După o lucrare istovitoare de trei săptămâni, în a doua parte a institutului pastoral din 1890, Ellen White s-a întors în California. Ea vorbise în fiecare zi, cu câteva excepții, iar „uneori de două ori pe zi”. Lucrarea ei nu a fost deloc zadarnică, deoarece în atmosfera adunărilor avusese loc o schimbare. Cea mai mare parte a acestei schimbări a fost rezultatul celor două adunări speciale ale conducătorilor de seamă din Battle Creek. În cele din urmă, lui A. T. Jones și E. J. Waggoner li se dăduse ocazia de a explica versiunea lor cu privire la situație și de a răspunde la toate acuzațiile false care fuseseră perpetuate încă dinaintea conferinței de la Minneapolis. Acest fapt a „lăsat o impresie profundă” asupra multora care luptaseră împotriva lor și au fost făcute multe mărturisiri. Mulți au înțeles încă o dată validitatea Mărturiilor și au luat poziție în calitate de susținători ai acestora.[1]*
Dan Jones considera că „ar fi fost lamentabil să plece de la Battle Creek fără aceste două adunări speciale și fără explicațiile clare care au fost date”. Acum, el se simțea „un om nou”. Când unii au întrebat de ce nu avuseseră loc aceste adunări mai devreme, Ellen White „a explicat că impresiile și sentimentele avuseseră un astfel de caracter, încât nu am putut să ajungem la oameni, pentru că aveau urechi, dar nu auzeau; aveau inimi, dar erau împietrite și imposibil de impresionat”[2]*. În ciuda acestui fapt, Ellen White a putut să declare: „Mulțumim lui Dumnezeu pentru că biruința a venit.”[3] „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru aceia care au venit din alte locuri.”[4] Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul.
Ellen White nu a fost singura persoană recunoscătoare: „Fratele Olsen este așa de bucuros și se simte atât de eliberat, încât cu greu știe ce să mai facă. Fratele Waggoner se simte așa de mulțumitor.”[5] Acest fapt a fost foarte încurajator, considerând că numai cu câteva zile în urmă O. A. Olsen se plânsese de starea de slăbiciune a lucrării pastorale: [392] „Sunt întristat de lucrarea noastră pastorală. Când privesc la oamenii noștri, din punct de vedere general, nu suntem prea bine pregătiți pentru a înfrunta urgența din fața noastră.” Olsen și-a dat seama că, dacă Dumnezeu nu venea „cu o putere mai mare” și nu acorda „binecuvântări și favoruri speciale, nu ne vom ridica la înălțimea ocaziilor pe care le avem”.[6] El a putut să vadă că, „în timp ce mâna providenței lui Dumnezeu deschide o cale ca niciodată mai înainte, pe de altă parte, se pare că vrăjmașul lucrează cu un spirit de răzbunare”.[7]
Acum, Olsen a putut să confirme progresul făcut la institutul pastoral și a scris acest lucru într-un articol publicat în Review: „O trăsătură importantă a școlii biblice a fost lucrarea sorei White […]. Acestea au fost ocazii de un interes special și vor rămâne mult timp în amintirea celor care au fost prezenți. Sora White s-a bucurat de o mare libertate de exprimare și, în câteva ocazii, puterea Domnului s-a manifestat într-o mare măsură […]. Suntem foarte recunoscători pentru binecuvântarea lui Dumnezeu și pentru succesul care a însoțit efortul actual.”[8] Dan Jones a susținut observația lui Olsen într-un articol similar din același număr al Review:
„Sora White a participat la multe adunări și și-a prezentat mărturia cu multă libertate și putere. Reținerea care se manifestase din partea unor participanți la școală a fost înlăturată de explicațiile date și a fost înlocuită de un spirit amabil […]. Toți au fost binecuvântați într-o mare măsură și mulți care fuseseră reci și formaliști în lucrarea lor din trecut au avut o asemenea experiență în lucrurile lui Dumnezeu, încât le-a dat un curaj și o speranță nouă pentru viitor. La adunarea de dimineață din ultima zi a școlii au vorbit aproape toți, iar mărturia lor unanimă a fost că fuseseră foarte binecuvântați prin intermediul școlii și al adunării lor, precum și că puteau să meargă în lucrare cu un curaj și cu speranțe de succes mai mari, decât au avut oricând înainte.”[9]
Înainte de încheierea institutului, Ellen White „a fost convinsă că Satana a văzut că era foarte mult în joc aici și nu a vrut să-și piardă influența asupra fraților noștri din lucrarea pastorală. Dacă va veni biruința deplină, de la adunarea aceasta vor pleca mulți pastori cu o experiență de cea mai înaltă valoare”[10]. Din toate punctele de vedere practice, se părea că biruința finală venise cu adevărat, iar dacă istoria ar fi vorbit altfel, nu am fi putut ajunge la nicio altă concluzie. Totuși, exact cum a fost în cazul redeșteptărilor din 1889 și de la Conferința Generală din acel an, institutul pastoral din 1890 s-a dovedit a fi mai puțin decât o mare biruință. La numai câteva săptămâni după aceea, o găsim pe Ellen White într-o mare dificultate financiară, suferind de descurajare și boală, iar Mărturiile erau puse la îndoială din nou de [393] mulți dintre frații aflați la conducere. Pentru a înțelege ce a condus la această stare a lucrurilor, trebuie să privim a doua oară cu onestitate la poziția adoptată de Dan Jones în timpul institutului pastoral și după aceea, atât cu privire la legea din Galateni, cât și cu privire la legăminte.[11]*
Când Dan Jones a abordat-o pe Ellen White în timpul prezentărilor despre legăminte de la institutul pastoral și i-a cerut părerea, ea i-a răspuns direct: „Nu îți voi spune părerea mea; convingerea mea. Caută în Biblie.”[12] Totuși, după câteva zile, Ellen White și-a prezentat părerea atât în scris, cât și vorbind public. Din nefericire, Dan Jones nu a putut fi prezent. Duminică, în data de 2 martie, el a plecat din Battle Creek în Tennessee, în scopul de a ajuta la apărarea lui R. M. King într-unul dintre cazurile cele mai importante de călcare a legii duminicale, și nu a putut să se întoarcă la Battle Creek până luni, 10 martie, aproximativ opt zile mai târziu.[13]*
Prin urmare, Dan Jones a lipsit o săptămână întreagă de la adunările de dimineață, unde Ellen White le-a vorbit în mod direct fraților despre lucrurile care aveau loc. El nu a fost prezent în Sabat dimineață, când Ellen White a declarat atât de clar: „Așadar, vă spun aici, înaintea lui Dumnezeu, că subiectul legămintelor, așa cum a fost prezentat [de Waggoner], este adevărul. El este lumina. El mi-a fost descoperit în propoziții clare. Eu îi întreb pe cei care s-au împotrivit luminii: Ați lucrat pentru Dumnezeu sau pentru diavolul?”[14] Sunt șanse ca Dan Jones să nu fi primit un exemplar al scrisorii pe care Ellen White i-a scris-o lui Uriah Smith în aceeași dimineață de Sabat, în care a declarat cât se poate de emfatic: „Cu o noapte înainte mi-a fost descoperit că dovezile cu privire la legăminte erau clare și convingătoare. Tu însuți, fratele Dan Jones, fratele Porter și alții vă irosiți în zadar capacitatea de cercetare în scopul de a produce o poziție diferită de cea prezentată de fratele Waggoner cu privire la legăminte […]. Subiectul legămintelor este clar și va fi acceptat de fiecare minte sinceră și lipsită de prejudecăți.”[15] Dan Jones a lipsit, de asemenea, de la adunarea desfășurată în duminica următoare dimineața, unde Ellen White i-a întrebat pe cei prezenți: „I-a chemat Dumnezeu pe oamenii aceștia [Jones și Waggoner] să proclame adevărul? Eu spun, da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce adevărul pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva care să ni-l aducă”.[16] [394]
Este evident că pe Dan Jones l-a așteptat o surpriză destul de mare, când s-a întors la Battle Creek. Luni dimineață, chiar în ziua în care s-a întors, Ellen White i-a scris lui William C. White, declarând: „Sunt foarte mulțumită să aflu că profesorul Prescott prezintă în cursul lui pentru studenți același lucru pe care l-a prezentat fratele Waggoner. El prezintă legămintele […]. De la ultimul Sabat, când am făcut declarația că subiectul legămintelor, așa cum a fost prezentat de fratele Waggoner, era adevărul, se pare că o mare eliberare a venit pentru multe minți.”[17] Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca Dan Jones să audă vestea că Ellen White „susținea pe deplin poziția doctorului Waggoner cu privire la legăminte”, fapt care a adus orice, dar sigur nu eliberare în mintea lui.[18]
Marți dimineață, Dan Jones a participat la prima lui adunare de dimineață după mai bine de o săptămână. „Încăperea era plină”, iar vorbitorii erau Ellen White, O. A. Olsen, E. J. Waggoner și W. W. Prescott. Au fost făcute multe mărturisiri, inclusiv cea făcută de R. C. Porter. Deși Porter „nu putea să înțeleagă cu claritate toate lucrurile în legătură cu legămintele”, „el a mărturisit greșeala pe care o făcuse față de ea [Ellen White] și fratele Waggoner”. Ca rezultat al acestor mărturisiri, „întreaga încăpere suspina și Îl lăuda pe Dumnezeu, pentru că avea loc o descoperire a puterii Sale”. Nu este de mirare că Ellen White a putut să declare: „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru aceia care au venit din alte locuri.” Faptul acesta a avut o impresie deosebită asupra lui Dan Jones, deoarece „și-a ținut capul aplecat tot timpul. Nu l-a ridicat niciodată, până la încheierea adunării”[19].
Miercuri, în data de 12 martie, Ellen White a solicitat prima din cele două adunări speciale cu conducătorii cei mai de seamă din Battle Creek, inclusiv Dan Jones. Pentru prima dată, Ellen White și E. J. Waggoner au putut să răspundă la multe dintre acuzațiile false care fuseseră răspândite încă de dinainte de conferința de la Minneapolis. Care fusese temeiul tuturor acestor acuzații? „În cele din urmă, lucrurile s-au liniștit cu concluzia că fratele Butler primise o scrisoare din California, în care li se spusese că s-au făcut planuri pentru a promova subiectul legii din Galateni.” Acest fapt „a fost confruntat și explicat, arătându-se că nu au fost făcute niciun fel de planuri”. Nu avusese loc o astfel de conspirație. Deși în urma acestei adunări de cinci ore a rezultat mult bine, nu a avut loc „o zdrobire generală a sufletului sub influența Duhului și puterii lui Dumnezeu”, așa cum sperase Ellen White.[20] [395]
Când Ellen White i-a trimis un mesaj lui Dan Jones pentru a-l invita pe Waggoner să vorbească în Sabat, acesta „a părut a fi puțin cam reținut, dar în cele din urmă [Waggoner] a fost invitat și a ținut una dintre predicile cele mai prețioase”. Adunarea de după-amiază a avut loc în capela editurii, unde „Duhul Domnului S-a apropiat de noi. Hristos a bătut la ușă, dar nu s-a făcut loc pentru El, ușa nu a fost deschisă, iar lumina slavei Sale, care era așa de aproape, a fost retrasă”. Au fost făcute mărturisiri, dar nu „așa de clare și la subiect” cum se așteptase Ellen White. Cu acea ocazie, Dan Jones a vorbit despre ispitele lui îngrozitoare „de a renunța la Mărturii”. Ellen White a reflectat, spunând cât de greu era „pentru acești oameni să moară” față de eu.[21]
În cele din urmă, duminică dimineață, în data de 16 martie, Ellen White, „istovită și aproape descurajată”, a îndrăznit să meargă la adunare și a făcut „câteva remarci foarte precise”. Ea le-a spus „ce făcuseră pentru a anula efectul lucrurilor pe care Domnul încerca să îl facă și motivul. Legea din Galateni era singurul lor motiv”. Fără a mai pierde timpul, Ellen White a vorbit despre problema fundamentală care îi împiedica să accepte noua lumină:
„Am întrebat: De ce interpretarea voastră cu privire la legea din Galateni vă este mai dragă și sunteți mai zeloși să vă păstrați ideile, decât să recunoașteți lucrările Duhului lui Dumnezeu? Când ați interpretat legea din Galateni, voi ați cântărit în balanțele personale fiecare mărturie prețioasă trimisă de cer. Nimic nu a putut să ajungă la voi cu privire la adevăr și puterea lui Dumnezeu, dacă nu a purtat amprenta voastră, ideile prețioase pe care le-ați idolatrizat în legătură cu legea din Galateni.
Aceste mărturii ale Duhului lui Dumnezeu, roadele Duhului lui Dumnezeu, nu au nicio greutate, dacă nu poartă amprenta ideilor voastre despre legea din Galateni. Mă tem pentru voi și mă tem de interpretarea pe care o dați oricărui pasaj din Scriptură, care s-a arătat într-un spirit atât de necreștinesc cum este cel pe care l-ați manifestat voi și care m-a costat atât de multă muncă nenecesară […]. Exercitați-vă precauția în scopul de a vă teme ca nu cumva să săvârșiți păcatul împotriva Duhului Sfânt […]. Eu spun că, dacă ideile voastre cu privire la legea din Galateni sunt rezultatele similare celor pe care le-am văzut la Minneapolis și în tot timpul până acum, rugăciunea mea este să fiu cât se poate mai departe de înțelegerea și interpretarea pe care o dați voi Scripturilor […]. Nu puteați avea parte de o respingere mai convingătoare a teoriilor voastre.
Așadar, fraților, eu nu am nimic de spus, nicio responsabilitate în legătură cu legea din Galateni. Acest subiect mi se pare a fi de o importanță minoră, în comparație cu spiritul pe care l-ați adus în credința voastră. Este exact același spirit care a fost manifestat de iudei cu privire la lucrarea și misiunea lui Isus Hristos.”[22] [396]
Frații din conducere respingeau lumina crescândă, deoarece își dădeau seama că era contrară „teoriilor lor îndrăgite” cu privire la legea din Galateni. Vechile lor concepții trebuiau să fie puse deoparte, în scopul de a accepta solia pe care Domnul o trimisese cu bunătate prin Jones și Waggoner. Spiritul manifestat de atât de mulți era una dintre dovezile cele mai mari care arătau că modul lor de a interpreta Scriptura era într-adevăr greșit. Ellen White a insistat asupra acestui punct. În loc de a fi una dintre pietrele de hotar, teoria lor despre legea din Galateni devenise, mai presus de orice, o închinare la Baal:
„Evanghelia lui Hristos, lecțiile Sale, învățăturile Sale au doar puțin loc în experiența și cuvântările celor care pretind a crede adevărul. Orice teorie îndrăgită, orice idee omenească ajunge să aibă importanța cea mai serioasă și să fie sfințită ca un idol căruia trebuie să i se supună toți. Aceasta a fost într-adevăr situația teoriei despre legea din Galateni. Orice ajunge să fie o ocupație atât de îndrăgită, încât să uzurpe locul lui Hristos, orice idee care este atât de înălțată, încât să fie pusă acolo unde nimic din lumina dovezilor nu poate să-și găsească locul în minte, preia forma unui idol căruia i se jertfește totul. Legea din Galateni nu este un subiect vital și nu a fost niciodată. Cei care l-au denumit una dintre vechile pietre de hotar pur și simplu nu știu ce vorbesc. Acesta nu a fost niciodată o veche piatră de hotar și nu va ajunge să fie niciodată astfel […].
Eu spun, prin cuvântul care mi-a fost dat de Dumnezeu: Cei care au stat neclintiți pentru a-și apăra ideile și pozițiile cu privire la legea din Galateni trebuie să-și cerceteze inimile cu un sfeșnic aprins pentru a vedea ce fel de spirit i-a îndemnat. Eu aș spune asemenea apostolului Pavel: „Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” (Galateni 3:1). Ce perseverență și încăpățânare satanică s-a dat pe față! Eu nu am fost îngrijorată cu privire la legea din Galateni, dar mă tem ca frații noștri de seamă să nu pășească pe același teren al împotrivirii față de lumină și față de mărturiile evidente ale Duhului lui Dumnezeu și să respingă totul pentru a-și idolatriza propriile idei presupuse și teorii îndrăgite. Atitudinea pe care au adoptat-o frații mei și spiritul pe care l-au dat pe față mă obligă să spun: Dumnezeu să mă scape de ideile voastre cu privire la legea din Galateni.”[23]
Este tot atât de important ca noi să înțelegem astăzi ce anume încerca Ellen White să le explice fraților, cum era și pentru ei. Ellen White s-a referit de mai bine de doisprezece ori la concepția de comun susținută cu privire la legea din Galateni ca fiind „ideile voastre”, „înțelegerea voastră”, „interpretarea voastră”, „teoriile voastre” și „părerile voastre”, de care ei se agățau ca și când ar fi fost o piatră de hotar a credinței, care nu putea fi înțeleasă niciodată în alt mod. Ei erau dispuși să sacrifice însăși revărsarea Duhului lui Hristos în scopul de a rămâne la [397] „teoriile lor îndrăgite”. „Spiritul lor necreștinesc” și „perseverența lor satanică” au determinat-o pe Ellen White să dorească să fie cât mai departe cu putință de „înțelegerea și interpretarea” lor. Acesta a fost contextul în care Ellen White a declarat că „nu era îngrijorată”, „nu avea nicio povară cu privire la legea din Galateni”, așa cum o interpretaseră ei. Acesta nu era „un subiect vital”, ci unul „de importanță minoră”, în comparație cu spiritul pe care îl manifestau ei. Ea nu voia să respingă lumina directă cu privire la subiectul legămintelor, de dragul ideilor lor despre legea din Galateni.[24]
Ellen White nu sugera în niciun fel că doctrina era irelevantă, ci singura ei grijă era ca frații să se trateze cu bunătate unii pe alții atunci când sunt în dezacord. Pe de altă parte, ea arătase cu claritate că ideile lui Waggoner cu privire la legăminte erau adevărate și, spre deosebire de mulți frați, ea nu voia să le respingă, chiar dacă însemna să renunțe la concepția comună cu privire la legea din Galateni. Ea exprimase acest lucru în mod evident în scrisoarea adresată lui Smith cu numai o săptămână în urmă: „Subiectul legămintelor este clar și va fi acceptat de fiecare minte sinceră și lipsită de prejudecăți, iar eu am fost condusă în poziția în care Domnul mi-a dat o înțelegere a acestui subiect. Voi ați întors spatele luminii directe, deoarece v-a fost teamă că subiectul legii din Galateni va trebui acceptat. În legătură cu legea din Galateni, eu nu am nicio povară și nu am avut niciodată.”[25]
Faptul că Ellen White nu a avut nicio povară cu privire la legea din Galateni nu înseamnă că ea nega o descoperire mai clară. La Minneapolis, ea a declarat: „Dacă înțeleg pe deplin poziția lui, ideile lui Waggoner în legătură cu legea din Galateni nu se armonizează cu înțelegerea pe care am avut-o în trecut.” Totuși, ea a fost „doritoare să fie învățată asemenea unui copil”, deoarece adevărul „nu va pierde nimic prin cercetare”.[26] Ea s-a alăturat fraților, spunând că Jones și Waggoner ar putea fi „diferiți de noi”.[27] Iar spre sfârșitul conferinței, ea a început să se întrebe „pentru prima dată” dacă „ar fi posibil ca noi să nu fi susținut, în cele din urmă, concepții corecte cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie de un astfel de spirit pentru a fi susținut”.[28] Ea a fost sigură că „dacă noi am avut adevărul cu privire la acest subiect, frații noștri au dat greș în a fi sfințiți prin el”.[29]
Așa cum s-a demonstrat mai sus, începând cu institutul pastoral din 1890, Ellen White nu s-a mai identificat cu concepția comun acceptată, ci a vorbit despre ea în numeroase ocazii, numind-o [398] „concepția voastră”. La mai puțin de un an după aceea, ea a putut să declare că „prin adoptarea unor poziții greșite în controversa cu privire la legea din Galateni – un subiect pe care mulți nu l-au înțeles pe deplin înainte de a adopta o poziție greșită – biserica a suportat o pierdere tristă”.[30] Câțiva ani mai târziu, Ellen White a susținut ideea aceasta și a apărat cu claritate poziția lui Jones și Waggoner, declarând: „Legea a fost îndrumătorul nostru […]. În acest pasaj din Scriptură [Galateni 3:24], Duhul Sfânt vorbește prin apostol îndeosebi despre legea morală […]. O lipsă a dispoziției de a renunța la părerile preconcepute și de a accepta acest adevăr se află la temelia unei mari părți din opoziția manifestată la Minneapolis față de solia pe care Domnul a trimis-o prin frații Waggoner și Jones. Prin stârnirea acelei opoziții, Satana a reușit să îndepărteze de la poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Domnul a dorit nespus să le-o împărtășească […]. Lumina care trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost respinsă.”[31] Toate aceste lucruri trebuie să fie avute în vedere, când revizuim urmările institutului pastoral din 1890, altfel am putea să pornim de la premise greșite cu privire la marile adevăruri despre legămintele prezentate acolo.
Când citim corespondența lui Dan Jones din timpul și de după institutul pastoral, putem să vedem lupta interioară personală prin care au trecut atât el, cât și colegii lui. Este evident că ei nu au fost de acord cu concepțiile lui Jones și Waggoner despre legea din Galateni și legăminte, care erau atât de strâns legate între ele. Ei pretindeau a crede în îndreptățirea prin credință, dar simțeau că poziția lui Jones și Waggoner submina Sabatul, legea și solia îngerului al treilea. Când Ellen White i-a susținut cu putere pe Jones și Waggoner și concepțiile lor, Mărturiile au fost puse sub semnul întrebării. Probabil că ea se schimbase. Totuși, ispita de a renunța la Mărturii a adus numai întuneric și descurajare, deoarece ele erau în legătură cu solia îngerului al treilea, iar a renunța la ele însemna „a renunța la tot”.[32] Este ușor să vedem că, în această situație, ceva trebuia să fie lăsat deoparte.
În data de 14 martie, după prima dintre cele „două adunări speciale”, Dan Jones a scris despre cum înțelegea el situația de până atunci. Scriindu-i lui D. T. Shireman – un evanghelist pe cont propriu din Kansas – despre experiența pe care [399] o aveau în Battle Creek, Dan Jones a dat pe față o parte din luptele sale interioare prin care trecea: „Am fost determinat să văd pericolul de a mă încrede în aparențe și de a încerca să fac lucrurile să meargă așa cum credeam că ar trebui […]. Când lumina lui Dumnezeu strălucește asupra inimilor și dă pe față motivele și scopurile care ne-au îndemnat, în adevărata lor lumină, priveliștea nu este deloc încurajatoare.”[33]* În aceeași zi, Dan Jones i-a scris lui R. A. Underwood, împărtășind mai mult din gândurile personale cu privire la adunarea care a avut loc:
„Din ceea ce s-a spus, se pare că frații [William C. White], Waggoner și Jones nu au avut niciun plan premeditat, când au venit de pe coasta Pacificului la Minneapolis pentru a-și prezenta concepțiile, iar de atunci nu au încercat să pună în aplicare un astfel de plan. Sora White a intervenit cu ceva mai multă putere în favoarea doctorului Waggoner, și totuși ea nu s-a pronunțat în mod categoric cu privire la punctele de doctrină din expunerea lui despre cele două legăminte. Ea spune că i s-a arătat că el a avut lumina asupra subiectului legămintelor, dar nu i s-a arătat care a fost acea lumină. Cel puțin, acesta este modul în care înțeleg eu în prezent.”[34]*
Dan Jones avea dificultăți în a accepta ceea ce îi fusese descoperit lui Ellen White în susținerea concepțiilor lui Waggoner cu privire la legăminte. Cum putea el să înțeleagă ce auzise într-una din cele „două adunări speciale”, alături de veștile despre declarațiile făcute de Ellen White în timpul absenței lui de la institut, fără a recunoaște că pozițiile lui Waggoner constituiau adevărul? Este de înțeles că în dimineața următoare el și-a împărtășit conflictul interior legat de îndoiala cu privire la Mărturii. El se întreba cum putea Ellen White să susțină cu adevărat concepțiile lui Waggoner. Este evident că „presiunea necredinței”, despre care Ellen White a spus că o simțise în „fiecare adunare”, era prezentă în experiența lui Dan Jones și avea să îndepărteze puterea lui Dumnezeu, care era pe punctul să vină asupra lui”.[35]
Apoi, duminică dimineață, când Ellen White a prezentat cauza fundamentală a respingerii care se manifesta – „interpretarea lor cu privire la legea din Galateni” – Dan Jones și-a formulat în minte o dovadă care i-a permis să „recunoască unele lucruri” și, de asemenea, să adopte „o poziție cu privire la Mărturii”. Din nefericire, nu acceptarea adevărurilor prezentate de Jones și Waggoner a fost aceea care l-a determinat pe Dan Jones să „recunoască unele lucruri, ci un fel de gimnastică mintală, care l-a făcut în stare să o accepte pe Ellen White ca [400] profet, și totuși să respingă susținerea cerului. Lupta lui interioară trebuie să fi fost mare, deoarece Ellen White a declarat că, în timp ce vorbea, „el arăta ca și când ar fi fost bolnav”.[36] În acea după-amiază, Dan Jones i-a dezvăluit lui R. M. Kilgore ce se întâmpla:
„Cercetarea subiectului legămintelor nu s-a încheiat cu o satisfacție mai bună decât a început […]. Un timp s-a crezut că ea [Ellen White] susținea pe deplin poziția doctorului Waggoner asupra subiectului legămintelor și așa se spunea când m-am întors din Tennessee […], dar evenimentele ulterioare arată că nu este astfel. Se dovedește acum că punctele doctrinare implicate în subiect nu au fost adevăratele puncte ale conflictului. Ea a obiectat doar cu privire la spiritul care s-a manifestat și de la care fratele Waggoner face excepție. Atât sora White, cât și doctorul Waggoner au declarat că punctele doctrinare nu au fost punctele conflictului. Acest fapt înlătură adevăratul punct care s-a aflat în mintea mea tot timpul. Eu am înțeles că biserica nu aproba aducerea unor doctrine noi, iar acela era adevăratul punct al conflictului. Dacă am greșit în această privință, sunt bucuros să fiu corectat. Eu am crezut tot timpul că sora White nu a vrut să spună că doctorul Waggoner era corect în poziția lui asupra subiectului legămintelor, în măsura în care este implicată doctrina, deoarece era atât de evident greșit, încât eu nu am putut să fiu împăcat deloc cu ideea că ea ar acorda o aprobare necuvenită […]. În ce mă privește, eu sunt doritor să încetez să mai vorbesc despre acest subiect, dacă alții vor face la fel, și să îmi dedic gândurile și munca în scopul înaintării adevărului […]. Probabil că ambele partide se vor respecta reciproc mai mult decât în trecut și că, în viitor, se vor sfătui mai mult decât în trecut, cu privire la introducerea unor puncte de doctrină.”[37]
Toată convingerea inițială pe care Dan Jones a avut-o cu privire la faptul că Ellen White fusese într-adevăr îndemnată de Domnul să susțină concepțiile lui Jones și Waggoner asupra legămintelor a fost acum lăsată deoparte în favoarea unei opinii mai plăcute. În zilele care au urmat, Dan Jones și-a împărtășit noua înțelegere cu mulți alți conducători care nu au putut să participe la adunările pastorale. Cu cât și-a împărtășit mai mult părerile, cu atât acestea s-au dezvoltat și cu atât mai înrădăcinată a fost în mintea lui ideea că doctrinele nu erau implicate în conflict, ci numai atitudinea unora. Totuși, este interesant de observat că atitudinea lui Dan Jones nu s-a schimbat; el a continuat să nu acorde lui A. T. Jones și E. J. Waggoner libertatea de a susține o concepție diferită de a lui. Nu a trecut mult, până când a început să exprime aceleași vechi atitudini, căutând să-și justifice convingerile împotriva concepțiilor lor. Luni, 17 martie, Dan Jones a trimis cel puțin încă două scrisori: [401]
„Iarna aceasta a fost o vreme destul de furtunoasă în legătură cu introducerea subiectului celor două legăminte la școala pastorilor, îndeosebi după ce ați plecat de aici […]. Rezultatul nu a fost acela de a-i aduce pe frați laolaltă și de a lucra pentru zidirea lucrării lui Dumnezeu, ci mai degrabă pentru a crea un spirit și simțăminte partinice […]. Sora White […] spune că ea nu este îngrijorată de ceea ce credem noi; că nu este necesar să susținem cu toții aceeași concepție cu privire la legăminte, legea din Galateni sau orice punct de doctrină, ci toți trebuie să avem spiritul lui Hristos și să fim uniți în zidirea și progresul soliei îngerului al treilea. Mie mi se pare că poziția ei este corectă în mod evident, iar principiul se va aplica la alte subiecte, cu aceeași autoritate cu care se aplică la subiectul legămintelor sau al legii din Galateni […]. Am fost cât se poate de sigur că doctorul Waggoner și alții aveau motive ascunse, aflate dincolo de planurile și scopurile aparente pe care le aduceau la îndeplinire, dar se pare ca am greșit în ambele. Mi se pare ciudat cum a putut fi astfel. Fiecare situație părea să adauge dovezi care arătau că aceste lucruri erau adevărate, dar în ciuda tuturor acestora, ele s-au dovedit a fi neadevărate. Faptul acesta mi-a adus în minte gândul că nu putem să ne bazăm pe dovezi circumstanțiale.”[38]
„Ei bine, am avut oarecare tulburări aici iarna aceasta în legătură cu introducerea subiectului legămintelor la școala biblică pentru pastori. Eu am obiectat. Acest lucru a stârnit o oarecare agitație […]. Sunt dispus să mărturisesc că în împotrivirea mea față de această lucrare nu am fost întotdeauna atât de liber de simțămintele personale pe cât ar fi trebuit […]. Pentru un timp, se părea că sora White va ieși în față și va apăra pe deplin poziția doctorului Waggoner asupra legămintelor și am fost foarte încurcat, neștiind cum să înțeleg subiectul, deoarece în mintea mea mi se părea clar că pozițiile lui nu erau întru totul corecte. Totuși, ulterior s-a declarat că subiectele doctrinare nu au fost deloc punctele importante ale problemei. Sora White și doctorul Waggoner au spus că nu le păsa ce credeam noi despre legea din Galateni sau legăminte; ceea ce doreau să vadă era că putem să acceptăm cu toții doctrina îndreptățirii prin credință, că putem să primim noi înșine beneficiile aduse de aceasta și să o prezentăm altora. Eu sunt în armonie deplină cu acest lucru. Eu cred în doctrina îndreptățirii prin credință și, de asemenea, sunt dispus să fiu de acord că în trecut nu i s-a acordat atenția pe care o cere importanța ei […]. Un alt lucru care a fost scos în evidență în aceste adunări este faptul că frații care au venit din California pentru a-și prezenta părerile personale la institutul din Minneapolis nu făcuseră niciun plan […]. Am înțeles că s-a atribuit o importanță considerabilă punctelor de doctrină care implicau subiectul legii din Galateni și al celor două legăminte. De asemenea, eu am crezut că frații aceștia își făcuseră planul de a le prezenta oamenilor concepțiile lor și că acest plan era îndeplinit pas cu pas prin intermediul institutelor, [402] al adunărilor lucrătorilor și al școlilor biblice. Așadar, dacă acest lucru nu este adevărat, eu spun din nou că am lucrat sub influența unei greșeli și va trebui să recunosc că am greșit în aceste privințe.”[39]
Cu fiecare nouă scrisoare, Dan Jones își exprima o convingere tot mai mare cu privire la schimbarea lui de opinie. Acum, ajunsese la concluzia că „părerile personale” ale lui Jones și Waggoner nu erau importante, ci frații trebuiau să accepte numai îndreptățirea prin credință, cu care toți erau de acord, lucrând împreună în unitate. Dan Jones găsise o modalitate de a-și păstra propriile vechi concepții, experiența personală și credința în Mărturii, în timp ce respingea lumina crescândă pe care o disprețuia atât de mult. El scria ca unul care avea autoritate și totuși reprezenta greșit ce se spusese la adunări și chiar mințea, spunând că Waggoner „renunțase la poziția că făgăduințele din vechiul legământ veniseră doar din partea oamenilor”.[40]* Dan Jones era dispus să admită că nu avusese un spirit corect, dar părea să îl justifice pe motiv că fusese sincer. Deși se simțea un om nou, datorită explicațiilor care i-au dat un sentiment de eliberare, totuși continua să pară a pune la îndoială validitatea lor.
În dimineața următoare, Dan Jones i-a scris lui William C. White, luând o atitudine chiar mai reconciliantă. El adusese cea mai mare acuzație la adresa lui William C. White, spunându-i că „o folosea pe mama lui pentru a conferi influență și putere propriei lucrări”. El a recunoscut că „nu fusese eliberat de toate simțămintele” împotriva acelora care „au fost implicați în mod deosebit în promovarea legii din Galateni și a subiectului legămintelor etc.”, iar acum îi cerea „iertare” lui White. Problemele legate de lecțiile scrise de Waggoner pentru școala de Sabat fuseseră clarificate „într-o anumită măsură”, deși el recunoștea că situația „încă nu este atât de clară pe cât ar dori el să o vadă”. Apoi, Dan Jones și-a împărtășit modul în care înțelegea explicațiile date:
„Eu presupusesem în trecut că […] problema în discuție consta în câteva puncte doctrinare și în faptul că scopul unora […] a fost acela de a introduce acele doctrine și de a le stabili ca puncte de credință ale bisericii. Eu am crezut că doctrina îndreptățirii prin credință, cu care eram de acord teoretic și cu care toți frații noștri din conducere erau de acord, era doar un vehicul, ca să spun așa, pentru a aduce toate celelalte lucruri care constituiau un subiect de critică mai mare [legea din Galateni și legămintele], iar prin legătura dintre cele două subiecte – unul față de care nimeni nu găsea vreo obiecție [îndreptățirea prin credință] –, în loc de a respinge acele puncte discutabile, oamenii noștri vor fi determinați să accepte ceva cu care nu putea să fie de acord [403] (pe deplin).[41]* Atât mama ta, cât și doctorul Waggoner au spus că punctele de doctrină nu constituie deloc o parte a problemei, ci este spiritul manifestat de oamenii noștri în împotrivirea contra acestor subiecte față de care obiectează. Eu mă simt întru totul liber să recunosc că spiritul nu a fost Spiritul lui Hristos […]. Scopul din mintea mamei tale și din mintea doctorului Waggoner nu a fost acela de a introduce aceste subiecte și de a le impune tuturor, ci de a introduce doctrina îndreptățirii prin credință și spiritul lui Hristos, precum și de a-i converti pe oameni la Dumnezeu. Eu susțin acest lucru din toată inima.”[42]*
Ar trebui să ne amintim ce i-a spus Ellen White lui J. S. Washburn în primăvara anului 1889, și anume că adevăratul conflict de la Minneapolis a fost cu privire la „neprihănirea prin credință” și nu la legea din Galateni.[43] Jones și Waggoner nu veniseră pentru a impune vreo doctrină abstractă, ci pentru a împărtăși solia neprihănirii prin credință. Pur și simplu, se întâmplă că această solie cât se poate de prețioasă a fost diferită de ideile fraților din conducere, deoarece era rezumatul concepției lui Jones și Waggoner asupra legii din Galateni și legămintelor. Astfel, legea din Galateni și legămintele au devenit o piatră de poticnire, din cauza căreia frații au respins adevărata „solie a îngerului al treilea în esența ei”. La Conferința Generală din 1889, Ellen White a declarat că „Baal” va fi religia multora care „desconsideraseră, combătuseră și ridiculizaseră” „singura religie adevărată” a îndreptățirii prin credință.[44] Era adevărat că Jones și Waggoner nu veniseră cu un plan preconceput pentru a-și promova ideile și că îndreptățirea prin credință era preocuparea lor reală. Totuși, Dan Jones a răstălmăcit această explicație, crezând că putea să respingă solia lor trimisă de Dumnezeu, atâta vreme cât avea un spirit corect. În cele din urmă, el credea deja „teoretic” în îndreptățirea prin credință.
După a doua „adunare specială” din 19 martie – ultima adunare la care Ellen White a participat înainte de a pleca în vest” – Dan Jones s-a simțit un om schimbat. În acea ocazie, A. T. Jones a putut să răspundă la zvonurile false care fuseseră răspândite cu privire la învățătura lui. După această explicație au urmat multe mărturisiri și s-a părut că pătrunde o atmosferă nouă. Din nefericire, în zilele de după adunare, Dan Jones a ajuns tot mai puțin precis în evaluarea lui cu privire la întreaga situație și chiar mai convins că observațiile lui erau corecte. Cu fiecare scrisoare, el și-a exprimat cu tot mai multă siguranță convingerea că, deși este posibil să fi avut un spirit greșit și chiar „să se facă de râs”, nu greșise în împiedicarea prezentărilor lui Waggoner.[45] De fapt, el credea că Waggoner era adevărata persoană care trebuia să fie învinuită: [404]
„Nu s-a făcut nicio concesie cu referire la punctele de doctrină sau la interpretarea Scripturii, ci doar cu referire la spiritul care s-a manifestat și la modul în care s-a desfășurat lucrarea […]. Eu încă nu am înțeles că am greșit cerându-i doctorului Waggoner să amâne prezentarea subiectului legămintelor la școală, până când frații Olsen și profesorul Prescott se vor întoarce. Din ceea ce mi-a spus fratele Olsen, eu cred că ei nu consideră deloc că am greșit în această privință. Totuși, când doctorul [Waggoner] a refuzat să facă acest lucru, a creat o complicare a circumstanțelor, care a deschis calea pentru a apărea suspiciuni cu privire la lucrarea lui, iar acestea au apărut.”[46]
Comunicarea lui Dan Jones cu alții, în legătură cu Jones și Waggoner și concepțiile lor, a devenit tot mai puțin favorabilă odată cu trecerea timpului. Când s-a întors din călătoria de opt zile din Tennessee, i-a fost teamă că Ellen White „a susținut pe deplin poziția doctorului Waggoner”. După câteva zile, el a spus că ea arătase doar că Waggoner a avut „lumină […], dar nu arătase la ce s-a referit acea lumină”. Apoi, el a scris că nu s-a făcut nicio presiune și „că toți susțin exact aceeași concepție cu privire la legăminte”. Ulterior, el a declarat că „subiectele de doctrină nu au constituit un punct important”, iar mai târziu a spus că „nu s-a făcut nicio concesie” în favoarea concepțiilor lui Waggoner”.[47] În cele din urmă, Dan Jones a concluzionat că Ellen White „nu a susținut poziția doctorului Waggoner”, nici nu se așteaptă să o susțină.
Descrierea lui Dan Jones cu privire la concepțiile lui Waggoner a preluat un curs similar. Curând, el a numit ceea ce a descris mai întâi, în mod simplu, ca fiind „concepțiile lor”, ca fiind „părerile lor personale”. Apoi, el le-a descris ca fiind o „greșeală strigătoare la cer”, declarând că, deși Waggoner ar putea să nu fie învinuit pentru tipărirea lecțiilor școlii de Sabat, comitetul pentru verificarea lecțiilor ar fi trebuit „să le respingă”.
În data de 21 martie, 1890, la două zile după a doua adunare specială la care a participat Ellen White și alți conducători, Dan Jones i-a scris lui R. M. Kilgore și R. A. Underwood, răstălmăcind în mod grosolan ce spusese Ellen White:
„Sora White spune că ea nu a susținut poziția doctorului Waggoner cu privire la legea din Galateni și că se așteaptă să treacă mult timp până când o va susține; mintea ei nu este preocupată deloc de acel subiect. Ei spun că nu erau îngrijorați în legătură cu punctele de doctrină; toți puteau să creadă ce le plăcea, dar voiau să vadă mai mult din spiritul lui Hristos […]. Toți putem fi de acord cu acest fapt și am fost.”[48] [405]
„Ei nu cer niciunuia dintre noi să fie de acord cu vreun punct de doctrină legat de legăminte sau de legea din Galateni, dimpotrivă ei spun că subiectele doctrinare nu au constituit o parte a problemei, că ei nu erau preocupați de ceea ce credeam noi, ci considerau că spiritul manifestat era greșit și doreau să fie corectat […]. Sora White a declarat că ea nu susținuse poziția doctorului Waggoner asupra legii din Galateni sau a subiectului legămintelor, nici nu se aștepta să facă acest lucru; mintea ei nu era preocupată în direcția aceea […]. Doctorul Waggoner a explicat cum au fost pregătite lecțiile școlii de Sabat […] și cum le-a trimis comitetului pentru a fi verificate înainte de publicare. Având în vedere că acest fapt este adevărat, eu nu cred că trebuie să fie învinuit cu nimic pentru ceea ar fi putut să conțină lecțiile […]. Desigur, aceasta nu înseamnă în niciun fel că ceea ce a prezentat el în lecții a fost corect, deoarece este de așteptat ca oamenii să scrie ce cred, să interpreteze Scriptura așa cum o înțeleg […]. Greșelile lui ar fi trebuit să fie sesizate de către comitetul de verificare a lecțiilor, iar acestea să fie refuzate sau respinse. Dar când au trecut prin mâinile acelui comitet și au fost publicate de către Asociația Școlii de Sabat, mi se pare că acel comitet este mai responsabil decât scriitorul însuși pentru teologia pe care au conținut-o lecțiile respective.”[49]
La mai puțin de o săptămână după aceea, Dan Jones a spus cu claritate că el nu își schimbase modul de înțelegere al subiectelor doctrinare, dar încrederea lui în explicațiile împărtășite în timpul celor două „adunări speciale” începea să scadă. El fusese dispus să își recunoască greșeala de a judeca motivele lui Jones și Waggoner, dar simțea că a fost responsabilitatea lor de a nu acționa într-o asemenea modalitate, încât să invite criticile:
„Probabil că noi am greșit în unele dintre opiniile pe care le-am susținut […]. Eu nu văd acum ce altceva se poate face, decât să acceptăm explicațiile care au fost prezentate și să acționăm pe baza lor […]. Deși cu privire la legea din Galateni și la subiectul legămintelor eu susțin aceeași poziție pe care am susținut-o întotdeauna, sunt bucuros să am mintea eliberată cu privire la motivul și planurile unora dintre frați […]. Să sperăm că în viitor frații noștri nu vor acționa într-o asemenea modalitate, încât să pună bazele pentru o judecare nedreaptă a planurilor și scopurilor lor.”[50]
Au trecut numai câteva zile până când Dan Jones a pus din nou la îndoială validitatea Mărturiilor. Într-o scrisoare adresată lui R. C. Porter, el și-a exprimat simpatia față de Uriah Smith, care nu putea să „înțeleagă de ce […] sora White a vorbit o dată în mod categoric împotriva unui anumit lucru, așa cum a făcut în legătură cu legea din Galateni, adresându-se lui [J. H.] Waggoner cu câțiva ani în urmă, iar apoi s-a schimbat total și, practic, a susținut același lucru, când a venit într-o modalitate puțin diferită”. Dan Jones a mărturisit că „încerca să se gândească la acest fapt cât mai puțin posibil”.[51] [406]
În mod evident, nici Uriah Smith nu și-a schimbat concepțiile, iar scrisoarea pe care o scrisese lui Ellen White cu numai câteva săptămâni înainte pare să fi fost trimisă mai întâi lui Dan Jones pentru a fi evaluată. Smith încă întărea „mâinile și mințile” altora, fapt împotriva căruia fusese avertizat de Ellen White.[52] Într-un articol publicat în Review chiar în săptămâna care a urmat, Smith însuși a arătat că nu își schimbase concepțiile, nici chiar în lumina declarațiilor clare făcute la institutul pastoral.[53]*
În ce îl privește pe Dan Jones, acesta și-a continuat spirala, nu numai cultivând îndoială în legătură cu mărturia lui Jones și Waggoner, ci și sperând că ei învățaseră lecția plănuită de el însuși. Cu numai câteva zile înainte, el se bucurase că „toți puteau să creadă ce le plăcea”. Acum, el nu era dispus să acorde aceeași amabilitate:
„Știu că, din perspectiva dovezilor circumstanțiale care au însoțit această problemă timp de un an și jumătate, este puțin dificil pentru noi să ajungem acum la concluzia că lucrurile petrecute la Minneapolis au fost săvârșite într-un spirit de nevinovăție asemenea unui miel. Dacă doctorul Waggoner spune că nu a avut niciun plan când a venit acolo și fratele Jones spune la fel, iar Ellen White îi susține, ce altceva putem face, decât să acceptăm ca fiind realitate? […] Poate crezi că am făcut puțin efort aici și am înghițit totul, trecând cu vederea. Totuși, situația nu a fost în niciun caz astfel. Eu consider că noi am câștigat fiecare punct pe care l-am susținut și cred că partida cealaltă a fost destul de bucuroasă să scape cu ușurință, iar eu am dorit să fie așa, dacă au învățat lecțiile pe care le-am plănuit noi. Sunt încrezător acum că doctorul Waggoner va fi foarte precaut în a-și expune ideile personale înaintea oamenilor, înainte ca acestea să fi fost examinate cu atenție de către frații din conducere; și cred că frații din conducere vor fi mult mai atenți decât în trecut în examinarea acestor idei particulare.”[54]
„Dacă întoarceți spatele unei raze de lumină, de teamă că aceasta va face necesară acceptarea unor poziții pe care nu doriți să le primiți, acea lumină devine întuneric pentru voi […]. Eu știu ce spun.”[55] Așa i-a scris Ellen White lui Uriah Smith cu privire la respingerea „adevăratei lumini” asupra subiectului legămintelor, pe care el nu voia să o accepte. Pe parcursul aceluiași an, Ellen White a avertizat de multe ori împotriva unui astfel de întuneric și a deplâns prezența lui în biserică.[56]* [407]
Faptul că prognosticul dat de Ellen White a fost corect, nu poate avea o dovadă mai mare decât experiența lui Dan Jones de după institutul pastoral din 1890. El a înțeles greșit aproape fiecare punct din cele spuse de Ellen White în timpul ultimei ei săptămâni de la institut. Ellen White susținuse în mod clar concepția lui Waggoner cu privire la legăminte, avertizându-i pe frați că propria concepție despre legea din Galateni îi împiedica pe mulți să primească lumina. Ea însăși nu era preocupată de acel subiect, deoarece nu era o problemă pentru ea să accepte lumina înaintată. Dan Jones interpretase acest fapt ca fiind o dovadă că ea nu i-a susținut pe Jones și Waggoner și că toți puteau să creadă ce voiau. Ellen White declarase că spiritul manifestat de frați ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare mai mare decât ideile lor preferate. Pe baza acestui fapt, Dan Jones a sugerat că doctrina nu era punctul cel important, ci numai spiritul manifestat. Totuși, în cele din urmă, el a acordat loc doar concepției proprii.
Ellen White declarase că nu a fost niciun plan organizat pentru a impune legea din Galateni și legămintele, ci adevărata solie a fost îndreptățirea prin credință. Dan Jones a răstălmăcit această declarație pentru a o face să însemne că un simplu consimțământ dat îndreptățirii prin credință, pe care el îl exprimase deja, era suficient, fără a fi nevoie să accepte solia lui Jones și Waggoner. Dan Jones nu a făcut decât să susțină idei similare mișcării ecumenice. Aceasta sugerează unitate și părtășie într-o înțelegere comună – lăsând la o parte deosebirile – și totuși îi persecută pe cei care nu susțin aceleași idei.
Ellen White a recunoscut o cale mai bună: „Dacă umblăm în lumină, pentru că El este în lumină, avem părtășie unii cu alții”, dar dacă „umblați în lumina tăciunilor aprinși de voi […], veți zăcea în dureri”.[57]*
Când Domnul „a îndemnat-o” pe Ellen White să stea înaintea fraților în acea dimineață crucială de Sabat și să ia „poziție” cu privire la subiectul legămintelor, ea s-a simțit „pe deplin liberă, numind lumina, lumină, și întunericul, întuneric”. Totuși, ea i-a avertizat de numeroase ori pe frați că, dacă întorceau spatele „unei singure raze de lumină, […] acea lumină devine întuneric”. Acea profeție se împlinise.[58]* [408]
Oare, în urma institutului pastoral din 1890, a venit îndelung sperata biruință? Faptul trist este că situația a devenit tot mai gravă. Nu numai că mulți respingeau lumina trimisă de cer, dar multora li se spunea că Ellen White însăși nu a susținut acea lumină. Este un fapt nefericit că după mai bine de 120 de ani, institutul pastoral încă este privit ca fiind un mare moment decisiv al întoarcerii în direcția cea bună.[59]* Totuși, ceea ce este probabil chiar mai trist este faptul că multe scântei aprinse de Dan Jones încă ard în voie în zilele noastre.[60]*
[1]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 84, 19 martie 1890; în Materialele 1888, p. 643. Pentru alte descrieri detaliate ale subiectului legămintelor, vezi capitolul 14, nota de subsol 1.
[2]. Ibid., pp. 642-643. Într-o scrisoare adresată lui William C. White, O. A. Olsen a declarat: „Fratele Dan T. Jones se simte asemenea unui om schimbat, iar eu sunt bucuros că este astfel. Totuși, el a fost destul de greoi în a-și recunoaște greșelile” (William C. White către O. A. Olsen, 20 martie 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea). Din dovezile ulterioare, se pare că afirmația că Dan Jones a fost un om schimbat a fost atât propria idee, cât și ideea lui Ellen White: „Fratele Dan Jones spune că ar fi fost lamentabil să fi plecat din Battle Creek fără aceste două adunări speciale [12 și 19 martie] și fără explicațiile clare prezentate. El este un om schimbat” (Materialele 1888 p. 643; sublinierile adăugate).
[3]. Ellen G. White către W. A. Colcord, Scrisoarea 60, 10 martie 1890; în Materialele 1888, p. 620.
[4]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, p. 625.
[5]. Ibidem, p. 626
[6]. O. A. Olsen către G. C. Tenney, 20 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[7]. O. A. Olsen către C. H. Jones, [martie], 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[8]. O. A. Olsen, „The Ministers’ School”, Review and Herald, 4 aprilie 1890, p. 201.
[9]. Dan T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 4 aprilie 1890, pp. 204-205.
[10]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 635, sublinierile adăugate.
[11]. Pentru a privi mai îndeaproape lupta prin care a trecut Dan Jones cu privire la Jones și Waggoner, legea din Galateni și subiectul legămintelor – precum și efectul final pe care l-a avut asupra bisericii – vom acoperi o parte din materialul găsit în capitolele anterioare.
[12]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Predică”, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 596, sublinierile adăugate.
[13]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea; Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890, în Materialele 1888, p. 623. R. M. King a fost unul dintre numeroșii adventiști de ziua a șaptea arestați pentru călcarea legilor duminicale. Pentru un rezumat al cazului lui la curtea supremă din Tennessee, 6 martie 1890, vezi William A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911), pp. 676-694.
[14]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Predică”, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 596.
[15]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 604.
[16]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 608.
[17]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, p. 623.
[18]. Dan Jones către R. M. Kilgore, 16 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[19]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 625-626.
[20]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 627-629.
[21]. Ibid., p. 629; Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, p. 734.
[22]. Ellen G. White către William C.White, Scrisoarea 83, 13-16 martie 1890; în Materialele 1888, pp. 631-632.
[23]. Ellen G. White, Manuscrisul 55, [16 martie], 1890; în Materialele 1888, p. 841.
[24]. Pentru exemple, vezi Materialele 1888, pp. 631, 842, 632, 700, 702, 841, 273, 841, 632, 220.
[25]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 604.
[26]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, „Către frații adunați la Conferința Generală”, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 163, sublinierile adăugate.
[27]. Ellen G. White către G. I. Bufler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 88, sublinierile adăugate.
[28]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, „Privind înapoi la Minneapolis”, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 221, sublinierile adăugate.
[29]. Ellen G. White către W. M. Healey, Scrisoarea 7, 9 decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 189, sublinierile adăugate.
[30]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, „File de jurnal”, 27 februarie 1891; în Materialele 1888, p. 894, sublinierile adăugate.
[31]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; în Materialele 1888, p. 1575, sublinierile adăugate.
[32]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 629.
[33]. Dan T. Jones către D. T. Shireman, 14 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Pentru mai multe detalii cu privire la „cele două adunări speciale”, vezi capitolul 13.
[34]. Dan T. Jones către R. A. Underwood, 14 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea: (sublinierile adăugate). Dan Jones credea că lui Ellen White i se arătase că Waggoner avea lumină, dar în mod ciudat ea nu știa care era acea lumină. Această opinie este repetată în zilele noastre de către cei care încearcă să explice susținerea din partea lui Ellen White, și totuși resping acele învățături prezentate de Jones și Waggoner care sunt în dezacord cu poziția lor evanghelică reformatoare. Vezi Capitolul 4, nota de subsol 3.
[35]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Predică”, 9 martie 1890, și Manuscrisul 2, „Predică”, 16 martie 1890; în Materialele 1888, p. 611, 641.
[36]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 633.
[37]. Dan T. Jones către R. M. Kilgore, 16 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[38]. Dan T. Jones către J. D. Pegg, 17 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[39]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 16 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[40]. Ibid. Ideea că făgăduințele vechiului legământ au fost bazate în întregime pe declarațiile poporului a fost una din cauzele principale ale conflictelor pe care Dan Jones și alții le-au avut cu concepția lui Waggoner (Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 9, 18 februarie 1890). Aceasta a fost, de asemenea, poziția în legătură cu care Ellen White a spus că Dan Jones și ceilalți își iroseau capacitățile de gândire în încercarea de a o respinge (Materialele 1888, p. 604), precum și poziția pe care ea a adoptat-o în noua ei carte Patriarhi și profeți (p. 372; vezi, de asemenea, capitolul 14, nota de subsol 36). O. A. Olsen a contrazis evaluarea făcută de Dan Jones în ziua următoare, într-o scrisoare adresată lui R. A. Underwood. El a recunoscut că era „evident că am înțeles greșit unele lucruri” și că „în acest subiect al legămintelor se află mai mult decât ne dăm noi seama […]. Sora White a vorbit foarte precis”. (O. A. Olsen către R. A. Underwood, 18 martie 1890). Alte dovezi arată că Waggoner nu și-a schimbat concepția. La numai câteva săptămâni după institutul pastoral, editura Review and Herald a anulat o comandă de 1000 de noi cărți din partea Pacific Press, deoarece în ele era prezentă concepția lui Waggoner că „făgăduințele au fost în întregime din partea poporului” (Dan T. Jones către R. C. Porter, 2 iunie 1890). În fiecare lucrare importantă pe care a scris-o în anii care au urmat, Waggoner a continuat să prezinte aceeași concepție (The Present Truth, 10 decembrie 1896, p. 788; The Everlasting Covenant [1900], p. 327; The Glad Tidings, [1900], pp. 71, 100). Ar fi bine pentru cititor să compare îndeaproape predica lui Ellen White din 16 martie cu interpretarea pe care Dan Jones i-a atribuit-o în zilele ce au urmat. Jones nu numai că a interpretat greșit ce a spus ea, ci a și început să pună în gura ei cuvinte pe care ea nu le-a spus niciodată.
[41]. Uriah Smith a adoptat o concepție similară: „Adevăratul punct al conflictului de la Conferința aceea [1888] a fost legea din Galateni, dar toți am putut fi de acord cu cele șase prezentări preliminare ale fratelui Waggoner cu privire la neprihănirea prin credință, iar eu m-aș fi bucurat de ele încă de la început, dacă nu aș fi știut tot timpul că el le-a conceput pentru a pava calea pentru poziția lui cu privire la Galateni, pe care eu o consider greșită. Desigur, eu nu cred că există nicio legătură necesară și logică între cele două subiecte, dar știu că un adevăr poate fi folosit în asemenea mod și cu un scop aparent, încât să strice plăcerea pe care altfel am simți-o ascultându-l (Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 154). Ulterior, A. T. Jones a scris despre atitudinea lui fatală. „La acea […] conferință, direcția în care o luaseră lucrurile a fost indicată de cele spuse de către un conducător de la Battle Creek unui grup de oameni, despre studiile fratelui Waggoner. El a spus: «Acum, am putea să spunem amin la totul, dacă aceasta ar fi totul. Totuși, dincolo de ce se vede există încă ceva care va veni. Iar aceste lucruri ne conduc acolo. Dacă spunem amin la acestea, va trebui să spunem amin și la acelea, iar apoi vom fi prinși în capcană.» Prin urmare, ei nu voiau să spună amin la ceea ce știau că era adevărat, de teama a ceea ce urma să vină ulterior și la care ei nu ar fi spus amin în niciun caz – dar acele lucruri nu au venit niciodată, deoarece nici nu existau și, astfel, ei s-au lipsit de bunăvoie de ceea ce inima lor le spunea că era adevărul și, luptând împotriva a ceea ce era doar în imaginația lor, ei s-au întărit în împotrivirea față de ceea ce știau că ar fi trebuit să aprobe, spunând amin” (A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; Manuscripts and Memories, p. 329).
[42]. Dan T. Jones către William C. White, 18 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Peste șase luni, Dan Jones se afla într-o stare de „slăbiciune spirituală” și pregătit să concluzioneze că doctrina îndreptățirii prin credință nu fusese acceptată atât de mult cât credea el: „Toți am crezut-o și am declarat că o susținem pe deplin, dar, așa cum spui, noi nu am simțit simpatie față de cei care prezentau cu predilecție acest subiect, iar pentru noi a fost aproape devastator să vedem oamenii flămânzi care primeau acest subiect așa cum le era prezentat. Mă simt liber să mărturisesc că nu am avut o atitudine corectă cu privire la acest subiect” (Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 19 septembrie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea).
[43]. „Interviu cu J. S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p. 2.
[44]. Ellen G. White către General Conference, Scrisoarea 24, octombrie 1889; în Materialele 1888, p. 444.
[45]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 84, 19 martie 1890; în Materialele 1888, p. 643.
[46]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[47]. Referințele la acest rezumat al declarațiilor lui Dan Jones sunt enumerate mai sus în acest capitol.
[48]. Dan T. Jones către R. M. Kilgore, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, sublinierile adăugate.
[49]. Dan T. Jones către R. A. Underwood, 21 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, sublinierile adăugate.
[50]. Dan T. Jones către G. I. Butler, 27 martie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[51]. Dan T. Jones către R. C. Porter, 1 aprilie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[52]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, pp. 152-157; Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 599.
[53]. Uriah Smith, „The Ark and the Law”, Review and Herald, 8 aprilie 1890, p. 216. Nu trebuie decât să citim întregul articol al lui Smith pentru a ne da seama că îndreptățirea prin credință în care credea el era foarte diferită de „cea mai prețioasă solie” pe care o prezentau Jones și Waggoner: „Dumnezeu nu poate să-i abordeze niciodată pe oameni cu oferta binecuvântării prin Isus Hristos, fără a pune pe primul loc, în orice astfel de lucrare, legea Sa, transcrierea voinței Sale, armonia cu această voință, care este condiția indispensabilă a oricărei favori ce urmează a fi acordată; deoarece, oare ce binecuvântări ar putea să acorde Dumnezeu sau ce făgăduință, unor oameni, familii sau popoare care nu Îi supun inima lor și nu caută să-L asculte? (Binecuvântările pe care le primesc cei răi în viața aceasta nu combat această regulă, deoarece ele sunt date pur și simplu datorită celor câțiva neprihăniți care se află în lume.) Prin urmare, în alcătuirea legământului, condiția aceasta trebuie să apară pe primul loc, așa cum este: «Dacă veți asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu» (Exodul 19:5). Când poporul a fost de acord cu această condiție, Dumnezeu a putut continua să intre în mod cuvenit în legământ. Simbolul exterior al acestui legământ […] trebuie să fie consecvent cu termenii lui […] inclusiv făgăduința poporului că va asculta legea lui Dumnezeu în domeniul moral, precum și celelalte regulamente de natură civilă și ceremonială, după cum a găsit El potrivit să poruncească” (ibid.). În contrast cu Smith, Ellen White a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu față de toți oamenii: „Noi datorăm morții lui Hristos chiar și această viață pământească. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată cu prețul trupului Său frânt. Apa pe care o bem este cumpărată cu sângele Său vărsat. Niciodată un om, sfânt sau păcătos, nu mănâncă pâinea de zi cu zi, fără a fi hrănit de trupul și sângele lui Hristos. Crucea de pe Golgota este imprimată pe fiecare pâine” (Hristos Lumina lumii, p. 660).
[54]. Dan T. Jones către G. I. Butler, 14 aprilie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[55]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; în Materialele 1888, p. 605.
[56]. În anii de după Minneapolis, Ellen White avea să repete această temă de mai multe ori: „Motivul pentru care m-am simțit astfel la Minneapolis a fost acela că am văzut că toți cei care au adoptat o poziție similară […] vor ajunge în cea mai întunecată necredință” (Materialele 1888, p. 610). „Cei care s-au împotrivit soliei care ne fusese prezentată timp de mai bine de un an, nu au avut spiritul lucrării, ci s-au cufundat în întuneric” (ibid., p. 633). „Fratele Irwin spune că spiritualitatea este foarte scăzută în întreaga Conferință” (ibid., p. 678). „Eforturile care au fost făcute timp de câțiva ani tind să închidă ochii, pentru ca Israel să nu își vadă defectele, iar Dumnezeu Își reține Duhul și întunericul îl cuprinde, așa cum l-a cuprins pe poporul iudeu” (ibid., p. 718). „Domnul mi-a arătat că aceia care au fost orbiți în orice măsură de către vrăjmașul […] vor fi în pericol, deoarece nu vor putea să discearnă lumina din cer și vor fi înclinați să accepte o idee falsă […]. Dovezile pe care le-a dat Dumnezeu nu sunt dovezi pentru ei, deoarece ei s-au orbit singuri, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Apoi, ei vor inventa ceva pe care îl vor numi lumină, dar pe care Domnul îl numește «lumina tăciunilor pe care i-au aprins ei înșiși»” (ibid., p. 727). „Vrăjmașul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credința poporului nostru în Mărturii, iar când aceste idei false pătrund, ei pretind a dovedi toate pozițiile cu Biblia, dar răstălmăcesc Scriptura […]. Exact așa a plănuit Satana să fie, iar cei care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenție avertizărilor și mustrărilor mărturiilor Duhului lui Dumnezeu vor vedea prinzând viață un val de idei false de tot felul” (ibid., p. 739).
[57]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892; în Materialele 1888, p. 1008. Ellen White a menționat de multe ori „lumina tăciunilor”, care era rezultatul respingerii adevăratei lumini: „În timpul marii strigări, cei care au fost orbiți în orice măsură de vrăjmașul […] vor fi înclinați să accepte idei false […]. După respingerea luminii, ei vor inventa teorii pe care le vor numi «lumină», dar pe care Domnul le numește «lumina tăciunilor aprinși de ei înșiși»” (Materialele 1888, p. 1079). „Dacă neglijăm să umblăm în lumina dată, aceasta devine întuneric pentru noi, iar întunericul este proporțional cu lumina și privilegiile pe care nu le-am folosit” (ibidem, p.143). „Când am fost îndrumată să parcurg din nou istoria poporului iudeu și am văzut unde s-au poticnit ei, din cauză că nu au umblat în lumină, mi-am dat seama unde vom fi conduși noi, ca popor, dacă vom refuza lumina pe care Dumnezeu dorește să ne-o dea” (ibid., p. 152). „Domnul nu va scuza respingerea luminii din partea niciunuia care pretinde a crede adevărul în zilele noastre, mai mult decât i-a scuzat pe iudei pentru respingerea luminii care a venit de la slujitorii rânduiți de Domnul. În aceste zile, refuzul de a umbla în lumină îi lasă pe oameni întotdeauna în întuneric” (ibid., p. 301). „Oh, locul în care este cel mai greu de vorbit în lume este acela în care o mare lumină a venit la oamenii aflați în poziții de răspundere. Ei au fost luminați, dar au ales mai degrabă întunericul decât lumina […]. Orbirea minții lor este la fel de mare, pe cât a fost lumina care a strălucit asupra lor. Urmează să aflăm care va fi finalul acestei necredințe încăpățânate” (ibid., p. 710). „Mulți nu vor fi convinși, deoarece nu sunt înclinați să își mărturisească greșelile. A ne împotrivi și a respinge chiar și o singură rază de lumină din cer, din cauza mândriei și încăpățânării inimii, face mai ușor a refuza lumina a doua oară. În felul acesta, oamenii își formează obiceiul de a respinge lumina” (ibid., p. 895).
[58]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie 1890; în Materialele 1888, p. 617. Ellen White a repetat aceste gânduri: „Aș dori să le arăt că, dacă nu sunt umpluți cu Duhul lui Dumnezeu, nu pot să facă niciun bine în lucrarea lor […]. Ei trebuie să umble în lumina lui Hristos, altfel Satana le va orbi ochii, iar ei vor numi lumina întuneric și întunericul lumină” (ibidem, p. 504). „Satana a început să se împotrivească [lui Isus] pentru că, încă de la căderea în păcat, el a depus toate eforturile pentru a face lumina să pară întuneric și întunericul să pară lumină. Când Hristos a căutat să prezinte oamenilor adevărul în relația corespunzătoare cu mântuirea lor, Satana a lucrat prin conducătorii iudei și le-a inspirat vrăjmășie împotriva Răscumpărătorului lumii. Ei s-au hotărât să facă tot ce le stătea în putere pentru a-L împiedica să lase o impresie asupra oamenilor” (ibid., p. 533). „Cei care au avut toate dovezile pe care Dumnezeu a considerat potrivit să le dea, pentru a fi convinși că Duhul și puterea Sa au fost cu mine, și totuși le-au întors spatele pentru a umbla în lumina tăciunilor aprinși de ei înșiși și au dat pe față o orbire uimitoare și o lipsă de înțelegere a lucrurilor lui Dumnezeu și toți cei care, în împotrivirea față de lumină și dovezi, au ales mai degrabă lumina decât întunericul, au declarat realmente: «Noi nu vrem căile lui Dumnezeu, ci vrem căile noastre»” (ibid., p. 649). „«Mărturiile sorei White nu mai sunt demne de încredere» […]. Acești oameni au semănat semințele, iar secerișul va urma cu siguranță. Așadar, în fața bisericilor a fost pusă o piatră de poticnire care nu va fi ușor de înlăturat, iar dacă aceia care au fost angajați în această lucrare nu vor înțelege și nu își vor da seama în ce punct au întristat Duhul lui Dumnezeu și nu își vor mărturisi greșelile, întunericul se va aduna cu siguranță tot mai dens în jurul sufletului lor. Ei vor fi orbiți și vor numi lumina întuneric și întunericul lumină, adevărul minciună și minciuna adevăr, și nu vor discerne lumina, atunci când va veni, ci vor lupta împotriva ei” (ibid., p. 704).
[59]. Cu toții am dori ca anul 1891 să fi constituit o biruință totală, dar scriind aceste lucruri după mai bine de 120 de ani, am putea să ne întrebăm dacă nu cumva un astfel de optimism nu a făcut decât să amâne acceptarea mesajului laodiceean. A. V. Olson a declarat: „Lupta a fost lungă și grea. Biruința nu a fost câștigată într-o zi sau într-o lună. Nu, nici măcar într-un an! […] Vrăjmașul sufletelor a făcut un efort disperat pentru a duce la eșec Mișcarea Adventistă, dar, mulțumim lui Dumnezeu că a dat greș! Prin lucrările mărețe ale Duhului lui Dumnezeu asupra inimii omenești, vrăjmașul a fost înfrânt!” (Through Crisis to Victory 1888-1901, p. 113). LeRoy Froom a spus: „În consecință, nu este nici corect, nici cinstit să se susțină că declarația timpurie a lui Ellen White cu privire la «unii» care au respins solia în 1888 a continuat să se refere la un număr static […], în timp ce proporțiile s-au schimbat categoric în favoarea acceptării. Este cu siguranță o amăgire să căutăm să susținem că oamenii din conducere sau chiar o majoritate […] au respins solia […] și cu atât mai puțin că ei au continuat să mențină acea atitudine fără deosebire în anii ulteriori. O astfel de afirmație contravine faptelor incontestabile ale istoriei” (Movement of Destiny, pp. 369-370). George Knight concluzionează: „Acele explicații [ale lui Dan Jones] s-au dovedit a fi un punct de cotitură în conflictul de după Minneapolis […]. Începând de atunci, tensiunea controversei s-a diminuat semnificativ, chiar dacă bătălia cu privire la legea din Galateni și animozitatea față de Jones, Waggoner și Ellen White au continuat să fiarbă la foc mic în mintea unora dintre conducătorii bisericii” (Angry Saints, p. 93).
[60]. S-ar părea că multe dintre pozițiile principale ale lui George Knight sunt preluate de la Dan Jones și se găsesc răspândite pretutindeni în cărțile lui despre acest subiect. Knight declară: „Într-o adunare ulterioară, Ellen White a confruntat problemele doctrinare. «Ea spune – așa cum a relatat Dan Jones – că nu trebuie să susținem cu toții aceeași concepție cu privire la legăminte, legea din Galateni sau orice alt punct de doctrină, dar toți trebuie să avem spiritul lui Hristos și să fim uniți în zidirea și promovarea soliei îngerului al treilea»” [D. T. J. către J. D. Pegg, 17 martie 1890]. Citatul dobândește o semnificație mult mai mare, când ne dăm seama că înainte cu numai o săptămână Ellen White le-a spus pastorilor în mod public, inclusiv lui Dan Jones, că i se arătase că Waggoner avea adevărul asupra legămintelor […]. În lumina acelei poziții clare, ea a fost îngrijorată mai mult de atitudinea lor, decât de acceptarea ei și a poziției teologice a lui Waggoner. Acela a fost faptul care l-a surprins atât de mult pe Dan Jones și l-a făcut să fie deschis pentru reconcilieri. A doua zi, […] Dan Jones i-a scris lui William C. White. Scrisoarea lui evidențiază din nou natura conflictului de la Minneapolis [D. T. J. către W. C. W., 18 martie, 1890]”. Knight continuă declarând că, în conformitate cu Dan Jones, „acele explicații [ale lui Ellen White] s-au dovedit a fi un punct de cotitură principal în conflictul de după Minneapolis […]. Interacțiunile aprinse care au condus la schimbarea crucială din martie 1890 ilustrează afirmația lui Ellen White, care a spus că adevărata criză de la Minneapolis nu a fost teologică sau doctrinară, ci a fost legată de atitudine […]. Schimbarea crucială a opiniei cu privire la conspirația din California a micșorat animozitatea spiritului de la Minneapolis […]. Un rezultat a fost înnoirea încrederii în Ellen White” (Angry Saints, pp. 93-94). Același concept este prezentat în biografia lui A. T. Jones, scrisă de George Knight: „Așa cum a fost privit de Ellen White, solia nu a fost doctrinară. Noi nu o vedem îngrijorată cu privire la legea din Galateni, legăminte sau trinitate. Nici nu o vedem vorbind despre natura umană sau divină a lui Hristos, ori despre viața fără păcat, ca fiind elemente cheie ale soliei. Ea nu a fost obsedată nici chiar de doctrina neprihănirii prin credință. Interesul ei special era Isus Hristos” (From 1888 to Apostasy, p. 69, 52). Am putea să ne întrebăm pe bună dreptate de ce George Knight îl citează pe Dan Jones ca autoritate, în ciuda faptului că Ellen White a declarat că Dan Jones lucra la data aceea „sub influența diavolului” (Materialele 1888, p. 596). Totuși, Knight respinge în mod direct declarația lui G. B. Starr – „Sora White spune că suntem în timpul ploii târzii încă de la adunarea din Minneapolis” (1893 GCB, p. 377) –, deoarece „sursa” acelei informații „nu a fost Ellen White, ci G. B. Starr” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 112).