Imediat după încercarea lui R. M. Kilgore și Uriah Smith de a opri orice discuție cu privire la subiectul legii din Galateni și al neprihănirii prin credință, în acea marți dimineață, 23 octombrie 1888, J. H. Morrison a ținut prima din cele cel puțin șapte prezentări ale sale. Comentariile lui introductive au fost asemănătoare celor făcute de Kilgore și Smith. El a declarat că adventiștii „crezuseră și prezentaseră dintotdeauna «îndreptățirea prin credință» și că erau copiii unei femei libere”. El „a susținut că subiectul fusese accentuat în mod exagerat” la conferință și „se temea că legea ar putea să piardă locul important care îi aparținea”.[1] El „s-a împotrivit” discutării subiectului, „pentru că nimeni” dintre cei prezenți nu îi acordase „un studiu special”, totuși era „bucuros să apere adevărul”.[2]* În conformitate cu A. T. Jones, ceea ce a prezentat Morrison „a fost neprihănirea prin orice altceva, cu excepția credinței”.[3]
Atât lui Jones, cât și lui Waggoner li s-a dat ocazia să răspundă, iar când a venit timpul, ei au stat în față „unul lângă altul, cu Bibliile deschise”, citind alternativ șaisprezece pasaje biblice, în primul rând din cărțile Romani și Galateni. [136] Acesta a fost singurul lor răspuns și, fără niciun comentariu, s-au întors la locurile lor. Pe întregul parcurs al citirii, „adunarea cea vastă a stat nemișcată în tăcere”. Biblia vorbea pentru sine.[4]*
Având în vedere toate cele petrecute până în acel punct în timpul adunărilor, Ellen White a simțit că făcuse tot ce putuse pentru a prezenta lumina pe care i-o dăduse Domnul. Ea și-a propus „să se retragă în liniște din adunare” și să meargă în Kansas City, unde fusese invitată să conducă adunările. Lui Ellen White „îi era teamă să se afle la astfel de întruniri”, ca nu cumva „să se molipsească de spiritul predominant” al acelora a căror inimă era „încuiată în prejudecată și necredință”. Ea a petrecut „multe ore în rugăciune în noaptea aceea”. Subiectul cu privire la legea din Galateni era „doar un fir de praf”, iar ea ar fi spus „Amin” la tot ce era în „conformitate cu un «Așa zice Domnul»”.[5]
Dumnezeu a auzit rugăciunea ei și, „într-un vis sau viziune” o persoană de statură înaltă, cu o înfățișare impunătoare, i-a adus un mesaj, descoperindu-i că voia lui Dumnezeu pentru ea era aceea de a sta „la postul datoriei”. El i-a amintit că Domnul o ridicase de pe patul bolii în Healdsburg și o întărise pentru a călători până la Minneapolis, declarând: „Aceasta este lucrarea pentru care Domnul te-a vindecat.”[6] Apoi, „punct cu punct”, asemenea „unei lumini fulgerătoare”, mesagerul i-a descoperit multe lucruri pe care, în mare parte, cel puțin la data aceea, ea nu a avut „libertatea de a le scrie”.[7]
Mesagerul a condus-o pe Ellen White în casele în care erau găzduiți frații. Toți acești oameni „avuseseră ocazia de a se așeza de partea adevărului prin primirea Duhului Sfânt care a fost trimis de Dumnezeu într-un val atât de îmbelșugat de dragoste și milă”. Dar „manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului”.[8] Prin urmare, „îngerii răi” intraseră în camerele lor, „pentru că ei au închis ușa în fața Duhului lui Hristos și nu voiau să asculte vocea Sa”. „Remarci sarcastice treceau de la unul la altul, ridiculizându-i pe frații lor.”[9]
Într-o casă, nu fusese „rostită nicio rugăciune cu voce tare” de două săptămâni.[10] Se manifesta „ușurătate, un spirit de batjocură și glumă”. Toată „invidia, gelozia, vorbirea de rău, bănuiala rea și judecarea reciprocă” era considerată a fi „un dar special al discernământului primit de la Dumnezeu”.[11] Ei simțeau că „sora White se schimbase”[12] și se afla sub influența lui Jones și Waggoner care [137] „nu erau demni de încredere”. Frații au spus că „ei nu credeau că Ellen White a spus adevărul când a declarat că nu avusese nicio conversație cu William C. White, Waggoner sau Jones”. „Mărturiile Duhului lui Dumnezeu erau comentate fără rețineri”, dar „ei gândeau și spuneau lucruri mai rele despre Jones și Waggoner”.[13]
Mesagerul i-a spus deschis lui Ellen White: „Satana le-a orbit ochii și le-a pervertit judecata, iar dacă nu se vor pocăi de acest păcat, de această independență nesfântă care aduce insulte la adresa Duhului lui Dumnezeu, vor umbla în întuneric […]. Ei nu voiau ca Dumnezeu să-Și manifeste Duhul și puterea, deoarece aveau un spirit de batjocură și dezgust față de Cuvântul Său.” Ca rezultat, „niciunul din grupul care cultiva spiritul manifestat la acea adunare nu va mai avea din nou o lumină clară, pentru a înțelege caracterul prețios al adevărului care le-a fost trimis din cer, până când nu își va umili mândria și va mărturisi păcatul”[14].
Mesagerul a informat-o pe Ellen White că frații „îi ridiculizau pe aceia pe care Dumnezeu îi chemase să facă o lucrare specială”[15]. Jones și Waggoner „le prezentaseră oamenilor lumina prețioasă, dar prejudecata și necredința, gelozia și bănuiala rea blocaseră ușa inimii lor”. „Un spirit satanic a preluat controlul și a lucrat cu putere asupra inimilor omenești care fuseseră deschise față de îndoieli și răutate, furie și ură”, iar ei au sfârșit prin a lupta „împotriva luminii și adevărului pe care Domnul l-a avut în acel timp pentru poporul Său”.[16]
Acest spirit satanic care a făcut „să aibă loc această stare de lucruri […] nu era o lucrare venită dintr-o dată”. „Ea se întărise pe parcursul anilor.”[17] Mesagerul i-a spus lui Ellen White: „Nu pe tine te disprețuiesc ei, ci pe soli și solia pe care o trimit Eu poporului Meu.”[18] I s-a spus că frații nu vor asculta mărturia ei și, ca urmare, ea urma să „stea aproape singură”. Totuși, i-a fost făcută făgăduința că Dumnezeu însuși va fi ajutorul ei și o va susține.[19]
Când Domnul i-a descoperit lui Ellen White ce avea loc la Minneapolis, ea a început să își dea seama cât de departe ajunsese răzvrătirea. Dumnezeu i-a amintit despre cel puțin alte opt evenimente din istoria lumii, cu care putea fi comparată situația aceea: [138]
(1) „Călăuza care mă însoțea mi-a dat informații cu privire la felul în care stăteau înaintea lui Dumnezeu, din punct de vedere spiritual, acești oameni care pronunțau judecăți la adresa fraților lor […]. Invidia, gelozia, vorbirea de rău, bănuiala rea, judecarea reciprocă erau considerate a fi un dar special al discernământului venit de la Dumnezeu, în timp ce semănau mai mult cu spiritul marelui pârâș care îi acuza pe frați înaintea lui Dumnezeu zi și noapte.”[20]
„Am fost dusă în timp până la prima răzvrătire, am văzut lucrările lui Satana și, de aceea, știu ceva despre acest subiect pe care Dumnezeu mi l-a descoperit. Prin urmare, nu ar trebui să fiu alarmată?”[21]
(2) „Mi-au fost arătate viața, caracterul și istoria patriarhilor și profeților care veniseră la oameni cu un mesaj de la Dumnezeu, iar Satana a început să răspândească zvonuri rele sau să provoace deosebiri de opinie, sau să le abată interesele în altă direcție, pentru ca oamenii să fie lipsiți de binele cu care Dumnezeu îi binecuvânta. În situația de acum [la Minneapolis], un spirit hotărât, categoric și încăpățânat lua inimile în stăpânire, iar cei care cunoscuseră harul lui Dumnezeu și simțiseră cândva puterea Sa de convertire erau amăgiți, îngâmfați și lucrau sub influența unei înșelăciuni pe tot parcursul acelei adunări.”[22]
(3) „Când am propus să plec de la Minneapolis, îngerul Domnului a stat lângă mine și a zis: «Nu! Dumnezeu are pentru tine o lucrare în locul acesta. Oamenii repetă răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram. Eu te-am pus într-o poziție potrivită, pe care aceia care nu sunt în lumină nu o recunosc, iar ei nu vor asculta mărturia ta, dar Eu voi fi cu tine; harul și puterea Mea te vor susține».”[23]*
(4) „Am auzit glume și remarci sarcastice cu privire la mesageri și solie – acea doctrină care se deosebea de ideile lor cu privire la adevăr; și mi s-a spus că acolo, în fiecare încăpere, se afla un martor, în mod la fel de sigur cum a fost în palatul lui Belșațar, la acel ospăț în care erau aduse laude idolilor și se bea vin. În ocazia aceea, îngerul a scris literele pe pereții palatului, tot astfel, acolo se afla un martor care scria în cărțile cerului vorbele lipsite de bunătate ale celor ce nu cunoșteau spiritul care îi conducea.”[24]
(5) „Așa cum iudeii au refuzat lumina lumii, tot așa mulți dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent vor refuza lumina pe care Domnul o va trimite poporului Său.”[25]
„Călăuza mea a zis: «Acestea sunt lucrurile scrise în cărți ca fiind săvârșite împotriva lui Isus Hristos […]. Spiritul acesta […] se aseamănă […] cu spiritul care i-a motivat pe iudei să facă o confederație pentru a se îndoi, a critica și a-L spiona pe [139] Hristos, Răscumpărătorul lumii […].» Apoi, am fost informată că în acest timp ar fi inutil să fie luată vreo hotărâre cu privire la pozițiile asupra punctelor doctrinare și cu privire la adevăr, sau să ne putem aștepta la vreun spirit de cercetare echitabilă, din cauză că exista o confederație formată pentru a nu îngădui nicio schimbare a ideilor cu privire la vreun punct sau poziție pe care o auziseră, așa cum nu au îngăduit nici iudeii.”[26]
„Așa a fost în trădarea, judecarea și răstignirea lui Isus – toate acestea trecuseră pe dinaintea mea punct cu punct.”[27]
(6) „Noi putem fi conduși de către vrăjmașul pentru a lua o poziție împotriva adevărului […] și, în spiritul iudeilor, ne vom împotrivi luminii pe care Dumnezeu o trimite […]. Lucrul cel mai îngrozitor care ar putea veni asupra noastră ca popor este amăgirea fatală care a dus la ruina cetăților Horazin și Betsaida.”[28]
(7) „Pasiunile lor josnice au fost stârnite, iar pentru ei a fost o ocazie prețioasă de a-și arăta spiritul de gloată […]. Am avut în minte o imagine vie, de la o zi la alta, cu privire la felul în care au fost tratați reformatorii, felul în care o mică deosebire de opinii părea să creeze o frenezie de sentimente […]. Toate acestea predominau la acea adunare.”[29]
„Suspiciunea și gelozia, bănuiala rea și împotrivirea față de Duhul lui Dumnezeu, care lor li se păreau atrăgătoare, semănau mai mult cu felul în care fuseseră tratați reformatorii.”[30]
„Când supușii papei erau în controversă cu oamenii care se bazau pe Biblie ca dovadă pentru doctrinele lor, ei considerau că aceasta era o chestiune pe care numai moartea putea să o rezolve. Am putut vedea un spirit similar cultivat în inima fraților noștri […].”[31]
(8) „În noaptea aceea îngerul Domnului a stat lângă patul meu și mi-a spus multe lucruri […]. Mi s-a poruncit să stau la postul datoriei. Mi s-a spus că era un spirit care pătrundea, punând stăpânire pe biserici și că, dacă era îngăduit, acesta urma să le despartă de Dumnezeu, întocmai cum au fost bisericile care au refuzat lumina pe care Dumnezeu le-a trimis-o prin mesajele de avertizare și lumină, în scopul ca ele să poată înainta în lucrarea legată de a doua Sa venire în lumea noastră [în 1844].”[32]
„Asemenea reformatorilor, ei ieșiseră din bisericile oficiale, dar acum joacă un rol similar celui pe care l-au jucat bisericile. Noi am sperat că nu va fi necesară o altă ieșire din biserică.”[33]*
Domnul i-a descoperit lui Ellen White toate aceste lucruri când ea era pe punctul de a pleca de la Minneapolis. Descoperirea a fost aproape prea mult pentru ea:
„După ce am auzit aceste lucruri mi s-a frânt inima […]. M-am gândit la criza viitoare și, pentru puțin timp, am fost copleșită de sentimente pe care nu voi putea să le descriu niciodată în cuvinte. «Luați seama la voi înșivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătorești, și veți fi bătuți în sinagogi; [140] din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, pentru ca să le slujiți de mărturie. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor. Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijorați mai dinainte cu privire la cele ce veți vorbi, ci să vorbiți orice vi se va da să vorbiți în ceasul acela; căci nu voi veți vorbi, ci Duhul Sfânt. Fratele va da la moarte pe frate-său, și tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor, și-i vor omorî» (Marcu 13:9-12).”[34]
A fost un fapt îngrozitor că însăși prezența lui Isus în revărsarea Duhului Sfânt, despre care Ellen White vorbise ani de zile, era respinsă. Totuși, Dumnezeu nu renunțase. Încă era speranță: „Mândria spirituală și încrederea în sine vor închide ușa pentru ca Isus și puterea Duhului Său Sfânt să nu fie primite. Ei vor avea încă o șansă de a fi eliberați de amăgire, de a se pocăi, de a-și mărturisi păcatele, de a veni la Hristos și de a fi convertiți, pentru că El îi va vindeca.”[35] Deși era o slabă speranță ca Duhul Sfânt să fie revărsat la Minneapolis, Domnul nu încheiase lucrarea cu poporul Său, iar Ellen White s-a ridicat cu o nouă putere pentru a înfrunta dificultatea.
Mai târziu, în aceeași dimineață, 24 octombrie, Ellen White a participat la întâlnirea pastorilor. Ea avusese câteva „lucruri clare de spus”, pe care „nu îndrăznea să le rețină”. Ea a recunoscut „întunericul spiritual” care plana asupra poporului și faptul că ei erau „conduși de o putere satanică”. Ea se întreba „ce pagini de istorie erau scrise de îngerul raportor”, deoarece spiritul conducătorilor „aproape dospise plămădeala”. În timp ce stătea înaintea fraților, sufletul ei „a fost apăsat de îngrijorare”. De fapt, ceea ce a avut să le spună îi aducea ei însăși „o îngrijorare mai mare” decât celor cărora li se adresa. Prin harul lui Hristos, „ea a simțit o putere divină care o constrângea să stea” înaintea fraților ei, „sperând și rugându-se ca Domnul să deschidă ochii orbi”.[36] Ea a fost „constrânsă să vorbească deschis și să le prezinte pericolul de a se împotrivi Duhului lui Dumnezeu”.[37]
Ellen White le-a amintit fraților că nu avusese loc nicio mărturisire și, prin urmare, Duhul lui Dumnezeu era încă ținut departe de oameni. Ea i-a mustrat pe aceia care se plângeau că rugăciunile și cuvântările ei mergeau în „aceeași direcție ca ale doctorului Waggoner” și că el „conducea” adunările. Ea a susținut că nu luase o poziție cu privire la legea din Galateni; că nu vorbise cu nimeni despre subiect și că nu putea să ia o poziție de [141] nicio parte, până când nu va fi „studiat subiectul”. Ea a sugerat chiar și că era un fapt providențial acela că pierduse manuscrisul scris cu mulți ani înainte, deoarece scopul lui Dumnezeu a fost ca ei „să meargă la Biblie și să obțină dovezi din Scripturi”:
„Acum, adunarea noastră se apropie de încheiere și nu a fost făcută nicio mărturisire; nu a fost nici măcar o singură deschidere pentru a lăsa să pătrundă Duhul lui Dumnezeu. Eu spuneam: Ce folos a fost să ne adunăm aici și ce folos este ca frații din lucrarea pastorală să vină în acest loc, ca și când ar fi aici numai pentru a îndepărta Duhul lui Dumnezeu de popor? […]
Dacă fratele Kilgore ar fi avut o legătură strânsă cu Dumnezeu, nu ar fi pășit pe terenul pe care a pășit ieri și nu ar fi făcut declarația pe care a făcut-o cu privire la studiul care se desfășoară. Și anume, că ei [Jones și Waggoner] nu trebuie să aducă nicio lumină nouă sau să prezinte vreun argument nou, în ciuda faptului că ei au studiat continuu Cuvântul lui Dumnezeu timp de ani de zile, și totuși ei [frații din conducere] nu sunt pregătiți să dea socoteală pentru nădejdea lor, pentru că un om [Butler] nu este aici. Oare nu am studiat noi toți acest subiect? Eu nu am fost niciodată mai alarmată ca în prezent […].
Când am fost făcută să parcurg istoria poporului iudeu și să văd unde s-au poticnit ei, pentru că nu au umblat în lumină, am fost determinată să îmi dau seama unde vom fi conduși noi ca popor, dacă refuzăm lumina pe care Dumnezeu dorește să ne-o dea. Voi aveți ochi, dar nu vedeți; urechi, dar nu auziți. Așadar, fraților, lumina a venit la noi, iar noi avem nevoie să fim în poziția de a o îmbrățișa și Dumnezeu ne va conduce unul câte unul la El. Eu văd pericolul în care vă aflați și vreau să vă avertizez […].
Prin urmare, fraților, noi vrem adevărul așa cum este el în Isus. Dar când va veni ceva cu scopul de a închide poarta, pentru ca valurile adevărului să nu intre, voi veți auzi vocea mea, orice va fi […], pentru că Dumnezeu mi-a dat lumină, iar eu vreau să o las să strălucească. Eu am văzut că suflete prețioase care ar fi primit adevărul au fost întoarse de pe cale, din cauza modalității în care a fost tratat adevărul, pentru că Isus nu era acolo. Acesta este lucrul pentru care am insistat tot timpul pe lângă voi – Îl vrem pe Isus. Care este motivul pentru care Duhul lui Dumnezeu nu vine în adunările noastre? Oare este acela că noi am zidit o barieră în jurul nostru? Eu vorbesc cu hotărâre, deoarece vreau să vă dați seama unde stați. Vreau ca tinerii noștri să ia o poziție, nu pentru că altcineva o ia, ci pentru că ei înțeleg personal adevărul.”[38]
Ellen White a știut că Duhul Sfânt a fost îndepărtat din adunări și de la popor. Întocmai cum conducătorii iudei îndepărtaseră poporul de la mesajul pe care l-a adus Isus, tot așa cei de la Minneapolis îndepărtau poporul de la „adevărul așa cum era el în Isus”. [142]
Curând după ce Ellen White și-a deschis inima înaintea delegaților, J. H. Morrison a prezentat din nou subiectul despre legea din Galateni. Ellen White declarase că ea nu luase o poziție cu privire la subiectul din Galateni, că ea nu va stabili singură rezultatul și le adresase tuturor apelul de a studia Biblia mai profund. Totuși, Morrison a citat câteva declarații ieșite de sub pana ei, scrise înainte de conferință, încercând să dovedească faptul că Ellen White susținea punctul lui de vedere, că Galateni 3 se ocupa numai de legea ceremonială. În mintea celor care susțineau concepția legii ceremoniale, aceasta era dovada că ei înșiși nu numai că aveau susținerea Spiritului Profetic, dar că Jones și Waggoner vorbeau contrar doctrinei stabilite de acesta. În mintea fraților, acest fapt dovedea de asemenea că Ellen White se schimbase, fiind influențată de Jones, Waggoner și de propriul fiu William C. White.[39]*
Morrison a citit câteva citate din Sketches From the Life of Paul (Schițe din viața lui Pavel), în care Ellen White descria cum galatenii se atașaseră de legea ceremonială ca fiind o formă exterioară, în timp ce desconsiderau legea morală:
„Apostolul i-a îndemnat pe galateni […] să părăsească îndrumătorii falși care îi duceau în rătăcire și să se întoarcă la credința pe care o primiseră […]. Religia lor consta într-un șir de ceremonii […].
Înlocuirea sfințeniei inimii și vieții cu formele religioase exterioare încă mai este pe placul naturii neînnoite, așa cum a fost în zilele apostolilor. Din acest motiv, învățătorii falși sunt din abundență, iar oamenii ascultă cu interes doctrinele lor amăgitoare […]. În timpul apostolilor, Satana i-a condus pe iudei să înalțe legea ceremonială și să-L respingă pe Hristos; în zilele noastre el îi amăgește pe mulți pretinși creștini […] făcându-i să disprețuiască legea […]. Datoria fiecărui slujitor credincios al lui Dumnezeu este să se împotrivească ferm și hotărât acestor oameni care pervertesc credința și să demaște fără teamă ideile lor false, folosind Cuvântul adevărului.
El [Pavel] descrie vizita pe care a făcut-o la Ierusalim pentru a obține o hotărâre […] care să spună dacă neamurile trebuiau să se supună circumciziunii și să păzească legea ceremonială. [143]
În felul acesta, emisarii iudaismului […] i-au amăgit să se întoarcă la respectarea legii ceremoniale, ca fiind esențială pentru mântuire. Credința în Hristos și ascultarea de legea celor zece porunci erau privite ca având o importanță minoră.”[40]
Morrison pare să fi fost suficient de convins că dovedise din scrierile lui Ellen White faptul că subiectul din Galateni 3 se referea în exclusivitate la legea ceremonială; că numai aderarea la legea ceremonială, după moartea lui Hristos, îi dusese pe galateni în robie. El a întrebat dacă legea morală putea fi cu adevărat abolită, de vreme ce legea ceremonială fusese cea desființată. Se pare că insinua că „noua concepție” a lui Jones și Waggoner – care spuneau că legea din Galateni 3 era legea morală – disprețuia cele zece porunci și că era datoria lui, așa cum a fost datoria lui Pavel, „să demaște ideile lor false”.
Morrison și-a încheiat prezentarea citând din Sketches pagina 68, unde Ellen White a scris despre jugul robiei menționat în Fapte 15:10 și Galateni 5:1. Cu aceasta, Morrison a putut să creadă că bătea ultimul cui în sicriul teologiei lui Jones și Waggoner: „Acest jug nu a fost legea celor zece porunci, așa cum afirmă cei ce se opun cerinței obligatorii a legii; ci Petru s-a referit la legea ceremoniilor, care anula și făcea inutilă răstignirea lui Hristos.”[41]
Aceste declarații ale lui Ellen White păreau foarte convingătoare pentru Morrison, iar el a făcut referire la ele de câteva ori în zilele următoare. Pe de altă parte, Ellen White nu a fost nici impresionată, nici convinsă de prezentările lui Morrison. Ea voia să-l „asculte pe E. J. Waggoner până la capăt, dar s-a ridicat și a ieșit afară, înainte ca Morrison să-și încheie pledoaria”[42]. În acel punct din timp, ea a putut să declare în mod cinstit: „Am început să cred, în cele din urmă, că era posibil ca noi să nu fi susținut concepții corecte cu privire la legea din Galateni.”[43]
Îndată ce Morrison și-a expus prezentarea finală și înainte de încheierea Conferinței Generale, el s-a întors acasă la Iowa, spunându-i lui J. S. Washburn, într-o conversație particulară, următoarele: „Ei intenționează să mă forțeze să recunosc că greșesc. Așa că plec.”[44]
Joi dimineață, 25 octombrie, Ellen White le-a vorbit încă o dată pastorilor prezenți, amintind incidentele din zilele precedente. Ea [144] „i-a mustrat pe Smith și Kilgore” pentru rolul pe care l-au jucat în încercarea de a întrerupe discuțiile. Din nefericire, remarcile ei din acea dimineață – și remarcile făcute la adunări de cel puțin cinci ori înainte de încheierea Conferinței Generale – fie nu au fost notate, fie nu sunt disponibile în zilele noastre.[45]
Uriah Smith a scris un raport în Review, prezentând o aluzie cu privire la ceea ce a avut loc în acele adunări de dimineață, deși nu a dezvăluit conflictul serios care a avut loc: „Printre adunările cele mai interesante și importante sunt devoționalele de dimineața devreme. Îndemnurile lui Ellen White au fost cât se poate de încurajatoare, prezentând dragostea lui Hristos și dorința Sa de a ajuta, precum și faptul că El așteaptă să reverse Duhul Său asupra poporului Lui într-o măsură îmbelșugată.”[46]* Un lucru este sigur: tema fundamentală a lui Ellen White a fost aceea că Dumnezeu a dorit să reverse Duhul Sfânt în proporțiile ploii târzii.
În Sabat, Ellen White a vorbit încă o dată. Urmând exemplul lui Jones și Waggoner, ea nu a vorbit „în mod spontan, ca de obicei, ci în principal citind din Galateni, Efeseni, Coloseni și alte epistole. Acest fapt a avut scopul evident de a contracara convingerea unora că Ellen White era sub influența lui Jones și Waggoner. Prin urmare, ea doar a citit din Scriptură, deoarece aceasta nu putea fi pusă la îndoială”. Totuși, chiar și acest fapt a fost răstălmăcit de câțiva dintre frați. Cineva a declarat: „Ellen White este în întuneric și nu vorbește în mod liber.”[47] Altul, alăturându-se în punerea la îndoială a mărturiilor, chiar a declarat: „Ellen White nu își înțelege propriile mărturii.” Dar toată această punere la îndoială a mărturiilor era cauzată de faptul că „frații nu erau de acord cu ele”[48].
Cu numai câteva zile înainte de încheierea conferinței, Ellen White a pledat încă o dată pe lângă frați. Ea le-a adresat tuturor apelul de a studia mai profund Cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi cu referire la temele aflate în dezbatere. Ea a avertizat încă o dată că, fără un astfel de studiu, îndeosebi frații mai tineri nu ar trebui să ia nicio decizie. Ea le-a amintit ascultătorilor avertizările pe care Dumnezeu i le dăduse cu privire la pericolele cu care se confrunta biserica la data aceea. „Duhul care i-a stăpânit pe farisei” intra în mijlocul poporului lui Dumnezeu și „un spirit de controversă” lua „locul Duhului lui Dumnezeu”. Ea l-a menționat pe J. H. Morrison ca fiind unul dintre cei [145] care intrau în „controversă”.[49]* În timp ce le amintea ascultătorilor greșelile făcute de iudei, Ellen White i-a implorat să nu respingă lumina trimisă din cer:
„Dacă vă închideți mintea în fața luminii pe care o trimite Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu va fi întristat […].
Călăuza mea a zis: «Încă mai este multă lumină care va străluci din legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii. Dacă solia aceasta este înțeleasă în adevăratul ei caracter și dacă este proclamată în Duhul, ea va lumina întreaga lume cu slava ei […]. Lucrarea finală a soliei îngerului al treilea va fi însoțită de o putere ce va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate căile și la toate răspântiile vieții […].»
Dar Satana va lucra asupra elementelor neconsacrate ale minții omenești în așa fel încât, mulți nu vor accepta lumina în modul rânduit de Dumnezeu […].
Vă avertizez să nu închideți ușa inimii de teama că unele raze de lumină vor veni la voi. Aveți nevoie de o lumină mai mare […]. Dacă nu veți vedea voi înșivă lumina, veți închide ușa; dacă veți putea, veți împiedica razele de lumină pentru a nu ajunge la popor […].
Mi-a fost arătat că Isus ne va descoperi vechi adevăruri prețioase într-o lumină nouă, dacă suntem pregătiți să le primim, dar ele trebuie să fie primite exact pe calea pe care Domnul va alege să le trimită […]. Nimeni să nu stingă Duhul lui Dumnezeu, răstălmăcind Scripturile […] și nimeni să nu urmeze o cale necinstită, rămânând în întuneric și nedorind să-și deschidă urechile pentru a auzi, dar fiind totuși liberi să comenteze, să facă jocuri de cuvinte și să își semene îndoielile cu privire la lucruri pe care nu își vor lua timp să le asculte cu sinceritate […].
Când au făcut primul pas în respingerea lui Hristos, iudeii au făcut un pas periculos. După aceea, când s-au acumulat dovezile care arătau că Isus din Nazaret era Mesia, ei au fost prea mândri pentru a recunoaște că greșiseră. Tot așa este și cu oamenii care resping adevărul în zilele noastre. Ei nu își iau timp pentru a cerceta în mod cinstit și cu rugăciune stăruitoare dovezile adevărului și se împotrivesc lucrurilor pe care nu le înțeleg. Asemenea iudeilor, ei consideră ca fiind de la sine înțeles că au tot adevărul și simt un fel de dispreț față de oricine ar presupune că are idei mai bune decât ei înșiși cu privire la adevăr. Ei decid să nu dea nicio para pe toate dovezile aduse și le spun altora că învățătura respectivă nu este adevărată, iar după aceea, când văd că există lumină în dovezile pe care le-au condamnat cu atâta îndrăzneală, ei sunt prea mândri pentru a spune: «Am greșit.» Ei continuă să cultive îndoiala și necredința, și sunt prea mândri pentru a-și recunoaște convingerile. Din acest motiv, ei fac pași care conduc la rezultate pe care nu le-au visat niciodată.”[50]* [146]
În cuvinte de o semnificație profetică, Ellen White a prezis rezultatul inevitabil al neprețuirii luminii trimise din cer și al cultivării spiritului manifestat la Minneapolis. Dacă nu este recunoscută, lumina va ajunge o piatră de poticnire continuă în viitor:
„Nimănui nu trebuie să i se îngăduie să închidă căile prin care lumina adevărului va veni la oameni. Îndată ce acest lucru va fi încercat, Duhul lui Dumnezeu va fi stins, deoarece Acel Duh lucrează fără încetare pentru a-i da poporului Său o lumină nouă și sporită, prin Cuvântul Său […].
Noi putem fi conduși de vrăjmașul să luăm o poziție împotriva adevărului, pentru că acesta nu vine pe o cale care ne convine nouă, iar noi ne vom împotrivi luminii trimise de Dumnezeu în spiritul iudeilor amăgiți, și lumina aceea, în loc de a fi binecuvântarea rânduită de cer pentru noi, în scopul de a înainta în spiritualitate și în cunoașterea lui Dumnezeu, va ajunge o piatră de poticnire, de care ne vom împiedica fără încetare […].
Dacă nu are loc cea mai stăruitoare căutare a Domnului, dacă nu are loc o lucrare zeloasă a pocăinței, întunericul va veni asupra minților, iar întunericul acesta va fi proporțional cu lumina care nu a fost prețuită. Dacă nu va fi mai puțin eu și mult mai mult Duh Sfânt, care să pună stăpânire pe mintea și inima oamenilor care au stat în cele dintâi rânduri, ei vor da greș în a umbla în armonie cu ocaziile oferite de providența lui Dumnezeu; ei vor pune sub semnul întrebării și vor răstălmăci orice lumină pe care ar putea să o trimită Domnul și se vor îndepărta de învățăturile lui Hristos, încrezându-se în ei înșiși și în presupusa lor cunoaștere a adevărului. Așa cum iudeii au refuzat lumina lumii, tot astfel mulți dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent vor refuza lumina pe care Domnul o va trimite poporului Său […].
În această conferință noi semănăm semințe care vor aduce un seceriș, iar rezultatele vor dura cât veșnicia […].
Sper că nimeni nu va pleca de la această adunare repetând declarațiile false care au fost răspândite aici sau ducând cu el spiritul care a fost manifestat aici. El nu a fost de la Hristos, el a venit de la o altă sursă.”[51]
Există încă un subiect important, despre care Ellen White a vorbit în această ultimă cuvântare a ei notată la Minneapolis, și anume concepția ei cu privire la prezentările lui Waggoner până la data aceea. În această cuvântare, ea a declarat că unele lucruri pe care le-a prezentat Waggoner [147] „nu se armonizează cu înțelegerea pe care a avut-o în legătură cu acest subiect” și că „ea nu considera ca fiind corecte unele interpretări ale Scripturii făcute de Waggoner”. Totuși, înainte de a trage o concluzie asupra acestor declarații repetate adesea, trebuie să le citim în contextul lor. La ce se referea Ellen White când a spus aceste lucruri și cum ar trebui să fie înțelese declarațiile ei?
„Doctorul Waggoner ne-a vorbit într-o modalitate directă. În cele spuse de el există o lumină prețioasă. Dacă eu înțeleg pe deplin poziția lui, unele lucruri prezentate cu privire la legea din Galateni nu se armonizează cu înțelegerea pe care am avut-o eu în legătură cu acest subiect; dar adevărul nu va pierde nimic prin cercetare, așadar, vă rog, în Numele lui Hristos, să mergeți la Scripturi și să-L căutați pe Dumnezeu cu rugăciune și umilință […].
Eu aș avea umilința minții și aș fi doritoare să fiu învățată asemenea unui copil. Domnul a binevoit să îmi dea o mare lumină, și totuși eu știu că El călăuzește alte minți și le descoperă tainele Cuvântului Său, iar eu vreau să primesc fiecare rază de lumină pe care mi-o va trimite Dumnezeu, chiar dacă va veni prin cel mai umil dintre slujitorii Săi.
De un lucru sunt sigură, și anume că, în calitate de creștini, voi nu aveți niciun drept să nutriți simțăminte de vrăjmășie, lipsă de bunătate și prejudecată față de doctorul Waggoner, care și-a prezentat opiniile într-o modalitate simplă și directă, așa cum ar trebui să le prezinte un creștin. Dacă el greșește, voi ar trebui […] să căutați să-i arătați din Cuvântul lui Dumnezeu unde nu se află în armonie cu învățăturile Scripturii […].
Eu consider că unele dintre interpretările Scripturii făcute de doctorul Waggoner nu sunt corecte. Totuși, eu cred că el este pe deplin onest în concepțiile lui, îi voi respecta simțămintele și îl voi trata ca pe un gentleman creștin. Nu am niciun motiv să cred că el nu este la fel de prețuit de Dumnezeu, cum este oricare dintre frații mei, și îl voi privi ca pe un frate creștin, atâta vreme cât nu există nicio dovadă că este nevrednic. Faptul că el susține în mod sincer unele concepții diferite de ale voastre sau ale mele nu este un motiv pentru care ar trebui să-l tratăm ca pe un ofensator sau ca pe un om periculos, supunându-l unei critici nedrepte […].
Unii doresc să fie luată imediat decizia cu privire la concepția corectă asupra punctului aflat în discuție […].
Eu știu că ar fi periculos să condamnăm poziția doctorului Waggoner ca fiind întru totul greșită. Acest fapt ar fi pe placul vrăjmașului. Eu văd frumusețea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Hristos în relație cu legea, așa cum a făcut-o doctorul. Mulți dintre voi spuneți că este lumină și adevăr. Totuși, până acum [148] voi nu ați prezentat subiectul în această lumină. Oare nu este posibil ca, printr-o cercetare stăruitoare și cu rugăciune a Scripturilor, el să fi văzut o lumină chiar și mai mare cu privire la unele puncte? Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea pe parcursul tuturor anilor mei de experiență […].
Chiar dacă poziția pe care am susținut-o noi în legătură cu cele două legi este adevărată, Duhul adevărului nu va aproba nicio măsură luată în scopul de a o apăra, așa cum mulți dintre voi ați dori să faceți. Spiritul care însoțește adevărul ar trebui să-L reprezinte pe Autorul adevărului.”[52]
Când sunt citate în contextul lor corespunzător, ar trebui să se vadă cu claritate că aceste comentarii ale lui Ellen White de mai sus nu au avut scopul de a constitui o declarație de ansamblu cu privire la învățăturile lui Waggoner despre neprihănirea prin credință, ci mai degrabă s-au referit la unele din opiniile lui în legătură cu legea din Galateni, dacă ea a înțeles pe deplin poziția lui. Ellen White nu scria un cec în alb pe care frații să îl folosească pentru a respinge orice element cu care nu erau de acord în prezentările lui Waggoner. O mare parte din îngrijorarea ei era că mulți deja făceau acest lucru. Legea din Galateni 3 – legea adăugată și îndrumătorul care ne duce la Hristos – fuseseră tot timpul subiecte controversate, iar Ellen White încă nu luase o poziție cu privire la acestea.
Indiferent de concepția pe care Ellen White o susținuse în trecut în legătură cu legea din Galateni, concepția ei fusese modelată de lumina pe care a primit-o în 1856, când a fost determinată să-l sfătuiască pe J. H. Waggoner, care prezenta pe vremea aceea subiectul respectiv. Totuși, mărturia scrisă lui J. H. Waggoner nu a putut fi găsită. De asemenea, Ellen White nu putea să își amintească lucrurile care îi fuseseră arătate. În 1886, când a auzit pentru prima dată de la Butler că Jones și Waggoner vorbeau și scriau despre legea din Galateni și că se ivise o controversă, ea a trimis imediat sfatul cu privire la deosebirile de opinie, dar scrisoarea nu a ajuns niciodată. În cea de-a doua scrisoare pe care le-a scris-o la începutul anului 1887, ea le-a spus că în urmă cu mulți ani a văzut că opiniile lui J. H. Waggoner „nu au fost corecte”. Dar subiectul nu a fost „clar și distinct” în mintea ei și nici nu a putut „să înțeleagă subiectul” la data aceea.[53]
Numai câteva săptămâni mai târziu, după ce a avut „câteva vise impresionante”, Ellen White i-a scris lui Butler, declarând: „Sunt încurcată, pentru că nu pot să îmi amintesc ce mi-a fost arătat în legătură cu cele două legi. Nu pot să îmi amintesc la ce s-a referit atunci avertizarea adresată lui [149] J. H. Waggoner. Este posibil că a fost avertizarea de a nu scoate în evidență ideea lui la data aceea, deoarece exista un mare pericol de dezbinare.[54]
La începutul Conferinței Generale din 1888, Ellen White s-a alăturat fraților, declarând că ideile lui Jones și Waggoner „ar putea fi diferite de ale noastre”. În aceeași cuvântare, ea a relatat că „îndrumătorul ei” o informase în 1887 că „nici Butler, nici Waggoner nu aveau toată lumina asupra legii; niciuna dintre poziții nu este desăvârșită”.[55]
Mai târziu, pe parcursul conferinței, ea a putut să declare cu sinceritate că „nu luase încă o poziție” și că „nu era pregătită să ia o poziție” de nicio parte, până când nu va „studia subiectul”. Această declarație a fost în contrast cu cele spuse de J. H. Morrison și ceilalți frați, care voiau să clarifice problema atunci și acolo, crezând că Ellen White fusese influențată de Jones și Waggoner și că trecuse de partea lor. În acel punct, Ellen White a indicat că pierderea manuscrisului a fost providențială, deoarece Dumnezeu voia ca frații să meargă la Biblie „și să obțină dovezile Scripturii” pentru poziția lor.[56]
Când s-a făcut încercarea de a opri discuțiile despre legea din Galateni, Ellen White a confirmat: „Pentru prima dată am început să cred că era posibil ca, în cele din urmă, noi să nu fi susținut concepții corecte cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie să fie susținut de un astfel de spirit.”[57] La numai câteva zile după încheierea conferinței, Ellen White a declarat încă o dată că „nu și-a schimbat” concepțiile. Totuși, ea a adăugat: „Dacă noi am avut adevărul cu privire la acest subiect, frații noștri au dat greș în a fi sfințiți prin el.”[58]
Câteva luni mai târziu, ea a repetat că „nu avea nicio poziție diferită”, dar a adăugat că „lumina nu va veni, până când noi, ca popor, nu vom fi într-o stare spirituală diferită”.[59] Ellen White a declarat cu claritate de multe ori că problema nu constituia „o povară” pentru ea; că nu era o „piatră de hotar” și nu trebuia să fie considerată un subiect „crucial”.[60] Cu toate acestea, pentru că a văzut că spiritul de la Minneapolis continua să se manifeste împotriva lui Jones și Waggoner, în 1890, ea le-a adresat cu îndrăzneală conducătorilor următoarele: „Îmi este teamă de voi și îmi este teamă de interpretarea voastră cu privire la orice pasaj din Scriptură, care s-a evidențiat de la sine într-un spirit atât de necreștinesc.”[61] „Fie ca Dumnezeu să mă scape de ideile voastre cu privire la legea din Galateni, dacă acceptarea acestor idei m-ar face să am un spirit atât de necreștinesc”.[62] [150]
Abia la opt ani după conferința din 1888, Ellen White a declarat pe deplin ce îi arătase Domnul, și anume că legea din Galateni 3 se referea atât la legea morală, cât și la legile ceremoniale.[63]
Prin urmare, este clar că declarațiile lui Ellen White în predica din noiembrie de la conferința din 1888 nu spun ceea ce au interpretat unii.[64]* Declarațiile ei care exprimă întrebări cu privire la învățăturile lui Waggoner se referă în mod specific la problema legii din Galateni. Niciunul din punctele lui Waggoner în legătură cu legea din Galateni nu s-a armonizat cu înțelegerea lui Ellen White, dacă ea le-a înțeles corect. Totuși, ea a adăugat că știa că Domnul conducea alte minți și „le descoperea tainele Cuvântului Său”. Ea una „era doritoare să fie învățată”, chiar dacă adevărul venea „prin cel mai umil dintre slujitorii Săi”, Waggoner și Jones.[65]
Din nou, când a comentat că „ea nu considera a fi corecte unele dintre interpretările Scripturii făcute de doctorul Waggoner”, contextul a fost legea din Galateni. La numai câteva clipe după aceea, ea a exclamat: „Văd frumusețea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Hristos în relație cu legea, așa cum a făcut-o doctorul […]. Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea.” Ea a mustrat pe mulți dintre frații care spuneau: „Este lumină și adevăr”, și totuși ei înșiși nu prezentaseră niciodată adevărul în acel mod înainte.[66]*
Cu numai câteva zile înainte de ultimul mesaj al lui Ellen White notat la conferința de la Minneapolis, William C. White îi scrisese o scrisoare soției lui. În scrisoare, el a confirmat faptul că Ellen White l-a susținut pe Waggoner în „mult” din ce prezentase el, în timp ce, pe de altă parte, frații au simțit că învățăturile lui Waggoner nu erau în acord cu Mărturiile. Frații au simțit că William C. White impusese concepțiile lui Waggoner, o derutase și o influențase pe mama lui pentru a adopta o poziție nouă și greșită. William C. White a scris că putea să dovedească faptul că această acuzație „era falsă”:
„Mama a lucrat mult și din greu. Ea este oarecum descurajată acum, deoarece este un timp întunecat. O mare parte din ce prezintă doctorul W. este în acord cu ceea ce ea a văzut în viziune, iar ea a vorbit de repetate ori împotriva „spiritului de fariseism” care îl va zdrobi și va condamna tot ce spune el ca fiind greșit. Ca urmare, unii au înțeles că ea susținea concepțiile lui și [fragment lipsă] o parte din învățăturile lui sunt în dezacord cu [151] [fragment lipsă] și cu Mărturiile ei, spun ei? [fragment lipsă] efortul meu de a impune concepțiile doctorului W. [fragment lipsă], de a o amăgi cu privire la adevărata problemă și [am influențat-o] să adopte o poziție contrară cu [părerile] ei.
Eu pot să dovedesc că toate aceste declarații sunt false. Poate că voi avea cândva ocazia […] [fragment lipsă]. Iona care a adus furtuna în mintea multora, [fragment lipsă] rezultate pentru care vor trebui să dea socoteală. Eu sunt categoric nepopular și nu îmi pare rău.”[67]*
În zilele noastre, când decidem dacă învățăturile lui Jones și Waggoner sunt contrare sau nu Mărturiilor, trebuie să fim foarte atenți cum folosim declarațiile lui Ellen White, ale lui William C. White sau ale oricui altcuiva. Altfel, am putea să construim o temelie greșită de pe care să-i judecăm pe cei doi mesageri și mesajul pe care li l-a dat Domnul și să cădem fără să ne dăm seama în aceeași tabără a fraților care li s-au împotrivit la Minneapolis cu peste 100 de ani în urmă. Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaștem că Jones și Waggoner nu au fost infailibili, dar nicio altă ființă umană nu este infailibilă, inclusiv, în conformitate cu spusele ei, Ellen White.[68] Domnul a trimis cea mai prețioasă solie prin Jones și Waggoner, de la care, așa cum a spus Ellen White, ea era doritoare să învețe.[69] Când Jones și Waggoner au trebuit să fie corectați, Domnul, prin Ellen White, a fost întotdeauna specific. Ellen White nu a scris niciodată „cecuri în alb” pentru ca alții să le poată folosi ca o scuză pentru a condamna orice lucru pe care nu au vrut să îl creadă din învățăturile lui Jones și Waggoner.
Duminică, 4 noiembrie 1888, a marcat sfârșitul Sesiunii Conferinței Generale de la Minneapolis. Ellen White ținuse ultima ei cuvântare în Sabat, cu o zi înainte. Jones, Waggoner și Ellen White au plecat spre Battle Creek, în timp ce toți ceilalți delegați s-au împrăștiat în districtele lor. Care a fost rezultatul adunării de la Minneapolis? Ce efect durabil avea să aibă asupra Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea? Delegații au dus cu ei impresii foarte diferite. Unii au simțit că a fost una dintre cele mai folositoare adunări la care au participat vreodată, în timp ce alții au simțit că a fost cea mai nefericită conferință care s-a ținut vreodată. Unii, care plecaseră de la conferință mai devreme, au răspândit rapoarte foarte subiective și descurajatoare în Battle Creek și în alte părți din țară. [152]
În ziua în care conferința s-a încheiat, Ellen White a privit înapoi la experiența aceea cu așteptări pline de speranță, spunând: „Noi credem că această adunare va avea ca rezultat un mare bine. Noi nu cunoaștem viitorul, dar simțim că Isus stă la cârmă și nu vom eșua.” Totuși, ea a adăugat: „Am avut cea mai grea și mai de neînțeles luptă care s-a dat vreodată în mijlocul poporului nostru.”[70]
În zilele care au urmat, pe măsură ce reflecta tot mai mult asupra experienței ei la Minneapolis, Ellen White a devenit tot mai îngrijorată, când a văzut că frații manifestau același spirit. Pe măsură ce Dumnezeu i-a arătat seriozitatea lucrurilor care avuseseră loc la conferință, ea a fost tot mai mâhnită cu privire la perspective. Minneapolis fusese „experiența cea mai tristă” din viața ei. Mântuitorul fusese dezamăgit de atitudinea și orbirea spirituală manifestate de frați, întocmai ca atunci când „Hristos a fost în lume în chip omenesc”[71]. Ea era descurajată nu numai de felul în care a fost tratată la Minneapolis, dar și de faptul că „Dumnezeu a fost dezonorat și Duhul Său a fost întristat”[72]. Cerul a privit comportamentul lor ca pe o „răzvrătire” deschisă și „o insultă la adresa Duhului lui Dumnezeu”.
Jones și Waggoner, de asemenea, fuseseră tratați greșit, atât în public, cât și în particular. Oamenii căutaseră greșeli atât „la soli, cât și în solie” și, de asemenea, „întristaseră Duhul lui Dumnezeu”. Acest tratament a fost „înregistrat […] în cărțile cerului ca fiindu-I aplicat lui Isus Hristos în persoana sfinților Săi”.[73]
În prima sa cuvântare notată la Minneapolis, Ellen White le spusese delegaților că puteau să se aștepte la revărsarea Duhului Sfânt: „Botezul cu Duhul Sfânt va veni asupra noastră chiar la adunarea aceasta, dacă noi vrem acest lucru.”[74] Totuși, întocmai cum „Duhul lui Dumnezeu a fost stins”[75] în zilele iudeilor, prin întrebările și necredința lor, tot astfel, la Minneapolis, „chiar și revărsarea Duhului lui Dumnezeu a fost tratată cu dispreț”.[76] Calea urmată acolo a fost „un act de cruzime față de Duhul lui Dumnezeu”[77]. Vai, „toți cei aflați la acea adunare avuseseră ocazia de a trece de partea adevărului, prin primirea Duhului Sfânt, care a fost trimis de Dumnezeu într-un val atât de îmbelșugat de dragoste și milă […]. Dar manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului”[78]*. Într-o declarație care ar putea fi una dintre cele mai serioase declarații ale ei cu privire la 1888, [153] Ellen White a citat Zaharia 13:6 și a aplicat textul la ceea ce a avut loc la Minneapolis: „Hristos a fost rănit în casa celor ce Îl iubeau.”[79]*
Urmările Conferinței din 1888 aveau să fie într-adevăr la fel de durabile cât veșnicia. Dar întocmai așa cum Isus nu le-a „descoperit iudeilor în mod prematur rezultatul prejudecății și necredinței lor”, tot așa El nu a descoperit atunci rezultatele celor ce avuseseră loc la Minneapolis. Acestea urmau a fi descoperite pe măsură ce va trece timpul.[80] Istoria acelei adunări „trecuse în veșnicie cu povara raportului ei” și „când va avea loc judecata și se vor deschide cărțile, se va găsi înscrisă o istorie cu care mulți dintre cei care au fost la acea adunare nu vor fi doritori să se confrunte”.[81]
Oare a fost răzvrătirea de la Minneapolis într-adevăr atât de rea? Au fost Duhul Sfânt și puterea ploii târzii cu adevărat îndepărtate? A fost solia prezentată acolo cu adevărat respinsă de cei mai mulți? Oare nu au urmat mari redeșteptări după conferința de la Minneapolis? Ne vom ocupa de aceste întrebări în capitolele care urmează.
[1]. R. T. Nash, „An Eyewitness Account”, 25 iunie 1955; în Manuscripts and Memories, pp. 352-353 și Paul Penno, Calvary at Sinai, p. 108.
[2]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 23 octombrie 1888, p. 57; în Manuscripts and Memories, p. 424. Kilgore, Smith și Morrison au făcut aceste declarații în timp ce Ellen White stătea pe platformă, în fața tuturor. Ei au simțit că era mai important ca G. I. Butler să fie cu ei, decât era să audă cuvintele profetului. (R.T . Nash, op. cit., p. 354 și Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 221).
[3]. A. T. Jones to C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 328.
[4]. R. T. Nash, op. cit., pp. 353-354. Nash enumeră șaisprezece texte citite alternativ, după cum urmează: Waggoner a citit Ieremia 23:5-7; Jones a citit Efeseni 2:4-8; Waggoner, Galateni 2:16-21; Jones, Romani 11:1-33; Waggoner, Romani 1:14-17; Jones, Romani 2:12-29; Waggoner, Galateni 3, întregul capitol; Jones, Romani 3, întregul capitol; Waggoner, Galateni 5:16; Jones, Romani 9:7-33; Waggoner, Galateni 2, întregul capitol; Jones, Romani 4:1-11; Waggoner, Romani 5, întregul capitol; Jones, Romani 1:15-17; Waggoner, Romani 8:14-39; Jones, 1 Ioan 5:1-4.
[5]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, și Manuscrisul 21, noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 225, 229, 223 și p. 181.
[6]. Ellen G. White, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, pp. 277-279.
[7]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 309-311.
[8]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1565.
[9]. Ellen G. White, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, pp. 277-279.
[10]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 297-299.
[11]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 312.
[12]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 218.
[13]. Ellen G. White „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 316, 323.
[14]. Ellen G. White către F. E. Belden și soția, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie 1892; în Materialele 1888, p. 1068, 1067.
[15]. Ellen G. Whit, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, p. 279.
[16]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 309, 315-316.
[17]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, și Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 224, 297.
[18]. Ellen G. White către F. E. Belden și soția, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie 1889; în Materialele 1888, p. 1068.
[19]. Ellen G. White, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, p. 277.
[20]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 312, sublinierile adăugate.
[21]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, „Cuvântare de dimineață”; în Materialele 1888, p. 151, sublinierile adăugate.
[22]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 309, sublinierile adăugate.
[23]. Ellen G. White către Frank & Hattie Belden, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie 1892; în Materialele 1888, pp. 1068-1069, sublinierile adăugate. Asemănarea făcută de Ellen White între răzvrătirea lui Core, Datan și Abiram și frații de seamă de la Minneapolis a fost dificil de suportat pentru ei. Ei ar fi putut fi înclinați să vadă cum li se aplica altora sfatul, dar nu lor înșiși. Unul dintre cele mai dificile lucruri cu care s-au confruntat la conferință a fost percepția că Ellen White se schimbase și că mărturiile nu mai erau de încredere. Cu câțiva ani înainte, William L. Raymond, un tânăr pastor care lucra în nord-vest, a prezentat învățături doctrinare care nu erau în acord cu cele susținute de majoritatea credincioșilor. Când conducătorii bisericii nu au fost dispuși să accepte imediat învățăturile lui, el a început să-i trateze cu lipsă de respect, arătând dispreț față de autoritatea bisericii, începând cu conducerea administrativă a conferinței locale și până la nivelul fraților de la Conferința Generală. Atât de mulți membri ai bisericii i s-au alăturat, încât președinții de conferință din două câmpuri s-au simțit disprețuiți, ignorați și fără putere. Această situație a luat amploare în vara anului 1884, când Ellen White a participat la adunările de tabără din nord-vest. Ea nu numai că a participat la consiliul fraților din conducere și a examinat învățăturile lui Raymond, dar a și scris o mărturie care trata în mod specific situația lui. Raymond „nu era corect în toate punctele de doctrină” totuși Ellen White a declarat: „El își susține cu încăpățânare pozițiile greșite”, inima lui fiind „întinată de înverșunare, mânie, invidie, gelozie și bănuială rea”. Lucrarea lui de a-i determina pe oameni să pună sub semnul întrebării și să-i respingă pe „conducătorii acestei lucrări” și „mărturiile pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său” era „exact similară aceleia a lui Core, Datan și Abiram”. Era similară cu „lucrarea geloziei și bănuielii rele pe care [Satana] a început-o în cer” și „o lucrare similară” cu aceea a iudeilor care „acționau mereu asemenea unor spioni pe urmele lui Isus”. În ceea ce părea a fi argumentul principal din mărturia ei, Ellen White l-a condamnat pe Raymond pentru că „nu se conformase regulii Bibliei și nu se sfătuise cu frații din conducere […]. Dumnezeu nu a trecut cu vederea pe poporul Său, alegând câte un om izolat aici și un altul acolo, ca fiind singurii vrednici să li se încredințeze adevărul Său. El nu-i dă unui singur om o nouă lumină, contrară cu credința stabilită a bisericii […]. Singura cale de a fi în siguranță este aceea de a nu primi nicio doctrină nouă, nicio interpretare nouă a Scripturii, fără a o supune mai întâi cercetării fraților cu experiență […]. Dacă ei nu văd nicio lumină în ea, să ne supunem judecății lor; pentru că, «în sfatul celor mulți se află siguranța»”. Satana va fi „mai hotărât și mai determinat în eforturile lui de a-i răsturna. Se vor ridica bărbați și femei, pretinzând că au o lumină nouă sau vreo descoperire nouă, care tinde să tulbure încrederea în vechile pietre de hotar” (Mărturii, vol. 5, pp. 289-295. Vezi, de asemenea, Arthur L. White, The Lonely Years, pp. 250-259). Când Jones și Waggoner au intrat în scenă, doar la câțiva ani mai târziu, și au prezentat idei care erau percepute ca fiind împotriva doctrinelor stabilite, Butler și Smith s-au simțit încrezători, cerând să fie supuse „fraților cu experiență”. Dar când Ellen White a stat în apărarea lui Jones și Waggoner și a comparat lucrarea fraților din conducere cu același spirit răzvrătit pe care îl condamnase cu privire la lucrarea lui William Raymond, era ceva mai mult decât puteau ei să suporte. Ei simțeau că propriile concepții erau infailibile (vezi capitolul 4, nota de subsol 51). Contextul sfatului dat de Ellen White lui Raymond este foarte important. El a fost dat în 1884 și nu a fost aplicat lui Jones și Waggoner când a fost publicată cartea Mărturii, vol. 5, în anul 1889. Butler și Smith au considerat că li se aplica lui Jones și Waggoner, dar ei au primit mustrarea lui Dumnezeu, nereușind să vadă celălalt sfat care echilibra lucrurile: „Unii l-au acuzat [pe Luther] de faptul că acționa pripit și din impuls. Alții l-au acuzat de încumetare, declarând că el nu era condus de Dumnezeu, ci acționa motivat de mândrie și obrăznicie. «Cine nu știe – a răspuns el – că un om rareori poate să promoveze o nouă idee, fără a da o oarecare aparență de mândrie și fără a fi acuzat că stârnește certuri? De ce au fost omorâți Hristos și toți ceilalți martiri? – pentru că ei au apărut a fi niște disprețuitori mândri ai înțelepciunii timpului în care au trăit și pentru că au adus în atenție adevăruri noi, fără a fi consultat mai întâi scrierile vechilor opinii»” (Tragedia veacurilor, p. 130, ed. 1888).
[24]. Ellen G. White, Manuscrisul 13 1889; în Materialele 1888 p. 517, sublinierile adăugate.
[25]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „Către frații adunați la Conferința Generală – Chemarea la un studiu mai profund al Cuvântului”; în Materialele 1888, p. 174, sublinierile adăugate.
[26]. Ellen G. White, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, p. 278, sublinierile adăugate.
[27]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 309, sublinierile adăugate.
[28]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „Către frații adunați la Conferința Generală – Chemarea la un studiu mai profund al Cuvântului”; în Materialele 1888, p. 172, sublinierile adăugate.
[29]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 309, sublinierile adăugate.
[30]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experiența care a urmat Conferinței de la Minneapolis”; în Materialele 1888, p. 353, sublinierile adăugate.
[31]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, 1889; în Materialele 1888, p. 517, sublinierile adăugate.
[32]. Ellen G. White către fratele Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 296, sublinierile adăugate.
[33]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experiența care a urmat Conferinței de la Minneapolis”; în Materialele 1888, pp. 356-357, sublinierile adăugate. Ellen White se întreba dacă va mai fi „încă o ieșire” asemenea celei din 1844. În conformitate cu Ellen G. White Estate, aceasta pare a fi „singura declarație cunoscută” ca fiind scrisă de ea (Ellen G. White, Last Day Events [Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1992], p. 48, par. 3). Deși nu știm cât de larg a fost răspândit acest manuscris, știm că cel puțin o altă persoană care a fost prezentă la Minneapolis și-a amintit de îngrijorarea lui Ellen White. La aproximativ 43 de ani după aceea, F. H. Westphal și-a amintit că Ellen White „aproape își pierduse încrederea în oameni, iar Domnul părea a fi pe punctul de a lua din mâinile poporului nostru binecuvântarea, misiunea de a duce solia [neprihănirii prin credință] în lume și de a-i chema pe alții pentru a face lucrarea. Eu nu știu dacă ea a făcut referire numai la conducători, sau la întregul popor”. Totuși, după aceea, „Ellen White a plâns cu inima frântă, cerând să nu facă acest lucru, iar Domnul i-a descoperit că nu se va îngădui ca lucrarea aceasta să se prăbușească în moarte și necredință, că El va veghea asupra ei și că mișcarea noastră va continua până la sfârșit, precum și că aceia care vor rămâne de partea ei vor fi pe un teren sigur”. (F. H. Westphal către William C. White, 29 iunie 1932; Ellen G. White, Document File 189, Ellen G. White Estate, Silver Spring MD. și L. E. Froom către William C. White, 29 aprilie 1932; în Manuscripts and Memories, p. 343). Din nefericire, răspunsul dat cu privire la acuratețea răspunsului lui Westphal a fost unul de dezaprobare: „Eu cred că memoria fratelui Westphal […] nu este corectă […].. Memoria mea nu reține nicio declarație cu privire la ideea că Domnul Se va adresa altui popor. Eu cred că aceasta este o presupunere și nu aș îndrăzni să o folosesc. Vă sfătuiesc să nu o folosiți […]. Eu cred că ar trebui să fim foarte precauți când facem afirmații din memorie cu privire la ce a spus Ellen White” (William C. White către L. E. Froom, 11 mai 1932; în Manuscripts and Memories, pp. 344, 345).
[34]. Ellen G. White „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 311.
[35]. Ellen G White „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, p. 277, sublinierile adăugate.
[36]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 225.
[37]. Ellen G White, Manuscrisul 37, f.d. 1890, „Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu”; în Materialele 1888, p. 829.
[38]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, „Cuvântare de dimineață”; în Materialele 1888, pp. 151-153.
[39]. La adunările de la Minneapolis, J. H. Morrison i-a spus lui J. S. Washburn că Jones și Waggoner o influențaseră pe Ellen White, în timp ce călătoriseră împreună cu trenul la venirea din California. Răspunsul inițial al lui Washburn a fost: „Dacă va fi convinsă de oameni să-i urmeze, ea nu este profet. Noi nu avem cu adevărat un profet!” („Interview with J. S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p. 1). Acesta este doar un efect pe care cuvintele lui Morrison le-au avut asupra altora.
[40]. Ellen G. White, Sketches From the Life of Paul, (Oakland, Cal.: Pacific Press Pub. Assn., 1883), pp. 192-193, 188. Vezi William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 24 octombrie 1888, p. 63; în Manuscripts and Memories, p. 425.
[41]. Ellen G White, Sketches From the Life of Paul, p. 68 și Manuscripts and Memories, p. 426.
[42]. „Interview with J. S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p. 1.
[43]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 221, sublinierile adăugate.
[44]. „Interview with J. S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie, 1950”, p. 1.
[45]. Vezi „Diary of R. Dewitt Hottel”, 25 octombrie până în 4 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 508-512. Cel puțin încă o cuvântare a lui Ellen White a fost raportată. Vezi nota de subsol 50.
[46]. Uriah Smith, Publishing Association, General Conference Daily Bulletin, 26 octombrie 1888; Manuscripts and Memories, p. 382, sublinierile adăugate. La data aceea, The Daily Bulletin era publicat ca supliment al Review („Review and Herald Extras […] de către Conferința Generală la locul sesiunii”). În acel timp, editor era Uriah Smith (Seventh-day Adventist Encyclopedia, vol. 10 [Hagerstown, MD.: Review and Herald Pub. Assn., 1976], p. 498).
[47]. L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 250.
[48]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 16 martie 1890; în Materialele 1888, p. 641.
[49]. Morrison „studiase cărțile necredincioșilor […] pentru a-i întâmpina pe oponenți cu argumente” (Materialele 1888, p. 601). Ellen White a fost avertizată că el va aduce „disensiuni și certuri” și, dacă nu va birui acea atitudine, „va ajunge o epavă a credinței, așa cum a ajuns Canright” (p. 168). Cu câteva zile înainte, Ellen White a declarat că văzuse „un înger al lui Dumnezeu întrebând despre acești oameni care se educaseră pentru a intra în controverse” (p. 141).
G. B. Starr vorbește ani mai târziu despre acest eveniment. El a fost împreună cu J. H. Morrison și alți doi pastori în „cortul de la Oskaloosa, Iowa”. Un străin „a intrat pe ușa cortului”, unul „dintre cei mai arătoși oameni” pe care îi văzuse vreodată. Era înalt de „1,80 m” și avea „o expresie plină de bunătate”. El a mers direct la Morrison și a întrebat despre adunările de corturi și despre ce credeau adventiștii de ziua a șaptea. „La început, Morrison a răspuns la întrebări cu un spirit binevoitor, dar curând a luat o atitudine de controversă […]. După aproape o oră de conversație de acest fel, străinul s-a ridicat cu toată demnitatea și, adresându-se lui Morrison, a zis: «Tu nu ești un slujitor al lui Isus Hristos, ci un certăreț, domnule.» În loc de a-și da seama că fusese mustrat pe bună dreptate, Morrison a dat din cap și a râs, spunând: «Oh, nu poți să combați argumentul.»” Străinul nu a făcut nicio referire la comentariul lui Morrison, ci a repetat. Acest lucru s-a întâmplat de două ori. Când G. B. Starr i-a spus lui Ellen White despre acest eveniment, ea a răspuns: „De ce, frate Starr, acela a fost un înger al lui Dumnezeu […]. De ce i-am adresat acel mesaj fratelui la conferința de la Minneapolis și i-am spus că Domnul trimisese un înger spre a-l mustra pentru modul lui combativ de a lucra” (G. B. Starr, „Fifty Years With One of God’s Seers”, manuscris nepublicat, pp. 101-103; în Document File 496, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD). Acest fapt ar putea să explice de ce Ellen White s-a ridicat și a plecat când a vorbit Morrison. De asemenea, explică elementul căruia i se împotriveau Jones și Waggoner.
[50]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 163, 166-167, 169-170. Această cuvântare a lui Ellen White, prezentată cândva între joi, 1 noiembrie, și Sabat, 3 noiembrie, reprezintă ultima ei cuvântare raportată la conferință.
[51]. Ibid., pp. 171-175.
[52]. Ibid., p. 163-165, sublinierile adăugate.
[53]. Ellen G. White către E. J. Waggoner și A. T. Jones, Scrisoarea 37, 18 februarie 1887; în Materialele 1888, p. 21, 23. Vezi, de asemenea, Ellen G. White către G. I. Butler și Uriah Smith, Scrisoarea 13, 5 aprilie 1887; în Materialele 1888, p. 32.
[54]. Ibid., pp. 32, 33.
[55]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 88, 93.
[56]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 152, 153.
[57]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, în Materialele 1888, p. 221, sublinierile adăugate.
[58]. Ellen G. White către W. H. Healey, Scrisoarea 7, 9 decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 186, 189, sublinierile adăugate.
[59]. Ellen G. White către J. H. Morrison, Scrisoarea 49, 4 aprilie 1889; în Materialele 1888, p. 275.
[60]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890 și Manuscrisul 55, f.d., 1890 și Ellen G. White către C. P. Bollman, Scrisoarea 179, 19 noiembrie 1902; în Materialele 1888, pp. 604, 841, 1796.
[61]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 631.
[62]. Ellen G. White, Manuscrisul 55, f.d. 1890, „Pericolul de a ne încrede în înțelepciunea oamenilor”; în Materialele 1888, p. 841.
[63]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; în Materialele 1888, p. 1575.
[64]. Adesea sunt citate fragmente de propoziție luate din cuvântarea lui Ellen White și sunt folosite asemenea unor cecuri în alb pentru a discredita ce au prezentat Jones și Waggoner la Minneapolis (și în anii care au urmat) și pentru a submina susținerea substanțială pe care au primit-o din partea lui Ellen White. A. V. Olson a încercat o abordare echilibrată, când a declarat: „Se poate vedea că Ellen White nu a aprobat unele detalii din studiile lui Waggoner, dar ea a fost de acord și a susținut accentul pus de el pe marea temă a neprihănirii prin credință, așa cum a prezentat-o la conferință” (Through Crisis to Victory, [1966], p. 55). Totuși, alții au folosit aceste declarații pentru a-i discredita pe Jones și Waggoner și pentru a-și promova propriile concepții evanghelice. Desmond Ford pretinde: „Waggoner și Jones au înțeles clar natura de «dar» a neprihănirii, dar în unele domenii au greșit din punct de vedere doctrinar, așa cum arată cu claritate următoarele declarații ale lui E. G. White. E. White nu a susținut niciodată toate pozițiile lui Waggoner și Jones. (Vezi Crisis and Victory [sic], A. W. Olsen, p. 294)”, („The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith”, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith [Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, 1976], p. 40). George Knight, de asemenea, face referire la părți limitate din cuvântarea lui Ellen White, în încercare de a-și susține ideile: „Măsura în care ea i-a susținut pe Jones și Waggoner constituie o problemă importantă. Unii interpreți au tratat acest lucru ca pe un fel de cec în alb în materie de doctrină. Aceasta este o poziție periculoasă, deoarece preocuparea principală a lui Ellen White în legătură cu 1888 a fost legată mai degrabă de creștinismul experimental, decât de doctrină. Ea a înclinat să nu fie de acord cu ei asupra aspectelor doctrinare – chiar și în timpul conferinței de la Minneapolis. Ea a spus deschis delegaților adunați în 1 noiembrie 1888: «Eu nu sunt de acord cu unele dintre interpretările Scripturii făcute de doctorul Waggoner.» Totuși, ea a continuat să susțină lucrarea lui, fără a menționa unde a considerat că el greșea […]. În ciuda acestor delimitări, oamenii au început să trateze declarațiile lui Jones și Waggoner ca și cum ar fi avut autoritate divină” (From 1888 to Apostasy, [1987] p. 72). Roy Adams repetă aceste declarații: „Mai mult, noi avem dovezi explicite că Ellen White nu a acordat o susținere fără echivoc soliilor prezentate de Jones și Waggoner. Ea le-a spus deschis delegaților adunați la 1 noiembrie 1888, următoarele: «Eu nu consider a fi corecte unele interpretări ale Scripturii prezentate de doctorul Waggoner»” (From 1888 to Apostasy, p. 72)” (The Nature of Christ, [1994], p. 32); [cartea lui Adams, în care sunt prezentate aceste distorsionări, a fost publicată de editura Viață și Sănătate sub titlul Natura Domnului Hristos (n.ed)]. Cel puțin de 14 ori pe parcursul cărții A User-Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight caută să-i determine pe cititori să pună sub semnul întrebării mesajul lui Jones și Waggoner, indicând „dezaprobările” lui Ellen White. Ni se spune că Ellen White „a afirmat de repetate ori că ea nu a fost de acord cu toate învățăturile lor”; că „ea nu a aprobat niciodată tot ce era în scrierile lor […] cu nimic mai mult decât a aprobat lucrările lui […] Luther, Miller și Smith”. Ellen White „nu a acceptat nici chiar tot ce prezentau ei la Minneapolis”. Ea „nu a fost de acord nici chiar cu toate interpretările lor teologice și doctrinare cu privire la subiectul discutat în adunările de la 1888” (pp. 69, 72, 166, 141; vezi, de asemenea, pp. 55, 73, 76, 79, 163, 165, 179, 180). Totuși, pe baza acelorași declarații izolate ale lui Ellen White, așa cum sunt menționate mai sus, Knight sugerează că „Ellen White nu a indicat niciodată punctele în care era în dezacord cu Waggoner” (ibid., p. 74). Acest fapt înseamnă că nu putem face altceva decât să bănuim care au fost acele puncte. Adesea, aceia care insistă să promoveze o concepție evanghelică reformatoare [evanghelia Reformei (n.ed.)], aplică acest fapt la subiecte cum ar fi păcatul originar, natura lui Hristos, rolul pe care sfințirea îl joacă în neprihănirea prin credință și desăvârșirea din timpul sfârșitului. Însă noi trebuie să citim tot ce a zis Ellen White, cum ar fi și declarația ei făcută cu atâta emfază: „Când fratele Waggoner a adus aceste idei la Minneapolis, a fost prima învățătură clară cu privire la acest subiect pe care am auzit-o vreodată rostită de buze omenești […]. Ei nu pot să o înțeleagă, deoarece nu le-a fost prezentată niciodată, așa cum mi-a fost prezentată mie. Iar când un altul [Waggoner] a prezentat-o, fiecare fibră a inimii mele a zis: Amin” (Materialele 1888, p. 349). Probabil că ar trebui să o lăsăm pe Ellen White să răspundă la propria întrebare: „I-a chemat Dumnezeu pe acești oameni să proclame adevărul? Eu spun, Da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce un adevăr pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva care să ni-l aducă” (ibid., p. 608). R. T. Nash, care a fost prezent la conferința din 1888, prezintă un raport care contrazice cu putere evaluările făcute de Knight cu privire la declarațiile lui Ellen White în legătură cu învățătura lui Jones și Waggoner. Nash, declară pur și simplu: „Din atitudinea și cuvintele lui E. G. White la data aceea, era clar că ea a stat sută la sută alături de Jones și Waggoner în solia pe care au prezentat-o ei la adunarea Conferinței Generale” („An Eyewitness Report”, p. 6, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, Manuscripts and Memories, p. 355). Noi nu ar trebui să negăm faptul că atât Jones, cât și Waggoner erau oameni supuși greșelii și că au fost „doborâți de ispite”, ani mai târziu. Totuși, dorim să accentuăm importanța citirii declarațiilor făcute de Ellen White la Conferința Generală din 1888 în contextul lor corespunzător.
[65]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 163.
[66]. Ibid., pp. 164-165, sublinierile adăugate. Ellen White a confirmat două puncte cheie ale lui E. J. Waggoner la Minneapolis, deși ea nu le-a întemeiat pe Galateni: primul punct – cele zece porunci sunt un jug al robiei pentru cei „care calcă legea”; al doilea punct – „în lege nu este nicio putere de a mântui sau a ierta pe cel păcătos […]. Ea îl aduce pe păcătosul pocăit la Hristos” (Manuscrisul 17, 21 octombrie 1888, predică; în Materialele 1888, p. 130).
[67]. William C. White către Mary White, 27 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 120, citat ad literam. După ce citează cele două declarații izolate din predica rostită de Ellen White în noiembrie, pe care le-am menționat mai sus, George Knight citează din această scrisoare a lui William C. White, în încercarea de a dovedi faptul că Ellen White nu a fost de acord cu multe din învățăturile lui Jones și Waggoner. Totuși, Knight, citând greșit scrisoarea lui William C. White, declară: „William C. White confirmă poziția mamei sale. El i-a scris de la Minneapolis soției lui, spunând că «o mare parte din ce prezintă doctorul W. este în acord cu» ceea ce mama «văzuse în viziune». Acest fapt i-a determinat pe unii să tragă concluzia că «ea susține toate concepțiile lui și că nicio parte din învățătura lui nu este în dezacord cu mama și cu Mărturiile ei […]. Eu pot să dovedesc că toate aceste lucruri sunt false».” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 74). Knight îi determină pe cititori să creadă că William C. White îi spunea lui Mary că unii credeau că mama lui susținea toate concepțiile lui Jones și Waggoner, dar el putea să „dovedească faptul că toate aceste lucruri sunt false”. Totuși, cei care au spus că ideile lui Waggoner erau în dezacord cu Mărturiile lui Ellen White, au fost tocmai cei care aveau „spiritul fariseismului”, nu William C. White. Frații au fost cei care spuneau că William C. White o influențase pe mama lui să accepte ce spunea Waggoner și acestea sunt lucrurile despre care William C. White a spus: „Pot să dovedesc că sunt false.” Ce licență poetică [lat. licentia poetica – permite abaterea ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară (n.ed.)] permite folosirea greșită, citarea greșită și interpretarea greșită a dovezilor istorice, în scopul de a încerca să se dovedească faptul că cea mai prețioasă solie trimisă prin Jones și Waggoner nu poate fi demnă de încredere în zilele noastre? Ar trebui să fim atenți, pentru a nu fi părtași ai aceluiași spirit de fariseism care a încercat „să doboare și să condamne tot” ce au spus Jones și Waggoner cu 120 de ani în urmă. După ce a scos din context declarațiile lui Ellen White din predica rostită în noiembrie 1888 și după ce citează greșit scrisoarea lui William C. White către Mary White, Knight enumeră imediat, „ca exemplu”, șapte elemente de dezacord între înțelegerea lui Ellen White și aceea a lui Jones și Waggoner (ibid., pp. 74-77). Totuși, oare a folosit Knight aceeași licență poetică atunci când a scris despre aceste elemente de dezacord? În paginile următoare, vom privi mai îndeaproape fiecare dintre aceste șapte elemente de dezacord.
[68]. Ellen G. White, „Open the Heart to Light”, „Cuvântare de dimineață”, 6 februarie 1890, Review and Herald, 25 martie 1890 și Manuscrisul 56, 7 februarie 1890, „Lessons From the Vine”; în Materialele 1888, pp. 547, 565.
[69]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 163.
[70]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 182.
[71]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 179, 177.
[72]. Ellen G. White către R. A. Underwood, Scrisoarea 3, 26 ianuarie 1889; în Materialele 1888, p. 255.
[73]. Ellen G. White „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 314, 368, 323.
[74]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 72.
[75]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 208.
[76]. Ellen G. White, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 320.
[77]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, p. 360.
[78]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1565. Contextul specific al acestei scrisori este referirea la adunările ținute în 1894, dar sfatul se aplică și adunărilor de la Minneapolis.
[79]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 296. Aceasta pare a fi prima ocazie în care Ellen White a citat Zaharia 13:6. Capitolele 12 și 13 din Zaharia se referă la timpul când pentru poporul lui Dumnezeu se va deschide „un izvor” al curățirii și iertării (13:1). În cele din urmă, va fi pusă întrebarea: „Ce sunt aceste răni pe mâinile tale?” Iar răspunsul vine: „Cele pe care le-am primit în casa celor ce Mă iubeau” (13:6). Rezultatul acestui fapt atrage atenția poporului lui Dumnezeu (conducătorilor și laicilor deopotrivă) spre Acela pe care L-au străpuns, iar apoi are loc o întristare și o pocăință adevărată. După aceea, la fel cum a fost în Ziua Cincizecimii, se va împlini profeția: „Cel ce este slab […] va fi ca David; iar casa lui David […] ca îngerul Domnului’ (Zaharia 12:8)” (Ellen G. White, Acts of the Apostles [Istoria faptelor apostolilor], p. 48).
[80]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p. 165.
[81]. Ellen G White, „Către frații din lucrare”, Scrisoarea 67, 17 septembrie 1890; în Materialele 1888, p. 706.