În 1884, Review and Herald a început să tipărească o publicație lunară intitulată Bible Reading Gazette, care conținea studii biblice scrise de numeroși pastori și evangheliști laici. La sfârșitul anului, cele doisprezece volume conțineau un total de 162 lecții, care au fost legate sub formă de carte și vândute de colportori pretutindeni în țară cu un succes foarte mare. Ca rezultat, Review a pregătit o serie similară de studii, scrise din nou de către diferiți autori și vândute sub numele de Bible Readings for the Home Circle. În prima ediție publicată în 1888, în secțiunea intitulată „The Two Covenants” [„Cele două legăminte”], douăzeci și opt de întrebări și răspunsuri exprimau concepțiile susținute de Uriah Smith, G. I. Butler și alții, inclusiv definiția dată de ei vechiului legământ și ideea celor două dispensațiuni.[1] [336]
La Conferința Generală din 1888, E. J. Waggoner și câțiva alții au fost solicitați să pregătească noua lucrare Bible Readings. Waggoner a pregătit un nou „studiu” cu privire la subiectul legămintelor și l-a trimis la consiliul de administrație al Review and Herald. Este destul de interesant că „studiul” său a fost acceptat și inclus în noua ediție din 1889, „fiind răspândit pretutindeni de zeci de mii”[2]. Noua ediție avea tot douăzeci și opt de întrebări și răspunsuri, dar erau diferite de cele din ediția precedentă. Waggoner înlăturase ideea a două dispensațiuni și arătase clar că vechiul legământ s-a bazat pe făgăduințele oamenilor „de a se face singuri neprihăniți”[3]. De asemenea, el a înlăturat declarația conclusivă a ediției din 1888: „Ce angajament ne luăm, când ne împărtășim cu pâinea și mustul? – De a fi loiali relației legământului nostru cu Dumnezeu.”[4] Waggoner nu era împotriva ideii de a intra în legământ cu Dumnezeu, cu condiția ca acela să fie noul legământ, bazat pe credință, nu pe făgăduințele omului.
În primăvara anului 1889, E. J. Waggoner a fost solicitat să finalizeze scrierea studiului școlii de Sabat pentru adulți, care trata epistola către evrei și urma să continue timp de trei trimestre – din octombrie 1889, până în iunie 1890. Tatăl lui, J. H. Waggoner, nu reușise să încheie această lucrare înainte de moarte, în aprilie 1889. Din cauză că se pierduseră câteva dintre lecțiile originale și pentru că E. J. Waggoner nu era de acord cu tatăl său asupra unora dintre ideile legate de legăminte, E. J. Waggoner a rescris cinci sau șase lecții, fiindu-i acordată libertatea de a scrie propriile idei. Deoarece avea multe legături cu subiectul sanctuarului și al legămintelor, epistola către evrei i-a oferit lui Waggoner ocazia de a scrie mai amplu despre concepțiile lui cu privire la subiect.
Când Waggoner a încheiat, lecțiile au fost trimise în grabă diferiților membri ai comitetului editorial, pentru revizuire. Din nefericire, numele lui Uriah Smith fusese lăsat din întâmplare în afara listei membrilor comitetului. Pentru a repara greșeala, C. H. Jones, administrator al Pacific Press, i-a trimis lui Smith un set de lecții, cu toate schimbările și adăugările. Totuși, Smith, văzând numele lui J. H. Waggoner în introducerea lecțiilor, le-a aprobat pentru publicare, fără a observa explicația lui C. H. Jones cu privire la schimbările și adăugările pe care E. J. Waggoner le făcuse în lecțiile pentru primul și al doilea trimestru din 1890. Această neglijență, probabil providențială, avea să-i producă mult necaz lui Smith și să contribuie la întețirea controversei care a urmat curând.[5] [337]
În 11 ianuarie 1890, lecțiile școlii de Sabat ajunseseră la Evrei capitolul 8, unde apostolul Pavel scrie despre noul legământ, în legătură cu Hristos și lucrarea Sa preoțească din sanctuarul ceresc. Când membrii bisericii din întreaga țară au deschis noile lor studii ale școlii de Sabat, au găsit învățătura lui Waggoner despre legăminte. Pentru mulți din Battle Creek, aceasta nu era o priveliște binevenită. Pentru Dan Jones, dirigintele școlii de Sabat la tabernacolul din Battle Creek, membru al consiliului școlii bisericii și superintendent al institutului pastoral, acesta era un motiv de îngrijorare. După ce a văzut noile lecții, care „conțineau o mare parte pe care eu nu puteam să o susțin în legătură cu subiectul legământului”, Dan Jones „s-a retras din poziția de diriginte al școlii de Sabat și a stat departe de școala [pastorală] timp de două săptămâni”.[6]
Și alții au urmat exemplul lui Dan Jones, unii stând departe de institutul pastoral, unde preda Waggoner, iar alții ridicând obiecțiuni în timpul orei școlii de Sabat. Totuși, acesta a fost doar începutul necazului, deoarece vineri, 17 ianuarie, Waggoner a anunțat că, în următoarea luni dimineața, se va ocupa de subiectul legământului într-unul dintre cursurile de la institutul pastoral. Când a aflat despre planurile lui Waggoner, Dan Jones a început imediat demersurile pentru a încerca să-l oprească.[7]
Deși mulți nu au auzit niciodată de Dan Jones, el a fost, probabil, unul dintre cei mai influenți oameni din Biserica Adventistă în a doua parte a secolului al XIX-lea. Jones a deținut multe poziții, inclusiv aceea de secretar al Conferinței Generale, membru al puternicului Comitet Executiv al Conferinței Generale, unul dintre membrii Asociației Conferinței Generale, vicepreședinte al International Tract Society, vicepreședinte și membru al Comitetului Executiv al National Religious Liberty Association, președinte al comitetului de douăzeci și unu de membri format la conferința din 1889 și membru al multor subcomitete.[8]* Din nefericire, el și-a folosit autoritatea pentru a-i influența pe alții în împotrivirea față de Jones și Waggoner. În timpul institutului pastoral el a corespondat continuu cu alți conducători ai bisericii, membri ai diferitelor comitete, cerând susținere pentru planul lui de acțiune. [338]
Dan Jones a fost atât de îngrijorat de concepțiile lui Waggoner cu privire la legăminte încât, ulterior, avea să scrie: „M-am îngrijorat și m-am frământat cu privire la acest lucru, până când m-a afectat mai mult decât o jumătate de an de muncă.”[9] Pentru a înțelege motivul acestui fapt, trebuie să înțelegem câteva aspecte legate de Biserica Adventistă din acel timp. Numărul de membri ai bisericii din întreaga lume era cu puțin peste 28.000, dintre care aproximativ 26.000 locuiau în Statele Unite. Erau numai 207 pastori hirotoniți și 158 pastori licențiați, care lucrau pentru 895 de biserici răspândite pretutindeni în țară.[10] Dintre acești 365 de lucrători, majoritatea aveau responsabilități la nivelul conferințelor locale, precum și/sau la nivelul Conferinței Generale.
Deoarece primul colegiu adventist de la Battle Creek nu fusese înființat până în 1875, majoritatea lucrătorilor nu beneficiaseră de educație pastorală oficială. Majoritatea veniseră din „diferite medii sociale – profesii, ocupații și meserii sau de la fermă” și nu avuseseră ocazia de a beneficia de multă educație.[11] Dintre cei care frecventaseră colegiile adventiste, puțini primiseră vreo educație pastorală specială sau substanțială. De exemplu, „niciuna dintre școlile adventiste contemporane nu oferea cursuri sub forma studiilor teologice sistematice. Până în 1888, singurele cursuri de religie planificate la colegiul din Battle Creek erau cursurile de istorie a Vechiului și Noului Testament din clasa a noua și a zecea, și un curs de două semestre, cu două ore pe săptămână, ținut de Uriah Smith cu privire la doctrinele bisericii. Participarea era pur voluntară”.
Într-o încercare de a revizui învățământul adventist, W. W. Prescott, secretar al departamentului pentru educație și președinte al colegiului de la Battle Creek, alcătuise un plan care prevedea ca institutele pastorale să fie „întru totul separate de colegiu”, cu scopul specific de a le oferi o educație suplimentară pastorilor care se aflau deja în activitate. Curriculumul „prevedea: Dovezile creștine, Istoria bisericii, Limba greacă, Limba ebraică, Principii de conducere a bisericii, Logică, Educație civică, Studii biblice și Doctrine biblice”. După ce și-a mărturisit greșeala împotrivirii față de Jones și Waggoner, făcută în decembrie 1888, Prescott a căutat să le ofere mai multe ocazii de a prezenta solia care era în inima lor. Totuși, când „un număr surprinzător de 157 studenți” au venit la institutul pastoral, reprezentând aproape o jumătate din forța de lucru pastorală adventistă, Dan Jones nu a putut să nu fie tulburat. Exista o mare posibilitate ca lucrurile prezentate de Waggoner în cursurile sale să aibă un efect notabil asupra gândirii adventiste și a lucrării mondiale.[12] [339]
După ce a auzit planurile lui Waggoner de a începe să predea subiectul legămintelor, luni dimineața, în 20 ianuarie, Dan Jones a hotărât „să aibă o conversație cu fratele White și doctorul [Waggoner] cu privire la această situație”. El a dorit „să-i convingă să lase deoparte acel subiect, cel puțin până când profesorul Prescott și fratele Olson” se vor întoarce în campus. În loc de a vorbi mai întâi cu Waggoner, Dan Jones a mers la William C. White „și i-a spus ce simțea”. Totuși, White nu a vrut să își ia niciun angajament, spunându-i lui Jones să „meargă și să vorbească personal cu doctorul [Waggoner]. În cele din urmă, vineri seara târziu, în 17 ianuarie, Dan Jones a vorbit cu Waggoner timp de aproape două ore, dar Waggoner a fost „ferm în hotărârea lui de a continua lucrarea pe care o plănuise” pentru cursuri. Până în acel punct, eforturile lui Jones au fost zadarnice.
Pentru că niciunul nu voia să se dea bătut cu ușurință, Dan Jones a stat de vorbă cu Ellen White în Sabat dimineață. În conformitate cu spusele lui, după ce „i-a prezentat situația” și i-a spus „ce simțea în legătură cu aceasta”, ea a exprimat „gândul că subiectul ar trebui să fie cercetat de frații din conducere […], înainte de a fi introdus la școală”. Dan Jones i-a spus lui Ellen White că încercase tocmai acest lucru, dar Waggoner a „refuzat să facă vreo schimbare în planul lui”. În conformitate cu Jones, Ellen White a sugerat din nou ca frații să se întâlnească împreună cu Waggoner, înainte de a începe cursurile, în ziua de luni.[13]
Așadar, Dan Jones s-a întors la Waggoner și i-a împărtășit „ce spusese sora White”. Totuși, am putea să ne întrebăm pe bună dreptate cât de mult i-a împărtășit cu adevărat, deoarece, în conformitate cu spusele lui, Waggoner „a fost de neclintit”. Apoi, Dan Jones i-a spus lui Waggoner despre nevoia unei cercetări a subiectului, iar Waggoner „a părut a fi întru totul dispus”. Waggoner a spus că „dorea ca ambele fețe ale subiectului să fie prezentate pe deplin”. Ca urmare, Dan Jones a început să planifice pentru duminică seara o întâlnire cu Uriah Smith, R. C. Porter și câțiva alții.
Duminică seara, la ora șapte, la sediul Conferinței Generale a avut loc o întrunire cu Waggoner pentru a cerceta subiectul legămintelor. Dan Jones a fost ales ca președinte al ședinței, care s-a dovedit a fi mai mult un interogatoriu, decât o cercetare. După „ce a declarat care era scopul întrunirii”, Jones a întrebat cum ar trebui să înceapă. Smith „a sugerat să luăm punctele de controversă asupra legămintelor și să le discutăm”. Deoarece Dan Jones a fost cel care a convocat întrunirea, s-a hotărât ca el să stabilească punctele de controversă: [340]
„După ce m-am gândit o clipă, am spus că, dacă îmi revenea mie sarcina de a stabili punctele controversate, nu puteam face altceva mai bine, decât să iau lecțiile școlii de Sabat și să fac referire la câteva puncte care mi se păreau discutabile și despre care credeam că erau discutabile în mintea altora prezenți. Prin urmare, am început cu nota 1 de la pagina 11, prima declarație fiind următoarea: „Elevii trebuie să observe că termenii vechiului legământ au fost afirmați, în realitate, în exclusivitate de către popor.” Eu le-am spus că nu puteam fi de acord cu acea declarație și am întrebat dacă ceilalți erau de acord cu ea. Fratele Smith a spus că el nu era de acord. Nici fratele Porter nu a fost de acord. I-am cerut fratelui Smith să prezinte motivele dezacordului. El a citit Deuteronomul 26:17-19 și a întrebat dacă textul se refera la vechiul legământ. Nimeni nu a răspuns, dar fratele White a întrebat ce anume era necesar pentru a constitui un legământ, dacă ar trebui să preluăm definiția din Webster sau nu […]. De asemenea, fratele Smith a întrebat foarte încet dacă versetele pe care le citise se refereau la vechiul legământ. A fost pusă încă o întrebare […]. Când s-a răspuns la acea întrebare, fratele Smith a întrebat din nou dacă versetele pe care le citise se referau la vechiul legământ. Atunci, doctorul Waggoner a spus că el obiecta față de acel mod de cercetare a subiectului legămintelor; a spus că el nu înțelegea că venise la această întrunire pentru ca lecțiile școlii de Sabat să fie fărâmițate în bucățele, ci pentru a cerceta subiectul legămintelor, iar el nu credea că ar putea fi cercetat în mod satisfăcător în felul acesta. El a continuat pentru o perioadă de timp, declarând că înțelesese că toți erau de acord cu poziția lui asupra legămintelor. El a considerat că membrii consiliului editorial al Review and Herald erau angajați de partea poziției lui, deoarece acceptaseră o „lectură” pe care el o pregătise cu privire la acel subiect, au pus-o în Bible Readings [1889], în locul celei din prima ediție a aceleiași cărți, și fusese răspândită de zeci de mii pretutindeni. De asemenea el a susținut cu multă hotărâre că fratele Smith însuși se angajase a fi în favoarea poziției lui [prin publicarea lecțiilor școlii de Sabat].”[14]
Cea mai mare îngrijorare pe care o aveau unii dintre frați era cu privire la definiția dată de Waggoner vechiului legământ. Totuși, Dan Jones „a citit și alte câteva puncte din lecții, asupra cărora considera că era o deosebire de opinie”:
„Apoi, eu am enunțat scopul cercetării, și anume că doctorul Waggoner anunțase că se va ocupa de subiect la școală, săptămâna următoare, iar mie mi se părea greșit să se ocupe de un subiect controversat și să-l predea într-o școală a Conferinței Generale […], în care unii membrii ai corpului profesoral și ai consiliului de administrație nu erau de acord cu doctrinele prezentate […]. Eu nu credeam că [Waggoner] ar trebui să prezinte la școală ceva ce ei nu puteau să aprobe sau să aducă vreo doctrină nouă, înainte de a se fi consultat cu ei în legătură cu aceasta […]. Dacă toți credeau că era bine ca el să [341] continue să predea subiectul legămintelor în școală, așa cum făcuse în lecțiile școlii de Sabat, eu nu voi mai spune nimic, deși nu puteam să consider că era cuvenit. Apoi, fratele Smith a spus că ar prefera ca subiectul să nu fie predat în școală. Fratele Waggoner a pledat, spunând că, atunci când venise aici, a înțeles că va preda propriile concepții și că nu ar fi venit în alte condiții. El a declarat că nu a vrut să vină la început și că a fost de acord să predea, din cauza insistențelor.”[15]
În acest punct, „fratele McCoy și profesorul Miller au vorbit mai degrabă favorabil faptului de a se îngădui ca doctorul [Waggoner] să continue să predea subiectul legămintelor la școală, având în vedere că fusese deja publicat în lecțiile școlii de Sabat”. William C. White, de asemenea, „a fost favorabil și a făcut referire la câteva lucruri pe care le spusese mama sa, declarând că interpretarea lui era corectă”. La aceste cuvinte, Dan Jones a declarat fără rușine că „ar putea fi bine să facă acest lucru, dar eu nu pot să consider că este cuvenit și, în ce mă privește, doream să declar oficial că sunt împotrivă”[16]*.
Întrunirea a continuat până la miezul nopții, „când a fost reprogramată fără a se ajunge la nicio decizie”. În conformitate cu Dan Jones, „totul s-a petrecut în mod plăcut. Nu a fost rostit niciun cuvânt aspru sau lipsit de bunăvoință și cred că nu au fost resentimente din partea nimănui”. În aparență, Waggoner nu a crezut la fel, deoarece chiar a doua zi și-a prezentat demisia pentru acel curs.[17]*
Demisia lui Waggoner a creat o problemă la care Dan Jones nu se gândise. Cine urma să predea acel curs pentru toți studenții de la școala pastorală? Jones și-a propus să facă „un aranjament satisfăcător” cu William C. White și Waggoner, pentru a acoperi acea perioadă de cursuri. Totuși, Jones a spus: „Eu nu pot să mă simt liber să renunț la principiile care mi s-au părut drepte și corecte și să îmi dau consimțământul pentru” prezentarea concepțiilor lui Waggoner [342] la școală. Având în vedere atitudinea lui Dan Jones, nu este de mirare că Waggoner a fost „de neînduplecat” și a refuzat să predea cursul. White a sugerat să i se ceară lui Uriah Smith să preia cursul, deoarece „doctorul [Waggoner] făcea prea mult oricum și avea nevoie de mai mult timp pentru munca editorială și pentru odihnă”. Smith a fost de acord să preia cursul, iar Dan Jones „a aranjat ca tranziția să fie ușoară, înainte de curs […], declarând că s-a considerat a fi cel mai bine ca fratele Smith să intervină […] deocamdată, deoarece doctorul Waggoner era suprasolicitat și avea nevoie de odihnă”. Cu câteva minute înainte ca Waggoner să își încheie prima serie de cursuri, Dan Jones a venit împreună cu Uriah Smith pentru a face anunțul. Ulterior, el a descris ce a avut loc:
„După ce a încheiat, [Waggoner] a spus: «Uneori se întâmplă lucruri neașteptate, iar mie mi s-a întâmplat ceva foarte neașteptat. Spre marea mea surprindere, s-au făcut obiecțiuni cu privire la faptul ca eu să predau subiectul legămintelor în școala aceasta, și nu voi începe deocamdată. Fratele [Dan] Jones vă va explica schimbarea care s-a făcut.» Acea declarație a stricat complet cuvântarea pe care o pregătisem, așa că am putut să spun doar că se considerase a fi cel mai bine ca prezentarea subiectului legămintelor să fie reprogramată, cel puțin deocamdată.”[18]
Fără să intenționeze, Waggoner demascase modul discutabil al lui Dan Jones de a trata lucrurile. Totuși, din acel moment, subiectul legămintelor a fost suspendat. Unii dintre studenți nu au fost deloc mulțumiți „de faptul că erau lipsiți de învățătura fratelui Waggoner”. Chiar a doua zi, un student i-a scris lui O. A. Olsen, președintele Conferinței Generale și membru al consiliului școlii, exprimându-și gândul că „spera ca noi să avem parte de o cercetare sinceră” a subiectului legămintelor. Au trecut câteva săptămâni până când cererea aceea a fost aprobată. Între timp, opoziția față de E. J. Waggoner și A. T. Jones a devenit tot mai îndrăzneață.[19]
Dan Jones nu s-a oprit după ce a pus capăt efectiv prezentărilor lui Waggoner cu privire la legăminte. Pe parcursul zilelor și săptămânilor următoare, el a corespondat continuu cu alți conducători din țară, împărtășindu-le prejudecățile lui. A primi o astfel de scrisoare de la secretarul Conferinței Generale și membru al Comitetului Executiv nu era ceva lipsit de importanță. La numai trei zile după ce Waggoner a demisionat, Dan Jones i-a trimis o scrisoare lui A. W. Allee, un conducător al bisericii din Missouri, sfătuindu-l în legătură cu un institut pastoral care urma să aibă loc în acel stat: [343]
„Consider că un institut în Missouri ar fi un lucru splendid, dar cred că un institut bazat pe un plan liniștit ar fi la fel de valoros pentru voi, ca și faptul de a face multă paradă în legătură cu el și aducându-i pe […] A. T. Jones și E. J. Waggoner. Ca să îți spun adevărul, eu nu am foarte multă încredere în unele dintre modurile lor de a prezenta lucrurile. Ei încearcă să conducă totul și nu vor să admită că poziția lor ar putea fi supusă chiar și celei mai mici critici. Ei spun: „Acesta este adevărul, iar tot ce trebuie să faceți este să îl studiați la fel de îndelungat ca mine și apoi îl veți înțelege”[20]* și, pur și simplu, veți râde de orice idee care putea fi prezentată de alții, chiar și în cel mai mic dezacord. Totuși, oamenii noștri mai înțelepți – fratele Smith, fratele Littlejohn, fratele Corliss, fratele Gage și alții – nu sunt de acord cu ei asupra multor poziții pe care le susțin cu privire la reforma națională și cu privire la unele subiecte teologice, cum ar fi legămintele, legea din Galateni etc. Ei scot în evidență aceste lucruri oriunde merg și, de fapt, abia dacă insistă asupra vreunui alt subiect, cu excepția celor asupra cărora există o deosebire de opinie printre frații noștri din conducere. Eu nu cred că vrei să aduci acel spirit în Conferința Missouri. Dacă poți să-i chemi pe fratele Gates și fratele Farnsworth și să organizezi un institut pastoral pentru a studia Biblia și planurile de lucru, iar apoi să vă bazați în cea mai mare parte pe voi înșivă pentru a cerceta principiile adevărului și planurile adaptate lucrării voastre din Missouri, ar fi mult mai valoros pentru voi, decât o teorie pompoasă care nu a dat rezultate și nu va da rezultate niciunde.”[21]
În aces fel și-a folosit Dan Jones influența într-o modalitate vicleană pentru a împiedica așa-numita „teorie pompoasă” să ajungă mai departe decât reușise. El nu era singurul care își împărtășea deschis opiniile. Uriah Smith, simțind că demisia temporară a lui Waggoner nu va fi suficientă pentru a împiedica progresul teoriilor lui false, a scris o notă în Review. El a spus cu claritate că nu susținea lecțiile actuale ale școlii de Sabat, care conțineau concepția lui Waggoner despre legăminte:
„Pentru mulți cititori care ne scriu întrebându-ne cu privire la noua deviere teologică din lecțiile școlii de Sabat, dorim să spunem că, în conformitate cu mărturisirea noastră de credință, Biblia și numai Biblia este singura noastră regulă de credință și practică, iar orice concepție prezentată trebuie să fie verificată și hotărâtă prin intermediul Cuvântului. Nimeni nu trebuie să se simtă obligat să accepte vreo doctrină, pur și simplu pentru că ea apare în lecțiile școlii de Sabat sau în Review. Lecțiile sunt publicate sub auspiciile Asociației S.S. a Conferinței Generale și nu trebuie să fie înțeles în mod obligatoriu că Review, în îndeplinirea rolului de a le răspândi pentru popor, aprobă tot ceea ce ar putea să conțină, îndeosebi, din perspectiva faptului că, atunci când a decis să înființeze un departament pentru școala de Sabat în cadrul editurii Review [344] și să publice lecțiile școlii de Sabat, consiliul Review and Herald nu a știut ce anume vor conține acestea. Desigur, ar fi mult de dorit ca toate ideile propuse să fie de așa natură, încât să se recomande de la sine pentru a fi acceptate de către toți cercetătorii atenți ai Bibliei, ca fiind în acord atât cu rațiunea, cât și cu Scriptura dar, dacă se întâmplă să nu pară a fi astfel, nu este doar privilegiul, ci și datoria celor care sesizează că acestea nu sunt în acord cu Scripturile să le respingă fără scrupule și fără rezerve.”[22]
Uriah Smith le-a adresat tuturor apelul de a face „Biblia și numai Biblia” singura lor regulă a credinței. El a făcut întotdeauna această declarație cu sinceritate, considerând că Biblia susținea pozițiile lui și respingea „noua deviere teologică” a lecțiilor lui Waggoner de la școala de Sabat.[23]* Ellen White urma să răspundă curând unor astfel de presupuneri, dar numai după ce lui Waggoner i-a fost dată o șansă de a prezenta legămintele, în a doua parte a lunii februarie. Decizia de a i se îngădui să prezinte subiectul a fost lăsată în așteptare, până când O. A. Olsen și W. W. Prescott s-au întors la Battle Creek. Între timp, Waggoner a continuat să predea câteva cursuri la institutul pastoral. Tema lui principală a rămas aceeași, și anume îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos. Din nefericire, faptul acesta nu a putut opri controversa care izbucnise deja.
Când a văzut tensiunea crescândă cu privire la subiectul legămintelor la institutul pastoral, Ellen White s-a temut că episodul de la Minneapolis era pe punctul de a se repeta. Ea a început să participe la multe adunări, vorbind în fiecare zi „timp de trei săptămâni”, cu „una sau două excepții”.[24]* Așa cum s-a întâmplat cu subiectul legii din Galateni, adevărata problemă aflată în miezul subiectului legămintelor era modul în care se combină legea și evanghelia și modul în care oamenii erau mântuiți. Dacă acest punct nu era înțeles cu claritate, urma să fie afectată întreaga experiență creștină și să aducă o confuzie în lucrare.
Responsabilitatea pentru starea precară a bisericilor le revenea pastorilor care trebuiau să frângă pâinea vieții pentru comunitățile lor. Întregul scop al institutului pastoral era acela de a-i echipa mai bine pe pastori pentru a-și îndeplini responsabilitățile încredințate de Dumnezeu. Deoarece aproape o jumătate din lucrătorii bisericii erau adunați la Battle Creek, Ellen White și-a dat seama de marile posibilități care existau, [345] dacă fiecare ar fi plecat de la institut cu adevărat convertit și cu solia neprihănirii lui Hristos. De asemenea, ea și-a dat seama că Satana căuta să împiedice împlinirea unui astfel de lucru: „Sunt convinsă că Satana a văzut că aici era în joc foarte mult, și nu a vrut să-și piardă influența asupra fraților noștri din lucrarea pastorală. Dacă va urma o biruință deplină, de la aceste adunări vor pleca mulți pastori cu o experiență de cea mai mare valoare.”[25] Ellen White a fost determinată să înțeleagă rezultatele îngrozitoare care vor urma, dacă biruința nu va avea loc și dacă frații vor refuza să umble în lumina care strălucea pe calea lor.
În cuvântările ei de dimineață, Ellen White a vorbit cu hotărâre împotriva spiritului predominant, chiar și comparând „mărturia” ei cu aceea a lui „Moise, în cuvântarea lui de rămas bun: «Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta» [Deuteronomul 30:19].” Într-adevăr, hotărârile luate la centrul lucrării aveau să afecteze multe generații viitoare. Jurnalul ei oferă un raport cu privire la cele întâmplate: „Vă îndemn să cercetați Scripturile pentru voi înșivă […]. În zilele lui Hristos, cărturarii și fariseii au cercetat Scripturile Vechiului Testament. Totuși, ei au interpretat cele citite în scopul de a-și susține propriile tradiții […]. Deși erau dezbinați asupra majorității punctelor, ei erau uniți asupra unui punct – împotrivirea față de Hristos. În zilele noastre se pare că oamenii s-au unit pentru a anula efectul soliei pe care Domnul a trimis-o […]. Ei schimbă semnificația Cuvântului lui Dumnezeu pentru a se potrivi cu propriile păreri […]. Dumnezeu este împotriva celor care răstălmăcesc Scripturile, făcându-le să se potrivească propriilor idei preconcepute.” Acesta a fost contextul în care ea îi avertiza pe „frații aflați în poziții de răspundere să nu întristeze Duhul lui Dumnezeu, alungându-L din inima lor […]. Nu întoarceți spatele soliilor pe care le trimite Dumnezeu, așa cum ați făcut la Minneapolis”. Cu inima îndurerată, ea a putut să întrebe: „De ce nu se scoală ei și nu luminează, pentru că lumina lor a venit și slava Domnului a răsărit peste ei?”[26]
În data de 3 februarie, Ellen White a stat înaintea fraților și i-a rugat să accepte lumina care le-a fost prezentată. Ea știa că se făcuseră „eforturi – o influență potrivnică – pentru a respinge lumina pe care Dumnezeu o aducea asupra noastră aici cu privire la neprihănirea lui Hristos”. Ea a putut să declare fără rețineri: „Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, acesta este adevărul, fraților. Acesta este adevărul pe care îl va primi fiecare dintre voi, altfel [346] sufletul vostru va fi lăsat în întuneric și pustiu la fel ca înălțimile din Ghilboa.” Dumnezeu le oferea ocazii prețioase:
„Așadar, fraților, vreau să spun că este deschisă o ușă și niciun om nu poate să o închidă pentru voi – indiferent dacă este cineva din poziția cea mai înaltă sau cea mai umilă – nimeni nu poate să o închidă. Dar voi puteți. Voi puteți să închideți ușa inimii voastre, pentru ca lumina pe care Dumnezeu v-a trimis-o în ultimul an și jumătate – sau aproximativ – să nu aibă influență și efect asupra vieții voastre și nici să nu fie adusă în experiența voastră religioasă. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a trimis pe solii Săi.”[27]
Ea le-a amintit fraților că, după ce Ioan Botezătorul venise cu un mesaj care a tulburat inima ascultătorilor lui, Hristos a venit „cu un balsam vindecător, cu un mesaj prin care, după ce inima fusese frântă, sămânța putea să cadă într-un sol pregătit”. Totuși, „ucenicii lui Ioan au fost geloși pe Hristos”. În același fel, a continuat ea, „Dumnezeu are lucrători. Ei duc lucrarea până la un punct, iar apoi nu mai pot înainta […]. Acum, Dumnezeu cheamă un alt lucrător pentru a interveni imediat și pentru a duce lucrarea mai departe. Cel care a lucrat ajunge să fie înconjurat de un cerc închis. El nu poate vedea că tocmai direcția în care a lucrat nu poate fi continuată până la sfârșitul timpului. În lucrare trebuie să fie introdusă mai multă lumină și putere decât în trecut”.[28]*
Pe măsură ce și-a continuat discursul, Ellen White i-a condus pe ascultători înapoi în timp, dincolo de numeroasele adunări de tabără din anul precedent, dincolo de conferința din 1888 de la Minneapolis, cu toate conflictele ei, înapoi până la timpul când a stat la căpătâiul soțului ei muribund, în 1881. Ea și-a amintit că acolo Dumnezeu îi făcuse o făgăduință:
„Lucrarea aceasta urma să fie dusă înainte și în sus, iar zidirea ei urma să crească. Așa a lucrat Dumnezeu cu lucrătorii Săi. El a înmormântat lucrători, dar lucrarea a continuat să progreseze.
Când l-am ținut de mână pe soțul meu muribund, am știut că Dumnezeu lucra. În timp ce stăteam acolo, pe pat, alături de el, iar el avea o febră atât de mare, chiar acolo, mi-au fost descoperite următoarele lucruri, asemenea unui lanț de lumină clară: Lucrătorii sunt înmormântați, dar lucrarea va continua. Eu am lucrători care vor prelua lucrarea aceasta. Nu te teme, nu fii descurajată, lucrarea va merge înainte. [347]
Acolo am înțeles că eu urma să preiau lucrarea și să port o povară mai grea decât am purtat vreodată. Acolo, i-am făgăduit Domnului că voi sta la postul datoriei mele și am încercat să fac acest lucru. Eu îndeplinesc, pe cât posibil, lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu înțelegerea că Dumnezeu urma să aducă în lucrarea Sa un element pe care încă nu l-am avut.”[29]*
În mintea lui Ellen White nu era nicio îndoială că Dumnezeu Își împlinise făgăduința. El nu numai că o vindecase în mod miraculos la mai puțin de un an după moartea soțului ei, când era „o candidată pentru mormânt”, dar de asemenea îi dăduse lui Waggoner chemarea divină doar la câteva zile după aceea, în timp ce Ellen White vorbea la adunarea de tabără din Healdsburg, în toamna anului 1882.[30] Nu după mult timp, Dumnezeu Și-a împlinit din nou făgăduința, chemându-l pe A. T. Jones să i se alăture în dezvoltarea lucrării. Acum, în 1890, în conformitate cu Ellen White, solia lor adusese „în lucrarea aceasta un element pe care nu l-am mai avut”.
Imediat după ce a vorbit despre moartea soțului ei, Ellen White le-a amintit ascultărilor despre modul în care cei aflați în poziții de răspundere tratau noua lumină a acelei solii, pe care Dumnezeu făgăduise să o trimită. Care au fost rezultatele adunărilor ținute în vara precedentă, când ea a stat umăr la umăr alături de solii aleși de Dumnezeu? [348]
„Tinerii noștri privesc la cei mai în vârstă, care stau neclintiți și nu vor să facă nicio mișcare pentru a accepta vreo lumină nouă care le este adusă. Ei [tinerii] vor râde și vor ridiculiza ceea ce fac și ceea ce spun acești oameni [Jones și Waggoner], ca și când nu ar avea nicio importanță. Eu vă întreb: Cine poartă răspunderea pentru râsul și pentru disprețul acela? Sunt tocmai aceia care s-au interpus între lumina pe care a dat-o Dumnezeu și popor, pentru ca aceasta să nu ajungă la oamenii care ar trebui să o aibă […].
Așadar, fraților, eu spun: Eliberați calea Împăratului, pentru binele sufletului vostru. Dacă v-ați interpus între oameni și lumină, dați-vă la o parte, altfel Dumnezeu vă va da la o parte […].
Acum este exact așa cum a fost în zilele iudeilor. Când a venit un mesaj, de ce conducătorii și-au mobilizat toate puterile împotriva lui, ca să nu ajungă la oameni […]. Dacă Dumnezeu ne trimite lumină, lăsați-o să vină la noi și niciun om să nu închidă ușa sau să încerce să o închidă. Nu o închideți voi înșivă. Deschideți ușa inimii voastre și lăsați razele strălucitoare ale luminii să vă ilumineze inima și mintea. Vă rog, lăsați să intre Soarele Neprihănirii […].
Cât timp va veni harul lui Dumnezeu în zadar la poporul acesta? Vă rog, pentru Numele lui Hristos, eliberați calea Împăratului și nu vă jucați cu Duhul lui Dumnezeu.
Noi am călătorit prin diferitele locuri ale adunărilor, pentru ca eu să pot sta umăr la umăr alături de solii despre care am știut că sunt ai lui Dumnezeu și despre care am știut că au o solie pentru poporul Său. Eu mi-am prezentat mesajul alături de ei în armonie deplină cu solia pe care o vesteau ei. Ce am văzut noi? Am văzut o putere care însoțea solia […].
Eu încerc să vi-l prezint, ca să puteți vedea dovezile pe care le-am văzut eu, dar se pare că vorbesc în vânt. Cât timp va continua să fie astfel? Cât timp vor rămâne oamenii de la centrul lucrării împotriva lui Dumnezeu?”[31]
Ellen White nu putea să se exprime mai clar. Tinerii care râdeau și luau în derâdere solia prezentată de Jones și Waggoner făceau astfel ca rezultat al exemplului dat de cei mai în vârstă, aflați în poziții de conducere. În consecință, cei mai în vârstă urmau să poarte „răspunderea” pentru râsul acela. Da, cei mai în vârstă săvârșeau un păcat, dar efectele păcatelor lor erau mai vaste, din cauza influenței lor. Ellen White îi avertiza să nu meargă pe urmele conducătorilor iudei, deoarece rezultatul avea să fie îngrozitor.[32]* [349]
Câteva săptămâni mai târziu, când și-a publicat cuvântarea de dimineață în Review, Ellen White a adăugat câteva paragrafe, reafirmându-și susținerea acordată lui Jones, Waggoner și soliei lor, „așa cum a fost prezentată”. Ea i-a mustrat pe cei ce stăteau în cale:
„Cât timp va mai trece, până când veți crede mărturiile Duhului lui Dumnezeu? Când își va găsi adevărul pentru timpul acesta intrare în inima voastră? Veți aștepta până la venirea lui Hristos? Cât timp va îngădui Dumnezeu să fie blocată calea? Eliberați calea Împăratului, vă implor, și neteziți cărările Sale.
Eu am călătorit din loc în loc, participând la adunările în care a fost predicată solia neprihănirii lui Hristos. Eu am considerat că este un privilegiu să stau alături de frații mei și să-mi prezint mărturia împreună cu solia pentru timpul acesta și am văzut că puterea a însoțit solia oriunde a fost rostită. Voi nu puteți să-i faceți pe oamenii din South Lancaster să creadă că nu le-a fost vestită o solie a luminii. Oamenii și-au mărturisit păcatele și și-au însușit neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu Și-a întins mâna pentru a face lucrarea aceasta. Noi am lucrat în Chicago; a fost cu o săptămână înainte de a întrerupe adunările. Totuși, binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra noastră asemenea unui val de slavă, când i-am îndrumat pe oameni spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Domnul Și-a descoperit slava și am simțit impresiile profunde ale Duhului Său. Pretutindeni, solia a condus la mărturisirea păcatului și la abandonarea nelegiuirii […].
Să presupunem că voi ștergeți mărturia care a fost vestită pe parcursul ultimilor doi ani, prin proclamarea neprihănirii lui Hristos. Pe cine puteți să indicați ca scoțând în evidență lumina specială pentru popor? Această solie, așa cum a fost prezentată, ar trebui să ajungă la toate bisericile care pretind a crede adevărul și să ducă poporul nostru pe o treaptă mai înaltă […].”[33]*
„Fiecare lucrător își are locul lui, dar Dumnezeu nu vrea ca vreun om să creadă că nu urmează să mai fie auzită nicio altă solie, cu excepția celei pe care o vestim noi. Vrem atât mesajul din trecut, cât și solia cea nouă.”[34]
Miercuri, 5 februarie, Ellen White le-a vorbit din nou celor aflați la adunările din Battle Creek. Ea i-a rugat pe frați să se apropie de Dumnezeu și unii de alții. Ea a încercat să-i încurajeze, spunându-le că Dumnezeu căuta să-i binecuvânteze cu „lumina care strălucea de la tronul lui Dumnezeu […], pentru ca oamenii să fie în stare să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu”. Bisericile erau „pe punctul de a muri” din cauza lipsei de „hrană spirituală”. Pastorii trebuiau să le prezinte acestor biserici [350] adevăruri „care nu veneau din mintea unui alt om, ci din lumina pe care ați primit-o printr-o cercetare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu”. Ea i-a încurajat pe ascultători încă o dată cu privire la rezultatele minunate din South Lancaster, unde lucrase alături de A. T. Jones pentru răspândirea acestei solii:
„Aproape fiecare student a fost cuprins de valul ceresc, iar mărturiile vii care au fost vestite nu au fost depășite nici chiar de mărturiile din 1844, înainte de dezamăgire. La South Lancaster, mulți au învățat ce însemna să-și predea inima lui Dumnezeu – ce însemna a fi convertit. Mulți au spus: «Am mărturisit ani de zile că sunt un urmaș al lui Isus, dar nu am știut niciodată ce însemna a-L cunoaște pe Isus sau pe Tatăl. Am învățat din această experiență ce înseamnă să fii creștin» […].
Fraților, există o lumină pentru noi, există o lumină pentru poporul lui Dumnezeu, «Lumina luminează în întunerec, și întunerecul n-a biruit-o”. Motivul pentru care oamenii nu înțeleg este acela că s-au fixat într-o poziție a întrebărilor și îndoielii. Ei nu cultivă credința. Dacă Dumnezeu vă dă lumină, trebuie să umblați în lumină și să urmați lumina. Lumina strălucește de la tronul lui Dumnezeu. Care este scopul ei? Este pentru ca oamenii să fie pregătiți să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu».”[35]
În ciuda acestor evenimente, frații continuau să-i avertizeze pe ceilalți să nu participe la cursurile predate de Jones și Waggoner, iar unii au participat numai pentru a pune întrebări în scopul de a discredita prezentările lor.[36] Ellen White i-a avertizat că „era prea târziu pentru a striga împotriva oamenilor, pe motiv că manifestau prea mult zel în slujba lui Dumnezeu și a spune: «Sunteți prea agitați, prea insistenți, prea categorici.» Este prea târziu pentru a-i avertiza pe frații voștri să nu studieze Biblia pentru ei înșiși, de teamă că ar putea fi amăgiți de idei false”. Ea a simțit că era foarte urgent să-i avertizeze pe frați să nu repete greșeala iudeilor:
„În timp ce scriu la Viața lui Hristos [The Desire of Ages – Hristos Lumina lumii], îmi înalț inima în rugăciune către Dumnezeu, cerând ca lumina să vină asupra poporului Său. Deoarece înțeleg ceva din frumusețea lui Hristos, inima mea se înalță spre Dumnezeu: «O, fie ca slava aceasta să le fie descoperită slujitorilor Tăi! Fă ca prejudecata și necredința să dispară din inima lor.» În fiecare rând pe care îl scriu despre starea oamenilor din timpul lui Hristos, despre atitudinea lor față de Lumina lumii, văd pericolul ca noi să adoptăm aceeași poziție și mă rog lui Dumnezeu: «O, să nu îngădui ca aceasta să fie starea poporului Tău. Ferește poporul Tău de a face această greșeală. Mărește-le credința.» […] Vom fi nevoiți să ne confruntăm cu necredința sub toate formele din lume, dar când ne confruntăm cu necredința acelora care ar trebui să fie conducătorii poporului, sufletele noastre sunt rănite. Aceasta ne întristează pe noi și Îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu.”[37]* [351]
Duhul Sfânt era întristat în principal de necredința celor aflați în poziții de conducere. Ei împiedicau lumina să ajungă la oameni, iar influența lor afecta întreaga biserică.
Chiar a doua zi dimineață, când le-a vorbit fraților din conducere, Ellen White s-a întrebat de ce „destul de mulți oameni buni”, inclusiv Uriah Smith, nu participau la adunări. Era de teamă că ar putea fi „câștigați”? Ei stăteau deoparte și „trăgeau tot timpul în întuneric împotriva lui Jones și Waggoner”. Ea a declarat că pastorii „ar trebui să înțeleagă unde se află Duhul lui Dumnezeu”, ca să „poată cunoaște impresiile pe care Domnul le făcea asupra poporului Său”. Ellen White a spus că aceștia erau „tocmai oamenii care ar fi trebuit să fie aici, arătându-și interesul de a avea adevărul pentru pozițiile lor de răspundere […], ca să fie pregătiți pentru pozițiile acestea, dar ei nu sunt aici deloc, ei nu se apropie”. În loc de a se eschiva și de a încerca să găsească niște cârlige de care să-și agațe îndoielile, acești pastori trebuiau să meargă pe „genunchi în rugăciune și, de dragul lui Hristos, să vadă greșeala iudeilor”.[38]
Ellen White a spus că în dimineața anterioară s-a trezit cu o povară atât de grea. Ea a simțit o astfel de responsabilitate, știind că oamenii „nu umblau în lumină”. Ea i-a îndemnat pe frați: „Când veți pleca din locul acesta, trebuie să fiți atât de convinși de solie, încât să fie asemenea unui foc în oasele voastre și să nu vă puteți abține să o vestiți. Este adevărat că oamenii vor spune: «Ești prea agitat, exagerezi prea mult cu privire la acest subiect și nu te gândești suficient la lege, așadar, trebuie să te gândești mai mult la lege, nu căuta tot timpul să ajungi la neprihănirea lui Hristos, ci restaurează legea.» Lăsați legea să-și poarte singură de grijă. Noi am vorbit atât de mult despre lege, până când am ajuns uscați precum înălțimile din Ghilboa, fără rouă sau ploaie. Să ne încredem în meritele lui Isus Hristos din Nazaret.” Au vrut ei să asculte îndemnul?[39]
În dimineața următoare, Ellen White a continuat pe aceeași temă. Frații făceau o greșeală „considerându-i pe oameni infailibili”. Oamenii așteptau ca „pastorii să le poarte de grijă”, ca și când nu ar fi avut de făcut o lucrare personală ei înșiși. Totuși, indiferent de poziția cuiva, indiferent dacă era un vechi conducător al lucrării sau un nou venit, oamenii trebuiau să studieze Biblia pentru ei înșiși spre a cunoaște adevărul. Ei trebuiau să-și pună încrederea în Dumnezeu, și [352] nu în oameni, „deoarece niciunul dintre noi nu este infailibil”[40]*. Dar faptul că omul este supus greșelii, nu nega faptul că Dumnezeu avea mai multă lumină pentru poporul Său, lumină care urma să fie dată prin solii rânduiți de El: „Există putere pentru acest popor. Eu o cunosc. Dumnezeu mi-a descoperit-o de ani de zile, și timpul a sosit. Noi vrem să știm că acea credință vie trebuie să fie inspirată în inimile noastre și că putem ajunge la mai multă lumină și mai multă cunoștință.”[41]
Ellen White nu a fost chemată să fie un profet care rezolva orice deosebire de opinie, spunându-le oamenilor ce trebuie și ce nu trebuie să creadă. Ea nu fusese calea ușoară de ieșire în trecut, nici nu avea să fie calea ușoară de ieșire în timpul conflictului cu privire la legăminte. În zilele timpurii, când pionierii au descoperit adevărurile despre Sabat și sanctuarul ceresc, Domnul a confirmat acele adevăruri prin darul profetic al lui Ellen White, numai după ce ei studiaseră Biblia cu seriozitate. Situația urma să fie la fel cu legea din Galateni și legămintele. Domnul nu a descoperit dintr-o dată toată lumina asupra acestor puncte controversate. Când a văzut opoziția stârnită împotriva acelei lumini, Ellen White i-a îndrumat pe oameni spre Biblie. Scopul acestui studiu nu era doar de a stabili dacă ideile prezentate de Jones și Waggoner constituiau adevărul, ci și de a-i conduce pe oameni la o experiență personală cu privire la acel adevăr. Biserica deja se confrunta cu rezultatele căldicele ale unui simplu consimțământ intelectual față de o listă de doctrine, din care făcea parte și îndreptățirea prin credință. Mai mult, autoritatea lui Ellen White ca profet era pusă sub un mare semn de întrebare de către mulți conducători ai bisericii, deoarece a susținut pe Jones, Waggoner și solia prezentată de ei. Ea a știut că, dacă oamenii vor studia Biblia pentru ei înșiși, vor înțelege că Dumnezeu intenționa să trimită binecuvântări asupra bisericii Sale:
„Așadar, iată-vă aici, la școala aceasta. Fratele Waggoner ar putea să vă prezinte adevărul. Voi puteți spune că lucrurile pe care le prezintă constituie adevărul. Totuși, ce veți face după aceea? Trebuie să studiați Scripturile pentru voi înșivă. Trebuie să le cercetați cu inima umilă. Dacă sunteți plini de prejudecăți și de propriile păreri preconcepute și dacă susțineți ideea că nu aveți nimic de învățat și că știți tot ce este important de știut, nu veți obține niciun beneficiu aici. Totuși, dacă veniți asemenea unor copii, veți dori să învățați tot ce este de învățat […]. Domnul cerului a călăuzit mintea oamenilor pentru a se specializa în studierea Scripturilor, iar când sunt prezentate acele pasaje din Scriptură, El [353] ne-a dat capacitatea de a gândi […], de a vedea dovezile întocmai cum poate să le vadă prezentatorul. Eu pot să găsesc dovezile întocmai cum le găsește el. Eu pot să merg și să vestesc adevărul, deoarece știu că este adevărul […].
Eu cred fără nicio îndoială că Dumnezeu le-a dat fraților Jones și Waggoner adevărul prețios la timpul potrivit. Îi consider eu a fi infailibili? Spun eu că ei nu vor face nicio declarație sau nu vor avea nicio idee care nu poate fi pusă sub semnul întrebării, sau care nu poate fi greșită? Spun eu acest lucru? Nu, eu nu spun așa ceva. Nu spun acest lucru despre niciun om din lume. Dar spun că Dumnezeu a trimis lumină, iar voi trebuie să fiți atenți cum o tratați.”[42]
Până la acea dată, Domnul nu îi descoperise în mod specific lui Ellen White că poziția lui Jones și Waggoner asupra legămintelor era corectă. Totuși, El arătase cu claritate că trimitea lumină și un adevăr prețios, chiar dacă folosea oameni supuși greșelii. Întrebarea importantă nu era dacă Jones și Waggoner erau infailibili, ci modul în care frații tratau lumina pe care o trimisese Dumnezeu. În loc să caute greșeli la soli și în solie, ei trebuiau să studieze, căutând lumina. În loc de a le spune oamenilor să stea departe de adunări, ei trebuiau să încurajeze cercetarea:
„Eu vorbesc despre acești oameni [pastori], pentru ca ei să cunoască și să înțeleagă adevărul, dar ei nu vor să audă, se vor ține departe, așa cum le spun pastorii celor din biserici, ca să stea departe și să nu meargă spre a auzi. Așadar, voi doriți să auziți totul. Dacă el [Waggoner] a ajuns la o idee greșită, noi vrem să știm și să înțelegem […], iar apoi vrem să cercetăm pentru noi înșine. Vrem să știm că acesta este adevărul, iar dacă acesta este adevărul, fraților, acei copii din grupa școlii de Sabat îl doresc și fiecare suflet are nevoie de el […]. Celor care se află în poziții de răspundere, le spun că au obligația față de Dumnezeu de a ști ce se întâmplă aici […].
Faptul că unii au îngăduit ca inima să le fie umplută de prejudecăți mi-a produs așa de multă tristețe. Ei caută fiecare cuvânt de care se pot lega […]. Cine spune că ei [Jones și Waggoner] sunt desăvârșiți? Cine pretinde acest lucru? Noi spunem că Dumnezeu ne-a dat lumină la timpul potrivit. Iar acum, noi ar trebui să primim adevărul lui Dumnezeu – să-l primim ca și cum ar fi de origine cerească […]. Când un punct este dovedit, oh, ei [frații] nu vor să recunoască niciun cuvânt. Ei nu văd nicio lumină, dar toarnă întrebare după întrebare. Ei bine, niciun punct nu este clarificat. Ei nu recunosc că au întâlnit acel punct, ci toarnă o listă întreagă de întrebări. Așadar, fraților, vrem să știm ce înseamnă a cerceta Scripturile ca unii care doresc lumină, și nu ca unii care vor să alunge lumina.”[43] [354]
Aceasta a fost starea de lucruri la institutul pastoral, înainte ca Waggoner să fi avut vreo ocazie de a prezenta subiectul celor două legăminte. Fusese creat un mediu care avea să conducă la respingerea întregii lumini pe care Dumnezeu căuta să o reverse asupra poporului Său. Acolo erau pastorii și conducătorii bisericii. Deși acceptarea sau respingerea luminii trimise de cer era o alegere individuală, consecințele urmau să afecteze întreaga biserică, păcatul lor avea să fie un „păcat național”, așa cum fusese păcatul iudeilor. Oamenii deveniseră „niște indicatoare care trimiteau în direcția greșită”. „Întreaga biserică este responsabilă” pentru păcatele lor.[44]*
[1]. „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. House, 1888), pp. 214-219.
[2]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, p. 5, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[3]. E. J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889), pp. 312-317.
[4]. „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1888), p. 219.
[5]. Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner (Graduate Thesis, Loma Linda University, 1985), p. 23.
[6]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[7]. Ibidem.
[8]. Comitetul Executiv al Conferinței Generale este organul administrativ care, în esență, conduce biserica: „Autoritatea Comitetului Executiv între sesiuni este destul de vastă. Ca parte a responsabilităților lui, comitetul votează alocațiile anuale către Diviziunile mondiale […], adoptă regulile de funcționare a bisericii mondiale, trimite misionari în teritoriile din străinătate și, în general, aduce la îndeplinire obiectivele Conferinței Generale […]. Comitetul completează locurile libere din orice poziție de conducere, consiliu sau comitet al Conferinței Generale, emite acreditările și autorizațiile lucrătorilor” (SDA Encyclopedia, vol. 10, p. 500). Acest comitet a fost alcătuit din maxim cinci membri până în 1888, când a fost extins la șapte membri. La Conferința Generală din 1889, au fost adăugați încă doi membri până la totalul de nouă: „O. A. Olsen, S. N. Haskell, William C. White, D. T. Jones, R. A. Underwood, R. M. Kilgore, E. W. Farnsworth, E. H. Gates, A. R. Henry” (General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie 1889, p. 140). Din cei nouă membri care erau responsabili pentru obiectivele, planurile și, în cele din urmă, direcția în care urma să meargă biserica, cel puțin șase se împotriveau deschis față de Jones și Waggoner și solia pe care o prezentau ei.
[9]. Dan T. Jones către George I. Butler, 13 februarie 1890, p. 10, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[10]. General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie 1889, p. 153.
[11]. „Minister”, SDA Encyclopedia, vol. 10, p. 901.
[12]. Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism, pp. 49-50.
[13]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[14]. Ibidem.
[15]. Ibid.
[16]. Ibid. S-a spus tot ce era nevoie despre declarația făcută de Dan Jones cu puțin timp înainte, spunând că, dacă toți considerau că era bine ca Waggoner să predea, „el nu va mai spune nimic despre acest lucru”. Probabil că nu și-a dat seama că, întocmai ca la Minneapolis, „istoria acelei adunări trecuse în veșnicie cu povara raportului ei, iar când va avea loc judecata și se vor deschide cărțile, acolo va fi găsită înregistrată o istorie cu care mulți dintre cei aflați la acea adunare nu vor fi încântați să se confrunte” (Ellen G. White, Scrisoarea 67, 17 septembrie 1890; în Materialele 1888, p. 706).
[17]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. În mintea lui Dan Jones, la adunare s-a manifestat doar bunătate frățească. Ellen White a demascat concepția lui ca fiind falsă: „Unii ar putea să spună: «Eu nu îl urăsc pe fratele meu, nu sunt chiar așa de rău.» Totuși, cât de puțin își înțeleg propria inimă. Ei ar putea să creadă că manifestă zel pentru Dumnezeu în simțămintele lor împotriva fratelui lor, dacă ideile lui ar putea părea să intre în vreun fel în conflict cu ideile lor, ies la suprafață simțăminte care nu seamănă deloc cu dragostea. Ei nu dau pe față nicio dispoziție de a fi în armonie cu el. Ei l-ar amenința cu bucurie pe fratele lor. Și totuși el ar putea să vestească o solie de la Dumnezeu pentru popor – tocmai lumina de care are nevoie pentru acest timp” (Ellen G. White, Scrisoarea 19d, 1 septembrie 1892; în Materialele 1888, p. 1022).
[18]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[19]. S. A. Whittier către O. A. Olsen, 22 ianuarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[20]. Această presupusă declarație făcută de A. T. Jones a fost răspândită de Uriah Smith și chiar menționată într-o scrisoare pe care Smith i-a scris-o lui Ellen White (17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 152). Ellen White a răspuns scriindu-i lui Jones și confruntându-l cu presupusele declarații (Scrisoarea 55, 17 februarie 1890). Jones a răspuns la acuzații într-o scrisoare adresată lui Ellen White (o scrisoare care nu mai este disponibilă) și, de asemenea, a avut o șansă de a explica versiunea lui cu privire la situație la adunarea pastorală de la sediul Conferinței (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 627). Ca rezultat, Ellen White i-a scris lui Uriah Smith, declarând că „îl acuzase în mod greșit [pe Jones]” (Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, p. 734). Cu toate acestea, paguba fusese deja făcută. Este mult mai ușor să începi un zvon, decât să-l oprești. Într-o scrisoare adresată lui Uriah Smith, Ellen White a explicat cum s-a întâmplat acest lucru: „Voi ați întărit mâinile și mințile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison și Nicola și, prin ei, ale unui vast număr. Toți te citează pe tine, iar vrăjmașul neprihănirii privește încântat” (Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 599).
[21]. Dan T. Jones către A. W. Allee, 23 ianuarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[22]. Uriah Smith, „Editorial Notes”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 64.
[23]. Acest punct nu poate fi omis. Împotrivitorii lui Jones și Waggoner declarau că Biblia și numai Biblia era regula lor de credință. Acesta era exact lucrul pe care cărturarii și fariseii îl făcuseră cu Hristos, citând din cărțile lui Moise pentru a dovedi că ei aveau dreptate, iar El era greșit. Totuși, Jones și Waggoner veniseră cu o solie care îi chema pe oameni înapoi la Biblie și la adevărurile frumoase aflate în paginile ei. Ellen White a susținut această abordare și, răspunzându-le celor care se împotriveau lui Jones și Waggoner, i-a invitat de multe ori să se întoarcă și să studieze Scripturile, pentru a crede ce era prezentat. Totuși, apelurile ei la un studiu mai profund al Scripturilor nu anulau declarațiile ei de susținere a lucrurilor pe care Jones și Waggoner le prezentau din Scripturi. Oare nu ar părea puțin ciudat că „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones” – o solie care includea o chemare la un studiu mai profund al Bibliei – dacă ceea ce prezentau ei ca rezultat al studiului mai profund al Bibliei era, în realitate, plin de erori fatale? Totuși, acesta a fost exact tipul de acuzație care a fost îndreptat asupra lor cu mai bine de 120 de ani în urmă. Frații din conducere declarau că ei credeau în Biblie și în doctrina îndreptățirii prin credință, dar nu credeau în „noua deviere teologică” a lui Jones și Waggoner. Aceeași mentalitate există și în zilele noastre, printre cei care nu sunt de acord cu Jones și Waggoner cu privire la natura lui Hristos, neprihănirea prin credință, generația finală, ploaia târzie și legămintele. George Knight declară: „Biserica are nevoie să citească Biblia prin ochii lui Moise, Ioan și Pavel și ai altor scriitori ai ei, mai degrabă decât prin ochii unei alte surse […]. Unii din zilele noastre ar dori să citim Biblia prin ochii lui Jones și Waggoner. O astfel de practică ar putea fi greșeala cea mai periculoasă […]. Ellen White i-a susținut pe amândoi, deoarece ei conduceau adventismul înapoi la Hristos și la Biblie, nu pentru că ei au avut ultimul cuvânt în materie de teologie sau pentru că ar fi avut o teologie cu care ea a fost întru totul de acord” (A User-Friendly Guide, p. 179). Totuși, Ellen White de asemenea a avertizat cu privire la amăgirea subtilă care tulbura încrederea oamenilor în Spiritul Profeției și care era adusă tocmai de oamenii ce luptau împotriva soliei trimisă prin Jones și Waggoner, în timp ce ei înșiși declarau că susțin Biblia: „Vrăjmașul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credința poporului nostru în Mărturii, iar când aceste idei false pătrund, ei declară că pot dovedi toate pozițiile cu Biblia, dar ei răstălmăcesc Scriptura […]. Tocmai astfel a plănuit Satana să fie, iar aceia care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenție avertizărilor și mustrărilor Mărturiilor Duhului lui Dumnezeu vor vedea că va apărea un val de idei false de tot felul” (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 109, 6 decembrie 1890; în Materialele 1888, p. 739).
[24]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, ian./feb. 1890, „File de jurnal”; în Materialele 1888, p. 579; Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890. Ellen White a scris aceste cuvinte în Sabat, 8 februarie. Cu trei săptămâni înainte, trebuie să fi fost Sabatul din 18 ianuarie, ziua în care Dan Jones a venit pentru a vorbi cu ea despre îngrijorările lui cu privire la faptul că Waggoner urma să predea subiectul legămintelor.
[25]. Ellen G. White către Willie și Mary White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 635.
[26]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, ian./feb. 1890, „File de jurnal”; în Materialele 1888, pp. 570-575, sublinierile adăugate.
[27]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie 1890, „Răspunsul față de lumina nouă”; în Materialele 1888, pp. 537, 538.
[28]. Ibid., pp. 539-540. Comentariile lui Ellen White cu privire la acest punct trebuie să fie înțelese în lumina declarațiilor ei ulterioare. Se pare că ea se referea la lucrarea pe care o făcuse chiar și soțul ei.
[29]. Ibid., p. 540, sublinierile adăugate. Când a editat această predică pentru Review and Herald, Ellen White a reformulat ultima propoziție, astfel: „El va aduce în lucrare o mare măsură a Duhului Său” […]. („Solia prezentă”, Review and Herald, 18 martie 1890, p. 161; în Materialele 1888, p. 545).
[30]. Ellen G. White, „My Health Restored”, Review and Herald, 2 noiembrie 1882, p. 484; E. J. Waggoner către Ellen G. White, 3 noiembrie 1903. Vezi capitolul 1.
[31]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie 1890, „Răspunsul față de lumina nouă”; în Materialele 1888, pp. 540-543.
[32]. „[Cărturarii și fariseii] au fost responsabili pentru respingerea lui Hristos și a rezultatelor care au urmat. Din cauza conducătorilor religioși a avut loc un păcat național și o ruină națională” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 305). Ar putea fi valabil același principiu în zilele noastre? Acest lucru nu le dă niciun drept membrilor sau grupărilor dizidente să spună că biserica este Babilon. Totuși, arată responsabilitatea uluitoare pe care o au conducătorii, iar acesta este un motiv pentru care ar trebui să-i susținem și să ne alăturăm celor aflați în poziții de conducere, pentru a-L căuta pe Domnul.
[33]. Este trist că mulți din zilele noastre condamnă tocmai solia („așa cum a fost prezentată”) pe care Ellen White a susținut-o atât de mult. Este situația diferită acum? Desmond Ford declară: „Predicatorii Waggoner și Jones de la renumita conferință de la Minneapolis din 1888 au avut primele scânteieri de lumină care au radiat în lumea romană din primul secol, în Europa secolului al XVI-lea și care urmează să cuprindă întreaga lume chiar înainte de revenirea lui Hristos […]. Din nefericire, nici unul dintre ei nu a fost clar cu privire la alte puncte importante precum distincția dintre îndreptățire si sfințire […]. [și] natura lui Hristos. […] Este posibil ca această teologie greșită să fie motivul pentru care atât Waggoner, cât și Jones au ajuns să fie afectați de idei panteiste” (Australian Signs of the Times, februarie 1978, p. 30). Robert Brinsmead a scris: „În perioade speciale din istoria noastră, evanghelia s-a luptat să pătrundă în comunitatea adventistă. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă. Deși, chiar și aici trebuie să păstrăm o perspectivă corespunzătoare […]. Waggoner a avut lumina cu privire la îndreptățire pentru comunitatea adventistă. Totuși, un material mai bun cu privire la îndreptățirea prin credință putea fi găsit printre teologii protestanți din zilele sale” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism [1980], pp. 14-15). Geoffrey J. Paxton concluzionează: „Problema redeșteptării din 1888 a fost dublă. Mai întâi, deși Waggoner și Jones s-au îndreptat în direcția Reformei, accentuând necesitatea de a înfăptui și a muri a omului-Dumnezeu, pentru a putea sta în picioare la judecată, ei nu au avut suficientă lumină pentru a înțelege acest lucru din perspectivă deplină a Reformei, care Îl scoate în evidență numai pe Hristos” (The Shaking of Adventism, [1977], p. 67). David P. McMahon: „Waggoner a fost unul dintre cei mai mari predicatori adventiști ai evangheliei. Dar el nu s-a comparat cu marii predicatori protestanți ai timpului.” „În aceste articole [1889], Waggoner a început să adopte o îndreptățire «efectivă» […]. Acest principiu roman înlocuiește rapid elementul protestant […]. Aceasta a fost o greșeală fatală.” „Waggoner încă nu își dezvoltase panteismul în februarie 1889. Dar el a avut o gândire logică și urma să își urmeze premizele până la final.” „Totuși, pentru Waggoner, se părea că puținul aluat al îndreptățirii romano-catolice avea să dospească toată plămădeala. Dacă articolele lui din 1890 au fost dezamăgitoare, lecturile lui despre epistola către romani la Conferința Generală din 1891 au fost îngrozitoare […]. În aceste lecturi, concepția lui Waggoner cu privire la îndreptățire a fost întru totul romano-catolică. Îndreptățirea era înțeleasă ca o lucrare interioară a sfințirii credinciosului” (The Myth and the Man, [1979], pp. 64, 94-95, 99). Burt Haloviak afirmă: „În acest capitol, autorul speră să sugereze că rădăcinile teologiei aberante, care a fost combătută în 1903 [trupul sfânt și panteismul], au fost prezente cu consecvență în sistemul teologic al lui Jones și Waggoner, deoarece le lipseau concepții obiective despre îndreptățire. Acele rădăcini ale aberației sunt vizibile în prezentările cu privire la îndreptățirea prin credință pe care le-a ținut A. T. Jones în mai 1889, la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas.” „Analiza acelor adunări ne îngăduie nu numai să identificăm natura soliei din 1888, ci și să înțelegem elementele care urmau a se dezvolta în apostaziile trupul sfânt și templul viu” („From Righteousness to Holy Flesh: Judgement at Minneapolis”, [1988], capitolul 9, pp. 2, 41). Roy Adams susține: „Așa cum am văzut, agitația perfecționistă din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din zilele noastre și-a avut geneza în învățăturile post-1888 ale lui A. T. Jones și E. J. Waggoner” (The Nature of Christ [1994], p. 37). George Knight insistă: „În predicile lui din mai 1889, de la Ottawa, Kansas, de exemplu, Jones a indicat că locuirea lăuntrică a naturii divine a lui Hristos și a puterii Sale îi va face pe oameni în stare să respecte în cele din urmă poruncile lui Dumnezeu […]. Această învățătură […] a devenit o rădăcină principală a răspândirii perfecționismului fără de păcat printre adventiștii de ziua a șaptea – o rădăcină care a produs câteva ramuri prolifice în deceniul 1890. De exemplu, există o linie destul de directă între învățăturile lui Jones din perioada de după Minneapolis și mișcarea trupului sfânt din Indiana în 1900.” „Agitația trupul sfânt a izbucnit în Indiana în 1899 […]. De exemplu, el a început să predice doctrinele cheie din Indiana, cu privire la «credința strămutării» și «puterea de a birui înclinația spre păcat» încă din 1889 […]” (From 1888 to Apostasy, [1987], pp. 56, 57). Teza lui Woodrow Whidden pentru biografia lui cu privire la Waggoner caută să susțină de la un capăt la altul ideile enumerate mai sus: „Fără îndoială, curentul teologic cel mai semnificativ și predominant din perioada timpurie de după Minneapolis (1888 până la mijlocul lui 1892) a fost accentul pus de Waggoner pe locuirea lăuntrică a lui Hristos la începutul lui 1889 […]. Aceasta urma să fie sursa pentru aproape toate rătăcirile teologice și căile practice pe care Waggoner avea să meargă, în scopul găsirii echilibrului în viața lui.” „Totuși, în anii de după 1888, a început o alunecare subtilă spre un subiectivism nesănătos, care pare să nu se fi oprit niciodată. Dezvoltările critice au urmat în anii 1889 și 1892.” „Oare se poate spune pe bună dreptate că ideile subiective și mistice ale lui Waggoner cu privire la lucrarea justificatoare a unui Hristos imanent l-au condus în labirintul panenteismului? Noi sugerăm că este foarte probabil să fi fost așa” (E. J. Waggoner [2008], pp. 210, 358, 363). Leroy Moore face o lucrare bună, rezumând părerile enumerate mai sus și oferă o idee cu privire la motivul unei încercări atât de disperate de a condamna adevărata solie de la 1888: „Reformaționiștii susțin că Jones și Waggoner, exponenții recunoscuți ai acelei solii din 1888, au introdus patru erezii în doctrina adventistă de ziua a șaptea [curând după 1888]: respingerea doctrinei istorice a păcatului originar, includerea sfințirii în neprihănirea prin credință, pretenția că Hristos a combinat carnea păcătoasă cu natura Sa fără păcat, susținerea doctrinei desăvârșirii. Susținerea neobișnuită acordată de Ellen White lui Jones și Waggoner, ale căror scrieri publicate timpuriu reflectă conceptele de mai sus [ca adevăr, nu ca erezie], necesită dovezi copleșitoare pentru a dovedi că ea a recunoscut erorile lor teologice imediat după Minneapolis, ca reflectând o erezie romano-catolică. Dezvoltările dinainte, din timpul și de după Minneapolis neagă astfel de declarații” (Theology in Crisis, p. 294).
[34]. „Solia prezentă”, Review and Herald, 18 martie 1890, p. 161; în Materialele 1888, p. 545, sublinierile adăugate.
[35]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, cuvântare de dimineață, 5 februarie 1890, Review and Herald, 4 martie 1890, p. 129.
[36]. Ellen G. White, Manuscrisul 56, 7 februarie 1890, „Lecții învățate de la viță”; în Materialele 1888, p. 566, 567. Vezi, de asemenea, Ellen G. White, Manuscrisul 18, „Libertatea religioasă”, decembrie 1889; în Materialele 1888, p. 512 și Ellen G. White, Manuscrisul 10, 6 februarie 1890, „Cine va accepta lumina din ceruri?”; în Materialele 1888, pp. 549, 555.
[37]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, cuvântare de dimineață, 5 februarie 1890, Review and Herald, 4 martie 1890, pp. 129, 130. În tot timpul în care scria materialul pentru Hristos Lumina lumii (din 1890, până în 1898), Ellen White a fost impresionată de paralele dintre conducătorii națiunii iudaice și cei ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. „De peste 100 de ori”, ea i-a avertizat să nu repete greșeala iudeilor. Când citim Hristos Lumina lumii ținând cont de acest lucru, putem să vedem imediat paralele din Materialele 1888 („Ellen White’s Hidden Message in The Desire of Ages”, 1888 Message Newsletter, ian./feb. 1997, pp. 3-5). De asemenea, este interesant de observat ce a scris Ellen White în jurnalul ei în ziua când a ținut această cuvântare de dimineață: „Am participat la adunarea de dimineață. Am avut o adunare socială bună, iar apoi eu am prezentat o mărturie hotărâtă. Cât de stăruitor sunt mișcată de Duhul lui Dumnezeu. Înainte de a mă ridica în picioare, nu m-am gândit nicio clipă că voi vorbi atât de clar. Dar Duhul lui Dumnezeu este asupra mea cu putere, iar eu nu pot decât să rostesc cuvintele care îmi sunt date. Nu îndrăznesc să rețin niciun cuvânt al mărturiei. Dacă această chemare solemnă la pocăință nu este ascultată, dacă se fac declarații false cu privire la ea, eu pot fi descurajată, pot fi tristă, dar nu am nimic de retractat. Eu rostesc cuvintele care îmi sunt date de o putere mai înaltă decât puterea omenească și, nici dacă aș vrea, nu pot să retrag nicio propoziție. În timpul nopții, Domnul îmi dă instrucțiuni sub forma simbolurilor, iar apoi explică semnificația lor. El îmi dă cuvintele, iar eu nu îndrăznesc să refuz a le vesti oamenilor. Dragostea lui Hristos și, îndrăznesc să spun, dragostea pentru suflete mă constrânge, iar eu nu pot să mă abțin să vorbesc. Dacă acele cuvinte rostite fac rău, este pentru că aceia cărora le este vestită solia nu au în inimă niciun loc pentru cuvântul lui Dumnezeu” (Manuscrisul 22, 1890, „File de jurnal”, 5 februarie 1890; în Materialele 1888, pp. 578-579).
[38]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, 6 februarie 1890, „Cine va accepta lumina din ceruri?”; în Materialele 1888, pp. 549, 555.
[39]. Ibidem, p. 557.
[40]. Trebuie să spunem cu claritate că „niciunul dintre noi nu este infailibil”, inclusiv Jones și Waggoner. Ei au făcut greșeli și au avut unele concepții incorecte în înțelegerea lor teologică, pe care Ellen White le-a corectat. Totuși, trebuie să fim atenți pentru a nu continua aceeași răzvrătire la care au luat parte frații din conducere, prin respingerea sfatului lui Ellen White și prin a căuta mereu să găsim cârlige de care să ne agățăm îndoielile cu privire la solia cea prețioasă. În 1892, Ellen White a declarat: „Este destul de posibil ca frații Jones și Waggoner să fie doborâți de ispitele vrăjmașului, dar dacă vor fi, faptul acesta nu va dovedi că ei nu au avut nicio solie de la Dumnezeu sau că lucrarea pe care au săvârșit-o a fost întru totul o greșeală. Dacă acest lucru se va întâmpla, cât de mulți ar adopta poziția aceasta și s-ar lăsa cuprinși de o amăgire fatală, pentru că nu sunt sub conducerea Duhului lui Dumnezeu. Ei merg în lumina tăciunilor aprinși de ei înșiși, nu pot face deosebirea între focul aprins de ei și lumina pe care a dat-o Dumnezeu, și umblă ca niște orbi așa cum au făcut iudeii” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892; în Materialele 1888, pp. 1044-1045, sublinierile adăugate, literele italice constituind o prezentare a faptelor în sursa originală, nu o întrebare). Din nefericire, atât Jones, cât și Waggoner au făcut greșeli după 1892 și amândoi „au fost doborâți de ispitele vrăjmașului” în secolul care a urmat. Totuși, punctul important de care trebuie să ne aducem aminte astăzi este acela de a nu ne lăsa „cuprinși de o amăgire fatală”, așa cum a profetizat Ellen White că se va întâmpla, și de a face, prin învățăturile și scrierile noastre, așa încât istoria din 1888 să se potrivească într-o nouă teologie. Vezi nota de subsol 33. Ellen G. White, Manuscrisul 56, 7 februarie 1890, „Lecții învățate de la viță”; în Materialele 1888, pp. 562, 564.
[41]. Ellen White, Manuscrisul 56, 7 februarie 1890, „Lecții învățate de la viță” în Materialele 1888, pp. 562, 564.
[42]. Ibidem, pp. 562-567.
[43]. Ibid., pp. 566, 567.
[44]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, 12 martie 1890, și „Fii plin de râvnă și pocăiește-te!”, Review and Herald, 23 decembrie 1890; în Materialele 1888, p. 916 și 764. Vezi, de asemenea, nota de final 32. O privire aruncată asupra primelor două volume ale lucrării Materialele 1888 explică modul în care s-a putut întâmpla astfel (toate sublinierile adăugate). Oamenii priveau „într-o mare măsură la cei pe care i-au pus înaintea lor în locul lui Dumnezeu” (p. 354). Ei urmau „exemplul lor cu mult mai mult, decât priveau la Dumnezeu și căutau sfatul Său” (p. 793). Ellen White a descris faptul acesta de a-i „pune pe oameni în locul în care ar fi trebuit să fie Dumnezeu”, ca fiind „idolatrie” (p. 886). Frații „nu puteau niciodată să-i conducă pe oameni la o experiență la care ei nu erau părtași” (p. 512). Poporul „nu va merge mai departe decât veți merge voi” (p. 793). Frații trebuiau să respecte lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu, nu numai pentru „propria siguranță, ci și pentru siguranța bisericii lui Dumnezeu” (p. 956). Când a respins solia lui Jones și Waggoner, Uriah Smith a devenit „piatra de poticnire pentru mulți alții” (p. 733). El „a întărit mâinile și mințile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison și Nicola și, prin ei, ale unui vast număr” (p. 599). Uriah Smith „angajase alături de el un număr destul de mare în această lucrare, oameni aflați în poziții de răspundere, președinți de conferință, pastori și lucrători, care au format o confederație pentru a critica și a pune întrebări […]. Poziția pe care au ocupat-o acești oameni și influența poziției lor, i-au determinat să se îndoiască pe mulți care nu vor mai fi lămuriți niciodată, iar amăgirile din aceste zile de pe urmă îi vor birui […], deoarece au luat hotărâri pe baza exemplului pe care l-au primit” (p. 797). Acești „oameni reprezentativi” (p. 779), care umblau în întuneric, nu puteau „să discearnă lumina din cer”, care afecta „întregul conținut al gândurilor lor, al deciziilor lor, al propunerilor și sfaturilor lor” (p. 727). „Totuși – declara Ellen White – fratele Smith este pus în poziția de învățător, pentru a modela și forma mințile studenților, când este binecunoscut faptul că el nu stă în lumină” (p. 714). Ellen White și-a dat seama că „lucrarea era influențată în direcții greșite” (p. 888). „Poziția și lucrarea fraților Butler, Farnsworth, Smith și a multor altora au scopul de a tulbura credința poporului lui Dumnezeu, prin lucrurile pe care le spun, dar pe care nu ar trebui să le spună, și prin lucrurile pe care le lasă nespuse, dar pe care ar trebui să le spună. Această stare de lucruri – necredința, prejudecata, fariseismul – dospește biserica” (p. 717). „Spiritul manifestat la Battle Creek a fost spiritul din multe biserici” (p. 746). Ca rezultat, „păcătoșii din mijlocul nostru au ajuns împietriți și întăriți în necredință într-un mod îngrozitor” (p. 867). Din cauză că Ellen White a susținut „adevărul biblic” prezentat de Jones și Waggoner – „din sursa pe care Domnul o alege pentru a-l trimite” – acești oameni aflați în poziții de seamă se îndoiau de chemarea ei. Ei „împrăștiau semințele îndoielii și tulburau încrederea bisericilor în Mărturii” (pp. 677, 676). Ellen White a declarat: „Pretutindeni unde merg, aud obiecțiuni față de Mărturii, citându-i pe frații Smith și Butler” (p. 715). „Cei care au fost mustrați se întăresc în această poziție de îndoială și necredință a conducătorilor noștri și simt că au libertatea de a spune că mărturiile date lor nu erau adevărate” (p .684). Ca rezultat, sângele altor suflete urma „să fie asupra celor care au fost orbiți de vrășmașul” (p. 853). Ellen White putea să întrebe pe bună dreptate: „Vom repeta noi istoria iudeilor în lucrarea noastră?” (p. 545). „Dacă oamenii de rând din poporul iudeu ar fi fost lăsați să primească mesajul Său, […] ei nu L-ar fi respins pe Isus” (p. 906). Totuși, a declarat ea, „conducătorii poporului din zilele noastre urmează aceeași cale pe care au mers iudeii” (p. 911). Ca rezultat, „Domnul Își reține Duhul de la ei și întunericul îi cuprinde, așa cum a cuprins poporul iudeu” (p. 718). „Oamenii aflați în poziții de răspundere L-au dezamăgit pe Isus […]. Duhul lui Dumnezeu este întristat”, dar „ei au o înțelegere atât de greoaie, încât nu știu” (pp. 519, 717). Nu este de mirare că Ellen White a declarat că, dacă aceste rele care „Îi produc neplăcere lui Dumnezeu” nu sunt corectate, „întreaga biserică va fi responsabilă pentru ele” (p. 764).