Fiind profund impresionată de evenimentele anului precedent, Ellen White a scris câteva articole care urmau a fi tipărite în Review la începutul anului 1890. Ea a atras atenția de repetate ori asupra timpului în care se afla biserica – ziua ispășirii. Ea recunoscuse solia trimisă prin Jones și Waggoner ca fiind legea combinată cu evanghelia. Ea i-a văzut prezentând marile adevăruri ale îndreptățirii prin credință, combinate cu adevărul despre curățirea sanctuarului. Dumnezeu nu căuta doar să-i ierte pe oameni de păcatele lor, ci și să-i curățească de aceste păcate, ștergându-le și pregătindu-i să stea în picioare în ziua venirii Sale. Pentru această pregătire era necesară o lucrare făcută din inimă, o cooperare individuală cu Marele Preot ceresc, care urma să fie realizată, dacă lumina ce strălucea asupra lor era pe deplin acceptată și aplicată în experiența lor. Totuși, dacă lumina era respinsă, ploaia târzie avea să fie retrasă:
„Trăim în ziua ispășirii și trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea pe care o săvârșește Hristos pentru a curăța sanctuarul de păcatele poporului. Niciun om care dorește să fie găsit purtând haina de nuntă să nu se împotrivească lucrării preoțești a Domnului nostru. Urmașii Săi vor fi asemenea Lui în lumea aceasta. Acum trebuie să prezentăm poporului lucrarea pe care o vedem, prin credință, realizată de Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc. Cei care nu simpatizează cu Isus în lucrarea Sa din curțile cerești […] i se alătură vrăjmașului lui Dumnezeu și omului, în efortul lui de a abate atenția oamenilor de la adevărul și lucrarea pentru timpul acesta.”[1]
„Hristos Se află în sanctuarul ceresc și îndeplinește acolo lucrarea de ispășire pentru popor. El este acolo pentru a prezenta înaintea Tatălui coasta și mâinile Sale străpunse. El pledează pentru biserica Sa de pe pământ. El curățește sanctuarul de păcatele oamenilor. Care este lucrarea noastră? Lucrarea noastră este aceea de a fi în armonie cu lucrarea lui Hristos. Noi trebuie să conlucrăm cu El prin credință și să fim uniți cu El.”[2] [318]
„Lucrarea de mijlocire a lui Hristos și tainele mărețe și sfinte ale mântuirii, nu sunt cercetate sau înțelese de oamenii care pretind a avea o lumină mai avansată decât toți ceilalți de pe fața pământului. Dacă ar fi personal pe pământ, Isus S-ar adresa unui mare număr de oameni care pretind a crede adevărul prezent cu aceleași cuvinte cu care li S-a adresat fariseilor: «Vă rătăciți, din pricină că nu pricepeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.» Cei mai învățați dintre cărturarii iudei nu au văzut relația dintre Hristos și lege, ei nu au înțeles mântuirea care era oferită […]. Atâta vreme cât suntem mulțumiți cu propria cunoaștere limitată, nu suntem calificați pentru a obține concepții avansate ale adevărului. Noi nu putem să înțelegem faptele aflate în legătură cu ispășirea, nici caracterul înalt și sfânt al legii lui Dumnezeu. Biserica înzestrată de Dumnezeu cu comorile adevărului are nevoie să fie convertită. Dacă suntem binecuvântați, putem să-i binecuvântăm și pe alții, dar dacă nu primim Duhul Sfânt în inimă, nu putem să răspândim lumină asupra celorlalți.”[3]
„Hristos curăță templul din cer de păcatele oamenilor, iar noi trebuie să lucrăm în armonie cu El pe pământ, curățindu-ne templul sufletului de întinarea morală.”[4]
„Oamenii nu au intrat în locul sfânt, unde Isus a mers spre a face ispășire pentru copiii Săi. Pentru a înțelege adevărurile pentru timpul acesta, avem nevoie de Duhul Sfânt, dar în biserici este secetă spirituală […].
În fiecare biserică ar trebui să fie ținute adunări de rugăciune solemne și să aibă loc o cercetare stăruitoare a Cuvântului pentru a cunoaște adevărul. Luați făgăduințele lui Dumnezeu și cereți lui Dumnezeu cu o credință vie revărsarea Duhului Său. Când Duhul Sfânt va fi revărsat asupra noastră, vom extrage învățături pline de măduvă și grăsime în Cuvântul lui Dumnezeu […]. Oamenii trebuie să înainteze pe calea datoriei de la lumină la o lumină mai mare, deoarece lumina nefolosită devine întuneric și un mijloc de a aduna asupra lor mânia din ziua răzbunării […].
Când bisericile ajung vii și lucrătoare, Duhul Sfânt va fi dat ca răspuns la rugăciunea lor sinceră […]. Biblia va fi considerată ca fiind o carte din cer […]. Atunci, ferestrele cerului vor fi deschise pentru revărsarea ploii târzii. Urmașii lui Hristos vor fi uniți în dragoste […].
Dumnezeu i-a dat poporului Său lumina unor adevăruri mari și solemne. El le-a descoperit tainele mântuirii, iar dacă aceste adevăruri nu sunt folosite, favoarea lui Dumnezeu va fi retrasă.”[5]
Ellen White a simțit urgența timpului. Din nefericire, în timp ce tot cerul era ocupat, căutând să pregătească biserica pentru a-i vesti lumii marea strigare, frații aflați la centrul lucrării erau implicați în controverse cu privire la ceea ce [319] considerau ei a fi o învățătură periculoasă. Ca rezultat al unei înțelegeri mai profunde a curățirii sanctuarului, Jones și Waggoner ajunseseră să vadă cele două legăminte într-o lumină diferită de concepția obișnuită.[6] Acest fapt a dat naștere unor îngrijorări mari în mijlocul multor frați.
Institutul pastoral care a început în noiembrie 1889, unde A. T. Jones a predat religie și istorie în primele două luni, tocmai se încheiase. Când Waggoner a început să lucreze în semestrul următor de trei luni, predând limba ebraică, istorie bisericească și religie, controversa a izbucnit din nou.[7] Waggoner predase din cartea lui Isaia, dar s-a hotărât să se ocupe de subiectul celor două legăminte. Este posibil ca schimbarea de planuri să fi fost rezultatul întrebărilor cu privire la legăminte, care au apărut din cauza studiului trimestrial al școlii de Sabat, al cărui autor era el. În orice caz, schimbarea de planuri a lui Waggoner a fost modificată rapid.
Deși s-a scris mult despre controversa cu privire la legea din Galateni, care a avut loc la conferința de la Minneapolis, controversa cu privire la legăminte a avut probabil o semnificație chiar și mai mare. Pentru ambele părți implicate, legea din Galateni și cele două legăminte erau strâns legate și, ca urmare, acceptarea unei anumite concepții cu privire la primul subiect făcea necesară acceptarea concepției corespunzătoare cu privire la cel de-al doilea.
Waggoner menționase legămintele în seria lui de articole din Signs of the Times, care a durat timp de nouă săptămâni în vara anului 1886. Butler a răspuns, publicându-și cartea The Law in the Book of Galatians, determinând o controversă și mai mare la Conferința Generală din 1886. Răspunsul lui Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, a fost distribuit la conferința de la Minneapolis. Problema principală în acel punct a fost identificarea legii despre care se vorbea în Galateni, capitolul 3, dar argumentele principale au dat pe față că amândoi tratau și subiectul legămintelor.
În timpul prezentărilor de la Minneapolis, Waggoner a petrecut un timp ocupându-se de legăminte. Vineri, 19 octombrie 1888, el a comparat pasaje biblice din Fapte, Romani și Galateni capitolele 2 și 3. În conformitate cu Daily Bulletin, „scopul lui a fost de a arăta [320] că adevăratul punct al controversei era îndreptățirea prin credința în Hristos, credință care este considerată neprihănire în dreptul nostru, așa cum a fost în dreptul lui Avraam. Legământul și făgăduințele date lui Avraam constituie legământul și făgăduințele care ne sunt date nouă.[8] William C. White a notat că Waggoner compara „legământul cu Avraam cu a doilea [sau noul] legământ. Ele sunt unul și același”[9]. În următoarea duminică dimineața, a opta prezentare a lui Waggoner a fost intitulată „Cele două legăminte și relația lor cu legea”[10]. Este destul de posibil ca Waggoner să fi ales Galateni 4 pe baza răspunsului lui J. H. Morrison și să fi vorbit despre alegoria referitoare la Sara și Agar, susținând că vechiul legământ, simbolizat prin Agar, este o condiție a mântuirii prin fapte, care nu a fost limitat la dispensațiunea Vechiului Testament. Din același motiv, noul legământ, simbolizat prin Sara, reprezintă mântuirea prin credința în Hristos, care a fost accesibilă atât în timpul Vechiului Testament, cât și în zilele noastre. Waggoner a exprimat întotdeauna cu claritate că nu erau două dispensațiuni (mântuiți prin fapte în Vechiul Testament și mântuiți prin credință în Noul Testament), ci mântuirea a fost întotdeauna prin credința în Hristos. Problema nu era legată de timp, ci de starea inimii.
J. H. Morrison a răspuns la prezentările lui Waggoner, pretinzând că „noi am crezut întotdeauna în «îndreptățirea prin credință» și eram copiii femeii libere”. Aceasta era în mod clar o aluzie la alegoria legământului din Galateni.[11]
Deși nu avem transcrierea prezentărilor ținute de Waggoner la Minneapolis, știm care era poziția lui cu privire la legăminte. Cartea lui, Glad Tidings (Vești bune), a fost bazată pe notele predicilor lui, pe care le-a scris soția sa la conferința din 1888.[12]* De asemenea, el și-a publicat opiniile atât în Bible Readings, cât și în Senior Sabbath School Quarterly, la începutul anului 1889, și a vorbit pe larg despre legăminte la institutul pastoral din 1890, care, în conformitate cu Dan Jones, a fost „asemănător celor prezentate la Minneapolis”.[13]
Ellen White a notat că, în timpul primăverii din 1889, a participat la adunarea „în care fratele A. T. Jones a prezentat subiectul celor două legăminte”. Este clar că unii frați nu erau de acord cu concepția lui Jones, deoarece ea adaugă: „Nu am fost mulțumită de spiritul pe care l-a manifestat fratele Underwood. El părea să pună întrebări, dar nu pentru a obține lumină, ci pentru a aduce confuzie și încurcături prin întrebări pe care nu le credea nici el însuși.”[14] [321]
De asemenea, nu suntem lăsați cu nicio îndoială în legătură cu poziția lui G. I. Butler, Uriah Smith, R. C. Porter și Dan Jones cu privire la legăminte. Toți acești oameni erau în dezacord cu Jones și Waggoner în anumite puncte și făceau cunoscut acest lucru în mod public.[15] Smith scrisese două serii de articole despre legăminte în 1887; una în Review și cealaltă în Bible Echo.[16] Smith, de asemenea, a publicat cartea The Two Covenants în aceeași perioadă.[17] Atât Porter, cât și Smith țineau cuvântări la institutul pastoral din 1890, iar acestea au fost scrise și există în zilele noastre. Dan Jones, de asemenea, a avut mult de spus despre legăminte, în corespondența lui din prima parte a anului 1890.[18]*
Totuși, care a fost motivul atâtor controverse? Care au fost deosebirile de opinie susținute în legătură cu acest subiect? Așa cum am menționat înainte, Jones și Waggoner înțelegeau că legea din Galateni avea legătură cu legămintele care, la rândul lor, erau o parte intrinsecă a doctrinei îndreptățirii prin credință. Cei care se împotriveau lui Jones și Waggoner nu considerau că era o legătură prea mare între legăminte și îndreptățirea prin credință. Cu toții pretindeau a crede în îndreptățirea prin credință și credeau că Jones și Waggoner exagerau, folosind „o doctrină mult lăudată” pentru a-și promova ideile cu privire la legea din Galateni și subiectul legămintelor.[19]
Mai întâi, este important să stabilim care au fost punctele de acord reciproc. Ambele partide credeau că omul trebuia să păzească toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv Sabatul zilei a șaptea și că termenii ambelor legăminte cereau acest lucru. Problema era legată mai mult de modul în care omul urma să păzească poruncile. Ambele partide erau de acord că Dumnezeu făcuse cu Avraam un legământ care definea termenii mântuirii până la sfârșitul timpului. Ambele înțelegeau că legămintele fuseseră făcute cu Israel, și nu cu neamurile. Niciuna dintre partide nu declara că Dumnezeu făcuse o greșeală în vreunul dintre legăminte. Ambele credeau că Dumnezeu dorea să aibă un popor care Îl va reprezenta corect [322] pe acest pământ și care va fi baza pentru evanghelizarea tuturor națiunilor. Așa spunea Waggoner: „Dar oare va fi vreodată pe pământ un popor care va atinge acea desăvârșire a caracterului? Într-adevăr, va fi […]. Când va veni Domnul, va exista un grup care va fi găsit «desăvârșit în El» […]. Solia îngerului al treilea este aceea care va săvârși această lucrare în inima oamenilor și pentru a pregăti un astfel de grup.”[20]
Deși, în conformitate cu declarațiile ambelor partide, se poate spune că a fost un acord reciproc asupra acestor puncte, oponenții lui Jones și Waggoner întrebau adesea dacă ei credeau cu adevărat ce predicau și dacă doctrina lor nu submina, de fapt, tocmai pozițiile pe care pretindeau că le susțin. Mulți dintre frați considerau că Jones și Waggoner prezentau doctrine care conduceau la aceleași concluzii la care ajungeau dispensaționaliștii – cele zece porunci fuseseră desființate și, ca urmare, duminica era ziua cea nouă de închinare. Pe de altă parte, Jones și Waggoner au sugerat că frații nu își bazaseră propria doctrină pe o exegeză biblică temeinică, ci pe un raționament alcătuit numai pentru a contracara poziția adoptată de dispensaționaliști. Când citim remarcile introductive ale lui Uriah Smith în lucrarea sa, The Two Covenants, este clar că aceasta a fost în realitate situația:
„Subiectul legămintelor devine o temă deosebit de interesantă pentru adventiștii de ziua a șaptea din acest timp, deoarece tocmai acum este considerată a fi un punct preferat de atac pentru cei care se împotrivesc doctrinei continuității celor zece porunci și obligației de a păzi Sabatul de la început. În efortul lor inutil de a-l răsturna, după ce au epuizat alte surse de împotrivire teoretică față de Sabat, ei declară acum că găsesc în doctrina legămintelor dovezi concludente că cele zece porunci au fost înlocuite de ceva mai bun […]. Pe scurt, ei declară astfel: Cele zece porunci au constituit primul sau vechiul legământ, dar legământul acela a fost greșit și a fost desființat.”[21]
Galateni 3:19 a fost citat adesea de dispensaționaliști pentru a dovedi că cele zece porunci au fost adăugate pe Muntele Sinai și au fost obligatorii numai până când a venit Hristos (sămânța): „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânța», căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.” Apoi este citat Galateni 3:24 ca dovadă finală care afirmă că poruncile nu mai erau obligatorii de la moartea lui Hristos: „Astfel, [323] Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință.” Se afirma că creștinii erau acum îndreptățiți prin credință, și nu prin lege.
Ca răspuns la astfel de învățături, adventiștii, aflați sub conducerea lui Uriah Smith, G. I. Butler și alții, susțineau o concepție cu privire la legăminte, despre care considerau că răspundea la toate obiecțiunile din partea lumii creștine.[22]* Smith susținea că, în realitate, era un singur plan, doar un legământ pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam și care se desfășura în două etape, vechiul și noul legământ. „Pentru a împlini făgăduința făcută lui Avraam, au fost necesare două etape, două dispensațiuni, iar El comunica aceeași idee în fiecare dintre acestea.”[23]* Prima etapă sau dispensațiune a fost aceea a vechiului legământ, când Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel la Muntele Sinai. Acolo, poporul a făgăduit că va păzi cele zece porunci și orice altceva cerea Domnul: „Prin propriile cuvinte, ei au semnat în alb tot ce urma să le dea Domnul, iar Domnul putea să completeze tot ce dorea și orice ar fi completat avea să facă parte din legământul cu care ei fuseseră de acord.” Ca urmare, Dumnezeu a instituit legea ceremonială și serviciul din sanctuar „pentru ca nelegiuirea să abunde”. Aceasta a fost singura lege la care se făcea referire în Galateni, îndrumătorul care conducea la Hristos, însăși esența și miezul vechiului legământ.[24]
Uriah Smith a definit termenul „legământ”, citând din dicționarul Webster, care declara că un legământ era „un acord reciproc între două sau mai multe persoane ori părți, în scris și sub sigiliu, pentru a face sau pentru a se abține de la un act sau lucru; un contract; o prevedere”. Astfel, vechiul legământ făcut la Sinai a fost „un acord reciproc și oficial între Dumnezeu și Israel, pe baza unor făgăduințe reciproce […]. Poporul a spus: Vom păzi legea lui Dumnezeu [atât morală, cât și ceremonială]. Dumnezeu a zis: Ca urmare, vă voi face o împărăție de preoți […]. Acesta a fost legământul sau acordul reciproc dintre ei”. A doua definiție dată de Webster termenului legământ – „o scriere care conținea termenii acordului dintre două părți” – a fost folosită pentru a explica motivul pentru care cele zece porunci sunt numite legământ; „ele au fost pur și simplu baza acelui acord”, dar nu legământul propriu-zis.[25]* [324]
Uriah Smith a înțeles că erau „trei lucruri pe care Dumnezeu urma să le îndeplinească atunci când a făcut acest [vechi] legământ”. Mai întâi, urma „să împlinească partea care era conținută la data aceea în făgăduința făcută lui Avraam”. Adică, făgăduința făcută lui Avraam a fost că „sămânța lui literală”, copiii lui Israel, avea să ocupe Canaanul. În al doilea rând, Dumnezeu urma să aibă „un popor sfânt prin care să-Și poată face cunoscut Numele”. În al treilea rând, poporul urma să fie apărat „de națiunile din jurul lui” printr-un „sistem de ceremonii și prin acel sistem de închinare care îi aducea laolaltă într-un singur loc” și, astfel, „când urma să vină sămânța, Hristos, genealogia Lui avea să fie cunoscută fără niciun spirit de îndoială, ca venind din mijlocul iudeilor, până la Avraam”. Smith susținea că făgăduințele făcute lui Avraam, care aparțineau de prima etapă, așa cum o numea Smith, au fost „asigurate prin [vechiul] legământ”, când „Israel a fost pus în posesia țării, în conformitate cu făgăduința lui Dumnezeu”[26].
Uriah Smith a susținut că greșeala din vechiul legământ nu Îi aparținea lui Dumnezeu sau în mod necesar oamenilor, ci se afla în făgăduințe, deoarece acelea „au fost cele mai bune făgăduințe pe care Dumnezeu a putut să le facă la data respectivă”. Problema a fost că vechiul legământ „nu era în stare să ducă întreaga situație până la împlinirea finală”, deoarece „nu a avut jertfele corecte, ci sângele animalelor”. Astfel, când Hristos a venit pe pământ, vechiul legământ al legilor ceremoniale a fost desființat, iar în locul lui a fost instituit noul legământ, prin jertfa lui Hristos, care era sămânța ce trebuia să vină. Noul legământ a completat lipsa vechiului, oferind o jertfă care putea să înlăture păcatul. Smith a explicat alegoria lui Pavel din Galateni capitolul 4, sugerând că vechiul legământ „a dus la robie”, numai când iudeii au dorit să continue practicarea circumciziunii și păzirea legii ceremoniale. Pentru că „nu au crezut în Hristos […], iudeii, sămânța literală, au corespuns lui Ismael, iar Hristos, adevărata sămânță, i-a corespuns lui Isaac”[27].
De fapt, majoritatea explicațiilor lui Smith au avut un singur scop, și anume de a convinge lumea creștină că vechiul legământ a fost legea ceremonială – singura lege despre care vorbea epistola către galateni – și că cele zece porunci încă erau obligatorii, inclusiv Sabatul. [325]
Prin contrast, modul în care Jones și Waggoner înțelegeau cele două legăminte nu se baza pe opinii formate într-o încercare de a combate acuzațiile false venite din partea lumii creștine – și anume că cele zece porunci au fost desființate – ci mai degrabă pe o înțelegere a evangheliei veșnice care străbătea întreaga Biblie. Ei nu înțelegeau cele două legăminte ca reprezentând două dispensațiuni sau două perioade – Vechiul și Noul Testament, ci mai degrabă ca reprezentând starea inimii, indiferent de perioada în care trăise o persoană. Omul poate astăzi să se afle sub vechiul legământ la fel cum au fost oamenii de la Muntele Sinai. Waggoner a crezut că al doilea sau noul legământ „a existat înainte de legământul făcut la Sinai” și că, de fapt, „al doilea legământ a existat sub toate aspectele cu mult timp înainte de primul [sau vechiul] legământ, încă din zilele lui Adam”. În vremea aceea a fost „dezvoltat planul de mântuire”.[28]*
Legământul și făgăduința făcută lui Avraam erau unul și același lucru. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam și tuturor popoarelor prin el („tuturor familiilor pământului”) că le va da întregul pământ, înnoit, după ce îi va elibera de blestem. Această făgăduință cuprindea viața veșnică și faptul de a-i face neprihăniți pe toți cei care credeau, deoarece pentru a moșteni țara era necesar ca omul să fie neprihănit. Acest legământ veșnic „a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos, Galateni 3:17 […] printr-un jurământ adăugat făgăduinței. Aceste «două lucruri neschimbătoare, pentru că Dumnezeu nu putea să mintă», au făcut ca jertfa lui Hristos să fie la fel de eficace în zilele lui Avraam și Moise, precum este acum”. Dumnezeu S-a pus pe Sine însuși și propria existență ca garanție pentru mântuirea noastră în Isus Hristos; viața Sa pentru viața noastră.[29]
Spre deosebire de Smith și Butler, care defineau cuvântul „legământ” folosind doar dicționarul Webster, Waggoner considera că „niciuna din definițiile aflate în Webster nu era suficient de amplă pentru a cuprinde toate semnificațiile cuvântului în Biblie […]. Acesta este doar încă un exemplu al imposibilității unei comparații perfecte între lucrurile divine și cele omenești”. „Punctul principal este acela de a înțelege exact semnificația cuvântului în fiecare dintre locurile în care apare, iar Scripturile însele ne ajută să facem acest lucru cu ușurință”. Prin urmare, Jones și Waggoner îi îngăduiau Bibliei să își definească proprii termeni. [326]
De exemplu, „în Geneza 9:6-16, cuvântul «legământ» este folosit cu referire la o făgăduință a lui Dumnezeu [făcută fiecărui animal de pe pământ], făcută fără nicio condiție explicită sau implicită”.[30]*
În același fel, „legământul cel veșnic” făcut cu Avraam nu a fost un contract, în sensul în care două părți fac o înțelegere reciprocă – a fost făgăduința lui Dumnezeu către Avraam și răspunsul lui Avraam prin credință. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Avraam a oferit mai mult decât un consimțământ intelectual. El a prețuit făgăduințele lui Dumnezeu și, în acest sens, a păzit legământul cu Dumnezeu, devenind astfel tatăl tuturor celor ce cred (Romani 4:11). „Noul legământ”, sau „al doilea legământ”, a fost în realitate același legământ pe care Dumnezeu îl făcuse deja cu Avraam. A fost numit astfel, numai pentru că a fost al doilea legământ făcut cu Israel ca națiune și a fost nou pentru ei, spre deosebire de vechiul legământ. „Nu există nicio binecuvântare care poate fi obținută în virtutea celui de-al doilea legământ și care să nu-i fi fost făgăduită și lui Avraam. Iar noi, cei cu care este făcut al doilea legământ, putem să împărtășim moștenirea făgăduită numai celor ce sunt copii ai lui Avraam (Galateni 3:29); toți cei care au credință sunt copii ai lui Avraam.”[31]
Dar ce putem spune despre primul legământ? De ce a intrat Dumnezeu într-un legământ cu Israel, diferit de legământul făcut cu Avraam? Waggoner a explicat că, în conformitate cu Exodul 6:2-8, Dumnezeu a propus să elibereze poporul Israel din robia egipteană, ca împlinire a legământului făcut cu Avraam. Când i-a adus la poalele Muntelui Sinai, El le-a amintit ce făcuse cu egiptenii și cum îi purtase pe aripi de vultur. Dumnezeu a dorit ca poporul să intre în același legământ al credinței, pe care îl făcuse cu Avraam, dar poporul nu a avut încredere în El la Marea Roșie, nici când a primit mana și nici la apele de la Meriba (psalmul 106). Așadar, la Muntele Sinai, Domnul i-a pus din nou la încercare, referindu-se la legământul făcut cu Avraam cu mult timp în urmă, și i-a îndemnat să-l păzească, asigurându-i cu privire la rezultate. „Legământul cu Avraam […] a fost un legământ al credinței, iar ei puteau să-l păzească pur și simplu prin păstrarea credinței. Dumnezeu nu le-a cerut să intre într-un alt legământ cu El, ci doar să accepte legământul Său de pace. Răspunsul potrivit din partea poporului – a scris Waggoner – ar fi trebuit să fie «Amin, așa să fie, Doamne, facă-se după voia Ta.»” În schimb, poporul a răspuns [327] făcând el însuși o făgăduință: „«Vom face tot ce a spus Domnul»” (Exodul 19:8).[32]* Nu este de mirare că Dumnezeu a răspuns cu o mare dorință în inimă: „O! de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiți pe vecie, ei și copiii lor!” (Deuteronomul 5:29).
Waggoner a spus clar de câteva ori că „în primul legământ, oamenii au făgăduit că vor păzi toate poruncile lui Dumnezeu, pentru a fi vrednici de un loc în împărăția Sa. Aceasta a fost o făgăduință de a se face singuri neprihăniți, deoarece Dumnezeu nu le-a făgăduit că îi va ajuta”.[33]* „Primul legământ a fost pur și simplu următorul: o făgăduință din partea oamenilor că vor păzi legea Sa sfântă și o declarație din partea lui Dumnezeu, cu privire la rezultatele care vor urma ascultării de El.” Din nou, „făgăduințele vechiului legământ au fost în realitate în întregime din partea oamenilor […]. Primul legământ a fost o făgăduință din partea oamenilor care au spus că se vor face singuri sfinți. Totuși, ei nu au putut să facă acest lucru”[34]*. Oamenii și-au asumat responsabilitatea de a săvârși lucrările lui Dumnezeu, dovedind o lipsă de prețuire a măreției și sfințeniei Sale. Oamenii încearcă să-și întemeieze propria neprihănire și refuză să se supună neprihănirii lui Dumnezeu, numai atunci când nu cunosc neprihănirea lui Dumnezeu. Făgăduințele lor sunt lipsite de valoare, deoarece ei nu au puterea de a le împlini, și totuși Israel a repetat făgăduința de două ori (Exodul 24:3, 7).
Ca rezultat al necredinței lui Israel, Domnul a urmat un plan alternativ și S-a coborât la nivelul poporului. El a coborât pe Muntele Sinai în mijlocul focului, fulgerelor și al cutremurului, determinându-i pe oameni să tremure, când a rostit cuvintele celor zece porunci, dar nu făcuse niciunul din aceste lucruri cu Avraam, în inima căruia scrisese aceleași zece porunci. Deși legea morală „fusese cunoscută încă de la creațiune”, Waggoner a văzut-o ca fiind legea „adăugată” și „îndrumătorul” care trebuia să ne conducă la Hristos, așa cum spunea în Galateni 3:19, 24.[35]*
Waggoner a recunoscut că „legea lui Dumnezeu – denumită legământul Său – a fost temeiul [vechiului] legământ între El și Israel”. Totuși, Waggoner a spus cu claritate că cele zece porunci erau „antedatate” sau erau deja existente înainte de a fi rostite pe Sinai și, ca urmare, erau „întru totul deosebite de tranzacția de la Horeb”. [328] Deși rezultatul dorit al ambelor legăminte a fost același – păzirea poruncilor lui Dumnezeu – acest lucru nu putea să aibă loc, deoarece legământul era bazat pe făgăduințele omului. În consecință, scopul celor zece porunci a fost acela de a îndrepta „mintea oamenilor spre legământul avraamic, care a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos”. Acesta a fost scopul legii întotdeauna: „Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoșilor, atât acum, cât și în zilele lui Moise, este: legea a fost dată în mod insistent omului pentru a produce convingerea de păcat și, astfel, pentru a-l determina pe cel păcătos să caute libertatea […] care i-a fost oferită cu mult timp în urmă, dar cel păcătos nu a vrut să asculte oferta […] și să caute să trăiască o viață neprihănită prin credința în Hristos.”[36]
Spre deosebire de Smith și Butler, care susțineau că legea ceremonială era vechiul legământ, Waggoner credea că „«rânduielile serviciilor divine» nu făceau parte din primul legământ. Dacă ar fi făcut parte, ar fi trebuit să fie menționate în acel legământ, dar nu au fost. Ele au avut legătură cu el, dar nu au făcut parte din el. Ele au fost pur și simplu mijloacele prin care oamenii recunoșteau dreptatea condamnării lor la moarte pentru călcarea legii pe care făgăduiseră să o păzească, precum și credința lor în Mijlocitorul noului legământ”[37].
Waggoner considera că poziția lui Butler părea „să implice că, înainte de prima venire, oamenii se apropiau de Dumnezeu prin intermediul legii ceremoniale, iar după aceea s-au apropiat de El prin Mesia”. Waggoner răspundea la ideea lui Butler care spusese că „în așa-zisa dispensațiune iudaică, iertarea păcatelor a fost doar figurativă […], nu a fost nicio iertare reală până la Hristos, când a fost oferită adevărata Jertfă”. Butler, de asemenea, formulase prevederi cu privire la Hristos, care se refereau în exclusivitate la iudeii aflați sub legea ceremonială.[38]*
Pe de altă parte, Waggoner credea că „toate nelegiuirile săvârșite sub acel legământ, care erau iertate, erau iertate în virtutea celui de-al doilea legământ, al cărui mijlocitor este Hristos. Chiar dacă sângele lui Hristos nu a fost vărsat decât cu sute de ani după ce a fost făcut primul legământ, păcatele au fost iertate ori de câte ori au fost mărturisite”, pe baza „legământului avraamic pe care Dumnezeu l-a confirmat în Hristos”, care fusese înjunghiat încă de la întemeierea lumii. „Dacă primul legământ ar fi conținut iertarea și făgăduința ajutorului divin, nu ar fost nevoie de niciun alt legământ.”[39] [329]
De asemenea, Waggoner a protestat împotriva exclusivismului concepției lui Butler: „[Hristos] nu îi mântuiește pe cei care nu erau incluși în condiția pusă de El. Având în vedere că numai iudeii erau supuși legii ceremoniale, teoria voastră ar însemna că El a venit să-i mântuiască numai pe iudei. Eu mă bucur că interpretarea corespunzătoare nu ne obligă să limităm planul de mântuire în acest fel. Hristos a murit pentru toți oamenii; toți oamenii s-au aflat sub condamnarea legii lui Dumnezeu, și ca urmare El a fost pus sub condamnarea ei. Prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toți oamenii [Evrei 2:9].”[40]
Waggoner nu a crezut, asemenea lui Smith, că vechiul legământ a fost greșit din cauză că făgăduințele se refereau la sistemul ceremonial, ci din cauză că făgăduințele acelui legământ au fost făcute de oameni. Israel nu prețuise suficient legământul cel veșnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, iar în ciuda a tot ce făcuse Dumnezeu pentru izraeliți, ei s-au încumetat să-și asume responsabilitatea propriei mântuiri. În felul acesta, ei au intrat într-un legământ care „ducea la robia” despre care vorbește alegoria cu privire la Sara și Agar din Galateni 4: „Există un contrast izbitor între vechiul legământ, care includea pedepse cu moartea, și noul legământ, care includea Duhul de viață […]. Noi nu suntem îndrumați spre Muntele Sinai, pentru a ne încrede în lege în vederea neprihănirii, deoarece aceasta conține pentru noi doar blesteme, nici spre vechiul legământ, care include pedeapsa cu moartea, ci spre Muntele Sion, unde putem găsi legea Duhului de viață în Hristos Isus, mijlocitorul noului legământ, și putem găsi pace și ajutor „nespus mai mult decât tot ce putem cere sau gândi”.[41]*
În cele din urmă, spre deosebire de Smith și Butler – care au crezut că făgăduințele făcute lui Avraam și „seminței” lui, menționate în Geneza 15 și 17, au fost împlinite în dispensațiunea vechiului legământ, prin faptul că Israel a intrat în posesia Canaanului – Waggoner a crezut că făgăduința nepieritoare făcută lui Avraam a fost cu privire la pământul cel nou. Făgăduința nu va fi împlinită pe deplin până când sămânța ei, care a fost Hristos, nu va intra în posesia moștenirii făgăduite, la a doua venire. Galateni 3:19 spune: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânța», căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.” Părerea lui Waggoner a fost că „la venirea la care se face referire, sămânța va primi moștenirea făgăduită […]. Hristos nu a primit-o, deoarece noi suntem [330] împreună moștenitori cu El, iar când o va primi, Avraam și toți cei care sunt copiii săi prin credință o vor primi și ei […]. În versetul 19 nu sunt multe făgăduințe la care se face referire, ci doar una singură – moștenirea –, iar acea moștenire făgăduită va fi primită la cea de a doua venire a lui Hristos, și nu înainte”[42]*.
Când comparăm aceste două concepții despre legăminte, nu este greu să înțelegem cât de ușor putea să apară tensiunea. Institutul pastoral a devenit următorul teren de luptă, unde lumina avansată s-a întâlnit cu întunericul tradiției și necredinței.
[1]. Ellen G. White, „The Need of Complete Consecration”, Review and Herald, 21 ianuarie 1890, p. 33.
[2]. Ellen G. White, „The Lord Must be Our Light”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 49.
[3]. Ellen G White, „The Relation of Christ to the Law is not Understood”, Review and Herald, 4 februarie 1890, pp. 65, 66.
[4]. Ellen G. White, „The Danger of Talking Doubt”, Review and Herald, 11 februarie 1890, p. 81.
[5]. Ellen G. White, „Need of Earnestness in the Cause of God”, Review and Herald, 25 februarie 1890, pp. 113, 114.
[6]. Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner, (Graduate Thesis, Loma Linda University, 1985), pp. 12, 38.
[7]. Arthur L. White, The Lonely Years, p. 454.
[8]. „Third Day’s Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 21 octombrie 1888, în Manuscripts and Memories, p. 361.
[9]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie 1888, în Manuscripts and Memories, p. 424.
[10]. „Sabbath Disclosures”, St. Paul Pioneer Press, 22 octombrie 1888, p. 6, în Manuscripts and Memories, p. 582.
[11]. R. T. Nash, „An Eye Witness Account”, p. 2, în Manuscripts and Memories, p. 352.
[12]. Jessie F. Moser-Waggoner către L. E. Froom, 16 aprilie 1930; aflat în LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, pp. 189, 200-201, 243, 260. Vezi, de asemenea, capitolul 4, nota de subsol 4.
[13]. Dan T. Jones către S. N. Haskell, [martie] 1890 (colecție de scrisori, p. 910). Vezi, de asemenea, Timotei Crosby, „Ellen G. White and the Law in Galatians: A Study in the Dynamics of Present Truth”, manuscris nepublicat; în Document file, 61a, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.; Clinton Wahlen, „What Did E. J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, Winter 1988, pp. 22-37.
[14]. Ellen G. White, Manuscrisul 19, „File de jurnal”, 5 martie 1889, în Materialele 1888, p. 272.
[15]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; Uriah Smith către L. F. Trubey, 11 februarie 1902, în Manuscripts and Memories, pp. 154, 312.
[16]. Uriah Smith, „God’s Covenants with Men”, Review and Herald, 13, 20, 27 septembrie, 11, 25 octombrie, 1, 20 noiembrie 1887, pp. 584, 600-601, 617-618, 632-633, 664-665, 680; „The Two Covenants”, Bible Echo and Signs of the Times, noiembrie, decembrie 1887, pp. 162-163, 178-179, ianuarie, februarie, martie 1888, pp. 2-3, 22, 34-35.
[17]. Uriah Smith, The Two Covenants (Battle Creek, MI: Review and Herald, f.d.).
[18]. „Remarks of Eld. R. C. Porter at the Ministers’ Bible School”, 24 februarie 1890, și „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Comentariile lui Dan Jones vor fi prezentate pe parcursul acestui capitol.
[19]. E. J. Waggoner, The Gospel in Galatians, p. 70 și A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921, în Manuscripts and Memories, pp. 65, 327.
[20]. E. J. Waggoner, „Truth and its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie 1888, p. 790.
[21]. Uriah Smith, The Two Covenants, p. 3.
[22]. Totuși, destul de ciudat, Waggoner „i-a acuzat” pe bună dreptate pe „conducătorii de la Conferința Generală, pentru că susțineau [în mod implicit] concepția lui [D. M.] Canright cu privire la legăminte”. Canright se despărțise recent de biserică, și „nu mai credea că cele zece porunci erau obligatorii pentru creștini. El renunțase la lege, Sabat, solii, sanctuar, poziția noastră cu privire la Statele Unite în profeție, mărturii, reforma sănătății, rânduiala actului umilinței, și nu credea că papalitatea schimbase Sabatul’” (Dan T. Jones către G. I. Butler, 13 februarie 1890. Vezi, de asemenea, Arthur L. White, The Lonely Years, p. 360).
[23]. R. C. Porter era de acord cu Smith. Într-o predică despre legăminte, el a declarat de cel puțin zece ori că legământul avraamic cuprindea atât vechiul, cât și noul legământ: „Legământul avraamic este legământul cel veșnic, iar cele două legăminte sunt doar mijloacele de împlinire ale acelui plan în veacuri diferite.” De asemenea, el credea că vechiul legământ a împlinit făgăduințele făcute lui Avraam, prin sămânța lui literală (Israel) în țara Canaanului, iar noul legământ urma a fi împlinit într-un sens spiritual și în Canaanul ceresc prin sămânța literală, Hristos (Remarcile lui R. C. Porter la școala biblică a pastorilor, 24 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea).
[24]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie 1890, p. 5, 10, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[25]. Uriah Smith, The Two Covenants, pp. 5-9. Această explicație oferită de Smith nu a reușit să contrazică afirmația că cele zece porunci constituiau vechiul legământ și fuseseră anulate la cruce.
[26]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie 1890, pp. 15,16, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[27]. Ibidem, pp. 16, 22
[28]. E. J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. Co., 1889), p. 316. A. T. Jones era pe deplin de acord cu Waggoner asupra legămintelor, dar majoritatea articolelor lui legate de acest subiect, existente în prezent, au fost scrise după institutul pastoral din 1890. Deși Jones nu este citat în această secțiune a capitolului, vom face referiri la locurile în care a exprimat idei similare ideilor lui Waggoner. Când a fost editor al Review and Herald (1897-1901), el a scris o serie săptămânală de articole despre cartea Galateni, pe o durată de șaisprezece luni, din iulie 1899, până în noiembrie 1900. În această serie, cele mai interesante sunt articolele lui Jones cu privire la Galateni 4, intitulate „The Two Covenants”, publicate pe parcursul a 9 săptămâni, din 29 mai, până în 31 iulie 1900. Întreaga serie a fost compilată și este disponibilă sub formă de carte („Studies in Galatians, A. T. Jones” [Payson, AZ: Leaves-of-Autumn Books, retipărită 1999], [cartea este disponibilă în aplicația 1888 Minneapolis sub titlul Evanghelia veșnică (n.ed.)]). Articolele pot fi găsite și pe Ellen G. White Writings Comprehensive Research Edition CD (2008), care poate fi obținut la oricare centru de carte adventist sau de la White Estate [sau pe site-ul writings.org și în aplicația EGW Writings 2 (n.ed.)].
[29]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, majori, 4 ianuarie - 29 martie 1890, (Oakland, Calif.: Pacific Press Pub. Co., 1889), p. 6; de asemenea, „Lecția 20 – Evrei 9:8-14 (Sabat, 15 februarie)”, Review and Herald, 4 februarie 1890, p. 78.
[30]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 8-9; de asemenea, „Lecția 15 – Evrei 8:2-6 (Sabat, 11 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14. Ediția din 1888 a Bible Readings prezintă concepția lui Smith și Butler cu privire la vechiul legământ, folosind dicționarul Webster pentru a defini termenul. Când a editat ediția din 1889 a Bible Readings, Waggoner nu a înlăturat definiția din Webster, ci a explicat-o în notele și referințele sale, arătând că el își întemeia interpretarea pe Biblie, și nu pe Webster. Când a rescris studiile școlii de Sabat din 1889, Waggoner a lăsat din nou în lecții cele două definiții principale din Webster, dar a spus cu claritate că niciuna dintre definiții nu era suficient de amplă pentru a cuprinde toate sensurile în care era folosit cuvântul în diferite locuri din Biblie. În propriile articole, Waggoner nu a folosit niciodată Webster pentru a defini cuvântul „legământ”. A. T. Jones a exprimat gânduri similare despre legăminte în articolul său „Through the Bible. The Rainbow and Its Meaning – II”, The Medical Missionary, 16 septembrie 1908, pp. 745-747.
[31]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p. 20; de asemenea, „Lecția 18 – Evrei 8:6-13 (Sabat, 1 februarie)”, Review and Herald, 21 ianuarie 1890, p. 45.
[32]. E. J. Waggoner, „The Promises to Israel: The Covenant of Promise”, Present Truth, 10 decembrie 1896, p. 789 [vezi E. J. Waggoner, Legământul cel veșnic, capitolul 28, în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)]. A. T. Jones a scris despre acest subiect în articolul său „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24”, Review and Herald, 10 iulie 1900, p. 441.
[33]. E. J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889), p. 314. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său, „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24, 28”, Review and Herald, 24 iulie 1900, p. 472.
[34]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 9, 11; de asemenea, „Lecția 15 – Evrei 8:2-6 (Sabat, 11 ianuarie)”, și „Lecția 16 - Evrei 8:8-13 (Sabat, 18 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său „Catholicism v. Christianity”, The Bible Echo, 24 iunie 1895, p. 195.
[35]. E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, pp. 24-26, 43-48. A. T. Jones a exprimat gânduri similare în articolele sale, „Studies in Galatians. Gal. 3:24, 25”, Review and Herald, 17 aprilie 1900, p. 249 și „Studies in Galatians. Gal. 3:24-26”, Review and Herald, 24 aprilie 1900, pp. 265-266.
[36]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 9, 26, 24; de asemenea, „Lecția 15 – Evrei 8:2-6 (Sabat, 11 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14 și „Lecția 20 – Evrei 9:8-14 (Sabat, 15 februarie)”, Review and Herald, 4 februarie 1890, p. 78 și „Lecția 19 – Evrei 9:1-7 (Sabat, 8 februarie)”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 61.
[37]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 23-24; de asemenea, „Lecția 19 – Evrei 9:1-7 (Sabat, 8 februarie)”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 61.
[38]. E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, pp. 12, 29. Vezi, de asemenea, G. I. Butler, The Law in Galatians, p. 44. A. T. Jones a exprimat preocupări similare cu privire la ideea unor dispensațiuni diferite, în articolul său, „‘Jewish’ and ‘Christian’”, American Sentinel, 23 ianuarie 1896, p. 27.
[39]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, pp. 25-26, 12, 63; de asemenea, „Lecția 20 – Evrei 9:8-14 (Sabat, 15 februarie)”, Review and Herald, 4 februarie 1890, p. 78 și „Lecția 16 – Evrei 8:8-13 (Sabat, 18 ianuarie)”, Review and Herald, 7 ianuarie 1890, p. 14.
[40]. E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, p. 63.
[41]. E. J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, majori, 5 aprilie – 28 iunie 1890, (Oakland, Calif.: Pacific Press Pub. Co., 1890), p. 3; de asemenea, „Lecția 33 – Evrei 12:18-39 (Sabat, 21 iunie)”, Review and Herald, 10 iunie 1890, p. 366. A. T. Jones a exprimat gânduri similare cu privire la Galateni 4, în articolele sale, „Spiritual Egypt – No. 4”, General Conference Daily Bulletin, 5 martie 1897, pp. 27-28; „Two Sons”, Review and Herald, 1 februarie 1898, p. 76 și „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-31”, Review and Herald, 29 mai 1900, p. 344.
[42]. E. J. Waggoner, The Gospel in Galatians, p. 39. G. I. Butler a reprezentat greșit ideea lui Waggoner cu privire la acest punct, sugerând că Waggoner declarase că „«sămânța» încă nu a venit și nu va veni până la a doua venire a lui Hristos. Ar fi greu pentru cititor să creadă cu adevărat că un credincios în Hristos ar putea să adopte o astfel de poziție, dacă nu am fi citit-o în publicația noastră îndrăgită, Signs of the Times, 29 iulie 1886” (G I. Butler, The Law in Galatians, p. 46). Waggoner a răspuns, spunând: „Dacă lucrul acesta a fost scris de către unii, ar trebui să cred că a fost o răstălmăcire intenționată, deoarece denaturează, cu siguranță, în mod îngrozitor concepția pe care am adoptat-o și publicat-o […]. Este adevărat că eu am susținut și încă susțin că venirea seminței despre care se vorbește în Galateni 3:19 înseamnă a doua venire a lui Hristos, dar nu implică faptul că Hristos nu a venit deja sau că El nu este acum sămânța” (The Gospel in the Book of Galatians, p. 37). A. T. Jones a exprimat aceleași idei cu privire la „sămânța” din Galateni 3:19, în articolul său, „Studies in Galatians. Gal. 3:19”, Review and Herald, 13 martie 1900, p. 169. Se pare că poziția lui Jones și Waggoner cu privire la „sămânță”, precum și poziția lor cu privire la legea din Galateni 3:19 le poate da un răspuns valid acelor evanghelici care susțin că cele zece porunci au fost desființate la cruce. Evanghelicii ar trebui să înțeleagă faptul legea celor zece porunci încă mai este un îndrumător care îi conduce pe oameni la Hristos, până când va veni El pentru a doua oară spre a-Și primi moștenirea. În scrierile publicate ale lui Ellen White nu se află nicio referire specifică la Galateni 3:19. Totuși, în cartea Thoughts From the Mount of Blessings (Cugetări de pe muntele fericirilor), la pagina 46, scriind în legătură cu darea legii pe Muntele Sinai, ea a declarat că „legea […] a fost dată prin mâna unui Mijlocitor” – frază care se găsește doar în Galateni 3:19. G. B. Starr vorbește despre o experiență pe care a avut-o cu Ellen White în timp ce lucra împreună cu ea în Australia: „I-am explicat că eu înțelegeam că legea [din Galateni 3:19] a fost rostită pe Muntele Sinai pentru a descoperi nelegiuirea și că «sămânța» care se referea la Isus, moștenitorul căruia I-a fost făgăduit noul pământ, așa cum este scris în versetele 16-18, iar venirea la care se face referire în versetul 19 este a doua Sa venire pentru a-Și primi moștenirea. Ea a părut a fi de acord cu acest lucru” (G. B. Starr, Fifty years with One of God’s Seers, manuscris nepublicat, pp. 26-27).