristos i Se supusese, Butler condamna ca fiind cât se poate de „absurdă”, concepția lui Waggoner despre expresia „sub lege”.[52]* La începutul anului 1887, Waggoner a răspuns la cartea lui Butler, prin lucrarea The Gospel in the Book of Galatians. El s-a referit direct la ideea că Hristos era „sub lege”, arătând legătura cu natura Sa umană:
„Aceste texte [Galateni 4:4, Ioan 1:1, Filipeni 2:5-7, Evrei 2:9) arată că Hristos a luat asupra Sa natura omului și, în consecință, a fost supus morții. El a venit în lume cu scopul de a muri și, ca urmare, încă de la începutul vieții Sale pe pământ, El a fost în aceeași stare în care sunt oamenii pentru care a murit spre a-i mântui.
Citiți acum Romani 1:3: Evanghelia lui Dumnezeu «privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește carnea [KJV]». Care a fost natura lui David «în ce privește carnea»? O carne păcătoasă, nu-i așa? David spune: «Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea» (Psalmii 51:5). Să nu începeți să fiți cuprinși de uimire și groază, deoarece eu nu sugerez că Hristos a fost un păcătos […].[53]*
„Unul dintre lucrurile cele mai încurajatoare din Biblie este cunoașterea faptului că Hristos a preluat natura omului, faptul de a ști că strămoșii Săi «în ce privește carnea» au fost păcătoși. Când citim raportul vieții strămoșilor lui Hristos și vedem că ei au fost la fel de slabi și cuprinși de patimi ca noi, descoperim că niciun om nu are dreptul de a-și scuza faptele păcătoase pe baza eredității. Dacă Hristos nu ar fi fost făcut în toate lucrurile asemenea fraților Săi, atunci viața Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi.”[54]*
Acest răspuns al lui Waggoner, scris în 1887, nu a fost publicat până înainte de conferința din 1888. În timpul verii anului 1888, în timp ce participau la un cantonament în munții aflați la est de Oakland, Jones și Waggoner „au petrecut câteva zile studiind Biblia” împreună cu „toți pastorii, care au putut să participe, „din California”. William C. White a raportat că o zi a fost petrecută parcurgând „opiniile lui Butler despre legea din Galateni și alte subiecte care aveau legătură cu aceasta, după care fratele Waggoner a citit puțin din manuscrisul pe care îl pregătise pentru a răspunde broșurii fratelui Butler […]. La încheierea studiului nostru, fratele Waggoner ne-a întrebat dacă ar fi bine [290] să-și publice manuscrisul și să-l distribuie delegaților la următoarea Conferință Generală [1888], așa cum făcuse fratele Butler. Noi am considerat că ar fi corect și l-am încurajat să tipărească cinci sute de exemplare”[55].
William C. White a luat notițe cu ocazia prezentării lui Waggoner din 26 iunie. În conformitate cu notițele lui White, Waggoner a petrecut cea mai mare parte a timpului discutând despre diferitele puncte de vedere pe care el și Butler le aveau cu privire la faptul că Hristos a fost „sub lege”.[56] Exact acesta a fost punctul în care Waggoner își exprimase cu claritate concepțiile cu privire la natura umană a lui Hristos, în răspunsul pe care l-a dat lui Butler, în conformitate cu citatul de mai sus.
Waggoner nu numai că a distribuit răspunsul său tuturor delegaților de la Conferința din 1888, ci a și vorbit despre subiectul naturii lui Hristos. Deși acesta nu era punctul central al prezentărilor lui, totuși era temelia modului său de a înțelege îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos.
La conferința din Minneapolis, William C. White a luat același caiet pe care îl folosise la cantonamentul din 26 iunie și a notat prezentarea lui Waggoner din 17 octombrie, cu privire la subiectul și definiția expresiei „sub lege”.[57] Prezentările lui Waggoner au fost notate în formă prescurtată și de către soția lui și, la scurt timp după ce au sosit acasă, în Oakland, la începutul anului 1889, aceste notițe au devenit baza unei serii de articole publicate în Signs. Articolele care tratau atât natura divină, cât și umană a lui Hristos, au fost incluse ulterior în cartea lui, publicată în 1890, pe care o intitulase în mod corespunzător, Christ and His Righteousness.[58] Totuși, înainte de a cerceta aceste articole, trebuie să citim ce a avut Ellen White de spus despre acest subiect.
Chiar înainte de conferința din 1888, Ellen White a scris un articol pentru Review and Herald, intitulat „The Work of the Minister”, în care i-a încurajat pe pastori să evite controverse publice legate de subiecte minore, „luptând fără niciun folos pentru niște cuvinte”. Ea a avertizat spunând că „opiniile cu privire la subiecte care nu au o importanță reală […] nu ar trebui să fie scoase în evidență și discutate public ci, dacă sunt susținute de cineva, să fie discutate în liniște și fără controverse”. Tainele Bibliei nu aveau să fie „înțelese pe deplin, până la revenirea lui Hristos”. [291] Iar pentru că sunt multe lucruri „pe care mintea oamenilor nu le poate pune în armonie”, este mult mai bine să ținem „ascunse toate deosebirile de opinie minore, decât să le scoatem în evidență pentru a deveni subiecte de controversă”. În „marile adevăruri cruciale […] ale mântuirii, ale apropiatei veniri a lui Hristos și ale poruncilor lui Dumnezeu” se pot găsi „suficiente subiecte pentru gândire […] care să absoarbă întreaga atenție”. Mai mult, umilirea lui Hristos pentru a salva omul căzut era încă un subiect asupra căruia Ellen White considera că trebuia să se insiste mai mult:
„Care este lucrarea slujitorilor evangheliei? Este aceea de a împărți drept cuvântul adevărului, nu de a inventa o nouă evanghelie, ci de a împărți drept evanghelia care le-a fost încredințată deja […]. Există subiecte neglijate în mod trist, asupra cărora ar trebui să se insiste mai mult. Partea principală a mesajului nostru ar trebui să fie misiunea și viața lui Isus Hristos. Să se insiste asupra umilirii, renunțării la sine, blândeții și smereniei lui Hristos, pentru ca inimile mândre și egoiste să poată vedea deosebirea dintre ele și Modelul divin, și să fie umilite. Arătați-le ascultătorilor pe Isus umilindu-se pentru a salva omul căzut. Arătați-le că Acela care a fost garantul lor a trebuit să ia natura umană și să o poarte prin întunericul și blestemul Tatălui Său, din cauza faptului că omul a călcat legea Sa, pentru că Mântuitorul a fost găsit la înfățișare asemenea oamenilor. Descrieți, dacă limbajul omenesc poate, umilirea Fiului lui Dumnezeu, și nu vă gândiți că ați atins punctul culminant, când Îl vedeți schimbând cu natura umană tronul de lumină și slavă pe care îl avea alături de Tatăl. El a venit din cer pe pământ și, atâta vreme cât a fost pe pământ, a suportat blestemul lui Dumnezeu ca garant pentru neamul omenesc căzut.”[59]
Literalmente, de zeci de ori pe parcursul scrierilor ei, Ellen White spune foarte clar că, pentru a fi garantul omului, Hristos a trebuit să preia natura omului căzut: „Pentru a dovedi falsitatea declarațiilor lui Satana, a fost necesar ca Hristos să preia natura noastră […]. Prin urmare, Hristos a devenit reprezentantul și garantul omului.”[60] „Înlocuitorul și garantul omului trebuia să aibă natura omului, o verigă de legătură cu familia omenească, pe care urma să o reprezinte și, în calitate de ambasador al lui Dumnezeu, El trebuia să fie părtaș al naturii divine, să aibă o legătură cu Cel Infinit.”[61] „În calitate de Înlocuitor și Garant al omului, Hristos putea să poarte povara păcatului unei lumi căzute, numai trăind o viață fără păcat, în timp ce era înveșmântat în haina naturii umane.”[62] Mai mult, Hristos, în natura umană, a trăit o viață neprihănită, la care omul ar putea fi părtaș acum: „Speranțele noastre de a ajunge în cer trebuie să Îl aibă în centru [292] numai pe Hristos, deoarece El este înlocuitorul și garantul nostru […]. Cele mai bune eforturi pe care omul este în stare să le facă prin propria putere sunt lipsite de valoare pentru a corespunde legii sfinte și drepte pe care a călcat-o, dar prin credința în Hristos, el poate să ceară neprihănirea Fiului lui Dumnezeu ca fiind întru totul suficientă. Hristos a împlinit cerințele legii în natura Sa umană […]. Credința cea adevărată își însușește neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor împreună cu Hristos.”[63]
Așa cum a înțeles Ellen White, natura umană a lui Hristos ocupa un loc central pentru planul de mântuire și refacere a omului. Prin urmare, când i-a scris bisericii, în septembrie 1888, în loc de a vedea subiectul naturii lui Hristos ca neavând „nicio importanță reală”, ea l-a considerat a fi un subiect „neglijat în mod trist”.[64] Acesta nu era doar un subiect secundar, ci o parte a „evangheliei care le fusese deja încredințată” slujitorilor lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este de mirare că, atunci când Ellen White a auzit prezentările lui Waggoner la adunările de la Minneapolis, „fiecare fibră a inimii ei a zis Amin”[65].
Ulterior, ea avea să declare deschis că „marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos […]. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ”[66]. Când a scris declarația binecunoscută din 1895 despre cea mai prețioasă solie trimisă prin frații Jones și Waggoner, ea a inclus descrierea învățăturii lor, prezentată în contextul naturii lui Hristos, atât cea divină, cât și cea umană: „Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină.”[67]
Totuși, nu toți au vrut să audă ce a avut de spus Waggoner la conferința de la Minneapolis. Mulți au găsit scuze care îi făceau să le fie greu să accepte solia trimisă de Dumnezeu. În 22 octombrie 1888, la numai trei zile după ce Waggoner a explicat ce înțelegea el prin faptul că Hristos a fost sub lege – exact subiectul pe care îl folosise pentru a prezenta natura umană a lui Hristos – Ellen White le-a vorbit delegaților despre „progresul în experiența creștină”: [293]
„Așadar, ceea ce vrem să prezentăm noi, este modul în care puteți să progresați în viața spirituală. Auzim multe scuze: Eu nu pot să împlinesc aceasta sau aceea. Ce vreți să spuneți prin aceasta sau aceea? Vreți să spuneți că pe Golgota a fost adusă o jertfă nedesăvârșită pentru neamul omenesc căzut, încât nu ne este acordată suficientă putere și har pentru a fi în stare să scăpăm de defectele și înclinațiile noastre firești și că nu ne-a fost dat un Mântuitor deplin? Sau vreți să Îl învinuiți pe Dumnezeu? Ei bine, voi spuneți că totul este cauzat de păcatul lui Adam. Voi spuneți: Eu nu sunt vinovat pentru acel păcat și nu sunt responsabil pentru vina și căderea lui Adam. Iată că toate aceste înclinații firești se află în mine, iar eu nu trebuie să fiu învinovățit, pentru că acționez în virtutea acestor înclinații. Cine trebuie să fie învinovățit? Dumnezeu? De ce a avut Satana puterea aceasta asupra naturii umane? Acestea sunt acuzații împotriva Dumnezeului cerului, iar, dacă vreți, El vă va da ocazia de a vă adresa în cele din urmă acuzațiile împotriva Sa. Atunci, El Își va prezenta acuzațiile împotriva voastră, când veți fi aduși la curtea Sa de judecată.
Cum va pleda El: «Eu cunosc toate relele și ispitele care vă tulbură și L-am trimis pe Fiul Meu, Isus Hristos, în lumea voastră, pentru a vă arăta puterea Mea, tăria Mea; pentru a vă descoperi că Eu sunt Dumnezeu și că Eu vă voi ajuta să vă eliberați de sub puterea vrăjmașului și vă voi da o șansă de a obține înapoi chipul moral al lui Dumnezeu» […].
Dumnezeu Îl acceptă pe Hristos ca înlocuitor al nostru. El a luat asupra Sa natura umană și a dus luptele în care este angajată natura umană. El S-a aflat în legătură directă cu Dumnezeu și a luptat cu Satana.”[68]
Este evident că Ellen White a trebuit să se confrunte cu o mentalitate care încerca să găsească o scuză pentru căderea în ispită. Răspunsul ei la o astfel de atitudine a fost acela că Hristos era „un Mântuitor deplin”, că El cunoștea „toate relele și ispitele” cu care se confrunta natura umană și „a dus luptele în care este angajată aceasta”. Adevărul acesta făcea cu putință ca omul să biruiască. Frații nu aveau o imagine clară a lui Hristos ca înlocuitor și garant al lor, iar solia lui Jones și Waggoner ajungea până la miezul problemei, demascând neștiința lor. Din acest motiv, mulți dintre frați au răspuns negativ la solia lor. Credința că Hristos nu putea să aibă aceeași natură ca omul, deoarece astfel ar fi căzut în ispită, poate să determine cu ușurință o persoană să protesteze, afirmând că Waggoner Îl cobora pe Hristos la un nivel prea jos. Din nefericire, răspunsul inițial al lui Waggoner la astfel de acuzații nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Unii urmau să folosească răspunsul lui inițial ca o scuză pentru a continua să respingă solia cea prețioasă. [294]
Articolele pe care Waggoner le-a publicat în Signs, la scurt timp după ce a sosit acasă de la conferința din Minneapolis, s-au ocupat atât de natura divină, cât și de natura umană a lui Hristos. Articolul lui din 21 ianuarie a fost intitulat: „God Manifest in the Flesh” („Dumnezeu manifestat în carne”). Aici, Waggoner a afirmat că „puțină atenție ar fi suficientă pentru a-i arăta oricui că, dacă Hristos S-a făcut asemenea omului, atunci, pentru a putea să sufere moartea, El a trebuit să fie făcut asemenea omului păcătos, deoarece numai păcatul cauzează moartea”. El a continuat, afirmând că „o privire succintă asupra strămoșilor de dinainte și după David va arăta că linia genealogică din care a venit Hristos, din punct de vedere al naturii Sale omenești, a avut tendința de a concentra toată slăbiciunea omenească”. Waggoner a recunoscut că „nouă ne este imposibil să înțelegem cum a fost posibil lucrul acesta și că este mai mult decât nefolositor să facem speculații în legătură cu el. Tot ce putem să facem este să acceptăm faptele așa cum sunt prezentate în Biblie”[69]*. El a prezentat aceste fapte cu claritate:
„Mai mult, faptul că Hristos a luat asupra Sa carnea, nu cea a unei făpturi fără păcat, ci a unui om păcătos, adică, carnea pe care a preluat-o a avut toate slăbiciunile și înclinațiile păcătoase la care este supusă natura umană căzută, este arătat tocmai de cuvintele pe care se bazează articolul acesta. El a fost „făcut din sămânța lui David după carne”. David a avut toate pasiunile naturii umane […].
Dacă El a fost făcut în toate lucrurile asemenea fraților Săi, atunci trebuie să fi suportat toate neputințele și pasiunile fraților Săi. Numai în felul acesta a putut fi în stare să-i ajute. Prin urmare, El a trebuit să devină om, nu numai pentru a muri, ci și pentru a fi în stare să simtă împreună cu cei ce suferă ispitele înverșunate pe care Satana le aduce asupra lor prin slăbiciunea cărnii și să-i ajute […].
Faptul că Hristos trebuia să Se nască sub lege a fost o consecință necesară a faptului că S-a născut dintr-o femeie, luând asupra Sa natura lui Avraam, fiind «făcut din sămânța lui David», «într-o fire asemănătoare cu a păcatului». Natura umană este păcătoasă, iar legea lui Dumnezeu condamnă toate păcatele. Nu spunem că oamenii se nasc în lume condamnați direct de lege, deoarece în copilărie nu cunosc deosebirea dintre bine și rău și nu sunt în stare să facă nici bine, nici rău, dar se nasc cu înclinații păcătoase, din cauza păcatelor strămoșilor lor. Când a venit în lume, Hristos a fost supus tuturor condițiilor la care sunt supuși ceilalți copii.”[70]
Când s-a apropiat de încheierea articolului său, Waggoner a abordat temerile pe care le-ar putea avea oamenii, acelea că el ar putea să-L coboare pe Hristos la un nivel prea jos. [295] Deoarece controversa de la Minneapolis încă era recentă în mintea lui, este foarte posibil că Waggoner încerca să se protejeze în fața oricărei acuzații că Îl făcea pe Hristos să pară a fi un păcătos care avea nevoie El însuși de un Mântuitor:
„Totuși, citind acest articol până în acest punct, unii ar putea să creadă că noi înjosim caracterul lui Hristos, coborându-L la nivelul omului păcătos. Dimpotrivă, noi pur și simplu înălțăm «puterea divină» a Mântuitorului nostru binecuvântat, care S-a coborât de bunăvoie la nivelul omului păcătos, cu scopul de a-l înălța pe om la nivelul curăției Sale depline, pe care a păstrat-o în circumstanțele cele mai potrivnice. «Dumnezeu era în Hristos» și de aceea El nu a putut să păcătuiască. Natura Sa umană nu a făcut decât să acopere natura Sa divină, care era mai mult decât capabilă să reziste cu succes pasiunilor păcătoase ale cărnii. Pe întregul parcurs al vieții Sale a avut loc o luptă. Carnea, aflată sub îndemnurile vrăjmașului oricărei neprihăniri, avea înclinația spre păcat, totuși, natura Sa divină nu a manifestat nici măcar o singură clipă o dorință rea, iar puterea Sa divină nu a șovăit nici măcar o singură clipă. După ce a suferit în carne tot ce este cu putință ca omul să sufere, El S-a întors la tronul Tatălui, la fel de nepătat cum a fost când a părăsit curțile slavei. Când a zăcut în mormânt, sub puterea morții, «a fost imposibil să fie ținut de ea», deoarece fusese imposibil ca natura divină care locuia în El să păcătuiască.
«Ei bine – vor spune unii – eu nu văd nicio mângâiere pentru mine în toate acestea, nu a fost posibil ca Fiul lui Dumnezeu să păcătuiască, dar eu nu am avut o astfel de putere.» De ce nu? Puteți să o aveți, dacă o vreți. Aceeași putere care L-a făcut pe Hristos în stare să Se împotrivească fiecărei ispite venite prin intermediul cărnii, în vremea când a fost «cuprins de neputință», poate să ne ajute și pe noi să facem același lucru. Hristos nu a putut să păcătuiască, deoarece El a fost manifestarea lui Dumnezeu.”[71]*
În acest fel, Waggoner a încercat să se protejeze față de acuzațiile false legate de natura umană a lui Hristos. El gândea că nu Îl cobora prea jos pe Hristos, pentru că Hristos, datorită naturii Sale divine, „nu putea păcătui”, iar această putere era acum cu bucurie disponibilă de asemenea și omului.
Un an mai târziu, Waggoner le-a vorbit studenților de la institutul pastoral din 1890, de la Battle Creek, prezentându-le subiectul naturii lui Hristos, pe baza cărții lui Isaia. El a exprimat aceeași idee, și anume că „Hristos nu putea să păcătuiască, deoarece acest lucru era imposibil etc.”[72] Totuși, este posibil ca Waggoner să fi prezentat subiectul încă o dată într-o modalitate care să-l protejeze [296] de acuzația că Îl cobora pe Hristos la un nivel prea jos. Mulți credeau că Hristos nu a putut să aibă aceeași natură ca omul, așa cum Îl prezenta Waggoner, deoarece ar fi căzut în aceleași ispite. Pe măsură ce prezentările lui Waggoner din Isaia se apropiau de încheiere, în a doua parte a lunii ianuarie, frații au început din nou să critice învățăturile lui. Întrebările nu se refereau numai la cursurile pe care le preda la institutul pastoral, ci și la noul studiu trimestrial al școlii de Sabat, care trata cele două legăminte și pe care îl scrisese el. Din cauza acestei noi controverse, unii dintre frați evitau institutul pastoral și chiar școala de Sabat. Totuși, nu a trecut mult, până când Ellen White a răspuns.
Când a văzut ce se întâmpla, Ellen White nu a fost mulțumită deloc. În 17 ianuarie, ea le-a trimis o scrisoare fraților Ballenger (un pastor angajat al editurii Review and Herald) și Leon Smith (editor asistent al revistei Review, fiu al lui Uriah Smith), avertizându-i cu privire la direcția în care se îndreptau. Exista o modalitate corectă de a trata „deosebirile de opinie”. A sta departe de adunări nu era una dintre modalități, deoarece „era o mare nevoie de a cerceta Scripturile” împreună:
„De ce ați ales această modalitate de a sta departe de adunările în care sunt cercetate punctele adevărului? […]
Poziția pe care o adoptați este foarte asemănătoare poziției cărturarilor și fariseilor, care criticau fără încetare, dar refuzau să vină la lumină. Dacă aveți adevărul, spuneți-l. Dacă frații voștri au adevărul, fiți umili și cinstiți înaintea lui Dumnezeu și recunoașteți că este adevărul […].
Dacă ideile prezentate la institutul pastoral sunt greșite, ieșiți în față ca niște bărbați și prezentați cu sinceritate dovezile Bibliei […]. Nu stați în poziția în care vă aflați acum în calitate de conducători ai școlii de Sabat, împotrivindu-vă luminii sau concepțiilor și ideilor prezentate de niște oameni despre care eu știu că sunt niște slujitori pe care Domnul îi folosește. Voi căutați să anulați cuvintele lor pe cât vă este cu putință, și nu veniți voi înșivă la lumină, așa cum vin niște creștini la Cuvânt, pentru a-l cerceta împreună cu inimile umile, nu studiind Biblia pentru a o face să se potrivească ideilor voastre, ci potrivindu-vă propriile idei cu Biblia […].
Voi aveți exemplul iudeilor, care arată cum au tratat ei tot ce nu se armoniza cu părerile lor doctrinare […]. Preoții și conducătorii au trimis oameni care se pretindeau a fi drepți, pentru a găsi în cuvintele Sale ceva care să le îndreptățească prejudecățile, […] [297] declarații pe care puteau să le interpreteze așa cum voiau și să le prezinte oamenilor în așa fel, încât să-L facă pe Hristos să pară a fi un înșelător, un eretic. Acești iudei nu făceau lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea vrăjmașului neprihănirii. Când îi văd pe oameni pășind pe același teren, eu recunosc acest fapt și sunt îngrijorată și tulburată […].
Suntem noi creștini, sau bigoți? Spun în temere de Dumnezeu, cercetați Scripturile. Interpretarea unor pasaje ale Scripturii ar putea să nu constituie adevărul în toate punctele, dar acceptați toată lumina pe care o puteți avea asupra acestor puncte […].
Prin participarea la școala pastorală veți obține idei noi. Dacă veți săpa în minele adevărului, veți fi răsplătiți […].”[73]
Chiar dacă Ellen White sugera în scrisoarea ei către Ballenger și Smith că „interpretarea unor pasaje ale Scripturii ar putea să nu constituie adevărul în toate punctele”, ea a susținut pe deplin prezentările lui Jones și Waggoner – oameni despre care știa că erau „slujitori pe care Domnul îi folosea”.[74]
Câteva zile mai târziu, Ellen White s-a referit la aceleași probleme într-o predică de dimineața, ținută la institutul pastoral. Dan Jones a raportat că, după ce Waggoner și-a prezentat ideea că „Hristos nu putea să păcătuiască […]. Ellen White a venit după câteva zile și a spus că Hristos putea să fie biruit de ispită și, dacă nu ar fi fost astfel, El nu ar fi putut fi exemplul și mângâierea noastră”[75]. Prin urmare, când a vorbit în fața întregii adunări din Battle Creek, Ellen White a încercat să clarifice întrebarea dacă Hristos a luat o natură umană asemenea omului de după cădere sau dacă a fost posibil ca El să păcătuiască.
Mai întâi, Ellen White și-a exprimat marea îngrijorare că ei, ca popor, nu înțelegeau timpul în care trăiau. Gândurile ei se îndreptau înapoi la iudei și la felul în care L-au tratat pe Hristos: „Încercările copiilor lui Israel și atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos mi-au fost arătate din nou și din nou pentru a ilustra poziția poporului lui Dumnezeu în experiența lui înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos.” Timp de câteva minute, ea a vorbit despre „umilința pe care a îndurat-o Hristos, prin faptul că a luat asupra Sa natura noastră”, și despre felul în care conducătorii iudei L-au persecutat la fiecare pas. Ea a vorbit despre felul în care ei nu au fost în stare să-L accepte pe Hristos, „deoarece El nu a venit cu toată maiestatea unui împărat”, ci asemenea unui om de rând. [298] Nu acest fapt i-a determinat „să-L respingă. Ci L-au respins din cauză că El era întruchiparea curăției, iar ei erau necurați”. În acest punct, Ellen White a vorbit despre subiectul naturii lui Hristos și al posibilității ca El să cedeze în fața ispitei. Waggoner nu Îl coborâse pe Hristos la un nivel prea jos, nu, Hristos coborâse la un nivel chiar și mai jos. Lui Hristos I-a fost cu putință să cedeze în fața păcatului:
„Fiul lui Dumnezeu a fost atacat la fiecare pas de puterile întunericului. După botez, El a fost dus de Duhul în pustie și a îndurat ispita timp de patruzeci de zile. Am primit scrisori în care se afirmă că Hristos nu ar fi putut să aibă aceeași natură ca omul deoarece, dacă ar fi avut, ar fi putut să cadă în ispite asemănătoare. Totuși, dacă El nu a avut natura omului, nu a putut să fie exemplul nostru. Dacă El nu ar fi fost părtaș al naturii noastre, El nu ar fi putut fi ispitit asemenea omului. Dacă nu era posibil ca El să cedeze în fața ispitei, El nu ar fi putut fi ajutorul nostru. Realitatea solemnă a fost aceea că Hristos a venit spre a lupta asemenea omului și în locul omului. Ispitirea și biruința Sa ne spun că oamenii trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să ajungă părtaș al naturii divine.
În Hristos, natura divină și cea umană au fost combinate. Natura divină nu a fost înjosită la nivelul naturii umane. Divinitatea Și-a păstrat locul, dar natura umană, fiind unită cu natura divină, a rezistat încercării înverșunate a ispitirii din pustie […]. Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului a prevăzut ca Hristos să sufere foame, sărăcie și fiecare aspect al experienței omului. El a rezistat ispitei prin puterea de care omul poate să dispună […]. Nu există niciun bărbat sau femeie care să nu aibă acces la același ajutor, prin credința în Dumnezeu.”[76]
Pentru cei care se împotriveau învățăturilor lui Waggoner, declarația lui Ellen White a arătat cu claritate că, într-adevăr, Hristos Își înveșmântase natura Sa fără păcat în aceeași natură păcătoasă pe care o are omul căzut.[77]* Declarația ei a înlăturat, de asemenea, orice scuză pentru împotrivirea față de poziția lui Waggoner, din cauza învățăturii sale că Hristos nu putea să păcătuiască. În loc de a-l mustra pe Waggoner pentru că prezenta o mare erezie, ea doar l-a corectat puțin, încurajându-l să nu-și apere concepția care, de fapt, limita riscul pe care Dumnezeu Și L-a asumat când L-a trimis pe Fiul Său într-o natură asemănătoare cu carnea păcătoasă.
Ellen White și-a continuat predica de dimineață, adresându-li-se celor care încă se împotriveau solilor și soliei. Ea a vorbit despre Ioan Botezătorul, care nu a fost „trimis la școlile profeților și rabinilor […], pentru a nu fi influențat de spiritul și învățătura lor”. „Domnul i-a dat o solie”, și „nu a întrebat dacă el putea să o proclame”. Ellen White [299] a citat din Isaia 40:3-5 – „Pregătiți calea Domnului” – și a declarat: „Exact acesta este solia care trebuie să-i fie vestită poporului nostru.” Totuși, poporul era nepregătit.[78]*
„Duhul Sfânt lipsește din lucrarea noastră. Nimic nu mă înspăimântă mai mult decât faptul că văd spiritul de ceartă manifestat de frații noștri […]. Simt că aș vrea mai degrabă să fug din acel loc, ca nu cumva să fiu influențată de aceia care nu pot să cerceteze cu sinceritate doctrinele Bibliei […]. Avem nevoie de botezul cu Duhul Sfânt. Fără Acesta, nu suntem pregătiți să mergem în lume, mai bine decât au fost ucenicii după răstignirea Domnului lor […]. Fiecare profesor trebuie să fie un elev, așa încât ochii lui să poată fi unși, pentru a vedea dovezile adevărului progresiv al lui Dumnezeu. Dacă dorește să le împărtășească lumină altora, razele Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească în inima lui […].
Când Duhul lui Dumnezeu vine asupra voastră, nu va mai fi niciun simțământ de invidie sau gelozie în examinarea poziției altcuiva, nu va fi niciun spirit de acuzație sau critică, așa cum este cel pe care Satana l-a inspirat în inima conducătorilor iudei împotriva lui Hristos […].
Iudeii au încercat să oprească predicarea mesajului care fusese profetizat în Cuvântul lui Dumnezeu, dar profeția trebuia să se împlinească. Domnul spune: «Iată, vi-l voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de venirea zilei celei mari și îngrozitoare a Domnului.» Cineva trebuie să vină în spiritul și puterea lui Ilie, iar când se va arăta, oameni ar putea să spună: «Ești prea zelos, tu nu interpretezi Scripturile în mod corect. Lasă-mă pe mine să-ți arăt cum să-ți prezinți solia.» […] Dacă veți continua să căutați greșeli și să aveți un spirit de ceartă, nu veți cunoaște niciodată adevărul […].
Mulți din mijlocul nostru au prejudecăți împotriva învățăturilor care sunt discutate acum. Ei nu vor să vină și să audă, ei nu vor să cerceteze în liniște, ci își exprimă obiecțiunile în întuneric. Ei sunt întru totul mulțumiți de poziția lor [este citată Apocalipsa 3:17-19]. Acest pasaj din Scriptură li se aplică acelora care trăiesc în timpul vestirii soliei, dar ei nu vor să vină și să o audă. Cum veți ști dacă nu cumva Domnul prezintă dovezi noi ale adevărului, așezându-le într-un context nou, pentru a fi pregătită calea Domnului? Ce planuri faceți pentru ca noua lumină să fie răspândită în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Ce dovezi aveți că Dumnezeu nu le-a trimis lumină copiilor Săi?”[79]
Această întâmplare i-a încurajat pe Jones și Waggoner în prezentarea soliei îndreptățirii prin credință și a neprihănirii lui Hristos, care era întemeiată pe modul în care înțelegeau ei natura lui Hristos. Waggoner nu avea să mai limiteze niciodată riscul pe care Hristos Și l-a asumat când a venit să mântuiască neamul omenesc. Spre deosebire de mulți dintre frații care au continuat să se împotrivească prețioasei solii, chiar și după numeroase mustrări scrise de Ellen White, Waggoner a [300] acceptat imediat avertizarea ei. Când și-a publicat cartea intitulată Christ and His Righteousness, care conținea articolul lui din Signs, 21 ianuarie 1889, Waggoner și-a prezentat încă o dată cu claritate concepțiile despre natura divină și umană a lui Hristos, dar a șters declarațiile lui că „Hristos nu putea păcătui”.[80]* Acesta este într-adevăr semnul unui sol umil.[81]*
Pe de altă parte, Dan Jones a considerat că această întâmplare a fost o confirmare că solia lui Jones și Waggoner nu era demnă de încredere, pentru că Ellen White nu a susținut în mod specific învățătura lor. Faptul acesta l-a determinat să concluzioneze că „aspectele doctrinare nu erau un punct important”, ci era important doar ca oamenii „să accepte doctrina îndreptățirii prin credință”. Desigur, cu privire la această doctrină, el a putut să declare: „Eu cred.”[82] Ellen White a văzut lucrurile destul de diferit. Așa cum vom observa în capitolele următoare, ea i-a spus lui Dan Jones că nu umbla în lumină, ci mai degrabă în „tăciunii aprinși de el însuși”[83]*.
Contrar scrierilor unora dintre istoricii moderni, rapoartele istorice arată în mod clar că natura lui Hristos a fost o parte a soliei lui Jones și Waggoner din 1888.[84]* Acest subiect a fost o parte integrală a doctrinei îndreptățirii prin credință și neprihănirii lui Hristos, așa cum fusese prezentată înainte, în timpul și după conferința din 1888. În anii care au urmat, subiectul naturii lui Hristos a devenit mai evident în prezentările lor, parțial din cauza împotrivirii continue față de acea solie. Ellen White a exprimat acest lucru chiar cu câteva luni după institutul pastoral din 1890:
„Spiritul de împotrivire care s-a manifestat, când a fost prezentată neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde, L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu, iar rezultatul acelei împotriviri a făcut necesară predicarea acestui subiect cu mai mult zel și hotărâre, determinând o cercetare mai profundă și solicitând un șir de argumente care l-au făcut pe mesager însuși să-și dea seama că nu știuse că era atât de ferm, deplin și cuprinzător în legătură cu îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde […].
Foarte mulți consideră că poziția lor [Jones și Waggoner] este greșită și strigă: «Pericol, fanatism», în timp ce nu este nicio erezie și niciun fanatism.”[85]
Jones și Waggoner și-au prezentat solia în ciuda împotrivirii. Această împotrivire a atins punctul culminant încă o dată, când Waggoner a anunțat că va renunța la studiul cărții lui Isaia și va prezenta subiectul celor două legăminte. [301]
[1]. S. A. Wittier către O. A. Olsen, 22 ianuarie 1890; Dan Jones către M. Larson, 2 ianuarie 1890.
[2]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie 1890. Jean Zurcher confirmă ideea că „Ellet J. Waggoner a fost primul teolog adventist care a prezentat o hristologie sistematică, atât cu privire la natura divină, cât și natura umană a lui Isus Hristos […]. Pentru Waggoner, subiectul [îndreptățirii prin credință] putea fi înțeles numai prin lentilele hristologiei” (Touched With Our Feelings, pp. 34-35; [cartea poate fi citită online pe https://www.zguduireaadventismului.ro, unde se găsește cub titlul Atins de slăbiciunile noastre]). Situația rămâne aceeași în zilele noastre – natura lui Hristos este mai mult decât un subiect secundar, ci este strâns legată de adevărul îndreptățirii prin credință. „Biserica […] suferă în zilele noastre din cauza stării regretabile de confuzie cu privire la hristologie. Rezultatul inevitabil este că aceeași confuzie apare acum în legătură cu doctrina îndreptățirii prin credință” (ibid., p. 305). Deși a adoptat o părere diferită, Woodrow Whidden recunoaște legătura strânsă dintre natura lui Hristos și îndreptățirea prin credință. În cartea sa, Ellen White on Salvation, el dedică un capitol întreg naturii lui Hristos, declarând cu emfază: „De fapt, pentru a înțelege doctrina ei [Ellen White] cu privire la mântuire, este absolut necesar să luăm în considerare hristologia ei” (p. 57).
[3]. Gerhard Pfandl, „The Doctrine of the Trinity Among Adventists”, (Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1999), p. 1. Este interesant de observat care a fost poziția lui Ellen White cu privire la concepțiile pionierilor timpurii. Jerry Moon rezumă: „Această cercetare a arătat că: 1) Ellen White a fost de acord cu unele aspecte, dar nu cu fiecare aspect al concepțiilor anti-trinitariene ale altor adventiști timpurii. 2) Concepția lui Ellen White nu s-a schimbat – ea a fost crescută trinitariană, a ajuns să se îndoiască de unele aspecte ale trinitarianismului în care fusese crescută și, în cele din urmă, a ajuns la o concepție trinitariană diferită de cea tradițională. 3) Există o armonie fundamentală între declarațiile timpurii și cele de mai târziu ale lui Ellen White. Chiar și pe baza dovezilor interne, nu este niciun motiv să punem sub semnul întrebării validitatea scrierilor ei târzii, mai trinitariene. Acestea sunt întru totul în conformitate cu traiectoria înțelegerii ei tot mai clare a Dumnezeirii și există toate dovezile că ele reprezintă propriile idei. În scrierile timpurii, declarațiile ei s-au deosebit de unele aspecte ale trinitarianismului tradițional, iar în scrierile ei din perioada finală, ea continuă să se opună cu putere unor aspecte ale doctrinei tradiționale a trinității. 4) Prin urmare, se pare că învățătura trinitariană din scrierile de mai târziu ale lui Ellen White nu constituie aceeași doctrină pe care au respins-o adventiștii timpurii. Mai degrabă, scrierile ei descriu două forme diferite ale concepției trinitariene, una căreia i s-a împotrivit, iar alta pe care a susținut-o în cele din urmă” („The Quest for a Biblical Trinity: Ellen White’s «Heavenly Trio» Compared to the Traditional Doctrine”, Journal of the Adventist Theological Society, 17/1 primăvara 2006, pp. 141-142).
[4]. Gerhard Pfandl, „The Doctrine of the Trinity Among Adventists”, p. 1.
[5]. Uriah Smith, Thoughts on Revelation, (Battle Creek, MI: Review and Herald, 1865), p. 59. Când îl citează pe Smith, George Knight aplică greșit definiția semi-ariană pe care o folosește pentru a denatura poziția lui Waggoner: „Smith nu numai că a negat personalitatea Duhului Sfânt, ci a avut și o concepție semi-ariană despre Hristos. În 1865, de exemplu, el a scris că Hristos a fost «prima ființă creată, datându-Și existența cu mult înaintea oricărei făpturi sau lucru creat» […]. Cel puțin aici se afla un punct teologic asupra căruia împotrivitorii de la Minneapolis au putut fi de acord. Poziția lui E. J. Waggoner cu privire la veșnicia lui Hristos a fost în esență aceeași ca a lui Smith” (A Search for Identity, p. 112). În conformitate cu definiția strictă, Uriah Smith a fost arian. Waggoner nu a spus niciodată că Hristos a fost o ființă creată. De fapt, el a scris despre falsitatea unei astfel de idei.
[6]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, (Oakland, CA: Pacific Press Pub. Co., 1890), pp. 5-6, sublinierile adăugate.
[7]. Ibidem, p. 19, sublinierile adăugate.
[8]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 1888, p. 524. Ellen White pare să descrie o concepție diferită de cea ariană. Notă de jurnal: „Au fost prezenți un număr destul de mare de adventiști de ziua întâi. Ei cred în veacul care va veni, și nu cred în preexistența lui Hristos înainte de a veni în lumea noastră […]. Unii neagă divinitatea lui Hristos și refuză să creadă în preexistența Sa înainte de a fi făcută lumea” (Manuscrisul 53, „File de jurnal”, decembrie 1890; în Materialele 1888, p. 784).
[9]. E. J. Waggoner, „An Important Question”, Signs of the Times, 19 iunie 1884, p. 377.
[10]. E.J. Waggoner, „Immortality”, Signs of the Times, 4 septembrie 1884, p. 538.
[11]. E.J. Waggoner, „The Lord’s Day”, Signs of the Times, 27 noiembrie 1884, p. 713.
[12]. E.J. Waggoner, „Which is Evangelical?”, Signs of the Times, 12 noiembrie 1885, p. 681.
[13]. „The General Conference Institute”, Review and Herald, 16 octombrie 1888, p. 648.
[14]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 421.
[15]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 25 martie 1889, p. 182, sublinierile adăugate. Pentru a înțelege impactul deplin al declarațiilor lui Waggoner, articolele ar trebui să fie citite în întregime.
[16]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 1 aprilie 1889, p. 196, sublinierile adăugate.
[17]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 8 aprilie 1889, p. 214, sublinierile adăugate.
[18]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 15 aprilie 1889, p. 230, sublinierile adăugate.
[19]. Traducere King James Version [KJV] (n.ed.).
[20]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 22 aprilie 1889, p. 247, sublinierile adăugate. Este interesant de observat că, în Spirit of Prophecy, vol. 1 (1870), Ellen White nu a făcut nicio referire la Hristos ca fiind Dătătorul legii pe Sinai, dar în versiunea revizuită, Patriarhi și profeți (1890), la un an după seria de prezentări a lui Waggoner, ea a adăugat acest concept: „Hristos nu a fost doar conducătorul evreilor din pustie – Îngerul care purta numele lui Iehova și care, ascuns în stâlpul de nor, a mers înaintea oștirii –, ci El a fost și Acela care i-a dat lui Israel legea. În mijlocul slavei uimitoare de pe Sinai, Hristos a proclamat în auzul întregului popor cele zece porunci ale legii Tatălui Său. El a fost Acela care i-a dat lui Moise legea scrisă pe tablele de piatră” (p. 366).
[21]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 6 mai 1889, p. 262, sublinierile adăugate.
[22]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p. 19.
[23]. Ibidem, pp. 8-9, sublinierile adăugate.
[24]. Ibid., pp. 11-12.
[25]. KJV (n.ed.).
[26]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p. 10.
[27]. Ibidem, pp. 15-16, sublinierile adăugate.
[28]. Ibid., pp.1 8-19, sublinierile adăugate.
[29]. Ibid., pp. 19-21, sublinierile adăugate.
[30]. Ibid., pp. 23-24, sublinierile adăugate.
[31]. Vezi nota de subsol 46.
[32]. Ellen G. White către E. J. Waggoner și A. T. Jones, Scrisoarea 37, 18 februarie 1887; în Materialele 1888, pp. 28, 29.
[33]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, „Deosebirea adevărului”, ianuarie 1889; în Materialele 1888, p. 260.
[34]. Ellen G. White, Manuscrisul 27, „Sfaturi pentru slujitorii evangheliei”, 13 septembrie 1889; în Materialele 1888, p. 432.
[35]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, „Excelența lui Hristos”, octombrie 1889; în Materialele 1888, pp. 448-449.
[36]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 29 ianuarie 1890, Review and Herald, 18 februarie 1890, p. 97; în Materialele 1888, p. 533.
[37]. Ellen G. White, „Canale vii de lumină”, Review and Herald, 27 mai 1890, p. 321; în Materialele 1888, p. 673.
[38]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în Materialele 1888, p. 1336.
[39]. E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 8 aprilie 1889, p. 214, sublinierile adăugate. Articolele acestea au fost preluate de alte publicații și au fost tipărite în Bible Echoes din Australia, 1 octombrie 1889 și Present Truth din Anglia, 18 decembrie 1890, dar Waggoner nu a scris niciodată aceste idei în alte articole sau cărți.
[40]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p. 21, sublinierile adăugate.
[41]. Eric Webster face o observație corectă: „Pentru Waggoner, Hristos a fost divin și preexistent, dar, cel puțin în conformitate cu concepțiile lui din 1889, nu era pe deplin veșnic. În acest singur aspect, Waggoner dovedește o afinitate cu poziția semi-ariană […]. Waggoner avea o concepție înaltă despre divinitatea lui Hristos. El prezintă dovezi biblice ale faptului că Hristos este Dumnezeu […]. Pentru Waggoner, Hristos nu era o ființă creată, ci doar născută din Tatăl. El face o deosebire clară între a fi creat și a fi născut […]. El indică faptul că Hristos este din «aceeași substanță și natură ca Dumnezeu», că «deține de drept nemurirea și poate să le dea și altora nemurirea»” (Crosscurrents in Adventist Christology, pp. 177-179, sublinierile adăugate).
[42]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p. 296.
[43]. J. R. Zurcher, Touched With Our Feelings, pp. 34-37.
[44]. E. J. Waggoner, „A Movement to Unite Church and State”, American Sentinel, 27 martie 1890, p. 100, sublinierile adăugate. Eric Webster face referire la o declarație similară făcută în Glad Tidings (Vești bune), care spune că „aceasta a fost o dezvoltare a poziției lui din 1890” (Crosscurrents, p. 198).
[45]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p. 530. Concepția lui Ellen White nu a fost o „poziție opusă” față de concepția prezentată mai devreme de Waggoner, așa cum declară George Knight. În 1898, opinia ei era doar o concepție mai avansată (vezi George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 74).
[46]. Woodrow Whidden a ajuns până departe în interpretarea greșită a poziției lui Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos: „Faptul că Ellen White i-a susținut din inimă pe Jones și Waggoner este fără îndoială. Totuși, întrebarea cheie pare a fi dacă această susținere puternică s-a referit la toate pozițiile lor teologice. De exemplu, a susținut ea concepția lor că Hristos era un Dumnezeu creat (arianism)?” (Ellen White on Salvation, p. 90). Whidden a susținut aceeași idee în „Primacy of the Gospel Committee” (un comitet înființat de Robert Folkenberg în 1994, pe când era președinte al Conferinței Generale, în scopul de a examina doctrina neprihănirii prin credință): „Am început acest comitet cu încercarea doctorului Whidden de a mă obliga [pe Robert Wieland] să recunosc că E. J. Waggoner a fost arian. Un arian nu crede că Hristos este veșnic, divin, ci a fost creat. Eu am spus: «Nu pot să fac acest lucru.» [Whidden a spus]: «Frate Wieland, toți cred acest lucru.». [Wieland a spus]: «Îmi pare rău, dar nu pot fi de acord cu lucrul asupra căruia insistă el.» [Whidden]: «Vrei să spui că ești singurul de aici care intenționează să spună că Waggoner nu a fost arian?» Eu am spus: «Nu pot fi de acord cu acest lucru»” (Robert J. Wieland, „Third Angel’s Message & Corporate Repentance”, 24 martie 1996). George Knight, de asemenea, prezintă greșit istoria când încearcă să îl integreze forțat pe Waggoner într-o concepție ariană cu o etichetă semi-ariană: „Nu tot ce au prezentat Waggoner, Jones și Prescott despre Isus a fost înțeles cu claritate, chiar și în perioada imediat după Minneapolis […]. În Christ and His Righteousness (1890) [Waggoner] a exprimat concepții semi-ariane despre Hristos, scriind că «a fost un timp când Hristos a avut un început și a venit de la Dumnezeu». Acel semi-arianism, care spunea că Hristos nu a fost egal cu Dumnezeu, fusese proeminent în teologia adventistă încă de la începutul acesteia, în deceniul 1840. Faptul că Waggoner a prezentat astfel de concepții în a doua parte a deceniului 1880 și la începutul deceniului 1890 nu înseamnă că ele sunt adevărate. În deceniul 1890, Ellen White și majoritatea bisericii respingeau ambele concepții, alături de altele.” (From 1888 to Apostasy, pp. 132-133, sublinierile adăugate). Totuși, Waggoner nu a spus niciodată că Hristos „nu era egal cu Dumnezeu”. În cele din urmă, McMahon de asemenea îl reprezintă greșit pe Waggoner, spunând: „Waggoner a încercat să declare cu îndrăzneală divinitatea lui Hristos. El a negat că Hristos este o ființă creată. El a spus că Hristos este Dumnezeu, atât Creator, cât și Dătător al legii […]. Cu toate acestea, Waggoner a fost arian în sensul clasic” (Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man, p. 102, sublinierile adăugate). Care a fost scopul acestui plan de a-l reprezenta greșit pe Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos? În criticile biografice care par adesea cinice, Knight și Whidden îi iau în derâdere pe Jones și Waggoner, în timp ce își promovează propria teologie fordiană, o teologie care încearcă să promoveze concepția evanghelică a naturii lui Hristos, popularizată prin intermediul cărții Questions on Doctrine și al lui Desmond Ford. Așadar, problema nu era în realitate divinitatea lui Hristos. Knight și Whidden au făcut o sperietoare de păsări din concepția lui Waggoner cu privire la natura divină a lui Hristos, pentru a aborda apoi, adesea, subiectul naturii umane a lui Hristos. Acesta este un exemplu clasic al tacticii: momire și schimbare a subiectului, o tactică atât de veche, pe cât de vechi este păcatul însuși. Scopul era de a arăta că, dacă Waggoner a fost deficitar în concepțiile lui despre natura divină a lui Hristos – „Isus era un Dumnezeu creat” – atunci cum putea fi Waggoner demn de încredere cu privire la concepțiile lui despre natura umană a lui Hristos? Totuși, un astfel de punct de vedere poate fi adoptat, numai dacă faptele istorice sunt distorsionate.
[47]. Concepția lui Jones și Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos a fost cea susținută de biserică timp de aproape 100 de ani, chiar de la începuturile ei și până în deceniul ’50 [cititorul este îndrumat să consulte cartea lui Ralph Larson, The Word Was Made Flesh (Cuvântul a fost făcut carne), disponibilă online pe https://www.zguduireaadventismului.ro, pentru a cerceta această declarație făcută de Ron Duffield (n.ed.)]. Această concepție, numită uneori postlapsariană sau postcădere, spune că Isus a preluat natura căzută a lui Adam, natura lui Adam de după cădere. În consecință, trupul lui Hristos este considerat a fi asemenea trupului tuturor făpturilor omenești, nu numai din punct de vedere fizic, ci și purtând în el înclinații implicite spre păcat – înclinații cărora, totuși, Isus nu le-a cedat niciodată. Deși Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca și noi”, Biblia spune că El a fost „fără păcat” (Evrei 4:15). Prin urmare, Hristos nu numai că „a condamnat păcatul în carne”, ci și a făcut posibil ca „neprihănirea legii să fie împlinită în noi cei care nu umblăm după poftele cărnii, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4 , KJV). Această învățătură, deși este întemeiată pe Biblie, era și este contrară concepțiilor curentului principal al creștinismului (chiar dacă trebuie să spunem că unii dintre teologii protestanți de seamă ajung să creadă în concepția postcădere). Poziția prelapsariană, numită uneori concepția antecădere, susține că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam, cea pe care Adam a avut-o înainte de cădere. Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, dar ispitele nu au fost din interiorul Său, deoarece El nu a moștenit de la Adam niciuna dintre predispozițiile și înclinațiile noastre spre păcat. Indiferent de ceea ce a suportat Hristos, fie povara și pedeapsa nelegiuirilor noastre, fie bolile și slăbiciunile naturii noastre umane, totul a fost preluat și suportat în calitate de înlocuitor. Această concepție, care este în esență concepția romano-catolică transmisă prin teoria imaculatei concepții și care este concepția curentului principal al creștinismului, transmisă prin doctrina păcatului originar, a fost adaptată și promovată în mijlocul adventiștilor de ziua a șaptea prin cartea Questions on Doctrines, la începutul deceniului ’50. O a treia concepție, denumită uneori hristologie alternativă, este o sinteză între concepțiile postcădere și antecădere și, probabil, este cea mai recentă și mai răspândită concepție printre conducătorii adventiști de ziua a șaptea din America de Nord, începând cu deceniul ’80. Această concepție declară că Hristos a moștenit de la Adam numai „neputințele nevinovate”, cum ar fi foamea, durerea, slăbiciunea, tristețea și moartea. Totuși, spre deosebire de celelalte făpturi omenești căzute, născute în lumea aceasta după cădere, Isus nu a moștenit niciuna dintre înclinațiile spre rău asociate cu natura umană căzută. Astfel, El nu a fost nici exact asemenea lui Adam înainte de cădere, nici exact asemenea lui Adam după cădere. Pentru o prezentare cuprinzătoare a gândirii adventiste cu privire la natura umană a lui Hristos, vezi J. R. Zurcher, Touched with Our Feelings, pp. 271-274, din care a fost preluat rezumatul de mai sus. Așa cum am menționat, tranziția de la concepția postcădere cu privire la natura umană a lui Hristos, acceptată în 1888, la concepția susținută de mulți din biserica de azi, a început în deceniul ’50 cu cartea Questions on Doctrine. Totuși, predominația concepției antecădere în zilele noastre, este atribuită cel mai bine lui Desmond Ford și provocării lui pentru Reformă, care susține patru concepte (inclusiv noua concepție antecădere): „După ce a fost susținută mai întâi în Australia, de către Brinsmead și Ford la începutul deceniului ’70, și după o perioadă de răspândire prin publicația lui Brinsmead, The Present Truth, această concepție a fost promovată cu putere de Ford în SUA. Atacul principal a fost acela că doctrina neprihănirii prin credință a fost neclară în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, din cauza negării păcatului originar. Adepții lui au susținut că acest fapt a făcut să apară trei alte erezii corelate: a) evanghelia include atât sfințirea, cât și îndreptățirea; b) Hristos a luat natura căzută a lui Adam și c) «o generație finală» trebuie să dezvolte caractere desăvârșite înainte de întoarcerea lui Hristos” (A. Leroy Moore, Theology in Crisis, p. 23). În cartea sa, The Shaking of Adventism, Geoffrey Paxton, un pastor anglican australian, și-a exprimat susținerea pentru pătrunderea evangheliei evanghelice în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, folosind aceleași patru concepte: „Credința că atât destinul bisericii, cât și îndelung amânata venire a lui Hristos depind de o concepție corectă cu privire la neprihănirea prin credință, solicită toate eforturile pentru a expune ceea ce este considerat a fi o confuzie serioasă în legătură cu acest element care constituie miezul evangheliei. Afirmarea doctrinei păcatului originar se află la baza fiecăruia dintre cele trei atacuri principale la adresa teologiei adventiste tradiționale: 1) respingerea perfecționismului, 2) negarea preluării de către Hristos a cărnii păcătoase și 3) restrângerea doctrinei îndreptățirii prin credință doar la sensul forensic, legal, și la factorii obiectivi” (p. 29). În cartea lui David McMahon, E. J. Waggoner: The Myth and the Man (publicată prin intermediul Desmond Ford’s Verdict Publications), autorul atacă teologia lui Waggoner, atât de dinainte, cât și de după 1888, susținând concepția evanghelică prin aceleași patru concepte de bază: „Toate cele patru atacuri reformatoare fundamentale la adresa teologiei adventiste de ziua a șaptea contemporane, au ca țintă teologia lui Waggoner din lunile de după Minneapolis” (afirmație făcută de A. Leroy Moore, op. cit., p. 419). Într-un interviu cu Julius Nam (profesor de religie la Loma Linda University și coorganizator al celei de-a 50-a aniversări a Questions on Doctrine), Woodrow Whidden își exprimă susținerea față de aceleași patru concepte popularizate de Desmond Ford: „Când căutăm cu adevărat să înțelegem semnificația ispășirii și a naturii umane a lui Hristos, vedem că păcatul are de-a face în principal cu dereglarea profundă a stării decăzute și păcătoase cu care ne naștem toți (cu excepția lui Hristos) […]. Iar motivul pentru care ambele grupări zeloase [adventiștii istorici și 1888 Study Committee (Comitetul de Studiu 1888)] sunt greșite, este acela că nu au reușit să ajungă la o înțelegere a semnificației ispășirii și a naturii radicale a păcatului omenesc […]. Ele și-au concentrat atenția asupra unor aspecte care nu au fost o parte a accentului pus de Ellen White în legătură cu semnificația anului 1888. Aici fac referire îndeosebi la […] natura umană păcătoasă a lui Hristos, accentul perfecționist care pare să fie susținut de o definiție în principal «comportamentală» a păcatului, apărarea lui Dumnezeu de către o generație finală și aplicarea greșită a susținerii acordate de Ellen White lui Jones și Waggoner […]. Din punctul meu de vedere, ambele grupări trebuie să se elibereze de aceste accente care nu au o susținere temeinică în Biblie și în scrierile lui Ellen White […]. Atât «adventismul istoric», cât și cei din 1888 Study Committee trebuie […] să acorde mai multă atenție aspectelor care au legătură cu semnificația ispășirii, natura fără păcat a lui Hristos, păcatul omenesc radical și îndreptățirea numai prin credință […]. Încă o dată, la baza concepțiilor deficitare [ale lui Andreasen] despre natura umană a lui Hristos a fost o înțelegere greșită a naturii păcatului” („Progressive Adventism: Re-Imagining the Adventist Vision. Interlogue #18~Woodrow Whidden”, un interviu cu Julius Nam, publicat în 16 februarie 2007; accesat în 8 aprilie 2010 pe site-ul: progressiveadventism.com [linkul nu mai este funcțional, n.e.]).
În legătură cu cei ce susțin concepția postcădere, Whidden deplânge de câteva ori următorul fapt: „Sunt dezamăgit că […] ei neglijează aproape total sfaturile lui Ellen White cu privire la autoritatea «fraților cu experiență» […]. Aici cred eu că acești adventiști conservatori [progresiști] care cred în Biblie și Ellen White, cum ar fi Adventist Theological Society și teologii adventiști conservatori [progresiști] din multe dintre instituțiile noastre academice și din Biblical Research Institute de la Conferința Generală pot fi de ajutor (dacă «istoricii» și «1888 Study Committeev» i-ar asculta mai bine) […]. Atât adventiștii «istorici», cât și cei din «1888 Study Committee» trebuie să acorde un respect mai profund acestor «frați cu experiență» […]. În aceasta constă marea divizare între ceea ce voi denumiți „o sarcină grea a curentului principal al adventiștilor conservatori [progresiști] (îndeosebi a majorității teologilor din instituțiile noastre de învățământ superior din întreaga lume, a Adventist Theological Society și a BRI), precum și a așa zișilor adventiști «istorici» conservatori și a 1888 Study Committee […]. Eu am fost membru ales cu drepturi depline al BRICOM (Biblical Research Institute Committee) începând din vara anului 2006 […]. Lucrarea principală a acestui comitet este aceea de a furniza interpretări teologice pentru conducerea Conferinței Generale” (ibid.). Deși suntem dispuși a fi de acord cu conceptul biblic al supunerii față de „frații cu experiență”, noi sugerăm că există încă un concept la fel de important cu privire la învățătura lui Isus. Este cel pe care Petru și ceilalți apostoli l-au exprimat în fața saducheilor foarte educați și aflați sub influența gândirii grecești din zilele lor: „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5:29). Totuși, optimismul lui Whidden în legătură cu „frații cu experiență” este oarecum ne la locul lui. Sunt mulți care nu susțin pozițiile teologice promovate de el și Desmond Ford. Acestea fiind spuse, probabil că încă este necesar să fim îngrijorați. În același interviu, Whidden vorbește despre obiectivele lui viitoare: „Când voi încheia acest proiect [biografia lui Waggoner], următorul meu obiectiv va fi acela de a produce un nou manual școlar adventist de ziua a șaptea. BRI vrea să sponsorizeze acest proiect, dar încă nu s-a stabilit dacă eu voi fi autorul. Probabil că voi face acest lucru, chiar dacă BRI se îndreaptă într-o altă direcție. Sper să fiu co-autorul acestui proiect împreună cu un coleg cu experiență în învățământul școlar de nivel mediu. În ce privește viitorul istoriografiei adventiste de ziua a șaptea, sper că vom continua să căutăm a avea o claritate mai mare asupra elementelor cheie ale modului în care concepțiile noastre istorice în domeniul soteriologiei, naturii ispășirii și persoanei lui Hristos pot fi dezvoltate până la o maturitate și o claritate răscumpărătoare. Sper să iau parte la scrierea unei istorii a crizei Ford/Rea din a doua jumătate a deceniului ’70 și începutul deceniului ’80. Eu consider că a trecut suficient timp pentru ca noi să tratăm mai onest acest subiect fierbinte. Problemele încă planează asupra noastră și cred că acum ne aflăm într-o poziție mai bună pentru a continua să le clarificăm” (ibid.). Cu toate acestea, întrebarea este dacă biserica noastră și îndeosebi tinerii au cu adevărat nevoie de mai mult din teologia lui Ford, care le-a fost vârâtă pe gât prin scrierile istoricilor și teologilor progresiști moderni.
[48]. E. J. Waggoner, „Condemned and Justified”, Signs of the Times, 3 iulie 1884, p. 409.
[49]. E. J. Waggoner, „A New Creature in Christ”, Signs of the Times, 17 iulie 1884, p. 424.
[50]. E. J. Waggoner, „Under the Law”, Signs of the Times, 18 septembrie 1884, p. 569.
[51]. E. J. Waggoner, „Thoughts on Galatians 3, No. 8”, Signs of the Times, 26 august 1886, p. 518.
[52]. G. I. Butler, The Law in the Book of Galatians: Is it the Moral Law, or Does it Refer to That System of Laws Peculiarly Jewish? (Battle Creek Mich.: Review and Herald Pub. House, 1886), p. 57.
[53]. Faptul că Hristos Și-a înveșmântat natura fără păcat în natura noastră păcătoasă a fost pentru Waggoner „unul dintre lucrurile cele mai încurajatoare”. Pentru Waggoner, natura lui Hristos a fost mai mult decât doar un punct de doctrină; a fost o parte din evanghelia veșnică, în care era inclusă vestea bună a legămintelor și care era înțeleasă în contextul îndreptățirii prin credința în neprihănirea lui Hristos. Din nefericire, unii adventiști istorici care reprezintă diferite asociații religioase independente au prezentat uneori natura umană a lui Hristos ca pe o doctrină legalistă lipsită de vești bune și, în felul acesta, au făcut din ea un mesaj care mai degrabă descurajează, decât încurajează. Desigur, acest fapt nu numai că „i-a întors pe mulți împotriva concepția postcădere a naturii umane a lui Hristos”, ci le-a și dat muniție fraților din conducere, care susțineau „noua” concepție antecădere (vezi Herbert E. Douglass, A Fork in the Road, pp. 16, 33, 85 [disponibilă online pe https://www.zguduireaadventismului.ro sub titlul La răscruce de drumuri (n.ed.)]; Jack Sequeira, Saviour of the World, pp. 11-12; Roy Adams, The Nature of Christ, p. 11).
[54]. E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, pp. 60-61. În cartea sa, The Gospel in Galatians, Waggoner a citat din Evrei 2:17 – „în toate lucrurile”. Încă o dată, George Knight citează greșit dovezile istorice, spunând despre Waggoner următoarele: „Cu privire la natura umană a lui Hristos, în 1887, Waggoner a scris că «dacă Hristos nu a fost făcut asemenea fraților Săi din toate punctele de vedere, atunci viața Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi» […]. Încă o dată, Ellen White a mers pe o cale diferită” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 75, sublinierile în original). Knight schimbă expresia folosită de Waggoner din „în toate lucrurile” în „din toate punctele de vedere” și nu menționează deloc faptul că Waggoner cita din Evrei.
[55]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; Manuscripts and Memories, pp. 167-168.
[56]. A. G. Daniells către William C. White, 14 aprilie 1902; Manuscripts and Memories, p. 318.
[57]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 17 octombrie 1888, și „Diary of R. Dewitt Hottel, 1888”, 17 octombrie 1888; Manuscripts and Memories, pp. 423, 506.
[58]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, pp. 200, 201; E. J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 25 martie, 1 aprilie, 8, 15, 22, 6 mai 1889.
[59]. Ellen G. White, „The Work of the Minister”, Review and Herald, 11 septembrie 1888, p. 578, sublinierile adăugate.
[60]. Ellen G. White, „Harmony with Apostate Powers A Sign of Enmity of God”, Signs of the Times, 18 iunie 1894, p. 500, sublinierile adăugate.
[61]. Ellen G. White, „No Caste in Christ”, Review and Herald, 22 decembrie 1891, p. 785, sublinierile adăugate.
[62]. Ellen G. White, Manuscrisul 107, 1903, „Diary”, 31 octombrie 1902; în Manuscript Releases, vol. 17, pp. 29-30, sublinierile adăugate.
[63]. Ellen G. White, „Spiritual Weakness Inexcusable”, Review and Herald, 1 iulie 1890, p. 402, sublinierile adăugate.
[64]. Ellen G. White, „The Work of the Minister”, Review and Herald, 11 septembrie 1888, p. 578.
[65]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Predică”, 19 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 349.
[66]. Ellen G. White, „Primejdiile și privilegiile zilelor din urmă”, Review and Herald, 22 noiembrie 1892, p. 722; în Materialele 1888, p. 1073, sublinierile adăugate.
[67]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în Materialele 1888, p. 1336, sublinierile adăugate.
[68]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, „Cuvântare în Sabat”, 20 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 122, 125.
[69]. E. J. Waggoner, „God Manifest in the Flesh”, Signs of the Times, 21 ianuarie 1889, p. 39. Ellen White a declarat același lucru: „Faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca și noi, și totuși fără păcat, este o taină care a rămas neexplicată muritorilor” (către W. L. Baker, Scrisoarea 8, 9 februarie 1895; Manuscript Releases, vol. 13, p. 19).
[70]. E. J. Waggoner, „God Manifest in the Flesh”, Signs of the Times, 21 ianuarie 1889, p. 39.
[71]. Ibid., sublinierile adăugate. Se pare că ideea pe care voia să o exprime Waggoner este aceeași pe care Ellen White a exprimat-o cu câțiva ani în urmă: „Este imposibil ca omul să fie ispitit mai mult decât este în stare să suporte, atâta vreme cât se bazează pe Isus” („Christ Triumphant in Our Behalf”, Signs of the Times, 4 august 1887, p. 465). De asemenea, Waggoner vorbea fără să fi beneficiat de declarația ulterioară a lui Ellen White: „Mulți pretind că a fost imposibil ca Hristos să fie biruit de ispită, că El nu a putut fi pus în poziția lui Adam, că El nu ar fi putut să obțină biruința pe care Adam nu a reușit să o câștige. Dacă noi trebuie să ducem în vreun sens o luptă mai grea, decât aceea pe care a dus-o Hristos, atunci El nu ar fi capabil să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a preluat natura umană cu toate slăbiciunile ei. El a preluat natura omului, împreună cu posibilitatea de a ceda ispitei. Nu trebuie să suportăm nimic din ceea ce nu a suportat El” (Hristos Lumina lumii, p. 117). Observați ideea exprimată de Ellen White. Posibilitatea ca Hristos să cadă în ispită era necesară pentru a ajunge la om acolo unde era el, iar acest lucru putea fi realizat numai luând natura noastră căzută păcătoasă.
[72]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 17 martie 1890, p. 4, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[73]. Ellen G. White către frații Ballenger și Leon Smith, Scrisoarea 53, 17 ianuarie 1890; în Materialele 1888, pp. 528-532.
[74]. Ibidem. p. 530, 529.
[75]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 17 martie 1890, p. 4, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[76]. Ellen G. White, „Cum să tratăm o învățătură controversată”, Review and Herald, 18 februarie 1890, p. 97, „Morning Talk”, 29 ianuarie 1890; în Materialele 1888, p. 533.
[77]. Unii au încercat să despartă subiectul naturii umane a lui Hristos de „solia din 1888” și de controversa legată de Jones și Waggoner din a doua parte a deceniului 1880 și deceniul 1890. George Knight declară: „Concepția lui Jones și Waggoner cu privire la natura lui Hristos nu a stârnit nicio controversă în adventismul deceniului 1890. Acela era un punct teologic general acceptat și necontroversat […]. Controversele principale legate de poziția lui Jones cu privire la natura lui Hristos nu au apărut decât mult după moartea lui […]. Așa cum am observat anterior, natura lui Hristos nu a ajuns un subiect controversat în cercurile adventiste până în deceniul ’50” (From 1888 to Apostasy, pp. 133, 135, 140, sublinierile adăugate). Cu toate acestea, Knight recunoaște „că aceasta nu înseamnă că subiectul nu a apărut niciodată în discuții. În cele din urmă, avem cel puțin o declarație cu privire la acest subiect în lucrarea lui Waggoner, Gospel in Galatians” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 153). Pe de altă parte, Woodrow Whidden a abordat o poziție diferită în încercarea de a distanța subiectul naturii umane a lui Hristos de „solia din 1888”. El caută să susțină că ideile lui Jones și Waggoner cu privire la natura lui Hristos nu puteau să fie o parte a soliei pe care Ellen White a susținut-o în 1888, deoarece ideile lor au fost întâmpinate cu o „opoziție provocatoare”. El plasează concepția lui Jones și Waggoner în contextul a „numeroase epave teologice care zăceau pe drumul doctrinar adventist”, care nu au rezistat „testului timpului și al investigației teologice”. Whidden declară cu emfază. „Deși Ralph Larson a demonstrat (în The Word Was Made Flesh) că, până la mijlocul deceniului ’50, a existat un consens destul de puternic cu privire la concepția postcădere, totuși George Knight a arătat, de asemenea, că la mijlocul deceniului 1890 a avut loc o împotrivire provocatoare față de concepția postcădere, din partea nimănui altcuiva decât A. T. Jones însuși (Knight [From 1888 to Apostasy] pp. 132-150)” (Ellen White on the Humanity of Christ, p. 79). Cu toate acestea, când citim paginile enumerate de Whidden, vom găsi că Knight nu a scris o astfel de declarație. Prin urmare, modul cel mai bun de a stabili adevărul este acela de a lăsa istoria să vorbească pentru sine însăși. Ideea este că acea concepție postcădere a naturii lui Hristos a fost o parte a soliei lui Jones și Waggoner atât înainte, cât și după 1888 și, în cea mai mare parte a timpului, a fost concepția general acceptată. Totuși, când Jones și Waggoner au prezentat-o în contextul îndreptățirii prin credința în neprihănirea lui Hristos, al legămintelor și al desăvârșirii caracterului celor din generația finală, mulți s-au opus învățăturii lor. Același lucru se întâmplă și astăzi.
[78]. Doctorul D. H. Kress a fost prezent la institutul pastoral și relatează acest eveniment după aproximativ 42 de ani: „Ori de câte ori au loc adunări de acest fel, există întotdeauna pericolul ca unele învățături să fie duse până la extreme. Fratele Waggoner a început să spună că Isus, fiind Dumnezeu în carne, nu putea să păcătuiască și că lui Hristos Îi era imposibil să păcătuiască […]. În prezentările lui, Uriah Smith a adoptat poziția că Dumnezeu nu a știut că omul va păcătui, atunci când l-a creat și că, fiind Dumnezeu, El putea să aleagă a ști sau a nu ști.” Kress spune că, a doua zi, dimineața devreme, Ellen White „a apărut cu un mesaj special”. Ea „a început prin a vorbi despre binecuvântările pe care le primeam la astfel de adunări pentru studiul Bibliei și consacrare. Apoi, ea a menționat pericolul de a accepta idei false și a făcut referire la învățătura neprihănirii prin credință, spunând: «Adevărul se află adesea foarte aproape de ideile false.» Apoi a vorbit despre teoria pe care mulți o împărtășeau cu bucurie, și anume că lui Hristos Îi era imposibil să păcătuiască. Ea a spus că Dumnezeu a riscat ceva, atunci când L-a dat pe singurul Său Fiu pentru lumea aceasta, că era posibil ca Hristos să păcătuiască. Acest fapt a făcut ca rugăciunea să fie o necesitate pentru El […]. Apoi, a arătat că și teoria fratelui Smith era greșită”. Kress spune că, după aceea, Ellen White a început să le vorbească acelora care adoptaseră „o poziție împotriva fraților Waggoner și Jones” la Minneapolis, în legătură cu „doctrina neprihănirii prin credință”. Când a început să menționeze pe nume câteva persoane, doctorul Kress, simțindu-se probabil vinovat el însuși, s-a așteptat să fie următorul „ale cărui păcate aveau să fie scoase în evidență”. Deoarece stătea lângă un stâlp, „el a reușit să se ascundă de privirile ei” (Lauretta și Daniel Kress, Under the Guiding Hand: Life Experiences of Doctors Kress [Washington, D.C.: College Press, 1932], pp. 113-115). Totuși, raportul doctorului Kress nu este în totalitate demn de încredere. El include evenimente de la Conferința Generală din 189, ca fiind o parte a institutului pastoral din 1890.
[79]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 29 ianuarie 1890, Review and Herald, 18 februarie 1890, p. 98; în Materialele 1888, p. 534.
[80]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, pp. 24-31. Nu există nicio dovadă că Waggoner ar mai fi declarat că „Hristos nu a putut să păcătuiască”, după acest institut pastoral. Într-un răspuns scurt, aflat în Signs la câteva luni după aceea, Waggoner își clarifică poziția cu privire la ideea că Hristos nu a fost capabil să păcătuiască: „Faptul că Hristos «nu a păcătuit» – că El «nu a cunoscut păcatul», deși a fost supus celor mai dure atacuri ale lui Satana, este suficient pentru a arăta că El nu a putut fi ademenit să păcătuiască. Aceasta este ideea intenționată în observația la care s-a făcut referire [că Hristos nu a putut să păcătuiască]. Într-un sens, a fost posibil ca Hristos să păcătuiască, cu condiția să fi dorit acest lucru, deoarece natura pe care a preluat-o era supusă păcatului. Totuși, a fost imposibil ca El să păcătuiască, deoarece Dumnezeu era în Hristos în toată plinătatea Lui […]. El a demonstrat în propria persoană puterea divinității de a birui împotriva puterii cu care Satana lucrează prin slăbiciunea omenească” („Christ, the Sinless One”, Signs of the Times, 9 iunie 1890, p. 342). Această explicație era în armonie cu cele scrise de Ellen White cu un an înainte și cu accentul ei suplimentar pus pe importanța înțelegerii acestui fapt, pentru a rezista în timpul sfârșitului: „Dacă natura divină nu ar fi combinată cu natura umană, Hristos nu ar fi putut să facă nimic pentru a mântui omul căzut în timpul slujirii Sale pământești. Capacitatea limitată a omului nu poate defini această taină minunată – combinarea celor două naturi, cea divină și cea umană. Ea nu poate fi explicată niciodată. Omul trebuie să se mire și să tacă. Totuși, omul are privilegiul de a fi părtaș al naturii divine și, în felul acesta, el poate să pătrundă într-o anumită măsură taina aceasta. Manifestarea aceasta minunată a dragostei lui Dumnezeu a avut loc pe crucea de pe Golgota. Divinitatea a preluat natura umană, dar cu ce scop? Pentru ca, prin neprihănirea lui Hristos, natura umană să poată fi părtașă a naturii divine. Această unire a naturii divine și umane, care a fost posibilă pentru Hristos, este imposibil de înțeles pentru mințile omenești. Lucrurile uimitoare care urmează să aibă loc în lumea noastră – cele mai mari evenimente din toate veacurile – sunt imposibil de înțeles pentru mințile lumești, ele nu pot fi explicate prin știința omenească. Puterile cerului vor fi zguduite. Hristos vine cu putere și mare slavă, dar venirea Sa nu este o taină atât de mare, precum sunt lucrurile care vor avea loc înainte de acel eveniment. Pentru a rezista în acel timp rău, când tainele agenților satanici vor fi la lucru, omul trebuie să fie părtaș al naturii divine. Sufletele pot să reziste în aceste vremuri de încercare, numai prin unirea puterii divine cu cea umană. Hristos spune: «Fără Mine nu puteți face nimic.» Prin urmare, trebuie să se manifeste mult mai puțin eu și mult mai mult din Isus” (Scrisoarea 5, 19 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 332).
[81]. George Knight enumeră această întâmplare ca fiind unul dintre cele șapte elemente care arată că învățăturile lui Jones și Waggoner nu au fost în armonie cu Ellen White, iar acesta reprezenta „doar un exemplu cu privire la acele deosebiri”. Totuși, nu este relatată istoria completă a acestui eveniment. Cititorului i se aduce aminte de mai bine de doisprezece ori pe parcursul cărții, că Ellen White „a afirmat de repetate ori că nu era de acord cu toate învățăturile lor” și „că ea a dezaprobat serios unele dintre afirmațiile lor, chiar în domeniile legate de mântuire”. Se pare că scopul tuturor acestor comentarii este acela de a-l determina pe cititor să creadă în cele din urmă că „Jones și Waggoner dezvoltaseră o teologie [cu privire la natura lui Hristos] construită pe un concept care era în contradicție directă cu Ellen White” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 74, 69, 76, 163, sublinierile în original; vezi, de asemenea, p. 55, 72-74, 76, 79, 165, 166, 179, 180). Woodrow Whidden, de asemenea, menționează această întâmplare, sugerând că tocmai concepția lui Waggoner cu privire la natura lui Hristos a fost cea care l-a determinat să „tragă unele dintre concluziile teologice cele mai ciudate”. Whidden nu menționează nimic despre adunările de la institutul pastoral, ci mai degrabă declară: „Deși ideea că Hristos nu a fost capabil să păcătuiască, din cauza divinității Sale intrinseci, nu va beneficia de multă atenție, faptul că [Waggoner] vorbește despre locuirea lăuntrică a lui Hristos în cei credincioși, dându-le aceeași biruință asupra păcatului, constituie unul dintre factorii asupra cărora va pune un accent tot mai mare pe parcursul restului lucrării lui pastorale.” Whidden ne spune că teza aceasta nu numai că „ne oferă cheia pentru a înțelege optimismul perfecționist al lui [Waggoner], ci și o posibilă cheie pentru a înțelege tendințele lui ulterioare aberante” (E. J. Waggoner, p. 196). Într-o notă de final, Whidden sugerează că lucrarea „Christ and His Righteousness […] repetă în esență aceeași idee că, deoarece puterea divină locuia în Hristos, El putea să Se împotrivească slăbiciunii intrinseci a firii pământești” (ibid., p. 211). Când face un rezumat al întâmplării, Whidden descoperă un punct interesant cu privire la biografia lui Waggoner: „Fără îndoială, curentul teologic cel mai semnificativ și interesant al perioadei timpurii de după Minneapolis […] a constat în accentul pus de Waggoner la începutul anului 1889 asupra locuirii lăuntrice a lui Hristos. […] În lumina conceptului menționat mai sus, teza teologică dezvoltată în restul biografiei este aceea că aceasta va deveni sursa pentru aproape toate rătăcirile teologice și metodele practice pe care Waggoner avea să le urmeze în scopul de a-și găsi echilibrul în viață” (ibid., p. 210, sublinierile adăugate). Consecvent cu propria declarație, Whidden ocupă nu doar restul biografiei lui, ci aproape întreaga biografie, căutând să integreze cu forța istoria adventistă de la 1888 în „teza lui teologică”, devenită atât de populară în mijlocul adventiștilor evanghelici și reformatori (vezi capitolul 13, nota de subsol 33). Cu toate acestea, când a publicat Christ and His Righteousness, Waggoner renunțase la ideea lui că Hristos „nu putea să păcătuiască”. Totuși, el a păstrat conceptele care erau adevărate și pe care Ellen White, de asemenea, le declarase ea însăși cu claritate: „În Hristos locuia trupește plinătatea Dumnezeirii. Acesta este motivul pentru care, deși a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, El a stat înaintea lumii, încă de la începutul venirii Sale, fără nicio urmă de decădere, chiar dacă a fost înconjurat de aceasta din toate părțile. Oare nu trebuie să ajungem și noi părtași ai acelei plinătăți și oare nu este aceasta, și numai aceasta, singura modalitate în care putem să biruim așa cum a biruit El? Noi pierdem mult, din cauză că nu reflectăm continuu asupra caracterului lui Hristos” (Manuscrisul 16, 1 octombrie 1890, „Draw from the Source of Strenght”, Signs of the Times, 10 octombrie, 1892).
[82]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 17 martie 1890, p. 4, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[83]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, 8 martie 1890, „Predică”; în Materialele 1888, pp. 594-595. George Knight, de asemenea, spune că mesajul nu a fost „teologic sau doctrinar, ci o expresie a atitudinii”. Dovezile lui pentru o astfel de concepție se bazează tocmai pe declarațiile lui Dan Jones (Angry Saints, pp. 93-94).
[84]. Așa cum am menționat în nota subsol 77, unii au sugerat că învățătura lui Jones și Waggoner cu privire la natura lui Hristos nu a făcut parte din solia din 1888. Ei sugerează mai degrabă că aceea a fost o doctrină greșită, care a „evoluat” la scurt timp după conferința de la Minneapolis și, ca urmare, nu ar trebui să fie inclusă în adevărata „solie din 1888” pe care a susținut-o Ellen White. Cei care văd lucrurile în acest fel, caută să promoveze ideea că solia din 1888 este doar mesajul care a fost predicat în anul 1888, la conferința din Minneapolis. Ca urmare, ori de câte ori au repetat ceea ce au prezentat la Minneapolis, Jones și Waggoner au prezentat solia din 1888. La acest punct de vedere este adăugată ideea că toate declarațiile făcute de Ellen White în susținerea lui Jones și Waggoner, chiar și în a doua parte a deceniului 1890, s-au aplicat doar la acea parte din solie pe care o prezentaseră la Minneapolis. Dar, vai, spun ei, noi nu avem nicio transcriere a soliei lui Jones și Waggoner de la Minneapolis și, ca urmare, nu putem ști cu adevărat ce anume a susținut Ellen White. Așadar, concluzia este că Ellen White a susținut învățătura lui Jones și Waggoner cu privire la creștinismul fundamental, dar nu învățătura lor cu privire la vreo doctrină adventistă distinctivă. Desigur, termenul creștinism fundamental este definit adesea ca fiind învățătura evanghelică. Desmond Ford a exprimat multe dintre aceste idei în deceniul ’70: „Unul dintre exemplele cele mai clare ale unei teologii deficitare este […] modul în care sunt folosite scrierile lui Waggoner și Jones. Scriitorii au tras concluzia că, deoarece Ellen White i-a susținut pe acești frați când L-au prezentat pe Hristos ca fiind singura temelie pentru mântuirea celor credincioși, ea a susținut tot ce au prezentat ei. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr” („Observations on Conflicting Conceptions on Righteousness by Faith”) Adventist Heritage Center, Andrews University, Berrien Springs, ML, [1970s], p. 18). Ford spune, de asemenea: „Apare în mod firesc întrebarea: Dacă Ellen White este de partea Reformei, atunci cum poate să-l susțină pe Waggoner, având în vedere că învățătura lui conține mai multă teologie catolică, decât reformatoare? Cum pot fi împăcate aceste două aspecte? 1. Învățăturile lui Waggoner nu au fost pe deplin dezvoltate la Minneapolis. Pe măsură ce au trecut anii, probabil din cauza unei schimbări treptate a accentului pus pe locuirea lui Hristos în inimă, el a alunecat într-un tip de panteism care este, de fapt, o versiune a perfecționismului. 2. Partea pe care Ellen White a susținut-o în învățătura lui a fost înălțarea lui Hristos ca unică speranță a omenirii și nevrednicia totală a meritelor omenești în obținerea mântuirii” (The Doctrinal Decline of Dr. E. J. Waggoner: Its Relationship to the Omega Apostasy, [1970s], p. 30). George Knight a prezentat aceste idei pretutindeni în scrierile lui cu privire la 1888: „Adevărul este că pentru Ellen White solia din 1888 este mai degrabă solia care a fost predicată în 1888, decât solia din 1893 și 1895”. „Nu interpretarea aparte pe care au atribuit-o ei evangheliei este importantă, ci evanghelia însăși”. „Natura umană a lui Hristos a avut un rol extrem de mic la adunările din Minneapolis. Ellen White urma să recomande ulterior solia din 1888 pentru că înălța «persoana divină» a lui Isus (Testimonies to Ministers, p. 92), dar nu găsim nicio recomandare sau mențiune a vreunei dezbateri a naturii lui Hristos la Minneapolis” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 165, 152-153, sublinierile în original). „Niciunul dintre aceste rapoarte nu demonstrează că natura divină a lui Hristos, natura umană a lui Hristos, sau «viața fără păcat» au fost subiecte principale sau dezbătute la adunările din 1888. Cei care susțin că aceste subiecte au ocupat un loc central în teologia adunărilor de atunci, se bazează în general pe evoluția ulterioară a modului în care Jones și Waggoner au tratat neprihănirea prin credință la adunările din 1888” (From 1888 to Apostasy, pp. 133, 137). În biografia sa cu privire la Waggoner, David McMahon adoptă aceeași concepție: „Nu există nicio dovadă că învățătura lui Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos a fost o parte a soliei sale din 1888. Acesta este unul dintre miturile legate de Waggoner, demolate prin cercetarea surselor originare. Cu toate acestea, în perioada 1889-1891, Waggoner a început să pună un accent deosebit pe natura umană a lui Hristos […]. Waggoner nu a formulat o nouă erezie în evoluția lui teologică nefericită […]. Aceasta conduce în mod logic, pe de o parte, la abandonarea îndreptățirii printr-o neprihănire atribuită și, pe de altă parte, la dezvoltarea panteismului” (The Myth and the Man, pp. 104, 108). Woodrow Whidden, de asemenea, susține aceste păreri: „George Knight este corect când susține că niciunul dintre rapoartele de la Minneapolis nu «demonstrează că natura divină a lui Hristos, natura umană a lui Hristos […] au fost subiecte principale sau dezbătute la adunările din 1888»” (Ellen White on Salvation, p. 89). Roy Adams urmează aceeași direcție de gândire în cartea lui care „s-a bazat în mod serios pe evaluarea bine documentată din punct de vedere istoric și teologic, pe care George Knight a făcut-o cu privire la A. T. Jones”. Ca urmare, concluziile lui Adams sunt aceleași: „Așa cum am discutat deja, mesajele propriu-zise prezentate de Jones și Waggoner nu au fost raportate niciodată. (Unii adventiști din zilele noastre consideră că acest fapt este providențial – așa cum spune Knight, «unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat cu mesajul din 1888» [From 1888 to Apostasy, p. 70].) Aceasta înseamnă că nu există nicio modalitate de a descoperi realmente ce au spus Jones și Waggoner și, ca urmare, nu putem fi siguri ce anume a fost inclus în mod precis în susținerea lui Ellen White” (The Nature of Christ, p. 32). Ca răspuns la astfel de declarații, trebuie să fie menționat că Ellen White nu a folosit niciodată cuvintele „solia din 1888”. Acest termen, de origine modernă, a fost folosit în mod corect pentru a identifica Sesiunea Conferinței Generale în care solia a început să fie propovăduită. Pe parcursul tuturor anilor de după conferința din 1888, Ellen White nu a lăsat niciodată impresia că susținerea acordată lui Jones și Waggoner a fost doar pentru ceea ce au prezentat ei în mod specific la conferința din 1888. Ea nu a lăsat nici impresia că vreo parte din solia care a fost exprimată ulterior mai detaliat, nu a aparținut soliei din 1888. Dimpotrivă, multe dintre numeroasele ei declarații de susținere a lui Jones și Waggoner vorbesc despre „un adevăr avansat”, „o lumină nouă”, „o lumină mai mare”, „o lumină din ce în ce mai mare”, „adevăruri care sunt întru totul noi”, „forme noi”, „o nouă structură”, „mai multă lumină” etc. (Materialele 1888, p. 547, 463, 806, 219, 1651, 498, 259, 86). Cu privire la natura lui Hristos ar trebui să fie evident de la sine, din acest capitol, că subiectul naturii lui Hristos, așa cum a fost prezentat de Waggone înainte și la scurt timp după conferința de la Minneapolis, a constituit o parte a acelei solii din 1888. Aceasta era o parte a „creștinismului său fundamental”. Putem fi recunoscători că romano-catolicii susțin multe puncte de credință creștine fundamentale, cum ar fi credința în inspirația Bibliei, Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos Fiul Său, Duhul Sfânt, moartea lui Hristos pe cruce, dragostea lui Isus pentru om, mărturisirea și iertarea, îndreptățirea prin credință, sfințirea, botezul, a doua venire a lui Hristos și tratarea finală a păcatului în iad. Ei cred chiar și că fecioara Maria L-a născut pe Hristos în trup omenesc. Totuși, cineva ar putea să sugereze pe bună dreptate că există o deosebire vastă între „creștinismul fundamental” al romano-catolicismului și „creștinismul fundamental” care alcătuiește solia îngerului al treilea, care urmează să „lumineze pământul cu slava lui”. Vom relua acest subiect în volumul al doilea al acestei cărți, Întoarcerea Ploii târzii.
[85]. Ellen G. White către fratele Olsen, Scrisoarea 116, 27 august 1890; în Materialele 1888, p. 703.