14. Dovezi convingătoare

14. Dovezi convingătoare

Nu vă irosiți timpul venind cu o teorie diferită de cea a lui Waggoner

„Necazul pe care l-am avut în ultimele trei săptămâni în legătură cu subiectul legămintelor a părut să mă istovească mai mult decât munca obișnuită.” Așa a spus Dan Jones în scrisoarea lui către E. W. Farnsworth, 17 februarie 1890. Deși Waggoner fusese împiedicat să predea subiectul acesta în a doua jumătate a lunii ianuarie la institutul pastoral totuși problema nu fusese lăsată să se liniștească în niciun fel. Când s-au întors la Battle Creek la începutul lunii februarie, O. A. Olsen și W. W. Prescott au constatat că nimic nu era în regulă la centrul lucrării. Înainte de încheierea săptămânii, se făcuseră aranjamente „pentru a cerceta problema legămintelor în prezența celor de la școala pastorală și a altora care ar dori să participe”. Prescott a ales să prezideze adunările care urmau să înceapă chiar săptămâna următoare. În cele din urmă, lui Waggoner urma să i se „acorde posibilitatea de a-și prezenta concepțiile”. Totuși, el nu a putut să-și prezinte concepțiile fără a întâmpina obiecțiuni. Celorlalți urma a le fi „îngăduit să pună întrebări sau să prezinte contra-argumente, dacă alegeau să facă astfel”. Fără îndoială, existau multe obiecțiuni, deoarece, în conformitate cu Dan Jones, era „evident că această problemă îi tulburase pe oameni pretutindeni în țară și întâmpinase multă opoziție”. O mare parte din acea opoziție venea de la Dan Jones însuși, pentru că el o împărtășise rapid în corespondența lui cu alții din întreaga țară.[1]*

Duminică dimineața, 16 februarie, Waggoner a început prima dintre cele zece prezentări de câte două ore, care urmau să fie ținute pe tema legămintelor în perioada următoarelor două săptămâni. Waggoner a ținut șase din cele zece prezentări, în timp ce Uriah Smith, R. C. Porter și Bourdeau – evanghelist și angajat al Conferinței Generale – au ținut fiecare câte o prezentare și jumătate. În conformitate cu Dan Jones, au fost expuse „două concepții distincte cu privire la legăminte”, „una fiind favorabilă poziției susținute [364] în trecut de poporul nostru, prezentată de Smith și Porter, iar o altă grupă a fost în favoarea concepțiilor promovate de doctorul Waggoner și susținute de Bourdeau”. Nu este nicio îndoială că Waggoner a prezentat legămintele așa cum le prezentase în Bible Readings și Sabbath School Lessons on the Letter to the Hebrews[2] despre care Dan Jones a spus că erau „similare cu ceea ce prezentase la Minneapolis”. Prezentările lui Smith și Porter confirmă acest fapt, deoarece ele au avut scopul de a combate învățăturile lui Waggoner.[3]*

În a doua sa prezentare, Waggoner a comparat vechiul și noul legământ, „arătând că fiecare avea trei puncte obiective: primul – neprihănirea; al doilea – moștenirea pământului; al treilea – împărăția de preoți”. Dumnezeu îi făgăduise omului o neprihănire care urma să-l califice pentru viața veșnică pe pământul cel înnoit, iar prin această experiență vie, omul urma să devină un martor al caracterului lui Dumnezeu. În acest punct, în prezentarea sa, Waggoner a împărtășit concepții pe care frații le-au dezaprobat în mod serios: „Nici fratele Smith, nici altcineva nu au putut să obiecteze la nimic din ceea ce a fost prezentat, până aproape de încheiere, […] când doctorul Waggoner a făcut o paralelă între vechiul și noul legământ”. Față de ce au avut frații obiecții atât de puternice? În conformitate cu Dan Jones, motivul a fost că Waggoner declarase că în primul, în vechiul legământ, „totul a depins de ascultarea oamenilor; în al doilea, sau noul legământ, Dumnezeu face totul pentru oameni”[4].

Din cauza obiecțiunilor ridicate de mulți dintre frați și „pentru a da pe față o corectitudine desăvârșită față de toți cei implicați în cercetare”, W. W. Prescott a hotărât să-i îngăduie lui Uriah Smith să preia sesiunea a treia și să prezinte concepția tradițională. [5]

Uriah Smith și R. C. Porter răspund

Timp de mai bine de un an, Uriah Smith purtase povara îngrijorării pentru ceea ce credea el că se întâmpla în biserica pe care o ajutase și al cărei pionier fusese. Chiar înainte de conferința de la Minneapolis, el simțise că Jones și Waggoner făcuseră un efort hotărât și conspiraseră pentru a impune doctrine noi în [365] poporul lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. După părerea lui, biserica deja credea în doctrina îndreptățirii prin credință. În ce privește noile idei despre legea din Galateni și legăminte, el credea că erau doar niște aspecte secundare false, promovate ca fiind o lumină nouă, dar nu aveau nicio legătură cu îndreptățirea prin credință. Din punctul de vedere al lui Smith, situația era chiar și mai rea, deoarece Ellen White îi susținea pe acești oameni care, după părerea lui, prejudiciau credibilitatea ei.

Smith nu stătuse niciodată de vorbă în particular cu Ellen White pentru a înțelege pozițiile ei, nici nu răspunsese la cele câteva scrisori pe care i le trimisese ea pe parcursul anului precedent. El considera foarte tulburător faptul că lui Waggoner i s-a îngăduit să prezinte subiectul legămintelor la institutul pastoral. El susținuse încercarea lui Dan Jones de a-i interzice lui Waggoner să îl prezinte și scrisese o declarație de disociere în Review.[6] După ce a primit încă o scrisoare de la Ellen White, scrisă în 16 februarie (care nu mai este disponibilă) și după ce a ascultat ambele prezentări ale lui Waggoner despre legăminte, Smith nu a mai putut să suporte. A scris un răspuns înverșunat adresat lui Ellen White, pentru a-i aduce la cunoștință ce simțea el în legătură cu întreaga situație chinuitoare. Scrisoarea de șase pagini a lui Smith exprima cu claritate îngrijorarea lui profundă și sinceră. El dorea să fie în „unitate deplină” cu ea, dar nu putea să treacă peste „unele nedumeriri”.[7]

Smith a asigurat-o pe Ellen White următoarele: „Eu nu doresc ca vreun om să îngăduie ca poziția mea să decidă convingerile lui în legătură cu vreun subiect.” El i-a amintit lui Ellen White că, spre deosebire de A. T. Jones, care se presupune că declarase: „Eu am adevărul, iar voi veți ajunge la aceeași poziție în cele din urmă”, el le spunea tuturor întotdeauna: „Cercetați subiectul și adoptați doar o poziție care vi se pare satisfăcătoare”.[8]* Smith a făcut referire la unele evenimente din trecut, începând cu 1886, pentru a explica versiunea lui în legătură cu situația. „Cu excepția morții fratelui White, cea mai mare nenorocire care a venit vreodată asupra noastră a fost atunci când doctorul Waggoner și-a publicat articolele despre cartea Galateni în Signs.” Din punctul lui de vedere, concepțiile lui E. J. Waggoner erau aceleași ca ale tatălui său, J. H. Waggoner, pe care Ellen White, atât cât înțelesese el, le condamnase în 1856. Dacă ar fi fost „sub jurământ, într-o curte de judecată”, Smith ar fi fost „obligat să depună mărturie” că „singurul punct aflat în discuție în vremea aceea” a fost dacă legea din Galateni reprezenta legea morală sau legea ceremonială.

Smith nu putea să înțeleagă modul în care concepțiile lui E. J. Waggoner le depășeau pe cele ale tatălui său, nici nu putea să înțeleagă faptul că sfatul adresat de Ellen White lui J. H. Waggoner [366] a fost acela de a nu-și scoate în evidență concepția la data aceea. Din acest motiv, Smith considera că Ellen White se schimbase: „Când se părea că ați susținut poziția lui [E. J. Waggoner] în ansamblu […], a fost o mare surpriză pentru mulți. Iar când ei m-au întrebat ce însemna acel lucru și cum pot să-l consider eu, realmente, soră White, nu am știut ce să spun și încă nu știu.”[9]

Smith a continuat astfel: „Următorul pas nefericit a fost făcut, când frații din California s-au întâlnit, chiar înainte de conferință [de la Minneapolis], și au făcut planuri pentru a-și expune concepțiile cu privire la cele zece coarne și legea din Galateni la acea conferință […]. Ca urmare, aceste concepții au fost prezentate și aproape că au ruinat conferința, întocmai cum m-am temut că se va întâmpla.” Smith considera că „fusese alcătuit un plan pentru a le impune celor din poporul nostru aceste schimbări, până când vor fi considerate a fi concepțiile întregii biserici”. De ce să nu fi gândit el în acest fel, din moment ce, „la toate adunările de tabără, institutele pastorale, școlile și adunările pastorilor etc.”, aceste concepții erau „scoase în evidență și prezentate în orice loc și ocazie posibile”:

„Așadar, înțelegeți cele două motive pentru care eu nu pot să nu privesc aceste concepții cu neîncredere; și anume, mai întâi, pentru că mi se par a fi contrare Scripturilor și, în al doilea rând, contrare celor ce dumneavoastră ați înțeles mai înainte. Eu nu mă refer la concepțiile lui [Waggoner] despre îndreptățirea prin credință și neprihănirea primită prin Hristos, deoarece noi am crezut întotdeauna în acestea, ci la concepția despre legea din Galateni, la care ajunge pe baza premiselor lui cu privire la celelalte puncte.

Adevăratul punct aflat în discuție la acea conferință a fost legea din Galateni, dar cu toții am putut fi de acord cu cele șase discursuri preliminare ale fratelui Waggoner cu privire la neprihănire, iar eu le-aș fi susținut de prima dată, dacă nu aș fi știut tot timpul că el le-a alcătuit cu intenția de a pava calea pentru poziția lui cu privire la Galateni, pe care eu o consider greșită. Desigur, eu nu cred că există vreo legătură necesară și logică între cele două, dar dumneavoastră știți că un adevăr poate fi folosit într-o asemenea modalitate și cu un asemenea scop aparent, încât să strice plăcerea pe care am simți-o ascultându-l în alte condiții […].

Eu cred că sunt dispus să primesc lumina oricând și de la oricine. Totuși, pentru mine, orice se pretinde a fi lumină trebuie să se dovedească a fi în conformitate cu Scriptura și să se bazeze pe argumente solide, care conving judecata, înainte de a părea a fi lumină. Când cineva prezintă ceva ce eu am cunoscut și crezut de multă vreme, mie îmi este imposibil să numesc acel lucru lumină nouă.”[10] [367]

Punctul de vedere al lui Smith nu poate fi trecut cu vederea. El pretindea a crede în îndreptățirea prin credință. Pentru el, aceasta nu era o lumină nouă. Singurele lucruri cu care nu era de acord erau concepțiile lui Jones și Waggoner despre legăminte și legea din Galateni. El respingea poziția lor pe baza modului în care înțelegea Scripturile și pe baza a ceea ce credea că i se descoperise lui Ellen White în trecut. Smith greșea în ambele puncte. El nu putea să înțeleagă, așa cum înțelegea Ellen White, că lucrurile prezentate de Jones și Waggoner cu privire la legăminte și legea din Galateni erau cu adevărat „o lumină nouă”, care așeza îndreptățirea prin credință într-un „context nou”. Aceasta era „cu adevărat solia îngerului al treilea” care, dacă era acceptată, urma să lumineze pământul cu slava ei.[11]

Spre sfârșitul scrisorii lui, Smith i-a relatat lui Ellen White lucrurile care i-au fost spuse cu privire la „cele prezentate de fratele A. T. Jones aici, în cursurile din această iarnă”. I se spusese că Jones submina datele profetice cu care adventiștii erau familiarizați și că îi susținea și pe alții să facă la fel. Smith o informa pe Ellen White că „ar putea să menționeze multe alte puncte, dar nu îi va ocupa timpul. Acestea sunt lucrurile care mă tulbură. Acestea sunt lucrurile față de care mă împotrivesc eu”. El o avertiza că, „dacă vor fi prezentate în continuare”, aceste concepții „vor submina în totalitate lucrarea dumneavoastră și vor zgudui încrederea în mesaj”. Totuși, „pentru că eu am îndrăznit să adresez un avertisment cu privire la unele dintre aceste puncte, acum sunt înfățișat publicului ca unul care trage cu pușca în întuneric și nu știe căror lucruri li se împotrivește. Eu cred că știu într-un anumit grad căror lucruri mă împotrivesc”[12]. Smith nu putea să înțeleagă faptul că el însuși, nu Jones și Waggoner, era cel care submina lucrarea lui Ellen White. Doar peste câteva zile, s-a dovedit cu claritate că Smith l-a acuzat „în mod greșit” pe Jones.[13]

După ce i-a trimis această scrisoare lui Ellen White, Smith a avut ocazia de a prezenta idei similare în mod public. În 19 februarie, el și-a prezentat concepțiile cu privire la legăminte în contrast cu cele prezentate deja de către Waggoner în cele două adunări precedente. Smith nu a dorit să prezinte „nimic într-o modalitate combativă”, ci numai „ceea ce ne învață Biblia”. Dacă ceva ce spunea el nu era „în conformitate cu ideile deja prezentate” de Waggoner, era „pur și simplu din cauză că mie mi se pare a fi concepția mai bună, o mai bună poziție”. Smith era mulțumit că, „în legătură cu subiectul îndreptățirii prin credință și al neprihănirii lui Hristos […] există armonie”. El „nu știa să fie sau să fi fost vreodată o deosebire de opinie în mijlocul adventiștilor de ziua a șaptea cu privire la acest punct. Totuși, în legătură cu acest subiect al legămintelor, [368] există unele puncte, unele pasaje din Scriptură, cu privire la care pare a fi o deosebire de opinie”[14]. Astfel, Smith nu vedea o legătură prea mare între îndreptățirea prin credință și legăminte, în timp ce Jones și Waggoner făceau legătură între cele două, înțelegând îndreptățirea prin credință în lumina celor două legăminte.

Pe întregul parcurs al prezentării sale, Smith a obiectat față de ceea ce considera el a fi concepțiile eretice ale lui Waggoner. El vorbea despre cele două legăminte ca fiind „două etape, două dispensațiuni” ale legământului avraamic. Prima etapă s-a împlinit pentru sămânța literală a lui Avraam, când urmașii lui au moștenit țara făgăduită. A doua etapă urma să fie împlinită la înviere și când pământul va fi înnoit. Smith înțelegea vechiul legământ ca fiind un contract pe care poporul l-a făcut cu Dumnezeu. Ei au făgăduit să respecte cele zece porunci și orice altceva ar fi adăugat Domnul. Apoi, Domnul a adăugat legea ceremonială și serviciul sanctuarului, „pentru ca păcatul să se înmulțească”. Dar vai, vechiul legământ a fost greșit, deoarece „nu a putut să ducă la împlinirea finală”. De ce? Pentru că „nu a avut jertfele potrivite – ci doar sângele animalelor”. După cruce și jertfa lui Hristos, a fost făcut noul legământ, reprezentând o dispensațiune nouă. Acum, oamenii urmau să intre într-un contract de același tip ca și vechiul – făgăduind că vor respecta poruncile lui Dumnezeu. Motivul pentru care „vechiul legământ putea să ducă la robie” în zilele apostolului Pavel era acela că „anumiți învățători veniseră de la Ierusalim, tulburându-le mintea și spunând că trebuiau să fie circumciși”. Acesta a fost singurul punct din alegoria lui Pavel din Galateni 4. În mod evident, Smith spera că explicația lui îi va convinge pe ceilalți că ideile lui Waggoner erau greșite.[15]

În următoarele câteva zile, Waggoner și-a continuat prezentările despre legăminte și relația lor cu neprihănirea prin credință. Au avut loc „multe întreruperi”, deoarece obiecțiunile și întrebările erau puse cu unicul scop de a dovedi că poziția lui era greșită.[16] Dan Jones considera că Waggoner merita un astfel de tratament. „Eu cred că tocmai acea înclinație de a da năvală și de a profita, care pare a fi atât de evidentă atât la doctorul Waggoner, cât și la fratele A. T. Jones, face lucrarea lor să fie așa de neplăcută pentru unii dintre frații de aici din Battle Creek, iar noi putem să confirmăm imediat că este astfel.” Dan Jones era sigur că Jones și Waggoner își prezentaseră „noile teorii […] în școlile bisericii noastre și în institutele pastorale și le introduseseră în lecțiile școlii de Sabat”, [369] fără să le supună verificării fraților care „făcuseră mult pentru a formula doctrinele”. Acest fapt era „întru totul deplasat” și „de acum încolo, trebuia să se aibă mai multă grijă ca lecțiile școlii de Sabat să fie examinate cu atenție și aprobate, înainte de a fi trimise pretutindeni în țară”.[17]

În 24 februarie, R. C. Porter a prezentat subiectul legămintelor timp de două ore. El a fost chiar mai puțin amiabil decât Smith, spunându-le pastorilor: „Sper să prezint ceva despre care cred că este într-o armonie mai mare cu adevărul legat de acest punct […] care, mi se pare mie, constituie o concepție mai bună.” Asemenea lui Smith, Porter înțelegea că „legământul avraamic cuprindea atât vechiul, cât și noul legământ”. „Cele două legăminte sunt doar niște mijloace de a aduce la îndeplinire” planul lui Dumnezeu „în veacuri diferite” – două dispensațiuni. Porter a repetat acest punct de mai bine de șase ori, căutând să îl pună în contrast cu concepția lui Waggoner. Pentru R. C. Porter, vechiul legământ nu se deosebea de noul legământ, cu excepția aspectului legat de timpul în care a fost inițiat. „În fiecare legământ, condițiile trebuie să fie aceleași – ele trebuie să fie ascultarea, ascultarea categorică”. Pe lângă aceasta, Porter a declarat că, în vechiul legământ, „Domnul le făgăduise oamenilor” exact la fel de mult ajutor ca și în noul legământ, deoarece „cu siguranță nu ar fi fost făcut, dacă nu ar fi existat un ajutor care să îl facă pe om în stare să respecte legământul”. De asemenea, Porter credea că făgăduințele făcute lui Avraam s-au împlinit în vechiul legământ pentru copiii lui Israel; Dumnezeu „a îndeplinit tot ce a plănuit”.[18]

Prin toate aceste argumente, Porter încerca să dovedească faptul că vechiul legământ a fost bazat pe timp, a fost bazat pe acordul reciproc dintre Dumnezeu și oameni, a fost împlinit pentru sămânța literală a lui Avraam, a fost desființat la cruce și, ca urmare, nu a fost legământul care a putut fi făcut în noua dispensațiune. Este clar că, pentru Porter, Smith și mulți alți frați, obiecțiunea lor cea mai mare față de concepțiile lui Waggoner era cu privire la poziția lui că niciunul dintre legăminte nu reprezenta o dispensațiune sau o perioadă în planul de mântuire, ci mai degrabă o stare a inimii oamenilor, indiferent când au trăit pe pământ și, în al doilea rând, că vechiul legământ se baza pe făgăduințele oamenilor, iar legământul cel nou și veșnic se baza pe făgăduințele lui Dumnezeu.[19]*

Waggoner credea că, în loc de a răspunde cu credință, așa cum făcuse părintele lor, Avraam, Israel manifestase mândrie și mulțumire de sine, făgăduind cu îngâmfare: [370] „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exodul 19:8). Astfel, Dumnezeu coborâse pe Sinai și rostise cele zece porunci cu tunete și fulgere. Acesta a fost în principal acel îndrumător, sau legea adăugată care urma să-i conducă la Hristos. Frații nu au putut să facă nicio concesie acestei concepții și, din acest motiv, s-au ridicat împotriva soliei rânduite de Dumnezeu.

În timpul ultimei săptămâni din februarie, a avut loc ultima prezentare pe tema legămintelor. „La sfârșit, s-a văzut clar că fuseseră prezentate două concepții diferite cu privire la legăminte – una în favoarea poziției susținute în trecut de poporul nostru […] și o altă grupare în favoarea concepțiilor avansate susținute de doctorul Waggoner.” Deși nu a fost luată nicio hotărâre oficială, Dan Jones sugerează că a fost alcătuită un fel de declarație sau hotărâre în rezumat: „Nu a fost făcută nicio declarație care ar trasa în vreun fel o linie mai puternică decât era necesar între cele două tabere.” Dan Jones sugerează că, după aceea, subiectul legămintelor „a fost abandonat, iar școala își continuă activitatea obișnuită”.[20] Totuși, acest fapt cu greu a însemnat că problema fusese rezolvată. Câteva zile mai târziu, Dan Jones a recunoscut că „cercetarea subiectului legămintelor s-a încheiat fără o satisfacție mai mare decât înainte de a începe”[21]. De fapt, Jones a declarat că „rezultatul nu a fost acela de a-i aduce pe frați laolaltă și de a-i uni în lucrarea de zidire a cauzei lui Dumnezeu, ci mai degrabă a creat un spirit și simțăminte partizane și a mărit deosebirile de opinie care existaseră în mijlocul lor”[22]. Este trist să spunem că Dan Jones însuși a fost responsabil într-o mare măsură pentru acel „spirit partizan”, care îi determina pe mulți pastori mai tineri să îl respingă pe Waggoner și concepțiile prezentate de el.

Dar ce putem spune despre Ellen White? Care a fost părerea ei despre legăminte? A fost acest subiect un motiv de îngrijorare pentru ea? Dacă a fost, de ce a rămas tăcută, în timp ce Waggoner prezenta subiectul?

Ellen White ia poziție

În a doua jumătate a lunii ianuarie și la începutul lunii februarie, Ellen White a participat la institutul pastoral, vorbind „în fiecare zi, cu una sau două excepții”, timp de „trei săptămâni”.[23] Totuși, în timpul celor două săptămâni de cercetare a subiectului legămintelor, constatăm că ea a fost ciudat de tăcută. Un motiv pentru o astfel de tăcere au fost cercetările însele. [371] Cel mai probabil, aceste cursuri de câte două ore despre legăminte au înlocuit adunările de dimineața, când Ellen White vorbea de obicei. Ellen White însăși spune care este motivul principal al tăcerii ei: „Eu urmăream pentru a vedea care va fi calea pe care o vor adopta acești oameni, cât de multă lumină va veni în sufletul lor. Eu urmăream pentru a vedea.” Dorința ei era ca frații să recunoască ei înșiși lumina prezentată. De fapt, în timpul cercetărilor, când Dan Jones a venit la ea și i-a cerut părerea, ea a răspuns precis: „Eu nu vă voi spune părerea mea, convingerea mea. Cercetați Biblia. Înfigeți adânc cazmaua adevărului pentru a descoperi ce este adevărat.” Ea nu a refuzat să răspundă la întrebarea lui Jones din cauză că nu avea nicio părere, ci pentru că voia ca frații să accepte lumina pe baza propriului studiu al Bibliei. Pe lângă acest fapt, mulți se îndoiau de inspirația și autoritatea ei, și nu i-ar fi făcut prea mult bine, dacă și-ar fi declarat poziția în mod prematur.[24]

Ellen White nu era în întuneric cu privire la subiectul legămintelor, nici cu privire la împotrivirea care avea loc: „În timp ce eu păstram tăcerea, Domnul îmi descoperea noapte de noapte poziția unor persoane.” Nu a trecut mult timp, până când ea a declarat: „Buzele mele nu vor mai fi pecetluite.”[25] Motivul a fost acela că Domnul „a îndemnat-o” să-și prezinte „mărturia”.[26] În ultima săptămână din februarie, când cercetarea subiectului legămintelor s-a încheiat, celelalte adunări și-au reluat cursul, desfășurându-se de la „șapte și jumătate la nouă”. Ellen White a început să participe la adunări și să vorbească „destul de deschis”[27].

În Sabat dimineață, 1 martie, Ellen White a scris în jurnalul ei câteva gânduri solemne: „Mi-a fost arătat că dragostea față de Hristos și față de Dumnezeu aproape că pierise din bisericile noastre. Pentru că nu-L iubim pe Dumnezeu, ne lipsește dragostea față de semeni.” Ea a scris despre oameni care „se asociau în alianțe nesfinte”, formulând „hotărâri” și făcând „planuri care nu purtau aprobarea lui Dumnezeu”.[28] În predica ei din Sabat dimineață, ea a vorbit despre „intrarea lui Hristos în Ierusalim”. Predica a lăsat „o impresie solemnă asupra participanților care umpluseră adunarea”. După-amiază, ea a predicat din nou „rostind în mod direct lucrurile pe care i le-a inspirat Dumnezeu”. Duminică a participat la adunarea de dimineață, care se ținea în sala anexă din partea de est a tabernacolului. Acolo au participat „doar puțini”. Totuși, pe la mijlocul săptămânii, încăperea a fost plină de pastori și alți frați și surori din Battle Creek, numărul participanților ajungând la peste trei sute.[29]* [372]

Întreaga săptămână, Ellen White a vorbit foarte direct cu frații adunați acolo. Ea a constatat că era „o problemă dificilă” să știe cum să trateze „spiritul lor puternic”.[30]* Vineri dimineață, în data de 7 martie, ea a „mers la adunarea pastorilor” cu sufletul „foarte tulburat”. În timpul nopții sufletul ei fusese în „agonie”, deoarece Domnul „îi descoperise totul” încă o dată, „arătându-i exact influența care era exercitată și unde va duce aceasta”. Ea „nu a știut la ce să se aștepte sau cât urma să continue lucrul acesta”. Ea a reamintit marelui grup de pastori, felul în care îi avertizase după conferința de la Minneapolis, spunându-le că „fiecare dintre aceia care îngăduiau asprimea în inima lor […] nu vor vedea nicio rază de lumină, până când nu își vor mărturisi această asprime”.[31] Acesta era exact lucrul care se petrecea. În Sabat dimineață, încă împovărată de ceea ce îi descoperise Domnul cu o zi înainte, Ellen White i-a scris din nou lui Uriah Smith. Ea cunoștea efectul pe care îl avea asupra celorlalți și nu putea să-l lase să continue fără a-și da seama de acest fapt:

„Cu o noapte în urmă, Domnul mi-a descoperit multe lucruri. Mi-a fost descoperit cu claritate care a fost influența ta și ce s-a întâmplat la Minneapolis […]. În ziua socotelii finale nu vei fi nevoit să te confrunți doar cu propriul comportament, ci și cu rezultatul influenței tale asupra altor minți. Tu ai refuzat mărturiile mele […], ai lucrat ca să le faci fără efect, la fel cum au făcut Core, Datan și Abiram […].

Tu ai întărit mâinile și mințile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison și Nicola și ale unui număr vast prin ei. Toți te citează, iar vrăjmașul neprihănirii privește mulțumit […].

Ce ai câștigat după ce modul tău de a te purta a tulburat mințile și credința în Mărturii? Dacă îți vei recăpăta credința, cum vei putea să înlături impresiile necredinței pe care le-ai semănat în alte minți? Nu trudi așa de serios pentru a face tocmai lucrarea pe care o face Satana. Această lucrare a fost făcută la Minneapolis. Satana a triumfat. Lucrarea aceea a fost făcută și aici.”[32]

Pe măsură ce a continuat să scrie, Ellen White a exprimat cu claritate poziția în legătură cu subiectul legămintelor. Era mai mult decât doar părerea ei, deoarece îi fusese descoperită chiar din cer. Ea a descris prezentările lui Waggoner cu privire la legăminte ca fiind „adevărata lumină”, iar pe Smith ca fiind cel care răstălmăcea Scripturile:[33]*

„Cu o noapte în urmă, mi-a fost arătat că dovezile cu privire la legăminte erau clare și convingătoare. Tu, fratele Dan Jones, fratele Porter și alții [373] vă irosiți zadarnic capacitatea de a cerceta în scopul de a produce o poziție diferită de cea pe care a prezentat-o fratele Waggoner cu privire la legăminte, în timp ce, dacă ați fi primit adevărata lumină care strălucește, nu ați fi imitat și nu ați fi folosit modalitatea de interpretare și răstălmăcire a Scripturilor pe care au folosit-o iudeii. Ce i-a făcut să fie așa de zeloși? De ce s-au legat de cuvintele lui Hristos? De ce L-au urmărit spionii, pentru a observa cuvinte pe care puteau să le repete și să le răstălmăcească într-un mod în care să le facă să însemne lucrurile pe care le voiau mințile lor nesfințite? În felul acesta, ei i-au înșelat pe oameni. Ei au creat probleme false […].

Subiectul legămintelor este clar și ar trebui să fie acceptat de fiecare om sincer și fără prejudecăți, dar eu am fost condusă în locul în care Domnul mi-a dat o înțelegere pătrunzătoare acestei situații. Voi ați întors spatele luminii directe, pentru că v-ați temut că subiectul legii din Galateni ar putea fi acceptat. În ce privește subiectul legii din Galateni eu nu am nicio povară și nu am avut niciodată, dar știu că fratele Smith, Porter, [Dan] Jones sau alții nu vor fi pregătiți niciodată să primească lumina, […] până când fiecare dintre ei nu va fi convertit […].

Eu nu m-aș baza acum pe cunoașterea ta sau pe modul în care interpretezi Scripturile […]. Dacă întorci spatele unei raze de lumină, de teamă că va fi nevoie să accepți pozițiile pe care nu vrei să le accepți, acea lumină devine pentru tine întuneric.”[34]

Ulterior, în acea dimineață, E. J. Waggoner a ținut „una dintre cele mai puternice cuvântări” pentru toți cei adunați în tabernacolul din Battle Creek. Ellen White a auzit declarațiile „multora care au fost prezenți, iar mărturia lor unanimă a fost că Dumnezeu vorbise prin el”. După-amiază, „frații Olsen și Waggoner au condus adunarea” care s-a desfășurat în capela editurii, unde „a fost prezent un mare număr”. Ellen White s-a ridicat să vorbească și „toți au știut că Duhul și puterea lui Dumnezeu erau asupra” ei. Ea a vorbit „cu hotărâre și seriozitate”, repetând unele dintre lucrurile pe care le scrisese lui Uriah Smith mai devreme în ziua aceea.[35] Ea a dorit ca fiecare să știe poziția ei cu privire la subiectul legămintelor și cum înțelegea ea legătura dintre acest subiect și solia îngerului al treilea:

„Lumina care mi-a fost descoperită cu o noapte înainte mi-a arătat totul cu claritate, exact influența care era exercitată și unde va conduce. Fraților, oricine ați fi, vreau să vă spun că pur și simplu pășiți pe același teren pe care au pășit cei din zilele lui Hristos. Voi ați repetat experiența lor, dar fie ca Dumnezeu să ne ferească de a ajunge la același rezultat ca ei […]. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre, pentru că aveți nevoie de ea. Voi ați stat exact în calea lui Dumnezeu. Pământul urmează să fie luminat de slava Sa, iar dacă rămâneți [374] în poziția în care vă aflați astăzi, ați putea să spuneți la fel de repede că Duhul lui Dumnezeu a fost duhul diavolului. Voi ați spus chiar acum că este spiritul diavolului, prin faptele și atitudinea voastră […].

De ce nu auziți cuvintele lui Hristos, care vă sunt prezentate? De ce vreți să aveți întuneric? Lor le este așa de teamă să vadă că există încă o rază de lumină […]. Nu vă țineți de fratele Smith. În Numele lui Dumnezeu, vă spun, el nu este în lumină. El nu a fost în lumină încă de când s-a aflat la Minneapolis […]. Voi ați încercat să vă împotriviți Duhului lui Dumnezeu în toate felurile. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre […].

Dacă Isus, când a fost pe pământ, cu toată puterea și minunile Sale, nu a putut să doboare prejudecata care se afla în inima oamenilor, ce putem face noi? […] Lăsați adevărul lui Dumnezeu să intre în inima voastră. Deschideți ușa. Vă spun acum, înaintea lui Dumnezeu, că subiectul legămintelor, așa cum a fost prezentat, constituie adevărul.[36]* Aceasta este lumina. Ea mi-a fost prezentată în propoziții clare. Eu vă întreb: Cei care s-au împotrivit luminii au lucrat pentru Dumnezeu sau pentru diavolul? Aceasta este lumina clară a cerului și înseamnă mult pentru noi. Ea vrea să vă arate că nu puteți să vă bazați pe propria inteligență și pe spiritul vostru de critică, ci trebuie să vă legați sufletul neputincios de Isus Hristos și numai de El. Dumnezeu să vă ajute să vedeți. Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți.”[37]

După apelul stăruitor al lui Ellen White, „mulți și-au mărturisit greșelile, dar”, în conformitate cu Ellen White, „schimbarea nu a fost totală și nu am avut acea biruință deplină pe care o doream”. Duminică dimineață, Ellen White a vorbit din nou, prezentându-și „mărturia, prin avertizări, mustrări și încurajări”.[38] Ea a început citind relatarea despre Ziua Cincizecimii din Fapte. Apoi, vorbindu-le conducătorilor din fața ei, a exclamat imediat: „Acum, fraților, dacă venim la Dumnezeu cu toată inima, dacă ne golim inima de orice fel de prejudecăți și de toată această îndoială și necredință, putem să primim binecuvântarea despre care se vorbește aici și putem să ne așteptăm să primim Duhul lui Dumnezeu.” Ellen White le-a reamintit ascultătorilor despre serviciul de consacrare a lui Isus în templu, când era doar un copil. Preotul „care oficia nu L-a cunoscut”, dar Simeon „L-a recunoscut, deoarece s-a aflat în poziția de a fi capabil să discearnă lucrurile spirituale […]. El a recunoscut Duhul lui Dumnezeu”. Într-unul dintre apelurile ei cele mai puternice, Ellen White i-a avertizat pe frați că, în starea lor actuală, erau incapabili să recunoască îndemnurile Duhului și ale îngerului despre care se vorbea în Apocalipsa 18: [375]

„Care este starea în care ne aflăm noi, în mod individual? Noi știm că Duhul lui Dumnezeu a fost cu noi. Știm că a fost cu noi din nou și din nou în adunări. Nu avem nicio îndoială că Domnul a fost cu fratele Waggoner, când a vorbit ieri.[39]* Nu avem nicio îndoială cu privire la acest fapt. Eu nu am nicio îndoială că puterea lui Dumnezeu a fost asupra noastră într-o măsură îmbelșugată și, ieri după-amiază la adunarea pastorilor, totul a fost lumină în Domnul pentru mine. Așadar, dacă ușa inimii ar fi fost larg deschisă și Isus ar fi fost lăsat să intre, ieri am fi avut o ocazie prețioasă. Nu am nicio îndoială cu privire la acest fapt.

Dacă ne așezăm într-o poziție în care nu vom recunoaște lumina pe care Dumnezeu o trimite, sau soliile Sale pentru noi, atunci suntem în pericolul de a păcătui împotriva Duhului Sfânt. Așadar, este periculos să începem să vedem dacă putem să găsim vreun lucru minor care a fost săvârșit și de care putem să ne legăm unele dintre îndoielile noastre, începând să punem întrebări! Întrebarea este: A trimis Dumnezeu adevărul? I-a chemat Dumnezeu pe acești oameni pentru a proclama adevărul? Eu spun da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce adevărul pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva care să ni-l aducă. Dumnezeu mi-a îngăduit să am o lumină cu privire la ce anume este Duhul Său și, ca urmare, eu îl accept și nu mai îndrăznesc să-mi ridic mâna împotriva acestor persoane, deoarece ar însemna să o ridic împotriva lui Isus Hristos, care trebuie să fie recunoscut în solii Săi.

Așadar, fraților, Dumnezeu vrea să trecem de partea omului care poartă felinarul. Noi vrem să ne așezăm acolo unde se află lumina și unde Dumnezeu a sunat din trâmbiță în mod clar […]. Noi am fost în încurcătură și în îndoială, iar bisericile sunt pe punctul de a muri. Totuși, acum, citim aici: «După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui […].» Ei bine, cum urmează să cunoaștem ceva despre acea solie, dacă nu suntem în poziția de a recunoaște ceva din lumina cerului, când aceasta vine la noi? Vom culege îndată amăgirea cea mai întunecată, când va veni la noi din partea cuiva care este de acord cu noi […]. Aceasta este exact lucrarea care se desfășoară încă de la adunarea de la Minneapolis. Din cauză că Dumnezeu trimite în Numele Său o solie care nu se conformează cu ideile voastre, voi trageți concluzia că nu poate fi o solie de la Dumnezeu.”[40]

Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă

Apelurile puternice ale lui Ellen White nu au fost lipsite de efect. Mulți au început să vadă întreaga situație într-o lumină diferită și și-au dat seama că fuseseră influențați în mod greșit. Ellen White a simțit că „aceasta fusese împotrivirea cea mai grea, mai lungă și mai perseverentă” cu care s-a confruntat vreodată. „Au fost făcute mărturisiri și un număr destul de mare dintre cei care fuseseră în întuneric au declarat că [376] L-au găsit pe Isus și erau liberi în Domnul.” În adunări se manifesta mai multă libertate, iar întunericul „a încetat să fie un element dominant”. Totuși, Ellen White spera să fie „mai mult din Duhul lui Dumnezeu” și să-i vadă pe „acești pastori liberi în Domnul și bucuroși în Dumnezeu lor”.[41]

Ziua de luni, 10 martie, i-a adus lui Ellen White mai multe vești bune, pe care ea le-a împărtășit cu fiul ei William C. White: „Sunt foarte mulțumită să aflu că profesorul Prescott le prezintă studenților în cursurile sale aceleași lecții pe care le-a prezentat fratele Waggoner. El prezintă legămintele. John [Froom] crede că subiectul este prezentat într-o modalitate clară și convingătoare. De Sabatul trecut, când am făcut declarația că subiectul legămintelor, așa cum a fost prezentat de fratele Waggoner, constituie adevărul, se pare că o mare eliberare a venit pentru multe minți. Sunt înclinată să cred că fratele Prescott primește mărturia, deși nu a fost prezent când am făcut această declarație. Am considerat că este timpul să iau poziție și sunt bucuroasă că Domnul m-a îndemnat să prezint mărturia pe care am prezentat-o.”

De asemenea, Ellen White simțea că nu mai purta povara de a nu fi în stare să se exprime liber: „Sunt liberă și vorbesc după cum mă inspiră Duhul lui Dumnezeu.” Ea a declarat că, drept rezultat, „oamenii care împiedicau lucrurile nu au nicio putere acum”. „Cel mai mare număr al celor prezenți” primeau acum mărturia ei. Erau, de asemenea, mulți alții care „mărturiseau cu lacrimi” cât de dificil le-a fost, „pentru că nu au putut avea privilegiul de a-l asculta pe fratele Waggoner predând fără a fi întrerupt atât de des”. Astfel, cei care „așterneau întunericul asupra clasei” au început să vadă rezultatele răzvrătirii lor.[42]

În ziua următoare, Ellen White le-a vorbit din nou fraților. Ea le-a relatat modul în care credincioșii au trebuit să se confrunte, în 1844, „cu prejudecata, ridiculizările, batjocurile și criticile”, iar acestea au avut „exact același caracter ca acelea cu care am fost nevoiți să ne confruntăm aici, la această conferință”. Ca urmare, „datoria era aceea de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei înșiși – fără a da pe față spiritul pe care l-au manifestat bisericile și care era așa de diferit de spiritul lui Hristos”. „Marea greșeală a bisericilor din toate veacurilor a fost aceea că au ajuns la un anumit punct în înțelegerea adevărului biblic și s-au oprit acolo […], refuzând lumina”. Totuși, Dumnezeu avea „o lumină mai mare”, „lumină mai multă sau sporită”, care urma „să strălucească mai îmbelșugat și cu o claritate mai mare asupra tuturor celor ce au folosit lumina deja primită”. [377] Ei urmau să se „aștepte ca lumina” să continue să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu” și să „descopere din ce în ce mai clar adevărul așa cum este el în Isus”.[43]

Deși încuraja un studiu mai profund al Bibliei, Ellen White de asemenea a avertizat că „noi, ca popor, suntem în mod sigur într-un mare pericol […] de a considera că ideile noastre sunt doctrine biblice și că sunt infailibile în fiecare punct, din cauză că au fost susținute mult timp, precum și de a măsura pe fiecare, folosind regula noastră de interpretare a adevărului biblic. Acesta este pericolul nostru și va fi răul cel mai mare care ar putea veni vreodată asupra noastră ca popor”. Înclinația de a se „baza întru totul pe conducători” și de a nu studia personal urma modelul „bisericii Romei”. Cu o seriozitate solemnă, Ellen White a avertizat cu privire la rezultatele unei asemenea poziții:

„În experiența noastră, am văzut că atunci când Domnul trimite raze de lumină pentru poporul Său, prin ușa deschisă a sanctuarului, Satana tulbură mințile multora. Totuși sfârșitul încă nu a venit. Vor fi unii care se vor împotrivi luminii și îi vor înlătura pe cei pe care Dumnezeu i-a făcut mijloacele Sale de transmitere a luminii […]. Străjerii nu au ținut pasul cu ocaziile oferite de providența lui Dumnezeu, iar adevărata solie trimisă de cer și solii sunt batjocoriți.

De la această adunare vor pleca oameni care pretind a cunoaște adevărul, dar care își îmbracă sufletul în haine ce nu sunt țesute în războiul cerului. Ei vor duce spiritul pe care l-au primit aici. Tremur pentru viitorul cauzei noastre. Cei care nu cedează în locul acesta în fața dovezilor pe care le-a dat Dumnezeu vor lupta împotriva fraților lor, pe care Dumnezeu îi folosește. Ei vor face lucrarea să fie foarte grea […]. Acești oameni vor avea ocazii de a fi convinși că au luptat împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Unii vor fi convinși, alții vor rămâne cu fermitate la spiritul lor. Ei nu vor muri față de eu și nu Îl vor lăsa pe Domnul Isus să intre în inima lor. Ei vor fi din ce în ce mai amăgiți, până când nu vor mai discerne adevărul și neprihănirea. Sub influența unui alt spirit, ei vor căuta să modeleze lucrarea lui Dumnezeu în conformitate cu un model pe care Dumnezeu nu-l va aproba și vor îndrăzni să manifeste atributele lui Satana, asumându-și controlul asupra minții oamenilor și, în acest fel, asupra lucrării lui Dumnezeu.”[44]

După cuvântarea de dimineață a lui Ellen White, au fost prezentate multe mărturii și au fost făcute mărturisiri. Fratele Larson „a mărturisit că simțămintele lui nu fuseseră corecte”. Fratele Porter, care se împotrivise lui Waggoner în timpul cercetării subiectului legămintelor, a stat în picioare „zdrobit și nu a putut să spună nimic câteva clipe”. El a mărturisit greșeala pe care o făcuse față de Ellen White și fratele Waggoner, și le-a cerut cu umilință „să-l ierte”. Fratele Prescott [378] „a plâns ca un copil, când frații Larson și Porter și-au mărturisit greșeala”. De fapt, „întreaga încăpere suspina și Îl lăuda pe Dumnezeu pentru că avea loc o descoperire a puterii Sale”. Oameni, „atât de puternici și încăpățânați”, au început să simtă că „lucraseră împotriva Duhului lui Dumnezeu”. În acel punct, Ellen White a putut să-i scrie lui William C. White: „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru cei care au venit din alte locuri.”[45]* Dumnezeu căuta într-adevăr să reverse Duhul Său asupra unei biserici apatice. Oh, ce bine ar fi fost, dacă toți ar fi recunoscut și mărturisit acest fapt.

Două adunări speciale

Miercuri după-amiază, în data de 12 martie, Ellen White a convocat o „adunare a [fraților] celor mai de seamă”. „Recunoscând că Duhul Sfânt lucra asupra multor inimi, Ellen White a dorit ca oamenii cheie din conducerea de la Battle Creek să se adune și să caute să clarifice controversa care existase începând de la Minneapolis. Pentru prima oară, Ellen White și E. J. Waggoner urmau să aibă posibilitatea de a răspunde la multe dintre acuzațiile false care circulaseră încă dinainte de conferința de la Minneapolis. După rugăciune, Ellen White „a spus că fratele Waggoner avusese unele lucruri de spus”, pe care ea „dorea ca ei să le audă și care vor elibera unele minți de prejudecăți”. Cu ajutorul lui C. H. Jones (manager al Pacific Press și președinte al International Sabbath School Assn.), Waggoner a putut să vorbească despre „lecțiile școlii de Sabat”, explicând că nu se făcuse nimic pe ascuns pentru a-și introduce concepțiile despre legăminte. El a explicat că fusese rugat de Conferința Generală să rescrie cele două lecții care lipseau, dar după o examinare a descoperit că va trebui să rescrie și câteva alte lecții. Totuși, nimic din toate acestea nu fusese făcut fără a obține permisiunea din partea Asociației Școlii de Sabat. Waggoner a arătat cu claritate că urmase căile corespunzătoare la fiecare pas în producerea lecțiilor și că lecțiile nu au fost publicate fără a primi mai întâi aprobarea din partea tuturor membrilor comitetului, inclusiv a fratelui Smith. Toți au avut „libertatea de a vorbi după cum au considerat că este potrivit, punând întrebări. Toate aceste lucruri au părut a fi satisfăcătoare”. Ellen White a considerat că Waggoner „a vorbit bine”, lăsând o „impresie favorabilă […] în mintea oamenilor și nu a fost niciun spirit de împotrivire” față de ceea ce a avut el de spus”.[46]* [379]

Apoi, Ellen White și-a împărtășit experiența de dinaintea și din timpul conferinței de la Minneapolis, precum și modul în care lucrase „pentru ca solii și solia să aibă parte de o șansă echitabilă”. Ea „a vorbit deschis” despre „prejudecata care exista în mintea oamenilor” și despre lucrurile pe care Domnul i le descoperise în acea perioadă. Ea a vorbit despre felul în care „mărturia a fost făcută fără efect” după Minneapolis și despre modul în care oamenii nici măcar nu ceruseră o întrevedere pentru a vedea dacă acuzațiile erau corecte. Ea a întrebat cum a putut Uriah Smith să o trateze astfel și care a fost cauza acestui comportament? „În cele din urmă, concluzia care a reieșit a fost că fratele Butler primise o scrisoare din California, în care li se spusese că s-au făcut planuri pentru a promova legea din Galateni”. Ellen White și Waggoner „au confruntat și au explicat acest lucru, și anume că nu fuseseră făcute niciun fel de planuri”.[47]

Întrunirea, care a durat câteva ore, „a avut un succes foarte mare”. Ellen White a crezut că „aceia făcuseră un caz atât de mare dintr-un lucru foarte mic au fost foarte surprinși de rezultat și de expunerea situației”. În ciuda acestui progres, Ellen White se simțea „aproape neajutorată cu privire la așteptarea de a avea loc o zdrobire generală a sufletului sub influența Duhului și puterii lui Dumnezeu”. Ea a fost bolnavă și epuizată pentru tot restul săptămânii. Când i s-a cerut să vorbească în Sabat, ea a refuzat, deoarece „nu avea putere”. I-a trimis un mesaj lui Dan Jones, spunându-i să-l invite pe Waggoner să vorbească și, „cu puțină reținere”, acesta a fost „invitat în cele din urmă”. Waggoner „a ținut una dintre predicile cele mai prețioase despre solia către biserica Laodiceea – exact ceea ce era necesar. Aceea a fost încă o binecuvântare îmbelșugată pentru biserică”.

După-amiază „a avut loc o altă adunare în capela editurii”. Deși era bolnavă, Ellen White a participat și a vorbit de câteva ori. Mulți și-au împărtășit mărturiile, „dar nu a avut loc o schimbare decisivă”. Fratele Porter a vorbit, „dar cu rețineri”. Ellen White le-a amintit că, „atunci când Domnul ne trimite lumina și hrana de care au nevoie toate bisericile, putem să ne așteptăm ca vrăjmașul a toată neprihănirea să facă tot ce poate pentru a împiedica acea lumină să ajungă la oameni în forma ei originală, cerească”. Satana îi va folosi pe cei ale căror minți erau „pline de necredință și îndoială” pentru a „reține lumina pe care Dumnezeu intenționează să o facă să ajungă la cei aleși ai Săi”[48]. [380]

Duminică dimineață, în data de 16 martie, „istovită și aproape descurajată”, Ellen White a îndrăznit să meargă la adunare. Când era aproape de încheiere, ea a făcut câteva remarci foarte precise: „Le-am spus ce făcuseră pentru a anula efectul lucrurilor pe care Domnul încerca să le facă și de ce făcuseră astfel. Singurul lor motiv fusese legea din Galateni.” După o astfel de cuvântare, R. C. Porter „a făcut o mărturisire umilă, cu lacrimi”, spunându-i lui Ellen White: „Noi vă vom susține în continuare în lucrarea dumneavoastră dificilă.” Oare avea el să se țină de cuvânt?[49]

Într-o altă adunare din aceeași zi, Ellen White și-a continuat apelul. Ea a repetat multe dintre avertizări. Dacă nu aveau loc mărturisiri adevărate, „toți cei care vor adopta o poziție similară celei pe care o avuseseră la Minneapolis vor merge în cea mai întunecată necredință”. Acest fapt urma să-i ducă acolo „unde Dumnezeu nu mai are nicio putere pentru a ajunge la ei. Fiecare săgeată din arcul Lui este epuizată”. La fiecare adunare la care a participat, ea „a simțit că exista o presiune a necredinței”. Ea a putut să meargă în mijlocul celor care „nu auziseră niciodată adevărul și a căror inimă era mult mai sensibilă decât a celor care avuseseră adevărul”. Când Dumnezeu „Își manifestă puterea, așa cum o manifestase – a declarat ea – faptul de a nu o crede este foarte aproape de păcatul împotriva Duhului Sfânt”:

„Dacă a fost vreodată necesar ca unii oameni să fie înlăturați, atunci aceia sunt oamenii care au luat o poziție greșită la Minneapolis […].

Niciun suflet nu trebuie să plece de aici fiind în întuneric, deoarece va fi un trup plin de întuneric oriunde va merge. El va împrăștia pretutindeni semințele întunericului. El va duce toate aceste semințe și va începe să le semene și să tulbure încrederea oamenilor tocmai în adevărurile pe care Dumnezeu dorește să le facă să ajungă la poporul Său […].

Eu știu că El are o binecuvântare pentru noi. El a avut-o la Minneapolis și a avut-o pentru noi cu ocazia Conferinței Generale de aici [1889]. Dar nu a fost primită […].

Acest lucru este dincolo de ceea ce am văzut vreodată în toată experiența mea de când am pornit pentru prima oară în lucrare. Cei din poporul lui Dumnezeu, care au avut lumina și dovezile, au stat într-o poziție în care Dumnezeu nu a putut să reverse binecuvântarea Sa asupra lor. [Ieri] în capelă, puterea lui Dumnezeu venea deja asupra noastră. Pentru puțin timp, m-am simțit ca și când am putut să privesc slava, dar spiritul care s-a manifestat acolo a alungat slava aceea […].

Un frate crede că sora White nu își înțelege propriile mărturii. Am auzit acest lucru la Minneapolis. De ce? Pentru că frații nu au fost de acord cu [381] ele. Ei bine, există câteva lucruri pe care le înțeleg. Înțeleg destul pentru a recunoaște Duhul lui Dumnezeu și pentru a urma vocea Păstorului. Cel puțin atât înțeleg.”[50]

Ellen White a confirmat declarația ei precedentă într-o scrisoare adresată lui Uriah Smith. La „adunarea din Sabat, din capela sediului […] Duhul Domnului S-a apropiat de noi. Hristos a bătut la ușă, dar nu I s-a făcut loc, ușa nu a fost deschisă, iar lumina slavei Sale, care a fost așa de aproape, a fost retrasă”[51]. Prin urmare, exact așa cum s-a întâmplat la Conferința Generală din 1888 și 1889, revărsarea Duhului Sfânt a fost respinsă.

Ellen White a dorit „să știe de ce vrăjmașul are o putere atât de mare asupra minții oamenilor”. Ea a vrut să știe de ce frații „stăteau aici și puneau întrebări și erau chiar pe punctul de a renunța la Mărturii”. Ea a cerut ca frații din conducere „să se adune din nou […] și, dacă era ceva care putea fi dat la o parte din cale, Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru” […][52]. Deoarece A. T. Jones nu a putut să participe la prima adunare specială, fiind plecat în Tennessee, Ellen White a dorit ca el să aibă ocazia de a răspunde „la toate obiecțiunile care au fost formulate”. Ea a vrut să „dea la o parte toate obstacolele și să-i facă pe cei care au spus aceste lucruri să le îngroape și, dacă era posibil, să nu mai fie reînviate niciodată”[53]*.

Miercuri, în data de 19 martie, a avut loc a doua adunare specială. A. T. Jones „a vorbit foarte direct, și totuși cu amabilitate, cu privire la faptul că ei dădeau crezare zvonurilor și nu mergeau să discute personal, cu dragoste frățească, cu cel despre care se vorbea”. Mai devreme, în adunările pastorale, Uriah Smith răspunsese la „scrisoarea de apel” a lui Ellen White, „scriindu-i o scrisoare în care îl acuza pe fratele Jones că dărâma stâlpii credinței noastre”. Explicația lui A. T. Jones a dovedit că Uriah Smith „îl acuzase pe nedrept”[54]. Dan Jones „a fost surprins să vadă că unele lucruri care păreau inexplicabile se evaporau pur și simplu atunci când erau date câteva explicații. Unele zvonuri despre care se presupunea că se bazau pe dovezi incontestabile și care fuseseră răspândite cu privire la punctele pe care fratele [A. T.] Jones le predase aici în școală, au dispărut întru totul, până când nu a mai rămas nimic din ele. Zvonurile s-au dovedit a fi întru totul false”[55]. Din nefericire, Uriah Smith nu a mărturisit greșeala pe care o săvârșise, nici nu a căutat să retragă zvonurile false pe care le răspândise. Este mult mai ușor să spui o minciună despre cineva, decât să o retragi. [382]

Apoi, Ellen White le-a vorbit fraților cât a putut de direct. Ulterior, în acea zi, i-a scris fiului ei, declarând: „Willie, am vorbit așa cum nu m-au auzit vorbind niciodată. Am repetat cele întâmplate la Minneapolis și după aceea.” Ea a exclamat: „A fost cea mai solemnă adunare pe care am văzut-o vreodată.” Ellen White „i-a adresat câteva remarci deschise fratelui Smith”, exclamând că, deși „nu era surprinzător” că frații „care cunoscuseră doar puțin din lucrarea pe care Domnul i-o dăduse ar putea să fie ispitiți”, fratele Smith „nu era scuzabil”. Ea „a avut motive să se aștepte ca frații să se comporte ca niște oameni înțelepți, să cântărească dovezile, să dea crezare dovezilor și să nu întoarcă spatele luminii și faptelor adevărului, dând crezare zvonurilor și presupunerilor”.

Ca rezultat al acestei adunări și al explicațiilor date, Ellen White a putut să declare: „Întreaga atmosferă este schimbată.” Mulți au fost convinși, dându-și seama cât de nesăbuită fusese împotrivirea lor. În cele din urmă, avusese loc o schimbare, iar ultima săptămână a institutului a dat pe față cu adevărat un spirit diferit.[56]

Obosită și epuizată, Ellen White a plecat din Battle Creek înainte de ultimul sfârșit de săptămână al institutului. După ce „a vorbit pentru ultima dată”, ea a simțit că „datoria ei a fost împlinită”. Ea „nu mai avea nimic să-i spună bisericii sau fraților ei din pastorație”[57]. În timp ce se îndrepta spre Chicago, iar apoi spre Colorado, înainte de a se întoarce în California, ea spera că progresul făcut în ultimele zile ale institutului va continua. Din nefericire, speranța aceea nu s-a împlinit niciodată.

Note de subsol:

[1]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 14 și 17 februarie 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Pentru alte relatări detaliate ale subiectului legămintelor, vezi: Paul E. Penno, Calvary at Sinai, îndeosebi capitolele 12 la 17; Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895, pp 107-111, 162-177; Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner.

[2]. E. J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889); Sabbath School Lessons on the Letter to the Hebrews [lecțiile școlii de Sabat (n.ed.)], majori, 4 ianuarie – 29 martie 1890. Vezi, de asemenea, capitolul 12.

[3]. Dan Jones către S. N. Haskell, [martie] 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Până la data aceasta, nu am putut să obținem copii ale prezentărilor lui Waggoner la institutul pastoral din 1890. Totuși, faptul că prezentările lui Uriah Smith și R. C. Porter au fost înregistrate, ne determină să credem că și prezentările lui Waggoner au fost înregistrate. În ciuda absenței prezentărilor lui Waggoner, din celelalte materiale disponibile este clar ce a crezut el cu privire la legăminte și care au fost punctele în care frații nu au fost de acord cu el.

[4]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 17 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[5]. Dan T. Jones către R. A. Underwood, 17 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[6]. Uriah Smith, „Editorial Note”, Review and Herald, 28 ianuarie 1890, p. 64.

[7]. Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 156.

[8]. Smith considera că le acorda altora libertatea de a alege poziția pe care doresc să o ia și, în același timp, credea că Jones folosea constrângerea și declarațiile pripite pentru a-și promova concepțiile „greșite”. Ulterior, Ellen White a dovedit că Jones nu a făcut niciodată astfel de declarații pripite și că presupunerile lui Smith erau false. Vezi nota de subsol 45 și 55 și capitolul 13, nota de subsol 20.

[9]. Ibidem, pp. 152-155.

[10]. Ibid., pp. 154-157.

[11]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie1890, p. 193.

[12]. Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, pp. 156-157.

[13]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890 și Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, pp. 627, 734. Vezi, de asemenea, nota de subsol 8.

[14]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School,” 19 februarie 1890, pp. 1, 2; arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[15]. Ibid., pp. 5, 10, 15, 18, 21.

[16]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, p. 624.

[17]. Dan Jones către C. H. Jones, [februarie] 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[18]. „Remarks of Eld. R. C. Porter at the Ministers’ Bible School”, 24 februarie 1890, pp. 1, 6, 5, 4, 13, 11, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[19]. Exact aceleași argumente și obiecțiuni aduse împotriva lui Jones și Waggoner cu o sută douăzeci de ani în urmă sunt repetate în zilele noastre. Vezi: Ken LeBrun, Two Covenants or One? (manuscris nepublicat, nedatat); Biblical Research Institute către Ken LeBrun, 15 martie 1988).

[20]. Dan Jones către S. N. Haskell, [martie], 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[21]. Dan Jones către R. M. Kilgore, 16 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[22]. Dan Jones către J. D. Pegg, 17 martie, 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[23]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „File de jurnal”, 8 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 579.

[24]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Predică”, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 597.

[25]. Ibidem.

[26]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, p. 623.

[27]. Dan T. Jones către R. A. Underwood, 14 martie 1890, și Dan T. Jones către R. M. Kilgore, 16 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[28]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „File de jurnal”, 1 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 580-581.

[29]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 80, 7 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 590-592. Dan Jones a raportat în Review că fratele Olsen „a preluat conducerea” adunărilor de dimineața, unde Ellen White „și-a prezentat mărturia”. „Când veștile despre adunările bune au fost răspândite, mulți au venit de la biserica din Battle Creek, de la editură, colegiu și sanatoriu, până când anexa tabernacolului, care avea 300 de locuri, a fost plină în fiecare dimineață” (Dan. T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 1 aprilie 1890, pp. 204-205. Vezi, de asemenea, O. A. Olsen, „The Ministers’ School”, Review and Herald, 1 aprilie 1890, pp. 200-201 și Dan T. Jones către R. A. Underwood, 14 martie 1890).

[30]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 80, 7 martie 1890; în Materialele 1888, p. 591. La începutul săptămânii, când Ellen White „rostea o ilustrație foarte precisă [Matthew] Larson zâmbea răutăcios”. Ea l-a întrebat de două ori care era „motivul unor astfel de manifestări. În cele din urmă, el a spus că aprecia ilustrația”. Ellen White a răspuns: „Foarte bine […]. Dacă ți se potrivește, acceptă-o și sper că toți vor face acest lucru.” La câteva zile după aceea, Ellen White a primit o scrisoare în care Larson îi cerea „să-i refacă imaginea în fața oamenilor, deoarece aceasta fusese prejudiciată de mustrarea ei tăioasă – adică, să declare că greșise față de el”. Larson era un pastor din Iowa, care argumenta schimbând „lumina în întuneric”. Ellen White a declarat că îi era teamă de el, deoarece „interpreta cuvintele ei în mod fals” (Materialele 1888, pp. 591, 594). El a continuat să-i urască pe Jones și Waggoner, și solia legămintelor pe care o prezentau ei (A. G. Daniells către William C. White, 14 aprilie 1902; în Manuscripts and Memories, p. 320). După moartea lui Ellen White, Larson a scris o broșură împotriva lui Jones și Waggoner și a poziției cu privire la legăminte, care a fost prezentată de Waggoner în Glad Tidings (1900). Așa cum obișnuia, Larson a folosit scrierile lui Ellen White, „interpretându-le în mod fals” în încercarea de a dovedi că poziția lui Jones și Waggoner era greșită (The Law in Galatians: Is it the Moral Law? [f.l., 1919]; E. A. Jones către R. L. Odom, 5 ianuarie 1961).

[31]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Predică”, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 593.

[32]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 599, 601-605.

[33]. Acest punct nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Jones și Waggoner i-au încurajat pe oameni să cerceteze Biblia și să găsească exact adevărurile pe care le prezentau ei. Ellen White nu numai că a susținut accentul pe care ei îl puneau pe Biblie, ci și adevărurile pe care le prezentau din Biblie. Împotrivirea cu care au fost tratați Jones și Waggoner nu a fost din cauză că ei prezentau din Biblie, ci din cauză că prezentau idei diferite de ale fraților. Același fel de împotrivire față de solia lui Jones și Waggoner există și în zilele noastre când, deși se recunoaște că solia a venit din Biblie, este descrisă ca fiind amestecată cu erori: „Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că, în 1888, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu își preluau solia din Biblie. Este imperativ necesar să nu ne concentrăm asupra cuvintelor lui Jones și Waggoner, ci asupra cuvintelor lui Isus și ale apostolilor. Jones și Waggoner amestecau idei greșite în solia lor, dar Biblia este întotdeauna o călăuză sigură” (George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p. 69, sublinierile în original). Deși noi nu punem la îndoială faptul că Biblia este o călăuză sigură, este la fel de adevărat că Jones și Waggoner au fost trimiși cu o solie din Biblie. Ellen White a susținut solia. Cei care au respins-o în acel timp, la fel ca acum, pretind că solia lor nu a fost în armonie cu Biblia. Vezi, de asemenea, capitolul 13, nota de subsol 23.

[34]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 604-605.

[35]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 617.

[36]. A doua zi, într-o scrisoare către William C. White, Ellen White a spus că le spusese fraților „ieri, că ea credea că a prezentat poziția asupra legămintelor în Volumul I. Dacă aceea era poziția doctorului Waggoner, atunci el avea adevărul” (ibid., p. 617). Acest fapt ridică o întrebare interesantă. Spirit of Prophecy, volumul I, a fost publicat inițial în 1870, dar nu făcea nicio mențiune și nici nu făcea deosebire între vechiul și noul legământ. În 1886, Ellen White a început să extindă volumul I și să-l adapteze pentru a fi „citit de publicul general” (Arthur L. White, The Lonely Years, p. 435). Totuși, la începutul lui 1887, ea și-a îndreptat atenția către Spirit of Prophecy, vol. 4, care a fost publicat în 1888 cu titlul The Great Controversy. Ea s-a ocupat de revizuirea volumului 1 abia după Conferința Generală din 1889 și a continuat pe parcursul institutului pastoral. La patru zile după aceea, ea și-a exprimat în mod public susținerea față de concepția lui Waggoner cu privire la legăminte și i-a scris lui William C. White, declarând simplu: „Cred că schimbarea din volumul 1 va fi bună” (Scrisoarea 83, martie 13 1890; în Materialele 1888, p. 635). În 21 iunie, ea i-a scris lui O. A. Olsen: „Volumul 1 este aproape complet, după o amânare îndelungată și obositoare, din cauza nevoii de corecturi” (Scrisoarea 115; în Materialele 1888, p. 680). Abia în 26 august, Review and Herald a anunțat disponibilitatea noii ediții, intitulată Patriarhi și profeți. Printre numeroasele schimbări aflate în ediția revizuită, se afla un capitol de unsprezece pagini, „Legea și legămintele”, care prezenta legămintele așa cum le prezentase Waggoner. Acest lucru i-a determinat pe mulți să pună la îndoială noua ediție, un frate chiar întrebând-o pe Ellen White dacă o anumită declarație a fost „dictată de Duhul Inspirației sau conține ideea sugerată de cercetare?” (E. P. Dexter către Ellen G. White, 11 martie 1891, sublinierile adăugate). Se ridică întrebarea: Când a adăugat Ellen White concepția cu privire la legăminte? A fost după ce l-a auzit pe Waggoner prezentând subiectul și a primit confirmarea lui Dumnezeu în 6 martie 1890? Acest fapt ar fi în armonie cu modul în care Domnul a folosit-o în anii timpurii, când au fost puse pietrele de hotar (Vezi: Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, Review and Herald, 1998, pp. 156-158). În cele ce urmează se află un rezumat al concepției lui Ellen White cu privire la legăminte, așa cum este prezentată în Patriarhi și profeți, capitolul 32, „Legea și legămintele”. „Așa cum prezintă Biblia cele două legi, una neschimbătoare și veșnică, iar cealaltă temporară și provizorie, tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut mai întâi cu omul, în Eden […]. Același legământ a fost înnoit cu Avraam în făgăduința: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta» (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (Galateni 3:8, 16), iar el s-a încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor. Aceasta a fost credința care i-a fost socotită neprihănire […]. Domnul i-a spus: «Voi pune legământul Meu între Mine și tine, și sămânța ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine» (Geneza 17:7) […]. Deși acest legământ a fost făcut cu Adam și înnoit cu Avraam, el nu putea fi ratificat până la moartea lui Hristos. El existase prin făgăduința lui Dumnezeu, încă de la prima aluzie la mântuirea care fusese oferită; el fusese acceptat prin credință totuși, când a fost ratificat de Hristos, s-a numit noul legământ. Legea lui Dumnezeu a fost temeiul acestui legământ, care a fost pur și simplu un plan de a-i readuce pe oameni la armonia cu voința divină, așezându-i în poziția de a putea să asculte legea lui Dumnezeu. Un alt acord – numit în Scriptură «vechiul» legământ – a fost făcut între Dumnezeu și Israel la Sinai, iar apoi a fost ratificat prin sângele unei jertfe. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele lui Hristos și a fost numit «al doilea» sau «noul legământ», deoarece sângele cu care a fost pecetluit a fost vărsat după sângele primului [sau vechiului] legământ. Faptul că noul legământ a fost valabil în zilele lui Avraam este evident, deoarece la acea dată au fost confirmate atât făgăduința, cât și jurământul lui Dumnezeu – «cele două lucruri neschimbătoare, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă» (Evrei 6:18). Dar dacă legământul avraamic a conținut făgăduința mântuirii, de ce a fost alcătuit un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse într-o mare măsură cunoștința lui Dumnezeu și a principiilor legământului avraamic. Prin eliberarea din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea și mila Sa, pentru ca ei să fie determinați să-L iubească și să se încreadă în El. Dumnezeu i-a dus la Marea Roșie unde, fiind urmăriți de egipteni, scăparea părea imposibilă, pentru ca ei să-și dea seama de neajutorarea lor completă, de nevoia de ajutor divin, iar apoi i-a eliberat. În felul acesta, ei au fost plini de dragoste și recunoștință față de Dumnezeu și de încredere în puterea Sa de a-i ajuta. El îi atașase de Sine ca eliberator din robia lor temporară. Totuși, exista un adevăr și mai mare care trebuia să fie întipărit în mintea lor. Pentru că au trăit în mijlocul idolatriei și corupției, ei nu au avut o concepție adevărată cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, la caracterul nespus de păcătos al inimii lor, la incapacitatea lor totală de a respecta legea lui Dumnezeu prin propriile puteri și cu privire la nevoia lor de un Mântuitor. Ei trebuiau să învețe toate aceste lucruri […]. Oamenii nu și-au dat seama de păcătoșenia propriei inimi și de faptul că, fără Hristos, le era imposibil să păzească legea lui Dumnezeu; ca urmare, au făcut imediat un legământ cu Dumnezeu. Crezând că erau în stare să-și stabilească propria neprihănire, ei au declarat: «Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul» (Exod 24:7) […]. Totuși, au trecut doar câteva săptămâni până când și-au rupt legământul cu Dumnezeu și s-au închinat unui chip cioplit. Ei nu au putut spera favoarea lui Dumnezeu prin legământul pe care îl călcaseră, iar acum, văzându-și păcătoșenia și nevoia de iertare, au fost făcuți să înțeleagă nevoia de Mântuitorul descoperit în legământul avraamic și reprezentat prin jertfe. Ca urmare, prin credință și dragoste, ei au fost atașați de Dumnezeu ca eliberator al lor din robia păcatului. Ei au fost pregătiți să prețuiască binecuvântările noului legământ. Termenii «vechiului legământ» au fost ascultă și crede: «Omul care le va împlini, va trăi prin ele» (Ezechiel 20:11; Leviticul 18:5), dar «blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, și cine nu le va face» (Deuteronomul 27:26). «Noul legământ» a fost întemeiat pe «făgăduințe mai bune» – făgăduința iertării păcatelor și harului lui Dumnezeu pentru a înnoi inima și a o aduce în armonie cu principiile legii lui Dumnezeu. «Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor […]. Le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor» (Ieremia 31:33-34). Aceeași lege care a fost gravată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt în inimă. În loc de a intenționa să ne stabilim propria neprihănire, noi acceptăm neprihănirea lui Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Sa este acceptată pentru noi. Apoi, inima înnoită de Duhul Sfânt va aduce «roadele Duhului». Prin harul lui Hristos, noi vom trăi în ascultare de legea lui Dumnezeu, scrisă în inima noastră. Având Duhul lui Hristos, vom trăi așa cum a trăit El. Domnul a declarat despre Sine prin profetul Său: «Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele» (Psalmii 40:8) […]. Apostolul Pavel prezintă cu claritate relația dintre credință și Lege în cadrul noului legământ. El spune: «Deci, fiindcă suntem îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.» «Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.» «Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului» (Romani 5:1 [KJV (n.ed.)]; 3:31; 8:3-4 [KJV (n.ed.)])”, (Patriarhi și profeți, pp. 370-373, sublinierile în original).

[37]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Predică”, 8 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 593-597.

[38]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 617.

[39]. Manifestarea Duhului lui Dumnezeu la acea adunare a avut asupra multor minți o impresie care nu a fost ștearsă niciodată. G. B. Starr, Luther Warren, doctorul D. H. Kress, și doctorul John E. Froom și-au amintit cu toții evenimentul: Ellen White „a declarat că îngerul lui Dumnezeu a stat alături de fratele Waggoner în acea dimineață, în timp ce prezenta «solia adevărului»” (citat în LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p. 263). Doctorul Kress și-a adus aminte că, în timp ce vorbea, „Waggoner a fost impresionat și a plâns. Sora White, care era prezentă, a urmat după el, făcând câteva remarci, după ce acesta s-a așezat. Ea a început, spunând: «Duhul lui Dumnezeu a venit asupra fratelui Waggoner în timp ce vorbea», iar apoi și-a prezentat mesajul ei […]. Este imposibil să descriem Duhul care a venit asupra noastră” (Daniel H. Kress, Under the Guiding Hand, p. 113).

[40]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 606-609, sublinierile adăugate.

[41]. Ellen G. White către W. A. Colcord, Scrisoarea 60, 10 martie 1890, și Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 620, 622.

[42]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 623-624.

[43]. Ellen G. White, Manuscrisul 37, „Lumină în cuvântul lui Dumnezeu”, 1890; în Materialele 1888, pp. 830, 826-827.

[44]. Ibidem, pp. 830-831.

[45]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890, secțiune datată 11 martie; în Materialele 1888, pp. 625-626, sublinierile adăugate. Nu trebuie să interpretăm greșit declarația lui Ellen White. Din punctul ei de vedere, coloana vertebrală a răzvrătirii a fost ruptă „pentru cei care au venit din alte locuri”. Împotrivirea nu mai deținea monopolul asupra întregii adunări de la institutul pastoral. Totuși, acest fapt nu a oprit în niciun fel împotrivirea față de Jones și Waggoner. Așa cum vom vedea în capitolele următoare, mulți dintre cei care și-au mărturisit greșeala, inclusiv Larson și Porter, au început să lupte din nou împotriva luminii. Multe dintre mărturisiri au fost cu privire la validitatea mărturiilor lui Ellen White. Israel și-a mărturisit răzvrătirea împotriva celor doisprezece iscoade la granițele Canaanului, dar totuși inima oamenilor nu a fost schimbată. În același fel, mulți de la institutul pastoral au mărturisit că greșiseră, dar nu au părăsit calea lor răzvrătită. Înclinația istoricilor moderni a fost aceea de a cita declarația lui Ellen White cu privire la „coloana vertebrală a răzvrătirii” care fusese ruptă, ca dovadă că împotrivirea față de solie a încetat curând: „Trebuie să fie evident pentru cititor că, la câteva luni sau câțiva ani după adunarea de la Minneapolis, majoritatea persoanelor implicate în împotrivirea față de lumina neprihănirii prin credință s-au pocăit de calea lor greșită și au luat poziție de partea adevărului și dreptății” (A. V. Olson, Through Crisis to Victory, pp. 71, 104-112). George Knight declară: „După ce presupusa conspirație din California a încetat să fie o problemă, Ellen White a început să se gândească la o lucrare nouă și la planuri noi. În 19 martie, O. A. Olsen […] a bănuit că ea va călători [în Australia], având în vedere că acea coloană vertebrală a teoriei conspirației a fost ruptă” (Angry Saints, p. 92. Vezi, de asemenea, George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p. 52, și A. L. White, The Lonely Years, p. 456). Totuși, istoria raportează o imagine diferită și mai corespunzătoare realității, așa cum vom vedea în capitolele următoare. Vom prezenta aici un rezumat, citându-l pe A. T. Jones, care a spus că situația s-a schimbat „în legătură cu poporul și, în aparență, în legătură cu majoritatea conducătorilor. Totuși, ulterior, acest lucru a fost doar aparent; nu a fost niciodată real, deoarece în Comitetul Conferinței Generale și în mijlocul altora a continuat tot timpul o împotrivire secretă” (A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 329).

[46]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 627-628. Vezi, de asemenea, Dan T. Jones către R. A. Underwood, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. William C. White i-a raportat lui O. A. Olsen că, „în calitate de membru al comitetului”, și-a amintit „că existau trei exemplare ale materialului pe care doctorul Waggoner îl adăugase la lecții, așa cum le-am examinat în luna iulie [1889] sub măr. Îmi amintesc auzindu-i pe doctorul Waggoner și Jones plănuind ca primul exemplar să fie trimis la Oakland, iar unul să fie trimis fratelui Smith, spunându-mi-se după aceea că acest lucru a fost făcut […]. În toate legăturile mele cu scriitorii lecțiilor și cu comitetele, nu am văzut nicio înclinație sau dorință aparentă ca lecțiile să fie trimise la tipar, fără o examinare cât se poate de atentă din partea fratelui Smith și asociaților săi” (William C. White către O. A. Olsen, 17 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea). Această declarație dă un răspuns credibil la afirmațiile făcute de George Knight, care sugerează că nu ar fi avut loc un episod Minneapolis, dacă Jones și Waggoner s-ar fi adresat fraților mai în vârstă cu umilință, cerându-le aprobarea pentru ideile lor (Vezi From 1888 to Apostasy, p. 74; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 176-178). Dimpotrivă, nici personalitatea lui Jones, nici a lui Waggoner și nici presupusele lor acțiuni nepotrivite nu au fost responsabile pentru respingerea care a avut loc. Vezi capitolul 4, nota de subsol 42.

[47]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 627-628.

[48]. Ibidem, secțiune datată 16 martie, pp. 628-631.

[49]. Ibid., secțiune datată 16 martie, pp. 631, 633.

[50]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 1890, secțiune datată 16 martie; în Materialele 1888, pp. 613-616.

[51]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, p. 734.

[52]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 615.

[53]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890, secțiune datată 17 martie; în Materialele 1888, p. 634. Jones s-a întors la Battle Creek în 17 sau 18 martie, după ce l-a apărat pe R. M. King, un adventist de ziua a șaptea acuzat de călcarea legii duminicale în Tennessee. Pentru mai multe informații cu privire la acest caz, vezi Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations in the United States, pp. 36, 37; A. T. Jones, „Due Process of Law” and the Divine Right to Dissent (New York: National Religious Liberty Assn., 1892). Această carte este o revizuire făcută de Jones cu privire la cazul King.

[54]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, p. 734.

[55]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[56]. Ellen G. White către William C. White, 84 Scrisoarea, 19 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 642-643.

[57]. Ellen G. White către J. S. Washburn, Scrisoarea 36a, 18 septembrie 1890; în Materialele 1888, p. 708.