Chiar și în veacul de dinaintea telecomunicațiilor veștile circulau repede. După încheierea institutului pastoral din 1890, participanții care veniseră de pretutindeni din țară s-au întors acasă pentru a-și relua lucrarea. În ciuda rapoartelor strălucitoare publicate în Review, mulți simțeau din rapoartele participanților înșiși că nu totul se desfășurase bine. J. S. Washburn, care nu a putut să participe la adunări din cauza unei „boli în familie”, era unul dintre pastorii profund îngrijorați de starea bisericii. El fusese binecuvântat din belșug cu un an înainte, în timpul redeșteptării de la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, și încă trăia sub influența acelei binecuvântări. Când veștile au sosit de la Battle Creek, el a început să „creadă că aceea a fost într-o anumită măsură o repetare a experienței de la «Minneapolis»”. Dorind să afle adevărul despre acea situație și să întrebe ce anume căuta să facă Domnul pentru poporul Său, Washburn i-a scris lui Ellen White:
„Dragă soră White […]. În luna mai, am participat la institutul din Ottawa, Kansas, și am fost profund impresionat de predicile fratelui A. T. Jones despre neprihănirea lui Hristos și de conversațiile pe care le-am avut cu dumneavoastră. Încă de atunci, m-am gândit că […] înainte de sfârșitul timpului, în mijlocului poporului nostru va avea loc o lucrare specială legată de adevărata sfințire […]. M-am gândit că acum, temându-ne de o sfințire falsă, noi am pierdut foarte mult din binecuvântarea specială a lui Dumnezeu și, în realitate, am dat greș în a trăi experiența adevăratei sfințiri […]. Mi se pare că Dumnezeu ține deasupra capetelor noastre o binecuvântare mare, dar așteaptă ca noi să fim pregătiți pentru ea, înainte de a o revărsa. De asemenea, cred că binecuvântarea aceasta este adevărata sfințire și că, atunci când ne vom ridica la înălțimea datoriilor și privilegiilor noastre în această privință, lucrarea noastră va înainta cu „mare strigare”. Este adevărat sau este o greșeală? […] Mă străduiesc să privesc în viitor, pentru a primi lumină asupra acestui subiect. Există lumină pentru noi? Îmi dau seama ca niciodată până acum, că ne aflăm în starea descrisă în Apocalipsa 3:14-17 [418] și că experiența noastră de la Minneapolis și din alte locuri și ocazii constituie o dovadă că nu am știut lucrul acesta. Acest fapt este adevărat, deoarece Hristos ne sfătuiește să cumpărăm aur, haine albe și alifie pentru ochi; așa este? […] Dacă, în multitudinea grijilor și poverilor dumneavoastră, găsiți timp să răspundeți la aceste întrebări, răspunsul dumneavoastră va fi primit cu recunoștință.”[1]
Deși încă suferea de epuizare, din cauza institutului pastoral solicitant și a purtării unei poveri exagerate, Ellen White și-a luat timp să răspundă la scrisoarea lui Washburn.[2]* Ea a citit scrisoarea lui cu plăcere, „deoarece constituie o mare satisfacție gândul că lucrarea Duhului Sfânt, exercitată asupra inimii sale la adunarea din Kansas, nu a fost ștearsă”. Washburn „înțelesese un crâmpei din neprihănirea lui Hristos”, pe care nu îl pierduse așa cum „îl pierduseră alții, când au ajuns în contact cu aceia care nu apreciau acest adevăr binecuvântat”. Ellen White îi spunea lui Washburn că, dacă „i se îngăduise să stea în prezența Soarelui Neprihănirii”, acest fapt nu avusese loc pentru ca el să „absoarbă și să ascundă razele strălucitoare”, ci pentru ca el să „devină o lumină pentru alții”. Apoi, pagină după pagină, Ellen White și-a revărsat îngrijorarea pentru biserica pe care o iubea:
„Când solia îngerului al treilea va fi predicată așa cum ar trebui, proclamarea ei va fi însoțită de putere și va avea o influență stăruitoare […]. Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înțelepte și cinci au fost neînțelepte. Această parabolă a fost și va fi împlinită până la ultima literă, deoarece are o aplicație specială pentru timpul acesta […].
Vrăjmașul are în rândurile noastre oameni prin care lucrează pentru ca lumina căreia Dumnezeu i-a îngăduit să strălucească asupra inimii și să ilumineze încăperile minții să fie acoperită de întuneric. Sunt oameni care au primit lumina prețioasă a neprihănirii lui Hristos, dar care nu o pun în aplicare. Ei sunt fecioarele neînțelepte […]. Satana îi folosește pe aceia care pretind a crede adevărul, dar a căror lumină a devenit întuneric, iar ei sunt mijlocul lui de a exprima idei false și de a transmite întunericul. Ei sunt cu adevărat fecioarele neînțelepte, alegând mai degrabă întunericul decât lumina și dezonorându-L pe Dumnezeu […]. Cei care au disprețuit harul divin aflat la dispoziția lor, un har care i-ar fi calificat să fie locuitori ai cerului, vor fi fecioarele neînțelepte […].
Starea bisericii reprezentată de fecioarele neînțelepte este adesea menționată ca fiind starea laodiceeană […]. Încă din timpul adunării de la Minneapolis, eu am înțeles starea bisericii laodiceene, așa cum nu o înțelesesem niciodată. Am auzit mustrarea adresată de Dumnezeu acelora care se simt așa de mulțumiți, care nu își cunosc sărăcia spirituală […]. [419] Asemenea iudeilor, mulți și-au închis ochii pentru a nu vedea, dar pericolul de acum este la fel de mare […] ca atunci când a fost Domnul pe pământ […].”[3]*
„Cei care își dau seama de nevoia de a se pocăi înaintea lui Dumnezeu și de nevoia de credință în Domnul Isus Hristos vor avea un suflet smerit și se vor pocăi de împotrivirea lor față de Duhul Domnului. Ei își vor mărturisi păcatul de a refuza lumina pe care Cerul le-a trimis-o cu atâta bunăvoință și vor renunța la păcatul care l-a întristat și l-a insultat pe Duhul Domnului.”[4]
Noua ediție din 1888 a cărții Tragedia veacurilor conținea câteva capitole care menționau parabola celor zece fecioare și împlinirea ei profetică în strigătul de la miezul nopții din 1844 – „iată Mirele vine”. În vara anului 1844, „cele două clase reprezentate de fecioarele înțelepte și neînțelepte au fost […] formate”. Fecioarele înțelepte „primiseră harul lui Dumnezeu, puterea înnoitoare și iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare”. Prin studiul stăruitor de după marea dezamăgire, cei care au avut untdelemnul ceresc au ajuns să își dea seama că Hristos Își începuse lucrarea în sfânta sfintelor, unde urma să aibă loc nunta, și „au intrat împreună cu El”.[5]*
Chiar înainte de Conferința Generală din 1888, Ellen White a fost înștiințată într-un vis că „sosise timpul când templul și închinătorii lui trebuiau să fie măsurați”; tot cerul era în activitate.[6] După conferința de la Minneapolis, Ellen White încercase din nou și din nou să-i ajute pe frați să înțeleagă faptul că Dumnezeu căuta să pregătească un popor care să stea în picioare în ziua când Domnul Se va întoarce de la „ospățul de nuntă” (Luca 12:36). Dumnezeu căuta cooperarea lor în lucrarea finală de ispășire și le trimitea solia „cea prețioasă”, care „îi invita pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, manifestată prin respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu”.[7] Dumnezeu dorea să le împărtășească acel untdelemn ceresc, care nu este doar „un simbol al Duhului Sfânt”, ci și „neprihănirea lui Hristos. El reprezintă caracterul”.[8]
Dar vai, tocmai acea solie a fost disprețuită și respinsă. Nu este de mirare că Ellen White a declarat că parabola celor zece fecioare s-a împlinit și se va împlini până la ultima literă, deoarece avea o aplicație specială chiar pentru timpul acela.[9]* Cei care „disprețuiseră harul divin”, care „pretindeau a crede adevărul, dar a căror lumină devenise întuneric”, precum și cei care [420] „au primit lumina prețioasă a neprihănirii lui Hristos, dar […] nu acționează în conformitate cu ea”, sunt cu toții asemenea „fecioarelor neînțelepte”. Ei erau răspunzători pentru starea laodiceeană.[10]*
Ellen White l-a avertizat pe Washburn că Satana căuta să aducă o stare de confuzie, prin idei false cu privire la mântuire. Chiar „evanghelia adevărului” era „contaminată”:
„Oare suntem noi fecioare înțelepte sau vom fi în categoria celor neînțelepte? […] Ceea ce li se pare unora a fi religia lui Hristos este alcătuit din idei și teorii, un amestec de adevăr și minciună. Unii încearcă să devină suficient de buni pentru a fi mântuiți […]. Penitențele, chinuirea trupului, mărturisirea continuă a păcatului fără o pocăință sinceră, posturile, sărbătorile, ceremoniile exterioare, neînsoțite de o consacrare adevărată – toate acestea nu au nicio valoare. Jertfa lui Hristos este suficientă […]. Faptul de a nu reuși să apreciem valoarea jertfei lui Hristos are o influență înjositoare […]; el ne determină să primim teorii neîntemeiate și periculoase cu privire la mântuirea care a fost cumpărată pentru noi cu un preț infinit.”[11]
„Motivul pentru care bisericile sunt slabe, bolnave și pe punctul de a muri este acela că vrăjmașul a adus influențe descurajatoare asupra sufletelor care tremură. El a căutat să-L ascundă dinaintea privirilor lor pe Hristos ca Mângâietor, ca unul care mustră, avertizează și îndeamnă, spunând: «Aceasta este calea, mergeți pe ea.» […] Interpunându-se între suflet și Mântuitorul, Satana a avut succesul cel mai mare.”[12]
Concepțiile controversate cu privire la mântuire și confuzia care a rezultat nu au fost deloc noi pentru Ellen White. Curând după ce Waggoner a fost împiedicat să prezinte subiectul legămintelor în prima parte a institutului pastoral din 1890, Ellen White și-a dat seama că episodul de la Minneapolis era pe punctul de a se repeta. Așa cum s-a întâmplat cu subiectul legii din Galateni, adevărata problemă legată de legăminte era modul în care erau mântuiți oamenii. Ea a început să participe la multe dintre adunări, vorbind în fiecare zi timp de trei săptămâni, doar cu una sau două excepții.[13]
Oare Jones și Waggoner prezentau vreun fel de erezie? Oare nu avea omul o parte de îndeplinit pentru propria mântuire? Câteva zile, Ellen White s-a referit la acest subiect important în timpul cuvântărilor de dimineață. Ea nu a irosit timpul, ci a mers chiar la miezul problemei – Care sunt condițiile mântuirii? [421]
„Urma să fie pusă întrebarea: Cum suntem mântuiți? Primim noi mântuirea prin condiții? Noi nu venim niciodată la Hristos prin condiții. Iar dacă venim la Hristos, care este condiția? Condiția este aceea de a ne baza în întregime, printr-o credință vie, pe meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat. Când facem acest lucru, atunci săvârșim faptele neprihănirii. Totuși, când Dumnezeu îi cheamă pe cei păcătoși din lumea aceasta și îi invită la Sine, nu este pusă nicio condiție. Ei sunt atrași de invitația lui Hristos și nu de condiția: «Acum trebuie să răspunzi, pentru a veni la Dumnezeu.» Cei păcătoși vin, iar când vin și Îl văd pe Hristos înălțat pe crucea Golgotei, după cum Dumnezeu le impresionează gândurile, ei găsesc o dragoste care întrece tot ce și-au imaginat că poate fi demn de încredere. Ce se întâmplă după aceea? […] Are loc pocăința înaintea lui Dumnezeu. Dar apoi? Credința în Domnul și Mântuitorul Isus Hristos care poate să pronunțe iertarea celor păcătoși […].
Diavolul a lucrat timp de un an pentru a împiedica aceste idei – pe toate. Este nevoie de o muncă serioasă pentru a-și schimba vechile opinii. Ei cred că trebuie să se încreadă în propria neprihănire și în propriile fapte și continuă să privească la ei înșiși, dar nu își însușesc neprihănirea lui Hristos și nu o aduc în viața și în caracterul lor.”[14]
Da, omul are o parte de îndeplinit pentru mântuirea lui. El nu trebuie să lupte împotriva invitației atrăgătoare a crucii de pe Golgota. Privind, el este schimbat, iar printr-o credință vie, el se bazează „în totalitate și în întregime” pe meritele lui Isus Hristos. În loc de a căuta merite în propria neprihănire, omul trebuie să privească la meritele lui Hristos.
În aceeași perioadă, Ellen White a scris Manuscrisul 36, 1890. Acest manuscris a fost bazat, cel mai probabil, pe cuvântările adresate dimineața, pastorilor adunați la Battle Creek în timpul institutului pastoral. Inima ei era îndurerată, deoarece își dădea seama că majoritatea celor „trimiși să lucreze” nu „înțelegeau” ei înșiși „planul de mântuire și ce însemna adevărata convertire”. Pastorii aveau nevoie să fie „iluminați” și „educați să stăruie mai precis asupra subiectului care explică adevărata convertire”. Problema era că „oamenii neconvertiți au stat la amvoane, ținând predici”. Ei încercau să prezinte adevăruri pe care „inima lor nu le experimentase niciodată”. Totuși, când Dumnezeu a trimis o solie care conținea remediul divin pentru starea sărmană a pastorilor, frații au răspuns prin remarci „lipsite de seriozitate”, vorbind „atât de neatent despre adevăratele idei” ale lui Jones și Waggoner. Ellen White nu putea decât „să plângă”, atunci când se gândea la cei aflați sub „vraja lui Satana”.[15]* [422]
Ellen White i-a avertizat pe aceia care se aflau „într-o ceață a rătăcirii” să asculte sfatul Martorului credincios: „Ei au nevoie de dragostea divină reprezentată de aurul curățit în foc. Ei au nevoie de haina albă a caracterului curat al lui Hristos. Ei au nevoie de alifia cerească pentru ochi, ca să poată discerne cu uimire nevrednicia totală a meritelor făpturilor create pentru a câștiga răsplata vieții veșnice.” Starea generală a pastorilor împiedica biserica să-și îndeplinească sarcina:
„Mi-a fost prezentat din nou și din nou pericolul de a susține, ca popor, idei false cu privire la îndreptățirea prin credință. Timp de ani de zile mi-a fost arătat că Satana va lucra într-o modalitate specială pentru a aduce confuzie în minte asupra acestui punct. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg și a fost prezentată bisericilor, aproape la fel de lipsită de cunoașterea lui Isus Hristos și de relația Sa cu legea, precum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulți au fost ținuți departe de credință din cauza ideilor amestecate și confuze cu privire la mântuire, deoarece pastorii au lucrat într-o modalitate greșită pentru a ajunge la inimi. Punctul care mi-a fost prezentat cu insistență timp de ani de zile este neprihănirea atribuită a lui Hristos […].
Nu este niciun punct asupra căruia trebuie să se insiste cu mai multă stăruință, care să fie repetat mai frecvent sau care să fie înrădăcinat mai ferm în mintea tuturor, decât imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin cele mai bune fapte proprii. Mântuirea este primită numai prin credința în Isus Hristos […].
Prezentați în mod distinct și clar că, prin meritele făpturilor create, nu este posibil să se realizeze nimic cu privire la statutul nostru înaintea lui Dumnezeu sau cu privire la darul lui Dumnezeu pentru noi […]. Aici este o ocazie pentru a primi idei false ca fiind adevărul. Dacă vreun om poate să merite mântuirea prin ceva ce ar putea să facă, atunci el se află într-o situație similară catolicului care săvârșește penitențe pentru păcatele lui. Prin urmare, mântuirea este primită parțial ca datorie și poate fi câștigată ca o răsplată. Dacă nu poate să merite mântuirea prin faptele lui bune, atunci omul Îl primește pe Isus și crede în El […]. Toată această controversă ia sfârșit, îndată ce este clarificat subiectul care arată că meritele omului căzut, obținute prin faptele lui bune, nu pot să obțină niciodată viața veșnică […].
Oamenii muritori care susțin cu multe eforturi meritele făpturii create, pot să intre în discuții și fiecare să lupte pentru supremație, dar ei pur și simplu nu știu că, în tot acel timp, răstălmăcesc adevărul așa cum este în Isus, atât din punct de vedere al principiului, cât și al caracterului […].
Eu întreb: Cum pot să prezint acest subiect așa cum este în realitate? Domnul Isus dă toată puterea, tot harul, toată pocăința, toată înclinația, toată iertarea păcatelor, prezentându-i omului neprihănirea Sa, pentru ca omul să o primească printr-o credință vie – care, de asemenea, este darul lui Dumnezeu. Dacă ați aduna laolaltă tot ce este bun, sfânt, nobil și plăcut la om, iar apoi ați prezenta acest lucru înaintea [423] îngerilor lui Dumnezeu ca luând parte la mântuirea sufletului omenesc sau ca un merit, propunerea ar fi respinsă ca fiind o trădare.”[16]
Pentru ca lumea să fie luminată de slava lui Hristos și de neprihănirea Sa, cei care împărtășesc această solie trebuie să o cunoască mai întâi prin propria experiență. Totuși, Ellen White a spus: „Noi am auzit așa de multe lucruri neadevărate care sunt predicate cu privire la convertirea sufletului.” Nu solia prezentată de Jones și Waggoner era cauza necazului, deoarece „o credință temeinică nu va conduce pe nimeni la fanatism sau la faptele robului netrebnic. Puterea amăgitoare a lui Satana este cea care îi determină pe oameni să privească la ei înșiși, în loc de a privi la Isus”:
„Oamenii sunt educați să creadă că, dacă un om se pocăiește, va fi iertat, presupunând că pocăința este calea, ușa spre cer; că pocăința are o anumită valoare considerabilă pentru a cumpăra iertarea. Oare poate omul să se pocăiască prin propria putere? Nu mai mult decât poate să se ierte singur […].
În îndreptățirea prin credință există pericolul de a atribui un merit credinței. Când primiți neprihănirea lui Hristos ca fiind un dar fără plată, sunteți îndreptățiți fără plată prin răscumpărarea lui Hristos, […] care a dat înțelegerea, care a mișcat inima și cine a atras mai întâi mintea, pentru a-L vedea pe Hristos pe crucea de pe Golgota. Credința înseamnă a-I încredința lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I dedica lui Dumnezeu mintea și voința și a-L face pe Hristos singura ușă prin care se poate intra în împărăția cerurilor.
Când oamenii învață că nu pot câștiga neprihănirea prin meritele propriilor fapte și când privesc cu o încredere deplină și fermă la Isus Hristos ca fiind singura lor nădejde, nu va mai fi atât de mult eu și atât de puțin Isus. Sufletele și trupurile sunt întinate de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu și totuși mulți luptă cu propria putere limitată pentru a câștiga mântuirea prin faptele bune. Ei cred că Isus va îndeplini o parte a mântuirii, iar ei trebuie să facă restul. Ei trebuie să vadă prin credință neprihănirea lui Hristos ca fiind singura lor nădejde pentru prezent și pentru veșnicie.”[17]
Ellen White a dezvoltat aceste idei într-un articol din Review, publicat la scurt timp după institutul pastoral. Mulți aveau „idei greșite cu privire la natura pocăinței”. Ei aveau impresia că un om „nu poate să vină la Hristos, dacă nu se pocăiește mai întâi, iar acea pocăință îl pregătește pentru iertarea păcatelor”. Numai cei care au o „inimă smerită și zdrobită” vor „simți nevoia de un Mântuitor. Totuși, oare trebuie cel păcătos să aștepte până când s-a pocăit, pentru ca numai după aceea să poată veni la Isus? Oare pocăința trebuie să fie făcută a fi un obstacol între [424] cel păcătos și Mântuitorul?” Pocăința este un dar ce urmează a fi primit în aceeași măsură ca și iertarea. Hristos este Acela care „îi atrage fără încetare pe oameni la Sine, în timp ce Satana caută stăruitor și prin orice mijloc imaginabil să-i îndepărteze pe oameni de Răscumpărătorul lor”. Acesta era exact lucrul pe care încerca Satana să-l facă în legătură cu solia ce urma să ilumineze pământul cu slava ei:
„Unii dintre frații noștri și-au exprimat temerile că vom insista prea mult asupra subiectului îndreptățirii prin credință, dar eu sper și mă rog ca nimeni să nu fie alarmat în mod inutil, deoarece nu există niciun pericol în prezentarea acestei doctrine, așa cum este exprimată ea în Scripturi […]. Unii dintre frații noștri nu primesc solia lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. Ei par să fie îngrijorați ca nu cumva vreunul dintre frații noștri să se îndepărteze de modul lor anterior de a prezenta doctrinele cele vechi și bune. Noi întrebăm: Oare nu este timpul ca o lumină proaspătă să vină la poporul lui Dumnezeu pentru a-l conduce la un zel și o seriozitate mai mare? […] Satana și-a așternut umbra întunecată între noi și Dumnezeul nostru, ca să nu vedem adevăratul caracter al lui Dumnezeu […].
Mi-au scris câțiva, întrebând dacă solia îndreptățirii prin credință este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: «Cu adevărat este solia îngerului al treilea.» Profetul declară: «După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui.» Strălucirea, slava și puterea trebuie să fie puse în legătură cu solia îngerului al treilea, iar convingerea va urma oriunde aceasta este predicată cu manifestarea Duhului Sfânt. Cum vor ști frații noștri când va veni această lumină asupra poporului lui Dumnezeu? Până acum, cu siguranță, noi nu am văzut lumina care corespunde cu descrierea aceasta. Dumnezeu are lumină pentru poporul Său și toți cei ce o vor accepta vor înțelege păcatul de a rămâne într-o stare de căldicel. Ei vor asculta sfatul Martorului credincios.”[18]
Solia îndreptățirii prin credință, prezentată de Jones și Waggoner, a fost „cu adevărat solia îngerului al treilea”, care urma să fie însoțită de „strălucirea, slava și puterea” îngerului din Apocalipsa 18 și urma să lumineze pământul cu slava ei. Totuși, cum vor putea să recunoască frații această lumină, dacă ei continuau să stea „într-o stare de căldicel”? Ei erau într-o asemenea situație, încât nu puteau să vadă „lumina care corespunde cu descrierea aceasta”. Ca rezultat, Ellen White declarase cu solemnitate: „Eu știu acest lucru, și anume că bisericile noastre mor din cauza lipsei învățăturii despre subiectul neprihănirii prin credința în Hristos și a adevărurilor înrudite.”[19] [425]
Una dintre îngrijorările cele mai mari ale fraților cu privire la Jones și Waggoner era învățătura că legea morală era subminată, înlăturând în felul acesta Sabatul, solia îngerului al treilea și însuși motivul existenței bisericii. Totuși, Ellen White era tot atât de sigură că solia lui Jones și Waggoner nu desființa legea, ci dimpotrivă îmbina legea și evanghelia într-un mod în care, dacă era înțeles, urma să „lumineze pământul cu slava lui”.[20]* Ea s-a referit de multe ori la această îmbinare vitală ca fiind răspunsul la toată confuzia și la extremele aflate atât în afara, cât și interiorul bisericii. În Manuscrisul 36 al lui Ellen White, menționat anterior, ea s-a referit la această problemă importantă. „Absența consacrării, evlaviei și sfințirii omului” nu a venit ca rezultat al învățăturii lui Jones și Waggoner, ci „prin negarea lui Isus Hristos, Neprihănirea noastră”:
„În timp ce o clasă pervertește îndreptățirea prin credință și neglijează să se conformeze condițiilor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu – «Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele» –, alții săvârșesc o greșeală la fel de mare, pretinzând a crede și a respecta poruncile lui Dumnezeu, dar se așază pe ei înșiși în opoziție cu razele prețioase de lumină reflectate de crucea de pe Golgota, care sunt noi pentru ei. Cei din prima categorie nu văd lucrurile minunate pe care le are legea lui Dumnezeu pentru toți ce împlinesc Cuvântul Său. Ceilalți critică pentru nimicuri, în timp ce neglijează lucrurile mai importante, mila și dragostea lui Dumnezeu […].
Pe de o parte, oamenii religioși au despărțit legea și evanghelia, în timp ce noi, pe de altă parte, am făcut aproape același lucru, dintr-un alt punct de vedere. Noi nu le-am prezentat oamenilor neprihănirea lui Hristos și semnificația deplină a marelui Său plan de mântuire. Noi L-am lăsat pe dinafară pe Hristos și dragostea Sa inegalabilă, introducând teorii și raționamente și ținând predici pline de argumente.”[21]
Ellen White a scris cuvinte similare în articolul ei din Review, 27 mai 1890. „Relația dintre Hristos și lege” era „înțeleasă doar vag”. Frații se abțineau să „prezinte îndreptățirea prin credință”. Totuși, Ellen White a adăugat: „Îndată ce Hristos este descoperit în adevărata Sa relație cu legea, ideile greșite care au existat asupra acestui subiect important vor fi înlăturate. Legea și evanghelia sunt atât de împletite, încât adevărul nu poate fi prezentat așa cum este el în Isus, fără a combina aceste subiecte într-o armonie deplină. Legea este evanghelia lui Hristos învăluită. Evanghelia lui Isus nu este nici mai mult, nici mai puțin decât legea definită, arătând principiile ei vaste.”[22] [426]
Aceste gânduri nu au fost împărtășite doar public, ci Ellen White a reflectat ulterior asupra semnificației lor în jurnalul ei: „Legea și evanghelia merg mână în mână. Una este completarea celeilalte. Legea fără credința în evanghelia lui Hristos nu poate să-l mântuiască pe călcătorul ei. Evanghelia fără lege este ineficientă și lipsită fără putere. Legea și evanghelia sunt un întreg perfect […]. Cele două îmbinate […] produc dragostea și credința neprefăcută.”[23]
În nota de jurnal scrisă chiar înainte de Conferința Generală din 1891, Ellen White a evidențiat din nou aceste puncte importante. Exista o teamă că „era periculos ca subiectul îndreptățirii prin credință să fie dus întru totul prea departe și să nu se insiste suficient asupra legii”. Totuși, ea însăși nu a văzut „niciun motiv de alarmă”, dacă subiectul se baza „nu pe ideile sau opiniile oamenilor, ci pe un simplu «Așa zice Domnul»”:
„S-au făcut multe remarci care spuneau că vorbitorii de la adunările noastre de tabără au insistat asupra legii, și nu asupra lui Isus. Această declarație nu este întru totul adevărată, dar oare nu au avut oamenii motive pentru a face aceste remarci? […] Mulți dintre pastorii noștri au ținut predici, prezentând subiecte într-un mod bazat pe argumente și abia dacă au menționat puterea mântuitoare a Răscumpărătorului […]. De ce nu este prezentat El oamenilor ca fiind Pâinea Vie? Pentru că El nu locuiește în inima multora dintre cei care cred că este datoria lor de a prezenta legea […].
Legea și evanghelia, așa cum sunt descoperite în Cuvânt, trebuie să le fie predicate oamenilor, deoarece legea și evanghelia, împletite, vor convinge cu privire la păcat. În timp ce condamnă păcatul, legea lui Dumnezeu îndrumă spre evanghelie, descoperindu-L pe Isus Hristos […]. Aceste subiecte nu trebuie să fie separate între ele în nicio predică […].
Mulți au prezentat cerințele obligatorii ale legii lui Dumnezeu, dar nu au fost în stare să vadă sfârșitul a ceea ce a fost desființat. Ei nu au văzut că Isus Hristos este slava legii […]. Mulți dintre frații și surorile noastre nu discern lucrurile minunate care se văd în legea lui Dumnezeu […].
Religia multora este mai mult asemenea unui țurțure – rece ca gheața […]. Ei nu pot să atingă inima altora, deoarece propria inimă nu a fost umplută de dragostea binecuvântată care se revarsă din inima lui Hristos […]. Ei insistă asupra datoriei aspre, ca și când ar fi niște stăpâni care conduc cu un sceptru de fier – un stăpân aspru, neînduplecat și puternic – lipsit de dragostea plăcută și caldă și de mila duioasă a lui Hristos. Alții merg în extrema opusă, scoțând în evidență emoțiile religioase și manifestând un zel puternic în ocaziile speciale […]. [427]
Mulți săvârșesc greșeala de a încerca să definească în amănunțime punctele sensibile de deosebire dintre îndreptățire și sfințire.[24]* Ei introduc adesea propriile idei și speculații în definițiile acestor doi termeni. De ce încearcă să fie mai detaliați decât inspirația asupra subiectului vital al îndreptățirii prin credință? De ce încearcă să dezvolte fiecare punct, ca și când mântuirea sufletului ar depinde de faptul ca toți să aibă exact înțelegerea voastră asupra acestui subiect? […] Voi faceți din țânțar armăsar și din armăsar țânțar.”[25]
La numai câteva săptămâni după aceea, Ellen White a vorbit la Conferința Generală, adresându-se celor care își „îngăduiau scepticismul și necredința” și refuzau solia pe care o trimisese Dumnezeu: „Când vorbim despre harul lui Dumnezeu, despre Isus și dragostea Sa și despre Mântuitorul ca fiind Acela care poate să-i păzească de păcat și să-i mântuiască până la capăt pe toți cei ce vin la El, mulți vor spune: «O, mă tem că mergeți în aceeași direcție ca predicatorii sfințirii. Mă tem că urmați calea Armatei Salvării.» Fraților, nu trebuie să vă fie teamă de învățăturile clare ale Bibliei […]. Nu îngăduiți ca vreun bărbat, femeie, consiliu sau partidă să vă determine să împiedicați lumina prețioasă căreia Domnul i-a îngăduit să strălucească din cer cu privire la poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus.”[26]*
Rezultatul despărțirii legii și evangheliei aduce întotdeauna extreme și doctrine false. Oamenii „religioși” sau adepții „sfințirii”, sau dispensaționaliștii au despărțit legea de evanghelie, nereușind să recunoască „lucrurile uimitoare din legea lui Dumnezeu”. Totuși, nici modul lor de a înțelege evanghelia nu a fost corect. Ei au pretins cu „un mare zel […]: «Doar crede în Hristos și vei fi mântuit, dar lasă deoparte legea lui Dumnezeu»” și au proclamat la fel de zelos că erau „sfinți” și „fără păcat”.[27] „Pe de altă parte”, mulți adventiști „au făcut aproape același lucru dintr-un alt punct de vedere”. Ei nu au reușit să înțeleagă semnificația deplină a „neprihănirii lui Hristos și […] a marelui Său plan de mântuire”. De asemenea, ei nu au înțeles imensitatea legii, altfel nu ar fi „crezut că meritele proprii aveau vreo valoare considerabilă”[28]. Ambele extreme au avut o idee falsă cu privire la ce anume constituia adevărata sfințire.
„Cea mai prețioasă solie” trimisă prin Jones și Waggoner nu era o combinare a două extreme false, ci adevărul cu privire la lege și evanghelie, îmbinate: „Încă mai este multă lumină care va străluci din legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii. Dacă este înțeleasă în adevăratul ei caracter și [428] dacă este proclamată în Duhul, această solie va lumina pământul cu slava ei”.[29] Cei care au întors spatele soliei au prezentat adesea concepții controversate, unii atribuind-o perfecționismului, alții antinomianismului. În ciuda acestui fapt, adevărata solie consta într-o înțelegere mai clară, atât a legii, cât și a evangheliei, precum și a marii lor puteri, atunci când sunt combinate. Aceasta a fost o solie completă, care trebuia să fie însușită printr-o credință vie și adevărată, ce urma să lucreze în mod inevitabil din dragoste. Solia nu a condus nici la liberalism, nici la legalism, nici la antinomianism, nici la perfecționism.
Ellen White a spus clar că acea confuzie care pătrundea în biserică era rezultatul refuzului binecuvântărilor trimise de cer. Totuși, alții nu erau atât de siguri. În săptămâna în care Washburn i-a scris lui Ellen White, întrebând-o ce anume se petrecea, Dan Jones participa la institutul pastoral din Kansas City, la aproximativ șaizeci de mile nord de locul unde avuseseră loc adunările de redeșteptare din Ottawa, Kansas, cu un an înainte. El a constatat că „unii dintre cei mai buni pastori din stat” se aflau „sub un nor și erau cuprinși de descurajare”. Dan Jones a atribuit cauza unei astfel de descurajări „ideilor exagerate pe care le auziseră în prezentările fraților [Jones și Waggoner] despre subiectul îndreptățirii prin credință”. Frații „rămăseseră cu ideea că acum a fost adoptată poziția că noi trebuie să ne aflăm în situația de a nu mai păcătui și că orice păcat trebuia să fie abandonat în întregime”.[30]*
Este destul de ciudat nu numai că unii erau încurcați cu privire la rezultatele veritabile ale adevăratei credințe care lucrează din dragoste, dar alții „rămăseseră cu ideea că doctrina îndreptățirii prin credință desființa practic legea”. Desigur, Dan Jones declara că el „a explicat poziția pe care o luăm noi asupra subiectului îndreptățirii”, având susținerea fratelui Covert și a fratelui Farnsworth, iar faptul acesta i-a făcut pe frați să se simtă „mult mai bine”.[31] Când i-a raportat lui R. C. Porter, la câteva zile după aceea, Dan Jones și-a împărtășit mai mult îngrijorările și cine erau oamenii pe care îi considera vinovați:
„Plutește un zvon – cât de multă crezare putem să-i dăm nu pot să spun – că sora White urmează să adreseze o mărturie împotriva fratelui Smith și fratelui Butler, iar aceasta îl tulbură pe Captain [Eldridge]. Sper că aceasta se va dovedi a fi doar un zvon și că totul va contribui pentru a lăsa deoparte, pentru o vreme, Minneapolis și subiectul legămintelor, până când vor dispărea din mintea oamenilor. [429]
Din ce am putut să observ, pretutindeni în teritoriu a avut loc o mare descurajare, îndeosebi în rândul pastorilor (ar putea să fie la fel de extinsă în mijlocul fraților laici, dar nu am avut ocazia de a stabili acest lucru până acum), care s-a dezvoltat în urma studiilor școlii de Sabat și a discuțiilor care au avut loc asupra subiectului legămintelor și legii din Galateni. Unii dintre cei mai buni pastori ai noștri nu par să știe ce să creadă și toți sunt zdrobiți […]. Motivul descurajării a fost acela că erau introduse doctrine noi, iar oamenii noștri deveneau nesiguri cu privire la vechile pietre de hotar și nu știau ce să predice atunci când mergeau în teritoriu […]. Dacă abandonau doctrinele vechi și acceptate și le adoptau pe cele noi, ei credeau că nu mai era la fel de multă siguranță că acele doctrine pe care le susțin acum nu ar putea fi abandonate în viitor, fiind acceptate alte teorii noi în locul lor. Eu constat că agitația cu privire la subiectul legămintelor și al îndreptățirii prin credință nu și-a pierdut intensitatea pe măsură ce s-a răspândit în diferitele părți ale teritoriului, ci mai degrabă s-a întărit și a dobândit trăsături discutabile, până acolo încât ei o văd acum într-o lumină mult mai rea decât este în realitate. Cât de mult aș dori ca frații noștri din conducere să se poată aduna laolaltă și să clarifice aceste lucruri între ei, și să nu le prezinte în public, unde influența se va extinde și îi va descuraja pe frații din toate părțile, slăbindu-le mâinile în lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu.”[32]
În loc de a spera că frații se vor pocăi, Dan Jones spera că Mărturiile vor rămâne tăcute. El dorea ca ei să se adune laolaltă și să clarifice lucrurile, fără a-și da seama că acele două adunări speciale din Battle Creek ar fi făcut astfel, dacă inimile ar fi fost deschise pentru a primi dovezile. Dan Jones a avut ochi destul de clari pentru a vedea că pretutindeni în teritoriu erau probleme, dar întunericul creat de lumina tăciunilor aprinși de el însuși îl orbea cu privire la cauza reală. El simțea că era „un contrast marcant” între lecțiile școlii de Sabat din trimestrul al doilea (scrise de J. H. Waggoner) și cele care fuseseră folosite în timpul iernii (scrise de E. J. Waggoner): „Lecțiile de acum [scrise de J. H. Waggoner] sunt pline de speranță, credință și curaj. Mă bucur nespus de ele și știu că în ele se află o hrană pentru poporul nostru de pretutindeni. Cât de nefericit este faptul că celelalte [scrise de E. J. Waggoner] nu au avut același caracter […]. În lumea aceasta primim un amestec de bine și rău, de obicei răul fiind predominant. Eu am ajuns la concluzia că până și printre adventiștii de ziua a șaptea este necesar să ascultăm îndemnul apostolului: «Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.» […] Dacă nu rezistă verificării, acele lucruri trebuie să fie respinse.”[33] [430]
Până în a doua jumătate a verii, Dan Jones a fost dispus să recunoască față de E. W. Farnsworth că, deși toți pretindeau a crede în îndreptățirea prin credință, în realitate, mulți luptau împotriva ei. De asemenea, el a fost suficient de cinstit pentru a recunoaște că simțămintele de gelozie se acumulaseră ca rezultat al faptului de a vedea mulți oameni flămânzi primind o solie specială pe care nu o auziseră sau înțeleseseră pe deplin înainte:
„De asemenea, m-am gândit destul de mult la acest subiect și am fost la fel de frământat ca tine. M-am gândit din nou și din nou, și am ajuns la concluzia că poziția adoptată de aceia care nu au susținut pe deplin concepția îndreptățirii prin credință, în timp ce pretindeau a crede pe deplin în acea doctrină, a fost practic o poziție de împotrivire față de aceasta. Știu că niciun om nu ar spune că nu a crezut în îndreptățirea prin credință. Cu toții o credem și pretindem că o aprobăm pe deplin, dar, așa cum spui, noi nu am simțit simpatie față de aceia care au făcut o specialitate din prezentarea acestui subiect și a fost aproape devastator pentru noi să vedem oamenii flămânzi primindu-l așa cum le era prezentat. Mă simt liber să mărturisesc că nu am avut simțăminte corecte în legătură cu această situație.”[34]
Cu toate acestea, la scurt timp după ce a făcut această mărturisire, Dan Jones a început să își scuze propriile simțăminte și fapte. El „nu era încă pregătit să spună” că „greșise și că doctorul Waggoner fusese corect” cu privire la subiectul legămintelor: „Ceea ce am criticat cel mai mult în comportamentul celor care au promovat subiectul îndreptățirii și câteva alte subiecte este spiritul în care s-a făcut acest lucru. Eu nu pot să cred că este făcut în spiritul lui Hristos. Tot timpul am avut mai multe obiecțiuni față de acest spirit, decât față de subiect în sine. Totuși, poate că am privit mai mult la oamenii care săvârșeau lucrarea și la modalitatea în care era săvârșită, decât la lucrare însăși.”[35]
Mulți dintre aceia care s-au împotrivit soliei prezentate de Jones și Waggoner au oscilat asupra motivelor împotrivirii lor. Uneori, în centrul obiecțiunilor lor se afla conținutul soliei, iar în alte ocazii se susținea că spiritul solilor era motivul împotrivirii. Ellen White a răspuns la ambele obiecțiuni. Într-un articol din Review, publicat la scurt timp după institutul pastoral din 1890, Ellen White a expus modul de gândire al celor ce obiectau. Pentru că mulți considerau că nu pot să accepte solia adevărului [431] prezentat, ei se întorceau împotriva solilor, căutând să găsească greșeli în scopul de a-și scuza îndoielile. Acestora, Ellen White le-a adresat una dintre avertizările ei cele mai puternice – marea strigare nu va fi înțeleasă, iar ploaia târzie va fi numită o lumină falsă:
„Nu stați în poziția în care s-au aflat mulți, șovăind între dependența de neprihănirea lui Hristos și dependența de neprihănirea proprie. Unii au fost amăgiți, până acolo încât au crezut că propriile merite aveau o valoare considerabilă […].
Toți vor ajunge să ia o hotărâre fie pentru Dumnezeu, fie pentru Baal. Dumnezeu le-a trimis celor din poporul Său mărturiile adevărului și neprihănirii, iar ei sunt chemați să-L înalțe pe Isus și neprihănirea Sa. Cei pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie sunt doar niște oameni, dar care este caracterul soliei pe care o vestesc ei? Veți îndrăzni să întoarceți spatele sau să tratați cu ușurătate avertizările, pentru că Dumnezeu nu v-a consultat pe voi, întrebându-vă ce anume ați fi preferat? Dumnezeu cheamă oameni care vor vorbi, vor striga cu glas tare și nu vor ezita. Dumnezeu i-a chemat pe solii Săi spre a face lucrarea Lui pentru acest timp. Unii au întors spatele soliei neprihănirii lui Hristos, pentru a-i critica pe oameni și nedesăvârșirile lor, deoarece ei nu rostesc solia adevărului cu toată amabilitatea și rafinamentul care ar fi de dorit. Ei au prea mult zel, sunt prea stăruitori, vorbesc prea categoric, iar solia care ar putea să aducă vindecare, viață și mângâiere pentru multe suflete obosite și împovărate este, într-o măsură, exclusă […]. Domnul Hristos a înregistrat toate cuvintele aspre, mândre și disprețuitoare rostite împotriva slujitorilor Săi, ca și cum ar fi fost rostite împotriva Sa însuși.
Solia îngerului al treilea nu va fi înțeleasă, lumina care va lumina pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de către cei care refuză să umble în slava ei crescândă. Lucrarea care ar fi putut fi făcută va fi lăsată nefăcută de către cei ce resping adevărul, din cauza necredinței lor. Îi îndemn pe cei ce se împotrivesc luminii adevărului să se dea la o parte din calea poporului lui Dumnezeu […]. Soliile care poartă acreditarea divină au fost trimise poporului lui Dumnezeu […]. Noi știm că Dumnezeu a lucrat în mijlocul nostru. Să nu credeți că ați primit toate razele luminii și că nu există nicio lumină mai mare care să vină în lumea noastră.”[36]
Exact după trei luni, Ellen White a clarificat din nou motivul confuziei care pătrundea în biserică. Nu era solia sau spiritul solilor, ci spiritul celor care se împotriveau:
„Spiritul de împotrivire care s-a manifestat când a fost prezentată neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde l-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu, iar rezultatul acestei împotriviri a făcut necesară prezentarea subiectului într-o modalitate mai stăruitoare și hotărâtă, conducând la o cercetare profundă și la expunerea unui șir de [432] argumente despre care mesagerul însuși nu a știut că sunt atât de temeinice, depline și convingătoare asupra neprihănirii prin credință și a neprihănirii lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde […].
Am fost foarte întristată când am văzut că aceia care ar fi trebuit să sune din trâmbiță cu un sunet clar […], pentru a pregăti poporul să stea în picioare în ziua Domnului, se află în întuneric și au stat asemenea unor santinele pentru a bloca drumul, așa încât tulburarea pe care o creează va aduce confuzie și o înțelegere greșită. Satana vede că a sosit timpul să dea o lovitură. Fanatismul și ideile false vor predomina, iar oamenii care ar fi trebuit să stea în lumină […] au trecut de partea greșită, împotrivindu-se lucrurilor care veneau de la Dumnezeu […]. Foarte mulți cred că poziția lor este greșită [Jones și Waggoner] și strigă: «Pericol, fanatism», în timp ce nu există nicio erezie, niciun fanatism […].
Acum, bisericile au în fața picioarelor lor o piatră de poticnire care nu va fi ușor de înlăturat, iar dacă aceia care au fost angajați în această lucrare nu își vor da seama unde L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu și nu își vor mărturisi greșelile, întunericul se va aduna cu siguranță tot mai dens în jurul sufletului lor. Ei vor fi orbiți și vor numi lumina întuneric și întunericul lumină, adevărul minciună și minciuna adevăr, și nu vor discerne lumina atunci când va veni, ci vor lupta împotriva ei.”[37]
În cartea Tragedia veacurilor, tipărită în vara anului 1888, Ellen White a descris întunericul ce a pătruns în bisericile protestante, care au respins lumina soliilor primului și celui de-al doilea înger. Aici a fost prezentată o avertizare clară: „Întunericul spiritual care vine asupra popoarelor, bisericilor și indivizilor nu este cauzat de retragerea arbitrară a susținerii harului divin din partea lui Dumnezeu, ci de neglijarea sau respingerea luminii de către oameni. […] Acolo unde solia adevărului divin este batjocorită sau trecută cu vederea, biserica va fi înconjurată de întuneric, credința și dragostea se vor răci, iar înstrăinarea și disensiunea vor pătrunde în interiorul ei. Membrii bisericii își concentrează interesul și energiile în angajamente lumești, iar păcătoșii ajung împietriți în nepocăința lor.”[38]
Întunericul care se așternea peste mulți din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în 1890 nu a fost rezultatul soliei vestită de Jones și Waggoner, nici nu a fost rezultatul unui spirit ofensator manifestat de ei, ci mai degrabă a fost rezultatul direct al batjocoririi și ignorării adevărului divin. Nu numai că „înstrăinarea și disensiunea” pătrundeau în lucrare, ci și, așa cum vom vedea în capitolul următor, se strecurau strategii lumești, întunecând viziunea și solia care trebuiau să-i fie vestite lumii.
[1]. J. S. Washburn către Ellen G. White, 17 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 174.
[2]. Din nefericire, Washburn nu a primit niciodată răspunsul lui Ellen White. La începutul lunii iunie, după moartea mamei sale, Washburn a fost foarte „descurajat”. J. H. Durland raporta că Washburn „a spus că simțea că ar vrea să renunțe la totul […]. El a vorbit deschis despre influența nefavorabilă a pastorilor din conducerea conferinței cu privire la Mărturii”. Din fericire, după ce Durland a petrecut „aproape o jumătate de zi” cu Washburn, „acesta a început să vadă lumina și […] să se întoarcă în cort bucuros” (J. H. Durland către O. A. Olsen, 2 iunie 1890). În cele din urmă, în septembrie, Washburn i-a scris o a doua scrisoare lui Ellen White. Ea a răspuns chiar în aceeași zi, explicându-i ce se întâmplase: „Articolul din revistă [Review and Herald, 19 august 1890] a fost un răspuns la scrisoarea ta. L-am scris ca pe o scrisoare particulară cu mult timp înainte de a apărea în Review, dar când l-am citit câtorva frați, ei m-au îndemnat să îl public în revistă, pentru ca și alții să poată beneficia de el, iar eu am fost de acord.” Ellen White a consimțit, dar „nu a putut să explice întârzierea”, deoarece nu „fusese nicio amânare a publicării articolului”. Washburn nu numai că nu a primit niciodată scrisoarea, dar aceasta nici nu a fost publicată în Review, până în 19 și 26 august 1890, la patru luni după ce o scrisese Ellen White (Ellen G. White către J. S. Washburn, Scrisoarea 36a, 18 septembrie 1890; în Materialele 1888, p. 708).
[3]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august 1890, p. 497. Remarcile introductive ale articolului din 19 august 1890, din Review, arată cu claritate că inițial a fost o scrisoare personală adresată ca răspuns la întrebările lui Washburn. Articolul conclusiv din 26 august 1890 nu repetă această informație și este singura parte din scrisoare inclusă în Materialele 1888, pp. 695-696.
[4]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ (încheiere)”, Review and Herald, 26 august 1890, p. 513; în Materialele 1888, pp. 695-696.
[5]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 427, ed. 1888, vezi, de asemenea, pp. 391-432.
[6]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 157.
[7]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[8]. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 407; Testimonies to Ministers, p. 234.
[9]. Aceasta nu avea să fie ultima ocazie când Ellen White a fost impresionată de gândul că parabola se împlinea: „Vedem că așa-ziși credincioși vor fi reprezentați de cele zece fecioare, dintre care cinci au fost înțelepte și cinci au fost neînțelepte. Mă tem că aceasta este media văzută de Domnul cu privire la cei care vor fi nepregătiți […]. Cei care, încă de la adunarea din Minneapolis, au avut privilegiul de a auzi cuvintele rostite de solii lui Dumnezeu […] au primit invitația: «Veniți, căci toate lucrurile sunt pregătite.» […] Cei care au prezentat diferite scuze pentru a neglija să răspundă la invitație au pierdut mult. Lumina a strălucit cu privire la îndreptățirea prin credință și neprihănirea atribuită a lui Hristos” (Ellen G. White către J. E. White, Scrisoarea 86, 26 septembrie 1895; în Materialele 1888, pp. 1455-1456).
[10]. Încă o dată, acest fapt contrazice ideea că solia de la 1888 a fost acceptată, pentru că mulți au crezut-o „din punct de vedere teoretic” sau au fost de acord cu ea (vezi capitolul 6). Care era rezolvarea? „Solia vestită nouă de A. T. Jones și E. J. Waggoner este solia lui Dumnezeu pentru biserica laodiceeană și vai de oricine pretinde a crede adevărul, și totuși nu reflectă asupra altora razele de lumină date de Dumnezeu” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892; în Materialele 1888, p. 1052).
[11]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august 1890, p. 497.
[12]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ (încheiere)”, Review and Herald, 26 august 1890, p. 513; în Materialele 1888, p. 696.
[13]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „File de jurnal”, 8 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 579; Dan Jones către E. W. Farnsworth, 9 februarie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[14]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie 1890; în Materialele 1888, pp. 537, 542.
[15]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, f.d., 1890; în Materialele 1888, pp. 811, 821-822 (același manuscris este publicat în Faith and Works [Credința și faptele], pp. 15-28. Totuși ordinea paragrafelor este diferită de cea aflată în Materialele 1888, fapt care îi conferă un accent puțin diferit). Din nefericire, plaga teologiei promovate de Butler, Smith, Dan Jones și mulți alții a fost rezumată în The Way of Life, comandată mai întâi de James White, în 1876. În timp ce căutau să înalțe legea călcată în picioare, făcând din ea centrul teologiei lor – așa cum se vede în „copacul cel mare” din centrul picturii, din neatenție, ei au făcut aproape imposibil pentru credincioși să fie păzitori ai legii în sensul deplin al cuvântului, îndepărtând atenția de la Hristos. A doua pictură intitulată The Way of Life, bazată pe revizuirile lui James White, a ilustrat în mod corespunzător tocmai elementul pe care Dumnezeu îl aducea în lucrare prin solia lui Jones și Waggoner – Christ the Way of Life. Vezi capitolul 1, paginile 44 și 45 și nota de subsol 32.
[16]. Ibidem, pp. 810-816.
[17]. Ibidem, pp. 810-816.
[18]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie 1890, pp. 193-194.
[19]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 6 februarie 1890, Review and Herald, 25 martie 1890; în Materialele 1888, p. 548.
[20]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 166. În cartea lui, The 1888 Message for the Year 2000, Steve Wohlberg se concentrează în mare parte asupra acestui aspect al soliei din 1888, scoțând în evidență multe idei interesante și folositoare (pp. 17-25, 28-105). Totuși, trebuie să ne aducem aminte că acest aspect nu este suma totală a soliei, nici nu este suficient prin el însuși pentru a explica lucrurile care s-au petrecut la Minneapolis și în anii care au urmat.
[21]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, f.d., 1890; în Materialele 1888, p. 822, și Faith and Works, pp. 15-16.
[22]. Ellen G. White, „Canale vii de lumină”, Review and Herald, 27 mai 1890; în Materialele 1888, p. 674.
[23]. Ellen G. White, Manuscrisul 53, „File de jurnal”, decembrie 1890; în Materialele 1888, p. 783.
[24]. Contextul acestui paragraf din jurnalul lui Ellen White trebuie să fie înțeles în lumina întregii note. Ea scria despre aceia cărora le era teamă ca nu cumva „subiectul îndreptățirii prin credință să fie dus întru totul prea departe”, precum și despre aceia care „doar predicau” și „țineau cuvântări bazate pe argumente” și care separaseră evanghelia de lege în Galateni”. Acesta a fost contextul în care ea a declarat: „Mulți săvârșesc greșeala de a defini cu precizie punctele sensibile de deosebire.” George Knight a interpretat acest pasaj ca însemnând că Ellen White scria „o derogare de la poziția că înțelegerea teologică a neprihănirii prin credință este întru totul importantă […]. Solia din 1888, așa cum este văzută de Ellen White, nu este doctrinară” (From 1888 to Apostasy, p. 69). Totuși, pretutindeni în nota ei de jurnal, Ellen White a exprimat exact opusul. Legea și evanghelia, îmbinate, constituiau răspunsul la toate ideile false care au rezultat din separarea celor două adevăruri mărețe. Dacă era „înțeleasă corect”, această solie urma să lumineze întregul pământ cu slava ei (Materialele 1888, p. 166).
[25]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, 27 februarie 1891; în Materialele 1888, pp. 890-898.
[26]. Ellen G. White, „Pericolele noastre prezente”, „Cuvântare de seară”, 24 martie 1891, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891; în Materialele 1888, p. 904. W. A. Spicer, multă vreme misionar, editor și conducător administrativ, a împărtășit o experiență care aduce o lumină asupra comentariului lui Ellen White în legătură cu modelul Armatei Salvării: „Sunetul invitației de la Minneapolis a străbătut pretutindeni în țară și oriunde am avut lucrători. L-am auzit în Anglia, unde am fost în acel timp [1888] […]. Era o invitație de a predica singura evanghelie care a existat vreodată. Totuși, într-un fel, se pare că frații – frații buni – s-au poticnit de mijlocul prin care a venit invitația. Prima dată când am întâlnit un vechi prieten laic, la întoarcerea mea din Europa, acesta mi-a spus: «Ah, nu ai dori să fii aici. Acum, totul este Armata Salvării, glorie, aleluia, vei vedea acest lucru.» Totuși, în cei câțiva ani de slujire în Europa, încercând să câștig oameni pentru Hristos, am învățat să nu îmi fie teamă să exprim bucuria noastră pentru mântuirea lui Hristos” („The General Conference of 1888 – Blessings and Trails”, Review and Herald, 9 martie 1944, pp. 6, 7).
[27]. Ellen G. White, Faith and Works, pp. 15-16; „Campmeeting at Williamsport, Pa.”, Review and Herald, 13 august 1889, p. 514; „Hearing and Doing”, 7 martie 1885, Sermons and Talks, vol. 1, p. 18.
[28]. Ellen G. White, Faith and Works, pp. 15-16; „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai 1890, p. 321; în Materialele 1888, p. 673.
[29]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 166, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, capitolul 9, nota de subsol 16.
[30]. Dan T. Jones către O. A. Olsen, 27 aprilie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[31]. Ibidem.
[32]. Dan T. Jones către R. C. Porter, 5 mai 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[33]. Ibid.
[34]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 19 septembrie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[35]. Ibidem.
[36]. Ellen G. White, „Canale vii de lumină”, Review and Herald, 27 mai 1890, pp. 321-322; în Materialele 1888, pp. 673-674.
[37]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 116, 27 august 1890; în Materialele 1888, pp. 703-704.
[38]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pp. 377, 378.