Conferința de la 1888 a început miercuri, 17 octombrie, la ora 9:30 a.m. Controversa care a umbrit institutul pastoral a făcut prea puțin pentru a stabili un ton bun în vederea Conferinței Generale. Din nefericire, acesta a fost doar începutul. [106]
Când Jones și Waggoner au sosit la biserică în acea zi de deschidere, atenția lor a fost atrasă de o mare tablă neagră așezată în față, pe care erau scrise două propuneri diferite. Una era: „Hotărât – Legea din Galateni este legea ceremonială” – având atașat numele lui J. H. Morrison. A doua era: „Hotărât – Legea din Galateni este legea morală” – cu un spațiu liber pregătit pentru ca E. J. Waggoner să semneze. Waggoner a refuzat să semneze, spunând că el nu venise pentru dezbateri contradictorii. Mai mult, punctul lui era că noi nu primim neprihănirea prin lege, ci prin credință – indiferent dacă aceasta era legea morală ori cea ceremonială.[1] Cu numai două zile înainte, Waggoner își începuse seria de cel puțin nouă prezentări cu privire la relația dintre lege și neprihănirea lui Hristos, iar pentru el subiectul era mult mai vast decât acela al legii din Galateni. Numai după ce urma să expună toate cele șase prezentări în legătură cu neprihănirea prin credință, va aborda mai specific subiectul din Galateni și, chiar și atunci, îl va discuta în contextul neprihănirii prin credință.[2]
Urma să fie evident că acea controversă din 1888 avea în vedere mai mult decât legea din Galateni. Deși subiectul central era neprihănirea prin credință și relația acesteia cu alte adevăruri ale Bibliei, exista o legătură strânsă cu multe alte subiecte, inclusiv libertatea religioasă, organizarea bisericii, educația, publicațiile și lucrarea misionară medicală. În paginile care urmează, vom cerceta unele dintre învățăturile lui Jones și Waggoner într-o modalitate mai detaliată, dar înainte de a continua, ar fi bine să rezumăm „solia de la 1888”.
Mai întâi, trebuie să ne dăm seama că „solia” pe care Domnul a trimis-o prin Jones și Waggoner nu s-a limitat la anul 1888 și la Conferința Generală de la Minneapolis. Dimpotrivă, așa cum vom vedea în capitolele următoare, acea solie a fost prezentată în timpul Conferinței Generale din 1888 într-o măsură mai extinsă și a fost proclamată mult timp în deceniul care a urmat. În al doilea rând, trebuie să ne dăm seama că, deși nu avem o transcriere exactă a celor prezentate de Jones și Waggoner la Minneapolis, suntem în stare să reconstruim o concepție corectă și precisă cu privire la ceea ce au prezentat ei înainte, în timpul și după Conferința Generală.[3]* [107]
Atât Jones, cât și Waggoner au fost autori prolifici, de cărți și articole pentru publicațiile bisericii. Din scrierile lor, știm ce au susținut ei înainte de conferință, inclusiv din lucrarea lui Waggoner, The Gospel in Galatians, scrisă în 1887, care le-a fost dată delegaților participanți la Conferința din 1888.
De asemenea, din scrierile lor, știm ce au susținut ei după conferință, inclusiv din lucrarea lui Waggoner, Christ and His Righteousness, publicată în 1890, care a fost bazată pe notițele de mână luate de Jessie F. Moser-Waggoner în timpul prezentărilor lui E. J. Waggoner la Conferința Generală din 1888.[4]*
De asemenea, avem disponibile mai mult de 1800 pagini ale corespondenței lui Ellen White, manuscrisele și predicile ei cu privire la episodul Minneapolis, așa cum se găsesc în cele patru volume ale lucrării The Ellen G. White 1888 Materials. La acestea se adaugă Manuscripts and Memories of Minneapolis; aproape 600 de pagini de scrisori scrise de diferiți participanți cu privire la adunările din 1888. În această colecție sunt incluse copii ale rapoartelor și revistelor bisericii, cum ar fi 1888 General Conference Daily Bulletin, jurnalul lui R. Dewitt Hottel și două caiete ale lui William C. White, care conțin notițele scrise în timpul adunărilor.[5]*
Când cercetăm ce au prezentat Jones și Waggoner, trebuie să ne aducem aminte în primul rând și în principal că ei au prezentat doctrinele biblice chiar din Biblie.[6] Ellen White a confirmat abordarea lor, declarând că „Biblia trebuie să fie standardul nostru pentru fiecare doctrină și predică”[7], deoarece „numai aceasta poate să ofere o cunoaștere corectă a voinței lui Dumnezeu”[8]. Mai mult, „Biblia și numai Biblia, pusă la inimă și binecuvântată de Duhul lui Dumnezeu, poate să îl îndrepte pe om și să-l păstreze drept”[9]. Ellen White și-a dat seama că Biblia nu era stagnantă, ci era o „carte progresivă”[10], din care „urmașilor lui Hristos aveau să li se descopere adevăruri glorioase”[11]. Aceste „adevăruri biblice, puse în legătură cu [108] marele plan de mântuire” urmau să „se descopere continuu, extinzându-se și dezvoltându-se”, pentru că Biblia era „divină, asemenea Autorului ei”.[12]*
Adevărurile biblice pe care le prezentau Jones și Waggoner erau în armonie cu pietrele de hotar adventiste distinctive. Ellen White a confirmat șapte pietre de hotar în contextul soliei de la 1888 ca fiind: „trecerea datei din 1844 […]; curățirea sanctuarului – care avea loc în cer și era într-o legătură decisivă cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ, [de asemenea] cu prima, a doua și a treia solie îngerească, fluturând steagul pe care era scris: «poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus» […]; lumina Sabatului poruncii a patra [și] non-imortalitatea celor răi”. Ellen White a sugerat că Jones și Waggoner dăduseră acestor pietre de hotar „un impuls nou”[13].
Ei le prezentau într-un context diferit – ca fiind „adevărul așa cum este el în Isus”[14]*. În mod deosebit, ei prezentau evanghelia – „îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos” – sau piatra de hotar a credinței lui Dumnezeu, în relație cu legea sau mână în mână cu piatra de hotar a poruncilor lui Dumnezeu. Ellen White a spus că aceasta era „solia îngerului al treilea”[15].
Adventiștii de ziua a șaptea propovăduiseră „poruncile lui Dumnezeu”, dar nu propovăduiseră „credința lui Isus” ca fiind de o importanță egală. Se vorbise despre acest lucru, dar nu era înțeles. El „fusese trecut cu vederea și tratat într-o modalitate neatentă și indiferentă”, și nu ocupase poziția proeminentă pe care o intenționase Dumnezeu.[16] Legea lui Dumnezeu este lipsită de putere fără „credința lui Isus”, deoarece acea credință „cuprinde mai mult decât se presupune în general”[17]. Prin urmare, adevăratul subiect discutat la Minneapolis se referea la planul de mântuire însuși.
Spre sfârșitul Conferinței Generale, Waggoner a scris că unul dintre subiectele principale care au fost discutate era „legea și evanghelia în diferitele lor relații, adunate sub titlul general al îndreptățirii prin credință”[18]. Ani mai târziu, Ellen White a scris ceea ce este probabil declarația cea mai cunoscută cu privire la mesajul din 1888. Aici găsim un rezumat demn de încredere al aspectelor mai specifice ale acestei solii prețioase:
„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul cel înălțat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. [109] Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.
Mântuitorul cel înălțat trebuie să fie prezentat […] stând pe scaunul de domnie și […] împărțind binecuvântările neprețuite ale legământului […]. Domnul Hristos mijlocește pentru biserică în curțile cerești […].
În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne aducem aminte fără încetare că există Cineva care poate să îndepărteze păcatul și să-l mântuiască pe cel păcătos […].
Dumnezeu a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul așa cum este el în Isus, o mărturie care este solia celui de-al treilea înger, într-o formulare distinctă și clară. […]
Această mărturie […] prezintă legea și evanghelia, unindu-le într-un întreg desăvârșit (vezi Romani 5 și 1 Ioan 3:9 până la încheierea capitolului.) […].
Aceasta este tocmai lucrarea pe care o plănuiește Domnul și anume ca solia pe care le-a dat-o slujitorilor Săi să lucreze în inima și în mintea fiecărui om. Viața bisericii lui Dumnezeu continuă prin aceea că membrii Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și pe semeni ca pe ei înșiși […].
Dacă neglijați această mare mântuire, păstrată înaintea ochilor voștri ani de zile, dacă disprețuiți oferta glorioasă a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și a sfințirii prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă, nu va mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfiorătoare a judecății și a mâniei arzătoare, care vor veni în mod sigur.”[19]
„Inima” acestui mesaj a fost „Mântuitorul cel înălțat”, atât în natura Sa divină, cât și umană. Acest mesaj L-a prezentat pe Hristos ca fiind un Mântuitor cu o „dragoste neschimbătoare”, care a luat inițiativa de a mântui întreaga „familie omenească”. „Jertfa Sa pentru păcatele întregii lumi” a fost adusă pentru fiecare ființă umană și, dacă nu este disprețuită și neglijată, va conduce la „îndreptățirea prin credința în Cel ce este Garantul nostru”. Aceia care au exercitat această credință sinceră vor „primi neprihănirea lui Hristos”, care este „manifestată prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu”. Ea va fi realizată prin „binecuvântările neprețuite ale [110] legământului; nu ale vechiului legământ, ci ale noului, în care legea este scrisă în inimă. Astfel, omenirea nu mai trebuia să continue a fi în robia păcatului, deoarece Hristos a condamnat păcatul în carne[20] și poate „să îndepărteze păcatul și să-l mântuiască pe cel păcătos”. Ca urmare, sfințirea nu este nimic altceva decât o experimentare continuă a îndreptățirii prin credință și este, cu claritate, o parte a neprihănirii prin credință.
Așadar, o nouă motivație ia locul fricii de pedeapsă și nădejdii de a primi o răsplată, deoarece „a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice și a-i iubi pe ceilalți ca pe tine însuți” constituie motivația cea mai înaltă. Pe scurt, acesta este „adevărul așa cum se află el în Isus și constituie solia îngerului al treilea”, unind ideea biblică a neprihănirii prin credință cu adevărul unic al curățirii sanctuarului din cer. Cel care păstrează mereu în minte această veste bună va constata că este mai ușor să fii mântuit, decât să fii pierdut.
Tocmai aceasta a fost solia care trebuia să fie „proclamată cu voce puternică” – marea strigare – „și care trebuia să fie însoțită de revărsarea Duhului Sfânt într-o mare măsură” – ploaia târzie.[21] Dar cum a fost primit mesajul acesta? Ne întoarcem acum la Conferința Generală din 1888.
Pe măsură ce prezentările lui Waggoner au continuat pe parcursul primei săptămâni a conferinței, prejudecata și împotrivirea nu au făcut decât să crească. Joi dimineață, în data de 18 octombrie, el a prezentat subiectul „neprihănirii prin credința în Hristos”. El a spus că „libertatea în Hristos era întotdeauna o eliberare de păcat și că despărțirea de Hristos în favoarea altor mijloace de îndreptățire a adus întotdeauna robie”. Atât el, cât și Ellen White le-au adresat fraților „bătrâni și tineri” apelul de „a-L căuta pe Dumnezeu, de a înlătura orice spirit de prejudecată și împotrivire și de a se strădui să ajungă la unitatea credinței”.[22]
Vineri, 19 octombrie, Waggoner a comparat cartea Romani cu cartea Galateni, cu scopul de a arăta că [111] „adevăratul punct al controversei [în zilele lui Pavel] a fost îndreptățirea prin credința în Hristos”. De asemenea, el a spus că „legământul și făgăduințele făcute lui Avraam, sunt legământul și făgăduințele făcute nouă”. Implicația sugera că aceeași controversă care a zguduit biserica în zilele lui Pavel se desfășura încă o dată.[23]* Butler a crezut că o accentuare exagerată a evangheliei amenința legea, în timp ce Waggoner credea că atât legea, cât și evanghelia erau amenințate de o abordare legalistă. Așa cum s-a exprimat unul dintre delegați: „Subiectul a fost neprihănirea prin credință versus neprihănirea prin fapte.” [24]
Uriah Smith a avut ocazia de a vorbi ulterior în acea zi și și-a expus propria opinie, spunând că „Romani nu face nicio referire la Galateni”. El, de asemenea, simțea că „în poziția lui Waggoner se afla un pericol”[25].
În Sabat, Ellen White le-a vorbit celor adunați despre progresul în viața creștină. Ea a menționat scuzele pe care oamenii le vor aduce pentru faptul că nu biruiesc păcatul în viață, dar că Hristos venise pentru a-i elibera pe oameni. Jertfa Sa era suficientă pentru a aduce biruința – „El intervine și îmi atribuie neprihănirea Sa în ascultarea Sa desăvârșită”. Ea a declarat că atunci când au avut loc adunări și adevărul fost prezentat și „a impresionat mintea oamenilor, Satana a prezentat dificultățile”. Ea a vorbit despre „starea de necredință” a iudeilor, când Hristos a fost pe pământ și în timpul lui Ilie. Cei din poporul lui Dumnezeu fuseseră așa de „împietriți”, încât nu voiau să se lase „impresionați de adevăr” și nici nu au fost „sensibili la influențele Duhului lui Dumnezeu”. Apoi, Ellen White a făcut aplicație la conducătorii din fața ei:
„Aici vreau să vă spun cât de îngrozitor este ca, atunci când Dumnezeu dă lumină, iar aceasta vă impresionează inima și spiritul, voi să faceți așa cum au făcut ei. Dacă adevărul nu este acceptat, Dumnezeu Își va retrage Duhul […].
Neamul omenesc este primit în Cel Preaiubit. Brațul Său omenesc lung cuprinde omenirea, în timp ce brațul Său divin se prinde de tronul Celui Infinit și deschide înaintea omului întregul cer. Porțile sunt larg deschise astăzi. Hristos Se află în sanctuarul ceresc și rugăciunile voastre se pot înălța la Tatăl. Domnul Hristos spune: Dacă Eu voi pleca, vă voi trimite Mângâietorul, iar când avem Duhul Sfânt, noi avem totul […].
Prin urmare, trebuie să intrăm împreună cu El în sanctuar, prin credință, și trebuie să începem lucrarea în sanctuarul sufletelor noastre. Trebuie să ne curățim de orice întinare.”[26] [112]
În timp ce vorbea, Ellen White a simțit că „Duhul Domnului se afla nu numai asupra ei, ci asupra poporului”. După adunare, mulți au mărturisit că a fost cea mai fericită zi din viața lor. Ea știa că „prezența Domnului Isus a fost în adunare” pentru a-i binecuvânta pe oameni și că această „descoperire specială a Duhului lui Dumnezeu a avut un scop precis, și anume de a înăbuși îndoielile, de a da înapoi valul de necredință care fusese lăsat să pătrundă în inimi și minți cu privire la sora White și lucrarea pe care Domnul i-o dăduse”.[27]* Oare urma ca „acest timp de înviorare” să schimbe direcția lucrurilor?
Duminică dimineață, Ellen White a prezentat un scurt devoțional. Subiectul ei a fost, „Un popor ales”. Ea a vorbit despre „înaltul standard” la care Dumnezeu îi chemase pe cei din poporul Său și despre faptul că singura cale prin care acesta putea fi atins era aceea de a-și abate privirile de la lume și de a le aținti asupra „lucrurilor cerești”. „Numai prin lumina care strălucește de la crucea de pe Golgota […] putem să înțelegem ceva din minunata temă a răscumpărării.” Vorbind despre lege și repetând ceea ce spusese Waggoner anterior în timpul sesiunii, Ellen White a indicat că legea morală ne îndruma la Hristos:
„Lucrarea noastră este aceea de a înălța laude către Acela care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Cum trebuie să facem lucrul acesta? Arătându-i lumii că noi suntem un popor care păzește poruncile, trăind în armonie cu legea lui Dumnezeu. Păstrând mereu în atenție bunătatea și dragostea Sa și supunând tot ce este în viața noastră față de cerințele Cuvântului Său. În felul acesta, noi vom fi reprezentanții lui Hristos, evidențiind în viața noastră o transcriere a caracterului Său.
«Totuși – cineva spune – eu am crezut că poruncile erau un jug al robiei». Numai cei care calcă legea constată că aceasta este un jug al robiei. Pentru cei ce păzesc legea, ea este viață, bucurie, pace și fericire. Legea este o oglindă în care putem privi și putem să discernem defectele caracterului nostru. Oare nu ar trebui să fim recunoscători pentru că Dumnezeu a prevăzut un mijloc prin care putem să descoperim neajunsurile noastre?
În lege nu se află nicio putere de a mântui sau de a-l ierta pe călcătorul ei. Prin urmare, ce face ea? Ea îl aduce pe păcătosul cel pocăit la Hristos. Apostolul Pavel declară: «Nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor: pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos» (Fapte 20:20-21). De ce a predicat el pocăința? Pentru că legea lui Dumnezeu fusese călcată. Cei care au călcat legea trebuie să [113] se pocăiască. De ce a predicat el credința în Hristos? Pentru că Hristos este Acela care i-a răscumpărat pe cei păcătoși de pedeapsa legii. Legea îndrumă spre remediul pentru păcat – pocăința față de Dumnezeu și credința în Hristos. Vă mirați că Satana vrea să scape de lege?”[28]*
În timpul adunării de după-amiază, care se ocupa de lucrarea de educație, a fost propusă o hotărâre al cărei scop era: „Să nu fie predat în școala noastră de la Battle Creek nimic care este contrar celor susținute în trecut sau aprobate de Comitetul Conferinței Generale.” Această propunere a fost făcută de frați pentru a încerca să-i oprească pe Jones și Waggoner să prezinte la Conferința Generală doctrinele pe care le prezentaseră în trecut, precum și să-i împiedice să prezinte idei noi în viitor.[29]* G. I. Butler a luat parte la acest act, deoarece răspândise zvonul că părinții câtorva studenți de la Colegiul Healdsburg urmau să-și trimită copiii în altă parte, atâta vreme cât concepțiile lui Jones și Waggoner erau predate acolo.[30] De asemenea, propunerea avea ca țintă să-l împiedice pe Jones să le prezinte concepțiile sale studenților de la Colegiul Battle Creek, unde se plănuise să înceapă să predea la începutul anului.[31]
Ellen White a fost prezentă la adunare și a cerut să fie recitită propunerea. Apoi, ea a întrebat dacă o astfel de hotărâre mai fusese propusă și votată vreodată înainte. Răspunsul a fost tăcerea. Ea a insistat asupra acestui punct, întrebându-l pe Uriah Smith, secretarul, dacă el știa despre vreo hotărâre de acest fel care să fi fost luată în considerare vreodată, în vreo adunare precedentă. Smith a părut nesigur. Apoi, Ellen White a scos în evidență „pericolul de a împiedica lucrarea Domnului”. Domnul îi descoperise că era greșit și periculos, iar ea îi avertiza pe frați „să se abțină să voteze”. William C. White considera această hotărâre ca fiind „o manie pentru ortodoxie”, așa că a luptat împotriva ei din greu, alături de mama lui, iar în cele din urmă „a distrus-o”[32]. Ulterior, descriind incidentul, Ellen White a spus foarte clar de ce fusese așa de periculos să se voteze într-un asemenea mod:
„Am declarat că eram o deținătoare de acțiuni și că nu puteam să îngădui ca hotărârea să fie supusă la vot, deoarece urma să vină o lumină specială pentru poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropiau de evenimentele finale ale istoriei acestui pământ. Un alt înger urma să vină din cer cu o solie, iar întregul pământ urma să fie luminat de slava lui. Nouă ne era imposibil să declarăm cu exactitate cum va veni această lumină suplimentară. Ea putea să vină într-o modalitate foarte neașteptată, pe o cale care nu se va potrivi cu ideile multora. Nu este deloc improbabil sau contrar căilor [114] și lucrărilor lui Dumnezeu, faptul ca El să-i trimită poporului Său lumina pe căi neașteptate. Oare ar fi corect ca toate căile să fie închise în școlile noastre, așa încât studenții să nu poată beneficia de lumina aceasta? Hotărârea aceasta nu era necesară.”[33]
Din nefericire, sfatul lui Ellen White nu a reușit să oprească succesiunea evenimentelor. Chiar și după ce ea declarase lucrurile „cu claritate”, R. A. Underwood „a insistat ca hotărârea să fie pusă în aplicare”[34]. Prin urmare, s-a întâmplat că, având cuvintele lui Ellen White încă răsunând în urechile lor, s-a luat un vot – un participant votând pentru hotărâre cu ambele mâini.[35]* Deși hotărârea nu a trecut la vot, acest eveniment a arătat cu claritate un lucru. Chiar în ciuda unei adunări de Sabat pline de Duhul Sfânt, care a avut loc cu numai o zi înainte, mulți dintre frați își pierduseră încrederea în Ellen White și în mărturiile ei: „Îndată ce au văzut că sora White nu a fost de acord cu toate ideile lor și cu propunerile și hotărârile ce urmau a fi votate […], dovada pe care o primiseră a avut pentru unii la fel de puțină greutate, cum au avut cuvintele lui Hristos în sinagoga din Nazaret.”[36]
În seara aceea, Ellen White și-a prezentat sfaturile într-o cuvântare publică. Ea a vorbit despre nevoia de a primi o „mană nouă din cer” și despre nevoia de „dragoste ca a lui Hristos”, care lipsea așa de mult la conferință. Ea a vorbit împotriva „glumelor și zeflemisirilor”, „a vorbirii de rău” și „batjocoririi” fraților lor. Folosind cuvintele din Apocalipsa 5, ea a vorbit încă o dată împotriva încercării anterioare de a vota hotărârea propusă – era timpul „când sulul este desfășurat înaintea lumii prin solii lui Dumnezeu”:
„A sosit timpul când sulul este desfășurat înaintea lumii prin solii lui Dumnezeu. Nu ar trebui ca profesorilor din școlile noastre să li se pună vreodată restricții, spunându-li-se că trebuie să predea numai ce fusese predat până atunci. Înlăturați astfel de restricții. Dumnezeu este Cel care trebuie să dea poporului Său solia pe care acesta s-o vestească […]. Evanghelia trebuie să fie împlinită în conformitate cu soliile pe care le trimite Dumnezeu. Este posibil ca lucrul pe care Dumnezeu îl dă slujitorilor Săi astăzi să nu fi fost adevărul prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar este solia lui Dumnezeu pentru timpul acesta […].
Dumnezeu le descoperă oamenilor mărgăritare prețioase de adevăr rânduit în mod divin, potrivit pentru timpul nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri din mijlocul ideilor false și le-a așezat în cadrul lor corespunzător […].”[37]*
„Cei care nu au înfipt cazmaua adânc și tot mai adânc în mina adevărului nu vor vedea nicio frumusețe în lucrurile prețioase prezentate la această conferință. Odată ce oamenii își exercită voința într-o împotrivire încăpățânată față de lumina dată, [115] le va fi dificil să cedeze, chiar și sub dovada convingătoare care a fost prezentată la această conferință […]. Isus Hristos a fost în fiecare dormitor în care ați fost găzduiți. Câte rugăciuni s-au înălțat din aceste încăperi? […]
Am face bine să ne amintim că Hristos este Lumina lumii și că raze noi de lumină sunt reflectate continuu, venind de la Izvorul luminii […].
A fost un timp când Israel nu a putut să-i biruiască pe vrăjmașii lui. Motivul a fost păcatul lui Acan. Dumnezeu a declarat: «Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciți ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru». Dumnezeu este același astăzi. Dacă aceia care pretind a crede adevărul nutresc păcate care întinează, neplăcerea lui Dumnezeu se află asupra bisericii, iar El nu Se va schimba, până când membrii nu vor face tot ce le stă în putere pentru a-și arăta ura față de păcat și hotărârea de a-l scoate din biserică. Dumnezeu este nemulțumit de aceia care numesc răul bine și binele rău. Dacă gelozia, bănuiala rea și vorbirea de rău sunt lăsate în biserică, acea biserică este sub mânia lui Dumnezeu. Ea va fi nesănătoasă spiritual, până când nu va fi curățită de aceste păcate, deoarece până atunci Dumnezeu nu poate să-Și dea pe față puterea pentru a întări și înălța pe poporul Său și pentru a-i da biruință […].
Oh, cât de mult avem cu toții nevoie de botezul cu Duhul Sfânt.”[38]
Deși Ellen White nu a fost pe deplin conștientă de dimensiunile la care ajunsese această vorbire de rău, totuși ea văzuse deja suficient pentru a vorbi împotriva ei. Waggoner fusese întrerupt considerabil în timpul prezentărilor lui. Deși Waggoner era scund, el a putut fi auzit cu claritate. Totuși, cineva a strigat zeflemitor: „Nu putem să te vedem.” Din partea unora s-a manifestat „o împotrivire” marcantă, iar câțiva chiar „își întorceau capetele în altă direcție, când îl vedeau pe Waggoner apropiindu-se”. Toate acestea au avut scopul de a-i răni pe Jones și Waggoner, și au reușit.[39]
G. I. Butler trimisese mesaje „prin telegraf, de la Battle Creek”, spunându-le fraților să stea de partea pietrelor de hotar și îndemnându-i „să aducă poporul la o decizie” cu privire la punctele controversate aflate în discuție.[40] Când Ellen White a văzut spiritul manifestat împotriva lui Jones și Waggoner, care „părea a fi contagios”, inima ei a fost profund îndurerată. Ea și William C. White au încercat „cât se poate de stăruitor” să-i facă pe „frații din lucrarea pastorală” să se adune într-o încăpere liberă pentru a se ruga împreună, dar nu au reușit „decât de două sau trei ori”. Așa cum Ellen White urma să descopere curând, dincolo de cortină se petreceau chiar și mai multe lucruri.[41]* [116]
În cele din urmă, luni dimineață devreme, Ellen White a scris despre întreaga situație, așa încât cuvintele ei „să nu fie citate greșit” și a prezentat mesajul în acea seară, înaintea unui număr destul de mare de „bărbați responsabili din conducere”. Ea le-a spus că „auzise pentru prima dată concepțiile lui E. J. Waggoner” și că era nespus de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că „știa că a fost solia pentru timpul acela”. „Pe tot parcursul prezentării concepțiilor lui”, E. J. Waggoner vorbise „într-un spirit corect și asemănător lui Hristos”. Spre deosebire de cei care s-au împotrivit învățăturilor lui, Waggoner „a avut un comportament corect, fără a implica persoane particulare și fără a ataca sau ridiculiza pe cineva. El prezentase subiectul așa cum ar trebui să-l prezinte un gentleman creștin, într-o modalitate amabilă și curtenitoare”, fără a folosi „un stil combativ”. Ellen White a declarat că „acest fapt a fost recunoscut ca fiind adevărat chiar și de aceia care susțineau concepții opuse”.[42]*
Ellen White a regretat că nu a fost prezent un număr mai mare de oameni la cuvântarea ei, deoarece unii „au început să vadă lucrurile într-o lumină diferită”, după ce a vorbit ea. După ce a vorbit un timp, ea a avut ocazia de a răspunde la unele întrebări despre care a scris ulterior:
„La data aceea au fost adresate întrebări. «Soră White, crezi că Domnul are vreo lumină nouă și mai mare pentru noi ca popor?» Eu am răspuns: «Cât se poate de sigur. Eu nu doar cred astfel, dar pot să vorbesc într-o modalitate clară. Eu știu că există un adevăr prețios care urmează a ne fi descoperit, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua pregătirii lui Dumnezeu».
Apoi, s-a pus întrebarea dacă eu am considerat că ar fi mai bine ca subiectul să fie abandonat acolo unde se afla, după ce fratele Waggoner își declarase concepțiile cu privire la legea din Galateni. Eu am spus: «În niciun caz. Noi vrem să cunoaștem ambele fețe ale problemei». Totuși, am declarat că spiritul pe care îl văzusem manifestat la adunare era nerezonabil […].
S-a făcut următoarea remarcă: «Dacă ideile noastre cu privire la Galateni nu sunt corecte, atunci nu avem solia îngerului al treilea și însăși poziția noastră cade; nu mai rămâne nimic din credința noastră.» Eu am spus: «Fraților, tocmai acesta este lucrul pe care vi l-am spus. Declarația aceasta nu este adevărată. Este o declarație extravagantă și exagerată. Dacă ea este făcută în cadrul dezbaterii acestui subiect, voi simți că este datoria mea să prezint acest lucru înaintea tuturor celor adunați și, indiferent dacă vor asculta sau vor respinge, eu le voi spune că declarația este incorectă […]. În mijlocul nostru a pătruns un spirit de fariseism, împotriva căruia eu îmi voi ridica vocea oriunde ar putea să se manifeste […].» [117]
De asemenea, un frate a zis: «Poate credeți că nu ar trebui să fie spus nimic despre cealaltă față a problemei». Eu și fiul meu Willie am spus categoric că nu ar trebui ca subiectul să fie încheiat aici, ci doream ca ei să aducă toate dovezile de ambele părți ale problemei, deoarece tot ce voiam era ca adevărul, adevărul biblic, să fie adus înaintea poporului.”[43]
În dimineața următoare, devreme, marți, 23 octombrie, a fost convocată o adunare la care nici Ellen White, nici fiul ei nu au fost invitați. S-au făcut declarații care spuneau că „sora White se împotrivea celeilalte poziții cu privire la subiectul discutat”. Cineva care se afla la întrunire a mers repede la William C. White și i-a spus ce se întâmpla, sfătuindu-l să vină. Când a sosit, acolo avea loc „o prezentare foarte jalnică a situației”, „stârnind o mare simpatie pentru frații” care credeau că „fuseseră stânjeniți și nu li se îngăduise o șansă de a-și expune ideile”. William C. White a prezentat subiectul „în lumina corectă” și a vorbit în numele mamei sale, „care era tot atât de doritoare […] să audă tot ce aveau de spus cei aflați în cealaltă poziție în această dezbatere”. El i-a informat pe frați că „ea spusese acest lucru în mod categoric la adunarea pastorilor din seara precedentă”.[44]
Mai târziu în acea dimineață, J. H. Morrison, președintele Conferinței Iowa și un vorbitor iscusit urmau să vorbească în susținerea celeilalte părți a subiectului. El fusese ales de frații de la Conferința Generală pentru a combate concepția lui Waggoner și pentru a apăra concepția tradițională majoritară cu privire la legea din Galateni. Chiar înainte ca Morrison să se ridice și să vorbească în fața unei „adunări amestecate”, în biserica aglomerată de la Minneapolis, R. M. Kilgore a cerut să i se dea voie să vorbească. El „a vorbit într-un limbaj categoric și nepotrivit”, declarând „din nou și din nou că deplora introducerea acestui subiect despre legea din Galateni și neprihănirea prin credință”, în timp ce fratele Butler „era bolnav și nu putea fi prezent pentru a administra situația”. „El a declarat cu emfază că era un act de lașitate” a se trata subiectul, în timp ce omul „cel mai bine pregătit să expună” acest subiect „nu era prezent”.[45] Kilgore a pretins că „nu se oferise o ocazie” asemănătoare celei date lui E. J. Waggoner, căruia i s-a îngăduit să își prezinte noile concepții.[46] Apoi, Kilgore a făcut propunerea ca „discutarea subiectului neprihănirii prin credință” să fie întreruptă, până când Butler va putea fi prezent.[47]* [118]
Uriah Smith a urmat imediat, făcând „remarci asemănătoare”, care au fost „întru totul menite să creeze simpatie” pentru poziția lor.[48] El a vorbit, așa cum urma să o facă și în anii următori, pretinzând că „era de acord cu 3/4 din ceea ce prezenta fratele W.”[49] și că ar fi putut să se bucure realmente de „prima dată” de prezentările lui Waggoner”[50], dacă în spatele lor nu ar fi fost idei care urmau a fi expuse și pe care el le considera greșite.[51] La aceasta, Ellen White, care se afla la amvon, s-a ridicat și, când i s-a dat cuvântul, a zis: „Fraților, aceasta este lucrarea Domnului. Vrea Domnul ca lucrarea Lui să aștepte după fratele Butler? Domnul vrea ca lucrarea Lui să înainteze și să nu aștepte după niciun om.” Nimeni nu a răspuns la aceste cuvinte.[52]*
Ellen White a fost „surprinsă” și „uluită” de ceea ce a auzit în acea dimineață. Limbajul nu putea să „exprime povara și tulburarea” sufletului ei. Când se afla în Europa, „experiența viitoare” a Bisericii Adventiste îi fusese descoperită „în imagini și simboluri, dar ea a recunoscut în explicația” care îi fusese dată după aceea că aceste lucruri se împlineau chiar sub ochii ei. Ea „nu a avut nicio îndoială sau întrebare cu privire la acel subiect”, deoarece „cunoștea deja lumina care fusese prezentată” de Jones și Waggoner „în linii clare și distincte”. Totuși, era un lucru cu privire la care își punea întrebări: „Pentru prima dată am început să cred că era posibil ca noi să nu fi susținut concepția corectă cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie de un astfel de spirit pentru a-l susține.”[53]
Acesta nu a fost sfârșitul presiunilor de a se lua un vot oficial cu privire la subiectul legii din Galateni și al neprihănirii prin credință, care era tema de bază. Ellen White a declarat că ea și William C. White „au trebuit să vegheze asupra fiecărui punct, ca nu cumva să fie făcute propuneri și să fie luate hotărâri care s-ar fi dovedit a fi în detrimentul lucrării viitoare”. Satana părea să aibă puterea de a împiedica lucrarea ei „într-o măsură uimitoare”, și totuși ea a putut să spună: „Tremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla la această adunare, dacă noi nu am fi fost acolo.”[54]* Spre sfârșitul conferinței, Ellen White a vorbit încă o dată împotriva rezolvării prin vot a subiectului.
„Unii doresc să se ia o decizie imediată cu privire la concepția corectă asupra punctului aflat în dezbatere. Dacă acest lucru ar fi pe placul fratelui B[utler], este recomandat ca acest subiect să fie rezolvat imediat. Totuși, oare sunt mințile pregătite pentru o astfel de hotărâre? Eu nu pot să aprob această cale […]. Atâta vreme cât ne aflăm sub influența stării de agitație care există acum, mintea noastră nu este pregătită pentru a lua decizii sigure […]. [119]
Mesajele care vin de la președintele vostru de la Battle Creek au scopul de a vă stârni să luați hotărâri pripite și poziții decisive, dar eu vă avertizez împotriva acestui lucru. Voi nu sunteți calmi acum; sunt mulți care nu știu ce cred. Este periculos a se lua hotărâri cu privire la vreun punct controversat, fără a lua în considerare toate fațetele problemei în mod liniștit și lipsit de pasiune. Simțămintele de agitație vor duce la acțiuni pripite […].
Nu este înțelept ca unul dintre acești tineri să ia o decizie în cadrul acestei adunări în care ordinea de zi este mai degrabă opoziția, decât cercetarea.”[55]
Un an mai târziu, Ellen White a vorbit despre pericolul pe care l-au reprezentat aceste hotărâri votate de ei pentru „lucrarea lui Dumnezeu”: „Cu un an în urmă [1888], la conferință au fost propuse hotărâri care, dacă ar fi fost acceptate, ar fi împiedicat lucrarea lui Dumnezeu. Unele hotărâri au fost propuse de cei tineri și fără experiență; care nu ar fi trebuit să primească niciodată consimțământul conferinței […]. Ar fi fost mai bine ca unele hotărâri care au fost acceptate să nu fi fost propuse deloc, deoarece aceia care le-au prezentat se aflau în întuneric, nu în lumină.”[56]
La Sesiunea din 1893 a Conferinței Generale, A. T. Jones a vorbit despre evenimentele solemne din 1888, când cei care pretindeau că stau de partea pietrelor de hotar au făcut „trei eforturi directe” de a vota împotriva soliei trimise de Dumnezeu. Motivul pentru care aceste eforturi nu au avut succes a fost acela că îngerul Domnului, vorbind prin Ellen White, a spus: „Nu faceți lucrul acesta”:
„Unii dintre cei care s-au opus atât de deschis [soliei neprihănirii lui Hristos] la data aceea [adunarea de la Minneapolis], votând cu mâna ridicată împotriva lui, și pe care i-am auzit de la data aceea și până acum spunând «Amin» la declarații care au fost la fel de categoric și de evident papale, precum sunt cele pe care biserica papală însăși poate să le facă […].
Nu contează dacă un punct de credință este prezentat în formă scrisă sau dacă este o idee a cuiva pe care ei vor să o respingă printr-un vot al Conferinței Generale […]. Unii oameni de aici își amintesc de un timp – cu patru ani în urmă – și de un loc – Minneapolis – când s-au făcut trei eforturi directe pentru a obține un astfel de lucru, atât de strâns legat de solia îngerului al treilea, printr-un vot al Conferinței Generale. Părerea unui om a fost stabilită ca fiind o piatră de hotar, iar apoi, voi ați votat să se rămână la pietrele de hotar, fără să știți care sunt pietrele de hotar și care nu sunt. După aceea, ați continuat și ați fost de acord să păziți poruncile lui Dumnezeu și o mulțime de alte lucruri pe care urma să le faceți, iar toate acestea au abătut atenția de la neprihănirea prin credință. [120] Oare nu ni s-a spus la data aceea că îngerul lui Dumnezeu a zis: «Nu faceți acest pas; voi nu știți ce implicații are?» Eu nu-mi pot lua timp să vă spun ce implicații are, dar îngerul a zis: «Să nu faceți lucrul acesta.» El reprezintă spiritul papalității. Acesta era lucrul pe care Domnul încerca să ni-l spună și să ne facă să-l înțelegem.”[57]*
Prin urmare, Domnul a folosit-o pe Ellen White care a stat aproape singură pentru a bloca o respingere oficială, prin vot, tocmai a soliei pe care El o trimisese Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea cu mai bine de o sută de ani în urmă. Aceea a fost tocmai solia care trebuia să fie „proclamată cu o voce puternică și însoțită de revărsarea Duhului lui Dumnezeu într-o mare măsură” – marea strigare și ploaia târzie.[58] Singurul motiv pentru care voturile nu au fost înregistrate în rapoartele conferinței a fost acela că Ellen White, în mod înțelept, a interzis lucrul acesta. În mod clar, delegații au intenționat să dea un vot de respingere, chiar dacă el nu a fost menționat în Review and Herald sau în General Conference Daily Bulletin.[59]*
Totuși, ca rezultat al poziției luate de ea, frații „și-au pierdut încrederea în Ellen White”. Ea „nu a fost de acord cu toate ideile lor și nu a fost în armonie cu propunerile și hotărârile ce urmau a fi votate”. Ea a vorbit împotriva „felului în care au fost tratați […] A. T. Jones și E. J. Waggoner”. Ea a declarat că auzise pentru prima dată concepțiile lui Jones și Waggoner și putea să „răspundă cu toată inima”. Din cauza tuturor acestor lucruri, frații au crezut că ea „fusese influențată” și că „se schimbase” și, ca urmare, „nu au crezut-o”.[60] În mod trist, tocmai aceia care pretindeau că solia lui Jones și Waggoner „va distruge încrederea” în mărturii,[61] au fost ei înșiși cei care „anulau mărturiile Duhului lui Dumnezeu”.[62] Când și-a dat seama de starea de lucruri de la Minneapolis, în acea zi de marți, din octombrie 1888, Ellen White și-a propus să plece, dar Domnul mai avea încă o lucrare pentru ea. Ea trebuie să stea la postul ei. [121]
[1]. Norval F. Pease, „The Truth as it is in Jesus: The 1888 General Conference Session”, Adventist Heritage, primăvara 1985, pp. 5-6.
[2]. Vezi Ron Graybill, „Elder Hottel goes to General Conference”, Ministry, februarie 1988, pp. 19-21; Clinton Wahlen, „What Did E. J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, iarna 1988, pp. 22-37 (acest articol este luat din teza de master a lui Wahlen; vezi nota de subsol 5); L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 243.
[3]. Unii au încercat să sugereze că „cea mai prețioasă solie” a fost cea prezentată numai în 1888, sugerând că „până și pentru Ellen White solia de la 1888 este mai degrabă solia din acel an, și nu solia din 1893 sau 1895” (George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 165-166). În conformitate cu Roy Adams, faptul că nu avem o transcriere exactă a prezentărilor lor la Minneapolis este „unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat soliei de la 1888”. Mai mult, „noi nu putem fi siguri ce anume a fost inclus în susținerea pe care Ellen White a acordat-o lui Jones și Waggoner (The Nature of Christ, pp. 31-32). Concluzia care ni se cere să o tragem din aceste declarații este că recomandările lui Ellen White au fost numai cu privire la lucrurile pe care Jones și Waggoner le-au prezentat la Minneapolis, adică un mesaj cu privire la care nu putem fi siguri. Totuși, realitatea este că nu suntem lăsați fără o mulțime de dovezi bune.
[4]. L. E. Froom este principalul susținător al ideii că mesajele lui Waggoner din 1888 au fost sub forma unor notițe scrise de mână, după ce a obținut din partea lui Jessie F. Moser-Waggoner scrisori care afirmă acest fapt. În conformitate cu Froom, notițele de mână ale lui Jessie, luate în timpul studiilor prezentate de E. J. Waggoner, au fost editate și tipărite sub formă de carte. Froom include The Gospel in Creation (1893-1894) și The Glad Tidings (1900) în lista cărților care au provenit din aceste notițe transcrise (Jessie Waggoner către L. E. Froom, 16 aprilie 1930; în Movement of Destiny, pp 189, 200-201). Totuși, trebuie să ne amintim că, deși înțelegerea fundamentală a lui Waggoner cu privire la epistolele către galateni și romani, legăminte, natura umană și divină a lui Hristos, precum și tema de bază a înțelegerii neprihănirii prin credință nu s-au schimbat substanțial, prin anii 1900, unele detalii ale acestor subiecte au fost afectate categoric de ideile lui panteiste. Astfel, nu este întru totul corect să declarăm că în cărțile lui ulterioare sunt reflectate exact concepțiile pe care le-a prezentat la Minneapolis. De asemenea, trebuie să ne amintim că teza principală a lui Froom, în cartea Movement of Destiny a fost aceea de a căuta să dovedească faptul că una dintre temele principale ale lui Waggoner la Minneapolis a fost în legătură cu atributele divine ale lui Hristos [ibid.]. Jessie F. Moser-Waggoner, soția lui E. J. Waggoner era secretară corespondentă pentru International Sabbath School Association și a participat la Conferința Generală din 1888. În afară de faptul că a luat notițe în timpul prezentărilor lui E. J. Waggoner, ea a ținut și o cuvântare neoficială, marți 23 octombrie, intitulată, „How to Study the Lesson” (General Conference Daily Bulletin, 24 octombrie 1888 pp. 2-3; în Manuscripts and Memories, pp. 373-374).
[5]. Cele mai bune rezumate ale cursului evenimentelor și ale conținutului mesajului lui Waggoner la Minneapolis pot fi găsite în: Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895 și Paul E. Penno, Calvary at Sinai: The Law and the Covenants in Seventh-Day Adventist History. George Knight declară că „Manuscripts and Memories conține numai un mic procentaj din documentele existente, care aduc lumină asupra adunărilor” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 53). Probabil că ar trebui să fie pus la dispoziție mai mult.
[6]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, „Cuvântarea de dimineață”, și Manuscrisul 22, octombrie 1889, „File de jurnal”; în Materialele 1888, pp. 153, 463.
[7]. Ellen G. White, „To Brethren Who Shall Assemble in General Conference”, Scrisoarea 20, 5 august 1888; în Materialele 1888, p. 44.
[8]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 93.
[9]. Ellen G. White către G. I. Butler și soția, Scrisoarea 18, 11 decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 194.
[10]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, ianuarie 1889, „Deosebirea adevărului”; în Materialele 1888, p. 259.
[11]. Ellen G. White către H. Miller, Scrisoarea 5, 2 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 333.
[12]. Ellen G. White, Manuscrisul 27, 13 septembrie 1889; în Materialele 1888, p. 434. Din nefericire, cei care s-au împotrivit lui Jones și Waggoner au făcut acest lucru pe baza înțelegerii lor cu privire adevărurile Bibliei, pe care au simțeau că trebuiau să o apere. Ellen White a înțeles că oamenii puteau să aibă „o înțelegere greșită nu numai a mărturiilor, ci și a Bibliei însăși”, care îi determina să îi „denunțe pe alții și să pronunțe judecăți asupra fraților lor”. Ea a declarat că acest fapt era cauzat de „spiritul de fariseism” care pătrunsese în biserică (Materialele 1888, p. 312). Oamenii care se învățaseră să intre în discuții contradictorii erau „într-un pericol continuu de a trata în mod amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu”. Ei aveau să „schimbe semnificația Cuvântului lui Dumnezeu”, prin citarea „unei jumătăți de propoziție”, cu scopul de „a o face să se conformeze cu ideile lor preconcepute” (Materialele 1888, pp. 167, 573). George Knight face o lucrare bună, descriind apelul lui Ellen White pentru mai mult studiu al Bibliei și susținerea acordată lui Jones și Waggoner în această privință (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 60-62). Totuși, el îi condamnă pe aceia care acceptă solia lor bazată pe Biblie, declarând că a citi „Biblia prin ochii lui Jones și Waggoner” este „o greșeală periculoasă”. Mai mult de atât, Ellen White „i-a susținut pe amândoi, pentru că ei conduceau adventismul înapoi la Hristos și la Biblie, nu pentru că ei au avut ultimul cuvânt în domeniul teologiei sau pentru că ar fi avut o teologie cu care ea a fost întru totul de acord” (ibid., pp. 79, 179). Trebuie să recunoaștem că Jones și Waggoner nu au fost infailibili. Totuși, oare de ce ar fi trimis Dumnezeu „solia cea mai prețioasă”, conducându-i pe adventiști înapoi la Hristos și la Biblie, dacă în același timp mesagerii pe care i-a trimis aveau probleme teologice periculoase, cu care Ellen White nu era de acord? Tocmai aceasta a fost acuzația adusă timp de mai bine de 120 de ani de către cei care s-au împotrivit lui Jones și Waggoner. Ei nu i s-au împotrivit lui Jones și Waggoner, pentru că aceștia conduceau adventismul înapoi „la Hristos și la Biblie”, deoarece ei pretindeau a crede toate aceste lucruri. Ei au respins „lumina trimisă de Dumnezeu”, pentru că ea nu a coincis cu ideile lor” (Materialele 1888, p. 226).
[13]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, f.d. 1889, „Păzirea pietrelor de hotar”; în Materialele 1888, p. 518.
[14]. Ellen White a folosit de multe ori termenul „adevărul așa cum este el în Isus” pentru a descrie solia de la 1888. Termenul este menționat de patruzeci și două de ori în Materialele 1888. Vezi exemplele următoare: pp. 267, 566, 1120, 1126, 1338, 1547.
[15]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 211, 217.
[16]. Ibid., pp. 212, 217.
[17]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 375, 367.
[18]. E. J. Waggoner, „Editorial Correspondence”, Signs of the Times, 2 noiembrie 1888, p. 662; în Manuscripts and Memories, p. 413.
[19]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în Testimonies to Ministers, pp. 92-98.
[20]. „Fiindcă ce nu putea face legea, din cauză că era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” – Romani 8:3, KJV (n.ed.).
[21]. Ibid. Pentru o imagine mai detaliată asupra a zece dintre adevărurile speciale ale soliei de la 1888, vezi Anexa A.
[22]. General Conference Daily Bulletin, 19 octombrie 1888, p. 2; în Manuscripts and Memories, p. 359.
[23]. General Conference Daily Bulletin, 21 octombrie 1888, p. 1; în Manuscripts and Memories, p. 361. Paul Penno declară în mod corect: „Nu se poate sublinia suficient faptul că solia neprihănirii prin credință susținută de J. Waggoner a fost formulată în legătură cu această înțelegere a legii și legămintelor. A înțelege greșit, a desconsidera sau a respinge orice aspect al acestui trio ar însemna a distorsiona solia de la 1888. Legea din Galateni nu putea fi niciodată o piatră de hotar, dar a fost crucială pentru înțelegerea planului de mântuire al lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor.” (Calvary at Sinai, p. 114).
[24]. L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 255.
[25]. Ron Graybill, „Elder Hottel goes to General Conference”, Ministry, februarie 1988, p. 20 și Manuscripts and Memories, p. 424.
[26]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, 20 octombrie 1888, „Cuvântare în Sabat”; în Materialele 1888, pp. 124-125, 127.
[27]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 207. Ellen White a declarat că „inima ei a fost înviorată, când a auzit mărturiile prezentate după cuvântarea din Sabat. Aceste mărturii nu au făcut nicio referire la vorbitor, ci la lumină și adevăr” (Manuscrisul 8a, 21 octombrie 1888, „Cuvântare pentru predicatori”; în Materialele 1888, p. 143).
[28]. Ellen G. White, Manuscrisul 17, 21 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 123-131. Comentarii ca acesta arată că Ellen White a susținut prezentările lui Waggoner cu privire la „lege și evanghelie”. Pentru un rezumat al seriei de nouă părți a lui Waggoner, vezi Paul Penno, Calvary at Sinai, pp. 106-114.
[29]. L. E. Froom, Movement of Destiny, pp. 253-254. Nu putem decât să ne întrebăm dacă nu cumva această hotărâre nu a fost sugerată, parțial, din cauză că Ellen White a vorbit în mod clar în termeni favorabili pozițiilor lui Waggoner.
[30]. G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888: în Manuscripts and Memories, p. 91.
[31]. William. C. White către Mary White, 24 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 127 și L. E. Froom, Movement of Destiny, pp. 253-254.
[32]. Ibid., și William C. White către Mary White, 3 noiembrie, în Manuscripts and Memories, p. 123.
[33]. Ellen G. White către R. A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie 1889; în Materialele 1888, p. 239.
[34]. Ibid.
[35]. L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 254. Această hotărâre propusă nu a fost menționată nici în General Conference Bulletin, nici în Review and Herald. Prin urmare aceste publicații nu pot confirma dacă a fost luat vreodată un vot. Ellen White a protestat împotriva unei astfel de hotărâri, deoarece îi fuseseră arătate „multe lucruri”, dar ea „nu putea să le prezinte conferinței la data aceea, pentru că ei nu erau pregătiți” (Manuscrisul 5, 1890, „Results of Studying Harmful Textbooks”; în Manuscript Releases, vol. 19, p. 74). Dacă ar fi fost luată vreodată o astfel de decizie, ea ar implica faptul că, până atunci, în sălile de clasă de la colegiul Battle Creek nu fusese predat nimic altceva decât adevărul, dar în realitate nu era așa. Cu patru ani înainte, G. I. Butler însuși prezentase o idee falsă și opinii greșite cu privire la „diferitele grade” de inspirație ale Scripturii. El chiar publicase o serie de articole în Review (din 15 ianuarie până în 3 iunie 1884), care pronunțau judecăți cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, „alegând unele lucruri ca fiind inspirate și discreditând alte lucruri ca fiind neinspirate”. Lui Ellen White i-a fost arătată necredința și scepticismul care ar fi rezultat, chiar și prin tratarea în „același fel” a mărturiilor (Ellen G. White către R. A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie 1889; în Materialele 1888, pp. 238-239).
[36]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 207.
[37]. Timp de mulți ani fusese evidențiată ideea că mesajul de la 1888 nu a fost diferit de cel al reformatorilor – adică pur și simplu creștinism fundamental. L. H. Christian a declarat: „În ce a constat învățătura despre neprihănirea prin credință, care a devenit izvorul principal al marii redeșteptări adventiste [1888], așa cum a fost prezentată și accentuată de Ellen White și de alții? A fost aceeași doctrină pe care o prezentaseră Luther, Wesley și alți slujitori ai lui Dumnezeu” (The Fruitage of Spiritual Gifts [1947], p. 239). A. W. Spalding a comentat: „Cel mai mare eveniment al deceniului optzeci [anii 1880] din experiența adventiștilor de ziua a șaptea a fost recuperarea sau reafirmarea și noua conștientizare a credinței lor în doctrina fundamentală a creștinismului” (Captains of the Host [1949] p. 583). A. L. White a declarat: „Evaluarea mesajului neprihănirii prin credință, așa cum a fost prezentat în 1888 ca fiind un mesaj mai matur, mai dezvoltat și mai practic decât fusese predicat de pionieri sau chiar de către apostolul Pavel, a fost lipsită de susținere și departe de a fi corectă” (A Further Appraisal of the Manuscript „1888 Re-examined” [General Conference Report, 1958] p. 2). N. F. Pease a declarat: „Unde a fost doctrina îndreptățirii prin credință care avea să fie descoperită în 1888 și în anii precedenți? În punctele de credință ale bisericilor protestante din acel timp […]. Aceleași biserici respingeau mesajul adventist și legea lui Dumnezeu, dar susțineau, cel puțin formal, doctrina îndreptățirii prin credință” (By Faith Alone, [1962], pp. 138-139). Leroy Froom, care a avut un rol cheie în producerea cărții Questions on Doctrine [pentru detalii despre conferința adventist-calvinistă care a condus la publicarea cărții Questions on Doctrine vezi Herbert E. Douglass, La răscruce de drumuri; Dennis Priebe, Adevăruri uitate și Față în față cu adevărata evanghelie; Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne și Apostazia este problema, precum și alte materiale, pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.)] și a avut o participare semnificativă la întrunirile cu calviniștii Barnhouse și Martin a avut de spus următoarele: „Noi nu am fost prea conștienți de faptul că aceste mișcări spirituale paralele ale organizațiilor și oamenilor din afara mișcării adventiste aveau aceeași preocupare generală și același accent și apăreau aproximativ în același timp […]. Impulsul a venit în mod vizibil de la aceeași Sursă. La timpul potrivit, în 1888, neprihănirea prin credință a fost adusă în centrul atenției. De exemplu, renumitele conferințe Keswick din Britania au avut scopul de a «promova sfințirea practică» […]. Cincizeci de oameni ar putea fi enumerați cu ușurință în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX […] toți punând accentul pe aceeași idee generală” (Movement of Destiny [1971], pp. 319, 320; sublinierile în original). Desmond Ford a fost ferm cu privire la acest punct: „[Întrebare:] Unii au afirmat că teologia predicatorilor E. J. Waggoner și A. T. Jones din secolul al XIX-lea a fost un progres bazat pe teologia Reformei. Sunteți de acord? (...) [Răspuns:] La renumita Conferință de la Minneapolis, din 1888, predicatorii Waggoner și Jones au avut primele scânteieri ale luminii care venea din lumea romană a secolului I, din Europa secolului al XVI-lea […]. Din nefericire, niciunul nu a fost clar cu privire la alte puncte importante, cum ar fi deosebirea dintre îndreptățire și sfințire” (Australian Signs of the Times, februarie 1978, p. 30). Robert Brinsmead urmează aceeași linie de gândire: „În perioade speciale din istoria noastră, evanghelia a luptat să își facă loc în comunitatea adventistă. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă […]. Waggoner a avut lumină cu privire la îndreptățire pentru comunitatea adventistă. Totuși, un material mai bun cu privire la îndreptățirea prin credință putea fi găsit printre teologii protestanți ai zilelor lui” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism, [1980], pp. 14-15). David McMahon repetă aceleași gânduri: „E. J. Waggoner nu a recuperat pe deplin mesajul protestant cu privire la îndreptățirea prin credință, care existase până în 1886. Cu atât mai puțin a recuperat mesajul lui Pavel cu privire la îndreptățire […]. Dacă Dumnezeu l-a folosit pe Waggoner pentru a aduce lumină asupra evangheliei în biserică, atunci Dumnezeu nu a strălucit nici măcar cu puterea deplină a luminii nedesăvârșite a Reformei asupra comunității adventiste. Cei care compară bâjbâielile timpurii ale lui Waggoner cu doctrina clară a îndreptățirii, așa cum era susținută de cei mai buni teologi protestanți ai secolului al XIX-lea vor fi uimiți” (The Myth and the Man, [1979], p. 63). George Knight a insistat asupra aceluiași punct în multe dintre cărțile lui: „Geniul mesajului lor din 1888 a fost acela că au combinat cele două jumătăți ale pasajului din Apocalipsa 14:12. Ei nu numai că au prezentat poruncile lui Dumnezeu, ci au predicat doctrina credinței pe care o proclamaseră predicatorii neprihănirii. Așadar, din perspectiva lui Ellen White, importanța mesajului de la 1888 nu a fost o doctrină adventistă specială a îndreptățirii prin credință, dezvoltată de Jones și Waggoner. Mai degrabă, a fost reunirea adventismului cu punctele de credință creștine fundamentale în legătură cu mântuirea” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, [1998], pp. 108-109; sublinierile în original). Deși autorii menționați anterior au părut să adopte o poziție motivată în primul rând de dorința de a apăra biserica de acuzația că solia a fost respinsă, autorii ulteriori par să adopte o poziție motivată în principal de dorința de a promova reformațiunea calvinistă sau concepțiile evanghelice. Totuși, alții au recunoscut solia de la 1888 ca fiind ceva mai mult: „Unirea profundă [a legii și evangheliei] […] a fost contribuția remarcabilă a lui Ellen White la criza din 1888 cu privire la mântuirea prin credință. Mai mult, mesajele ei au demonstrat cu claritate că «cea mai prețioasă solie» nu era doar o recuperare a accentelor din secolul al XVI-lea, și nici un împrumut al accentului metodist din secolul al XIX-lea […]. În accentul pus în 1888 a fost făcută o legătură între rezultatele unei însușiri personale a mântuirii prin credință și lucrarea finală a lui Hristos în sfânta sfintelor […]. «Descoperirea neprihănirii lui Hristos» în 1888 a fost doar «începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ» (Apocalipsa 18:4)” (Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, [1998], pp. 197, 198). De asemenea, Douglass contrazice declarațiile unor istorici moderni ai bisericii, spunând: „Cealaltă față a lucrurilor a constat în refuzul de a revizui ocolișul teologic care a avut loc [din deceniul ’50], când publicațiile bisericii și școlile academice au fost de părere că contribuția cheie a Conferinței Generale din 1888 a fost aceea de a recunoaște că adventiștii recuperaseră în cele din urmă așa-zisul accent al reformatorilor protestanți cu privire la «neprihănirea prin credință». Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Acest mod de gândire, oriunde este prezentat sau predicat, otrăvește orice studiu veritabil al acelei conferințe remarcabile. Mai mult, el a încuiat ușa în fața a ceea ce Ellen White a numit «cea mai prețioasă solie» – o solie care ar fi putut să pregătească un popor pentru strămutarea în cer. Într-o zi, ușa aceea va fi descuiată” (A Fork in the Road, [Coldwater, MI: Remnant Publications, Inc., 2008], p. 85). Clinton Wahlen răspunde la declarațiile lui David McMahon care spunea că teologia lui Waggoner nu a fost nimic mai mult decât o încercare de a reînvia evanghelia Reformei (așa cum era interpretată de adepții moderni): „Încercările de a identifica la originea teologiei lui Waggoner personaje ale Reformei cum ar fi Luther, sunt de asemenea lipsite de o susținere tangibilă” (op. cit., p. 63). Robert Wieland și Donald Short au exprimat idei similare cu privire la solia de la 1888: „Încă din 1844, neprihănirea prin credință este «cu adevărat solia îngerului al treilea». Prin urmare, este mai mare decât ceea ce au prezentat reformatorii și decât înțeleg bisericile populare din zilele noastre. Este o solie a harului îmbelșugat, consecventă cu adevărul unic adventist al curățirii sanctuarului ceresc, o lucrare concomitentă cu o curățire deplină a inimii celor din poporul lui Dumnezeu pe pământ” (1888 Re-examined, [1987], p. iv). Ellen White exprimase cu claritate această idee la conferința de la Minneapolis, în ediția ei cea mai recentă a cărții Tragedia veacurilor: „În zilele lui Luther a existat un adevăr prezent – un adevăr care a avut în acel timp o importanță specială; pentru biserica din zilele noastre există un adevăr prezent […]. Totuși, majoritatea celor din zilele noastre nu doresc adevărul mai mult decât l-au dorit catolicii care i s-au împotrivit lui Luther (pp. 143-144, ed. 1888). Deși este adevărat că ucenicii și reformatorii din secolul al XVI-lea au pus temeliile pe care a stat solia de la 1888 totuși mesajul adventist în sine – prezentând a doua venire și ceasul judecății – fost un mesaj pe care Pavel și reformatorii „nu l-au predicat” (ibid., p. 356). Mesajul adventist nu urma doar să scoată în evidență adevăruri care nu fuseseră predicate niciodată mai înainte, ci scopul lui Dumnezeu a fost ca „marile adevăruri care au rămas neascultate și neînțelese încă din ziua Cincizecimii urmează să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu cu puritatea lor originală” (Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 473). Astfel, solia de la 1888 a fost alcătuită, atât din „adevărul prezent” – pe care Pavel și reformatorii nu l-au predicat și pe care Dumnezeu nu îl trimisese nici chiar cu „douăzeci de ani” în urmă –, cât și din adevărul „recuperat”, care nu fusese ascultat și înțeles încă din ziua Cincizecimii. Aceste două aspecte ale soliei din 1888 erau întemeiate pe mesajul reformatorilor, dar implicau mult mai mult. Partea tristă a situației este că aceia care au respins solia adevărului prezent, pe care Domnul a trimis-o prin Jones și Waggoner, au respins și adevărurile fundamentale pe care le prezentaseră Pavel și reformatorii, așa cum fac aceia din zilele noastre care încearcă să ne ducă înapoi la o evanghelie distorsionată a Reformei.
[38]. Ellen G. White, Manuscrisul 8a, 21 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 133-144.
[39]. L. E. Froom, Movement of Destiny, pp. 244, 245, 260; citate din F. H. Westphal, W. H. Edwards și Jessie Moser-Waggoner.
[40]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, 1889; în Materialele 1888, p. 516.
[41]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 218, sublinierile adăugate. G. B. Starr își amintește o adunare de rugăciune la Minneapolis: „Sora White a chemat un mare grup de pastori la o adunare specială de rugăciune. Alături de ceilalți, sora White însăși s-a rugat stăruitor pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze conferința. În mijlocul rugăciunii, ea s-a oprit deodată, pentru un scurt timp, probabil un minut; apoi, completând propoziția întreruptă, și-a încheiat rugăciunea. Niciunul dintre noi, cei care am fost prezenți și am auzit rugăciunea, observând întreruperea, nu a fost conștient de faptul că se întâmplase un lucru deosebit. Mai târziu, fratele William C. White m-a informat că i-au luat șase săptămâni pentru a scrie ce văzuse în acele șaizeci de secunde. Duhul lui Dumnezeu străfulgerase, descoperindu-i într-o succesiune rapidă viața și lucrarea multor pastori care îngenuncheau în jurul ei. Ea i-a văzut în familiile lor, spiritul pe care îl manifestau în calitate de creștini. Ea i-a văzut la amvoanele sfinte și a auzit modalitatea lor de prezentare a adevărurilor prețioase ale mesajului pentru timpul acesta” (G. B. Starr, „Fifty Years With One of God’s Seers” manuscris nepublicat, pp. 150-152; în Document File 496, Ellen G. White Estate Silver Spring MD).
[42]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 219-222, sublinierile adăugate. În contrast deplin cu descrierea făcută de Ellen White cu privire la comportamentul lui Waggoner la adunări, Woodrow Whidden prezintă următoarele rezultate ale cercetării lui: „Willie White urma să își amintească (în 1930, la 42 de ani după sesiune) că «înfumurarea și egoismul» lui Jones și Waggoner «au părut a fi nelalocul lor pentru astfel de tineri» la adunarea de la Minneapolis. Declarația lui este cea mai aspră dintre cele raportate […]. În timp ce se spune că unii l-au zeflemisit [pe Waggoner] pentru statura lui scundă, noi nu avem niciun raport că el a dat vreun răspuns răzbunător sau că a manifestat vreuna dintre posibilele trăsături de personalitate ale lui, categoric nedemne de laudă, ca o trăsătură decisivă în prezentările lui publice” (E. J. Waggoner, p. 105, sublinierile adăugate). Prin urmare, declarațiile lui Willie cu privire la comportamentul lui Waggoner sunt puse în contradicție cu declarațiile inspirate ale lui Ellen White ca și cum ar avea o importanță aproape egală. Meritul lui Whidden este că el pare a recunoaște contrastul: „Observațiile lui Ellen White cu privire la comportamentul lui Waggoner, făcute în mod public la sesiunea din Minneapolis, par să reflecte mai bine atitudinea și comportamentul lui în ansamblu” (ibid.) George Knight, pe care Whidden îl menționează ca sursă a citatelor lui, declară sub titlul „Conflicte de personalitate”, că „nici tinerii nu au contribuit la ameliorarea situației. Așa cum spune William C. White (un participant la conferință): «înfumurarea și egoismul» lui Jones și Waggoner «au părut a fi nelalocul lor pentru astfel de tineri» și au făcut mult pentru dezvoltarea prejudecăților și resentimentelor față de ei. Jones – a observat el – a fost deosebit de înfumurat” (From 1888 to Apostasy, p. 33). Totuși, ce ar trebui să facem noi, când suntem confruntați cu opinii atât de diferite între cele ale lui Ellen White și cele ale fiului ei, Willie White? Ar trebui ele să fie considerate a avea o autoritate egală? Acestea fiind spuse, există doar o problemă majoră în legătură cu această dovadă citată. Willie White nu a scris niciodată o astfel de scrisoare. Această scrisoare a fost scrisă de D. E. Robinson, care s-a născut în 1879, și nu a fost prezent la Conferința de la Minneapolis. El i-a scris lui Taylor Bunch, pe vremea când făcea parte din personalul White Estate, în 1930, și lucra la indexări. Bunch tocmai încheiase săptămâna de rugăciune de toamnă la Pacific Union College, unde comparase mișcarea adventistă cu călătoriile Israelului din vechime din Egipt în Canaan. Pe parcursul acestor adunări, el comparase experiența lui Israel la Cades-Barnea cu experiența adventiștilor din 1888, atribuind „îndelunga amânare a venirii lui Hristos” respingerii cu care Hristos a fost tratat în 1888 și respingerii începutului ploii târzii (The Exodus and Advent Movements, pp. 107, 168). Robinson a fost ofensat de comparația lui Bunch și a căutat să apere biserica de ceea ce el considera a fi niște atacuri neîntemeiate care nu făceau decât să ducă la apariția mai multor grupări sectare. Acesta este episodul care a stârnit răspunsurile lui A. T. Robinson (tatăl lui D. E. Robinson) și ale lui C. McReynolds (Manuscripts and Memories, pp. 136-142; vezi, de asemenea, capitolul 3, nota de subsol 40). O copie a scrisorii originale a lui D. E. Robinson poate fi găsită la Ellen White Estate în Document File 371, în Silver Spring, MD. La un moment dat, scrisoarea lui Robinson a fost redactilografiată, fiind înlăturat un paragraf care îl identifica în mod clar ca fiind autorul, iar numele lui A. L. White a fost scris de mână. Apoi, numele lui A. L. White a fost șters și înlocuit cu numele lui William C. White, cu un scris care pare a fi scrisul de mână al lui A. L. White. Originalul acestei scrisori redactilografiate se află în Document File 331 și constituie exemplarul publicat în Manuscripts and Memories, pp. 333-335 [accesează site-ul www.zguduireaadventismului.ro pentru întreaga carte Manuscripts and Memories of Minneapolis (n.ed.)], și atribuit lui William C. White. (Tim Poirier de la White Estate a verificat aceste descoperiri). Se pare că această scrisoare fals atribuită lui William C. White nu a ieșit la suprafață, până când a apărut ca „Appendix D” în Thirteen Crisis Years: 1888-1901, în 1981. Cartea aceasta a fost o retipărire a cărții lui A. V. Olson, Through Crisis to Victory: 1888-1901, publicată inițial în 1966. Dar A. V. Olson a murit în 1963, cu trei ani înainte de publicarea cărții lui, dată la care a apărut sub egida Consiliului de Administrație al Ellen G. White Estate, avândul pe A. L. White ca secretar. Versiunea retipărită în 1981 a fost publicată sub aceleași auspicii. În „Appendix D”, Arthur White pretinde că William C. White a scris acea scrisoare pentru a răspunde „presupunerilor nesusținute scrise și declarate de cineva [Taylor Bunch] care la data aceea [Conferința de la Minneapolis] era un copil de trei ani” și care prezentase „o asemenea distorsionare a istoriei și o prevestire așa de rea” (Thirteen Crisis Years, p. 331). Paragraful înlăturat din scrisoarea originală a lui D. E. Robinson a fost cel de-al șaselea, care spune: „Am citit toate manuscrisele și scrisorile care se află aici în arhivă și care au legătură cu experiențele adunării din 1888, de la Minneapolis. Sabatul trecut, după-amiază, printr-o întâmplare fericită, fratele William C. White, fratele C. McReynolds și tatăl meu au fost împreună, iar eu am avut privilegiul de a-i auzi împărtășindu-și amintirile cu privire la adunare și cele ce au urmat după aceea. Din ce am citit și din povestirea lor, ar trebui să redau acea adunare după cum urmează”. Deși nu ar trebui să-i atribuim lui D. E. Robinson nicio intenție rea, și nici chiar lui A. L. White – probabil ambii gândindu-se să apere biserica de ceea ce credeau a fi niște acuzații false – ar trebui să ne dăm seama că numai tatăl minciunilor putea să își țese pânza în ceea ce a ajuns să fie astăzi o distorsionare a adevăratelor evenimente de la 1888. Acest scriitor ar sugera că Satana urăște istoria noastră din 1888 astăzi, la fel de mult cum a urât posibilitățile pe care Dumnezeu le-a avut în plan să aibă loc atunci. Este adevărat că este posibil ca ambii oameni de seamă să fi fost influențați de căderea lui Jones și Waggoner din anii de mai târziu, dar acest fapt nu acordă nicio permisiune pentru ceea ce pare a fi scris în mod fals despre personalitatea lui Jones și a lui Waggoner. Într-un capitol ulterior vor fi discutate mai multe detalii cu privire la această situație.
[43]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 221-222.
[44]. Ibid.
[45]. Ibid.
[46]. William C. White, „Notes Taken at Minneapolis”; în Manuscripts and Memories, p. 424.
[47]. R. T. Nash către Conferința Generală a AZȘ, 25 iunie 1955, „The Minneapolis Conference: And the Issues Concerning the Presentation of the Message of Righteousness by Faith: An Eyewitness Account”; în Manuscripts and Memories, p. 354 (de aici înainte, „An Eyewitness Account”). Se pare că R. T. Nash a publicat ulterior scrisoarea aceasta cu unele schimbări, într-o broșură intitulată: „An Eyewitness Report of the 1888 General Conference at Minneapolis (Highland CA: Privately Publ., 1955), (de aici înainte, „An Eyewitness Report”).
[48]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 221.
[49]. William C. White, „Notes Taken at Minneapolis”; în Manuscripts and Memories, p. 424.
[50]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1889; în Manuscripts and Memories, p. 154.
[51]. A. T. Jones către fratele Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 329.
[52]. R. T. Nash, „An Eyewitness Account,” 25 iunie 1955; în Manuscripts and Memories, p. 354. Ellen White a fost îngrijorată de faptul că Butler avea o legătură specială numai cu aceia care considerau că lucrarea lui și „felul lui de face lucrurile erau întru totul corecte”. Totuși, „mulți care erau mult mai acceptabili” au fost priviți de el cu „suspiciune”, pentru că nu se simțeau „obligați să accepte impresiile și ideile unor ființe omenești care acționau numai asemenea lor, vorbeau numai asemenea lor, gândeau numai asemenea lor și, de fapt, se transformau în nimic mai puțin decât niște mașini” (Materialele 1888, pp. 89-90). Smerenia se îndepărtase de Butler: „El crede că poziția lui îi dă o asemenea putere, încât vocea lui este infailibilă” (ibid., p. 183). Ca urmare, Ellen White a avertizat: „Nu ar trebui să considerăm că fratele Butler sau fratele Smith sunt gardienii doctrinelor adventiste de ziua a șaptea și că nimeni nu ar putea îndrăzni să-și exprime o idee care diferă de ideile lor” (ibid., p. 188). „Pentru că au fost încurajați să aștepte ca un singur om să gândească pentru ei, să fie conștiință pentru ei, oamenii sunt acum atât de ineficienți și de neînstare să stea la postul datoriei lor ca niște străjeri credincioși ai lui Dumnezeu” (ibid., p. 974). Butler a simțit că sfatul lui Ellen White, care părea așa de contrar celor spuse de ea înainte, a fost cauza bolii sale (vezi, de asemenea, capitolul 5, nota de subsol 23). Acest fapt a determinat, de asemenea, demisia lui ca președinte al bisericii, înainte de sfârșitul Conferinței, precum și demisia lui Uriah Smith din poziția de secretar al Conferinței Generale, curând după aceea („General Conference Committee Minutes”, 16 noiembrie 1888).
[53]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 221-223, sublinierile adăugate.
[54]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 182, 184. O altă hotărâre care a fost votată contrar sfatului lui Ellen White a fost cea cu privire la colportaj. În data de 1 noiembrie 1888, R. A. Underwood a propus ca, înainte de a fi „încurajați să intre în lucrarea pastorală”, lucrătorilor trebuia să li se ceară „să aibă o experiență practică în lucrarea de colportaj”. Ellen White s-a opus unei astfel de „reguli absolute”, dar în ciuda tuturor celor spuse de ea, propunerea „a fost dusă mai departe”. Pentru că a fost votată, această hotărâre a fost înregistrată în Review and Herald, în rapoartele din data de 2 noiembrie 1888 (Manuscripts and Memories, p. 409; Materialele 1888, pp. 239-240). La mai mult de un an după aceea, Ellen White încă mai vorbea împotriva ei: „Hotărârea votată la Minneapolis, care le cerea tinerilor să lucreze în colportaj, înainte de a li se acorda licența de a predica, a fost greșită. (General Conference Committee Minutes, „Ninth Meeting”, 16 iulie 1890). În mod interesant, „aceeași cerință încă se află în regulamentele din 1988”, chiar dacă „nu este aplicată în mod consecvent” (Roger Coon, Transcript of Loma Linda University Lecture, 23-25 octombrie 1988, „Minneapolis/1888: The «Forgotten» Issue»”, p. 16).
[55]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 164, 165, 170.
[56]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 4 noiembrie 1889, „Probleme discutate la Conferința Generală din 1889”; în Materialele 1888, p. 472.
[57]. A. T. Jones, „The Third Angel’s Message No. 11” și „The Third Angel’s Message No. 12”, General Conference Daily Bulletin, 13, 14 februarie 1893, pp. 244, 265 [predicile pot fi găsite în cartea Solia îngerului al treilea 1893, în aplicația pentru dispozitivele mobile (n.ed.)]. Paisprezece ani mai târziu, A. T. Jones a vorbit din nou despre aceste încercări de vot: „La Minneapolis, în 1888, «administrația» Conferinței Generale a făcut tot ce a putut mai bine pentru a determina biserica să se angajeze printr-un vot al Conferinței Generale în legământul de «a asculta și a trăi», dedicându-se neprihănirii prin fapte” (God’s Everlasting Covenant [f.l., 1907], p. 31).
[58]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[59]. Există cel puțin șase negări moderne publicate cu privire la faptul că s-a luat un vot. În timp ce reprezenta consiliul de administrație al Ellen G. White Estate, Arthur White a scris în „Historical Forward” că „nu s-a luat nicio hotărâre cu privire la subiectele biblice discutate” la Minneapolis. (Testimonies to Ministers, [1962], p. xxiv). A. V. Olsen declară cu hotărâre: „Din nefericire, în unele minți din zilele noastre există impresia că Sesiunea Conferinței Generale din 1888 a respins oficial solia neprihănirii prin credință. Aceasta este o greșeală serioasă. Delegații nu au luat niciun fel de hotărâre de a o accepta sau respinge” (Through Crisis to Victory, [1966], p. 36). N. F. Pease repetă aceeași idee: „Unii au susținut că «biserica» a respins neprihănirea prin credință în 1888. În primul rând, nu a fost luată nicio hotărâre oficială cu privire la acel subiect și, mai important, neprihănirea prin credință este acceptată sau respinsă de persoane individuale, nu de grupuri” (The Faith that Saves, [1969], p. 41, sublinierile în original). L. E. Froom declară cu emfază: „Conducătorii de la Minneapolis nu au luat niciun vot pentru a respinge învățătura neprihănirii prin credință. Într-adevăr, nu a fost luat niciun fel de vot al conferinței cu privire la acel subiect.” Froom chiar folosește „o declarație dictată personal” de R. A. Underwood – tocmai omul implicat în încercarea de a obține votarea hotărârilor de la Conferința din 1888 – pentru a dovedi că „nu a fost luat niciodată vreun vot pentru sau împotriva neprihănirii prin credință” (Movement of Destiny, [1971], pp. 370, 256). A. L. White afirmă: „Cu privire la pozițiile stabilite nu a fost luată nicio hotărâre oficială legată de subiectele teologice discutate. Mărturia uniformă cu privire la atitudinea față de subiectul neprihănirii prin credință a fost că au existat reacții diverse […]. Concepția că acea Conferință Generală și, ca urmare, biserica a respins solia neprihănirii prin credință în 1888 este lipsită de temei și nu a fost propusă decât după patruzeci de ani” (The Lonely Years, [1984], pp. 395, 396). Totuși, „patruzeci de ani mai târziu”, Taylor Bunch nu a spus că „biserica” a respins solia, ci a vorbit despre conducători și despre efectul pe care l-a avut respingerea lor asupra bisericii în ansamblu: „Solia neprihănirii prin credință a fost predicată cu putere pentru mai bine de zece ani, timp în care criza de la Minneapolis a fost în atenția conducătorilor. Această solie a adus începutul ploii târzii […]. De ce nu a continuat să cadă ploaia târzie? […] Ea a fost respinsă de mulți și a pierit curând din experiența poporului adventist, iar marea strigare a pierit odată cu ea […]. Chiar înainte de sfârșit, poporul adventist își va revizui istoria trecută și o va vedea într-o lumină nouă […]. Trebuie să recunoaștem și să mărturisim greșelile părinților noștri și să avem grijă pentru a nu le repeta, amânând astfel și mai mult triumful final al mișcării adventiste” (The Exodus and Advent Movements, [1928, 1937], pp. 107, 168, sublinierile adăugate). Norman R. Gulley, de asemenea, și-a exprimat opiniile în legătură cu adunările de la Minneapolis, declarând: „Conferința Generală nu a luat nicio hotărâre oficială pentru a respinge mesajele cu privire la Hristos și neprihănirea Sa” („The 1888 «MOVEMENT» Understood Within its Historical Context”, [lucrare nepublicată], 1998). Dar Leroy Moore pune aceste declarații în contextul lor corespunzător: „Biserica nu a luat niciodată o hotărâre oficială împotriva soliei de la Minneapolis. În același timp, cineva poate să fie corect din punct de vedere tehnic și totuși foarte greșit […]. Respingerea colectivă a adevărului întotdeauna precede un vot și nu este cu nimic mai puțin reală, chiar dacă votul este împiedicat, așa cum a fost la Minneapolis, din cauza insistenței lui Ellen White și a vigilenței lui William C. White (Adventism în Conflict, [Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn.], p. 86, sublinierile adăugate). Din fericire, George Knight recunoaște că s-a încercat votarea, dar încercarea a fost blocată (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 54, 56, 58, 139). Totuși, am putea să ne întrebăm, pe bună dreptate, cum au putut frații de seamă să încerce luarea unui vot împotriva soliei și, în același timp să fie apreciați de Knight pentru acceptarea aceleiași solii (ibid., pp. 119, 139, 147). Pentru mai multe declarații ale lui Ellen White cu privire la „hotărâri”, vezi Materialele 1888, pp. 114, 182, 238-240, 258, 302, 581, 941, 954, 1186, 1403, 1410, 1435, 1583, 1584, 1601, 1617.
[60]. Ellen G. White către W. M. Healy, Scrisoarea 7, 9 decembrie 1888, și Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 186, 207, 217, 224.
[61]. G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 89.
[62]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 224.