Deceniul 1880 a fost un timp solemn în care să se trăiască, nu numai datorită celor ce se întâmplau în lume, ci și datorită celor ce se întâmplau în biserică – „templul lui Dumnezeu”.[1]* În lumina solemnității acelui timp, Ellen White a scris multe scrisori din Europa, sfătuindu-i și avertizându-i pe frații din America. De asemenea, ea a dedicat o mare parte a atenției și energiilor ei lucrării literare. Intenția ei era aceea de a finaliza revizuirea volumului 1 din seria Spirit of Prophecy, care ulterior avea să devină Patriarchs and Prophets (Patriarhi și profeți). Totuși, curând, atenția ei a fost îndreptată spre volumul 4 din seria Spirit of Prophecy, intitulat acum The Great Controversy. Erau necesare noi plăci tipografice pentru retipărirea cărții și, aflându-se în Europa, în locul unde s-a desfășurat istoria Reformei, părea a fi un timp perfect pentru extinderea cărții. Până la data când Ellen White a încheiat volumul, fuseseră adăugate mai mult de două sute de pagini, inclusiv noi declarații cu privire la ploaia târzie:
„Așa cum a fost dată «ploaia timpurie», prin revărsarea Duhului Sfânt la începutul vestirii evangheliei, pentru a face să răsară semințele prețioase, tot astfel «ploaia târzie» va fi dată la încheierea lucrării, pentru coacerea secerișului. [este citat Osea 6:3; Ioel 2:23 și Fapte 2:17, 21] Marea lucrare a evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai mică a puterii lui Dumnezeu, decât aceea care a marcat începutul ei […]. Acestea sunt «vremile de înviorare» pe care le-a așteptat apostolul Petru, când a zis: «Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele [la judecata de cercetare], ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos (Fapte 3:19-20).»”[2]* [84]
Înainte de a se întoarce acasă, în America, în 1887, Ellen White le-a trimis lui Jones și Waggoner o copie a manuscrisului extins al volumului 4, pentru ca ei „să facă o evaluare critică atentă a corecturilor și a întregului material”. Această ocazie ar fi putut foarte bine să le acorde o înțelegere mai pătrunzătoare a subiectului libertății religioase, de care îndeosebi Jones avea să fie preocupat curând, deoarece el urma să fie aproape singurul care se va ocupa de propunerea legii naționale duminicale de către senatorul H. W. Blair. Din nefericire, din cauza controversei în care Jones și Waggoner urmau să fie implicați curând, multora li se va refuza ocazia de citi The Great Controversy, cel puțin pentru un timp.[3]*
În primăvara și vara anului 1888 au avut loc câteva evenimente care urmau să aibă un efect asupra institutului pastoral de la Minneapolis și de la Conferința Generală de la începutul lunii octombrie. La începutul anului 1888, William C. White a corespondat cu pastorul Butler în legătură cu institutul care va preceda Conferința Generală și „a propus patru sau cinci direcții de lucru, printre care se aflau îndatoririle conducătorilor administrativi ai bisericii, măsuri noi și avansate de propovăduire a mesajului, studiul doctrinelor biblice, lucrarea noastră în domeniul libertății religioase și încă una sau două direcții”. Într-unul dintre răspunsurile sale, Butler a scris despre institutul care urma și „a prezentat o listă de subiecte despre care credea că vor intra în atenție”. [85] Printre aceste subiecte „el a evidențiat cele zece împărății și legea în Galateni”.[4]
În iunie, William C. White s-a întâlnit cu alți pastori din California și cu lucrători de la Signs și Pacific Press, inclusiv cu Jones și Waggoner, pentru câteva zile de studiu biblic care a avut loc la „Camp Necessity”, în munții estici ai Oakland-lui. A fost petrecut un timp revizuind subiectele celor zece împărății și legea din Galateni, inclusiv broșura pe care Butler o distribuise la Conferința Generală din 1886, precum și răspunsul lui Waggoner la aceasta, care încă nu fusese tipărit. William C. White explică întrebarea lui Waggoner cu privire la răspunsul lui:
„La încheierea studiului nostru, fratele Waggoner ne-a întrebat dacă ar fi corect ca el să își publice manuscrisul și să-l împartă delegaților la următoarea Conferință Generală, așa cum făcuse fratele Butler cu broșura sa. Noi am considerat că ar fi corect și l-am încurajat să tipărească cinci sute de exemplare.”[5]*
Deoarece William C. White a considerat că fuseseră clarificate aspectele legate de subiectele ce urmau a fi discutate la următorul institut și la Conferința Generală din octombrie, le-a spus despre corespondența lui cu Butler atât lui Jones, cât și lui Waggoner, în timpul studiilor biblice de la Camp Necessity. Totuși, când Jones și Waggoner au sosit la Minneapolis, pregătiți să-și prezinte subiectele, Butler „uitase” de corespondența lui cu William C. White. În scurt timp, s-a răspândit zvonul că subiectele ce urmau a fi discutate erau o „surpriză” pentru oamenii de la Battle Creek și că acestea le erau „impuse” de oamenii din California.[6]
În septembrie, chiar înainte de institutul pastoral și de Conferința Generală de la Minneapolis, în Oakland, California, a avut loc și o adunare de tabără. Spre deosebire de studiile biblice avute cu câteva luni înainte, când pastorii și lucrătorii studiaseră împreună, un spirit de înverșunare fusese stârnit împotriva lui Jones și Waggoner. William C. White a descris ulterior această situație astfel:
„La adunarea de tabără din California, unii au manifestat un spirit foarte înverșunat împotriva fraților Waggoner și Jones, instigat parțial, presupun, de aluziile ofensatoare din broșura fratelui Butler, izvorâte parțial dintr-o veche ranchiună de familie față de fratele Waggoner senior. Noi am avut un consiliu al pastorilor în care a fost criticată aproape fiecare expresie pe care acești frați au folosit-o în mod direct sau indirect cu privire la subiectul din Galateni. Totuși, frații care s-au împotrivit învățăturilor lor nu au vrut nici să fie de acord cu o examinare echitabilă a subiectului, nici să îl abandoneze. Ei au preferat să disece lucrurile și să caute fiecare greșeală, un proces care mie îmi este foarte neplăcut.”[7] [86]
În aceeași perioadă, Ellen White a scris despre marea nevoie a adventiștilor de a cerceta personal Scripturile, nu numai pentru a cunoaște adevărul, ci și pentru a-l pune în practică. În 5 august, ea a trimis o circulară adresată „fraților care se vor aduna la Conferința Generală”. Ea nu a irosit nicio clipă pentru a declara importanța adunării care urma sau marile pericole cu care se confrunta biserica:
„Suntem impresionați de gândul că această adunare va fi cea mai importantă la care ați participat vreodată. Aceasta va trebui să fie o perioadă de căutare stăruitoare a Domnului și de umilire a inimilor înaintea Lui.
Orice ambiție egoistă ar trebui să fie lăsată deoparte și ar trebui să vă rugați lui Dumnezeu, cerând ca Duhul Său să coboare asupra voastră, așa cum a venit asupra ucenicilor care erau adunați laolaltă în Ziua Cincizecimii […].
Frații mei, voi sunteți soldații lui Hristos și luptați într-un război împotriva lui Satana și oștirii lui, dar dacă nutriți bănuieli rele unii față de alții și lăsați ca imaginația voastră să fie controlată de puterea marelui pârâș, îl întristați pe Duhul lui Dumnezeu.”[8]
Totuși, pentru ca această revărsare a Duhului Sfânt să aibă loc la fel ca „în ziua Cincizecimii”, în mijlocul fraților trebuia să fie unitate. Această unitate avea să fie realizată, dacă cercetau împreună Biblia și trăiau la înălțimea luminii care le-a fost descoperită:
„Sper că veți considera această [conferință] ca fiind ocazia cea mai prețioasă de a vă ruga și de a vă sfătui împreună […]. Adevărul nu poate să piardă nimic printr-o cercetare minuțioasă. Lăsați Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească pentru sine […].
Mi-a fost arătat că mulți dintre pastorii noștri acceptă lucrurile de la sine, și nu știu dintr-un studiu personal al Scripturilor dacă cred un adevăr sau o idee falsă […]. Ei doresc ca alții să cerceteze Scripturile pentru ei și primesc adevărul rostit de aceștia ca și cum ar fi un fapt incontestabil […]. Fiecare suflet trebuie să fie acum liber de invidie, de gelozie, de bănuială rea și să-și aducă inima într-o legătură strânsă cu Dumnezeu […].
Fiecare din poporul nostru trebuie să înțeleagă pe deplin și personal adevărul Bibliei deoarece va fi chemat, cu siguranță, să dea socoteală în fața consiliilor omenești […].
Una este să fii de acord cu adevărul și alta este să cunoști adevărul, printr-o examinare atentă a Bibliei. Noi am anticipat [87] pericolele […], iar acum este timpul să facem eforturi speciale pentru a ne pregăti să înfruntăm ispitele și situațiile de urgență care se află chiar în fața noastră. Dacă sufletele neglijează să aplice adevărul în viață și să fie sfințite prin adevăr, pentru a fi în stare să prezinte dovezile nădejdii care se află în ei cu umilință și temere, ele vor fi spulberate de unele dintre numeroasele idei false și erezii și își vor pierde mântuirea […]. Mulți vor fi pierduți, deoarece nu au studiat Biblia pe genunchi, cu rugăciunea fierbinte ca Dumnezeu să facă în așa fel încât Cuvântul Său să aducă lumină în mintea lor […].
Noi nu trebuie să ne stabilim propriile repere, iar apoi să interpretăm totul în așa fel încât să ajungem la punctele pe care le-am stabilit de la început.”[9]
Dumnezeu căuta să-i pregătească pe aceia care urmau să participe la Conferința Generală, pentru a primi marile binecuvântări pregătite. Totuși, în luna următoare trimiterii acestui sfat, Ellen White a căzut într-o stare de „descurajare” din care simțea că „nu va mai ieși niciodată”. Ce a cauzat această depresie care a durat mai mult de două săptămâni? Încă de când se afla în Europa, Domnul îi încredințase o răspundere grea nu numai cu privire la cazuri individuale, ci și cu privire la biserică în general. Ea „simțea remușcări” și își pierduse „dorința de a trăi”, deoarece nu era capabilă să-i determine pe „frați și surori să vadă și să simtă marea pierdere pe care o suportau, deoarece nu-și deschideau inima pentru a primi razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii”[10]. Ea „și-a pierdut curajul” și a sperat că nimeni nu se va ruga pentru vindecarea ei:
„În timp ce mă aflam în Europa, fusesem informată cu privire la multe rele care pătrundeau în mijlocul nostru […]. De asemenea, mi se spusese că mărturia pe care Domnul mi-o dăduse nu va fi primită […]. Satana lucrase atât la est de Rocky Mountains, cât și la vest, pentru a anula efectul mesajelor de mustrare și de avertizare, precum și al învățăturilor lui Hristos și al mesajelor de mângâiere. Cel rău era hotărât să împiedice lumina pe care Dumnezeu o avea pentru poporul Său […]. Din partea multora se manifesta o împotrivire puternică și fermă față de orice ar putea interfera cu ideile lor personale […]. Acest fapt a pus asupra mea poverile cele mai grele pe care le-am putut purta vreodată.”[11]
Ellen White nu a fost îngrijorată numai de practicile lumești în afaceri, care intrau în biserică, ci îndeosebi de „lipsa de dragoste și de milă manifestată în relațiile dintre frați”: [88]
„Nu am dormit noapte după noapte, având un asemenea simțământ de agonie pentru poporul lui Dumnezeu, încât eram cuprinsă de transpirație. Mi-au fost prezentate unele lucruri îngrozitoare și impresionante […]. Am văzut cum erau scrise diferite nume, caractere și păcate. Erau păcate de tot felul – egoism, invidie, mândrie, gelozie, bănuială rea, ipocrizie, imoralitate, iar invidia și gelozia provocau ură și gânduri ucigașe. Aceste păcate se aflau chiar în mijlocul pastorilor și poporului. Pagină după pagină era întoarsă […]. O voce a spus că venise timpul când cerul era în plină activitate, lucrând pentru locuitorii acestei lumi. Venise timpul când templul și închinătorii trebuiau să fie măsurați […]. Aceasta este ceea ce am văzut […] și m-am simțit doborâtă de povară.”[12]
Domnul încă mai avea o lucrare pentru Ellen White. El a vindecat-o ca răspuns la „o adunare de rugăciune specială” și i-a cerut „să meargă prin credință, în ciuda tuturor aparențelor”. Ea a fost „întărită” pentru a călători la adunarea de tabără din Oakland și pentru a-și prezenta mărturia acolo. „Duhul lui Dumnezeu a îndemnat-o să adreseze apeluri puternice” fraților care urmau să participe la Conferința Generală. Ea „i-a îndemnat să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să primească asigurarea harului Său și să fie botezați cu Duhul Sfânt, spre a putea fi într-o stare potrivită pentru a răspândi lumină”. „Influența Duhului lui Dumnezeu a venit în adunare”, inimile au fost zdrobite și au avut loc mărturisiri. Din nefericire, nu totul era bine la adunarea de tabără. Ellen White nu știa nimic despre consiliul pastoral care se desfășura în timpul adunării de tabără și în cadrul căruia, în conformitate cu spusele lui William C. White, învățăturile lui Jones și Waggoner erau „disecate”. De asemenea, ea nu știa nimic despre scrisoarea pe care W. M. Healey, un pastor din California, o trimisese lui G. I. Butler, avertizându-l de un complot pe Coasta de Vest, care avea scopul de a submina pietrele de hotar ale credinței. Ulterior, Ellen White a comentat:
„Prea puțin m-am gândit eu, când adresam aceste apeluri solemne, că unul dintre cei prezenți la adunare trimisese o scrisoare în care declara lucruri pe care el le credea a fi adevărate, dar care nu au fost adevărate și care au ajuns înaintea noastră, ridicând un zid al dificultăților și pregătindu-i pe oameni să lupte împotriva tuturor lucrurilor pe care urmau să le prezinte cei care au traversat Rocky Mountains […].
Satana și-a exercitat influența pentru ca scrisoarea aceea să facă o lucrare care se va dovedi a fi o pierdere pentru suflete […]. Eu l-am întrebat pe fratele Butler dacă nu cumva fratele [Healey] i-a scris anumite lucruri. El a răspuns că i-a scris. L-am întrebat dacă m-ar lăsa să văd scrisoarea. Am vrut [89] să știu ce mărturie a creat starea de lucruri pe care am întâlnit-o la Minneapolis. El a spus că a ars scrisoarea, dar lăsase o impresie de neșters în mintea lui și a altora […].”[13]*
Prin urmare, scena era pregătită pentru Conferința Generală care urma. Cum urma poporul lui Dumnezeu să „stea în timpul ploii târzii”? Așa cum vom vedea curând, întrebarea aceasta nu se afla doar în inima lui Ellen White, ci și în inima întregului cer.
În data de 10 octombrie, a început institutul pastoral care a continuat timp de șapte zile. Conferința Generală a urmat după aceea și a durat până în 4 noiembrie. Participanții au fost în număr de aproximativ 500, incluzând 96 delegați care reprezentau 27 000 de membrii ai bisericii din întreaga lume.[14] Ellen White, care fusese readusă așa de recent din pragul morții, a sosit la timp pentru adunările de deschidere. În timpul adunărilor, Ellen White a vorbit de „aproape douăzeci de ori”, adresându-se celor adunați în biserica recent construită din Minneapolis. Din nefericire, numai unsprezece din prezentări sunt disponibile acum.[15]*
În raportul său editorial cu privire la deschiderea institutului, Uriah Smith a enumerat subiectele care fuseseră propuse pentru dezbatere: „o interpretare istorică a celor zece împărății, divinitatea lui Hristos, vindecarea rănii de moarte, îndreptățirea prin credință, cât de departe ar trebui să mergem în încercarea de a folosi înțelepciunea șarpelui și predestinarea. Alte subiecte urmau, fără îndoială, a fi introduse pe parcurs.”[16]
Nu a trecut mult timp, până când Ellen White a vorbit despre importanța monumentală a acestor adunări, bazându-se pe lucrurile care îi fuseseră descoperite în timp ce se afla în Europa. Biserica lui Dumnezeu trebuia „să se teamă mult mai mult de ceea ce se întâmpla în interior, decât de ceea ce avea loc în exterior”, împiedicând revărsarea ploii târzii. Cea mai mare teamă a lui Satana era aceea că poporul lui Dumnezeu va elibera calea pentru botezul cu Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu era pregătit să-L reverse.[17] Joi, 11 octombrie, Ellen White a rostit cuvântarea de dimineață. Ea „observase încă de la începutul” institutului pastoral „un spirit care o împovăra”.[18] Doreau cei adunați să studieze ca niște adevărați credincioși ai Bibliei și să primească Duhul Sfânt? [90]
„Acum, când ne-am adunat aici, vrem să folosim cât mai bine timpul nostru […], dar prea adesea lăsăm să ne scape ocaziile favorabile, și nu ne dăm seama așa cum ar trebui de binele pe care putem să-l obținem din ele […].
Dacă am avut vreodată nevoie ca Duhul Sfânt să fie cu noi, dacă am avut vreodată nevoie să predicăm însoțiți de o manifestare a Duhului, acel timp este chiar acum […].
Botezul cu Duhul Sfânt va veni asupra noastră chiar la această adunare, dacă dorim. Cercetați adevărul ca pe o comoară ascunsă […].
Să începem bine aici, în această adunare, și să nu așteptăm până când adunările sunt deja pe jumătate încheiate. Dorim Duhul lui Dumnezeu aici, acum; avem nevoie de El și vrem ca El să fie dat pe față în caracterul nostru.”[19]
În lunile și anii care vor urma, Ellen White se va referi de câteva ori la botezul cu Duhul Sfânt care a venit asupra ucenicilor în ziua Cincizecimii și la faptul că Dumnezeu a dorit nespus să-L împărtășească la Minneapolis. Acest „botez al Duhului Sfânt” era doar un alt termen pentru „ploaia târzie”.
„Ceea ce avem nevoie este botezul cu Duhul Sfânt. Fără acesta, noi nu suntem mai pregătiți să mergem în lume, decât au fost ucenicii după răstignirea Domnului lor. Isus a cunoscut lipsa lor și le-a spus să rămână în Ierusalim, până când vor fi înzestrați cu putere de sus.”[20]
„Astăzi, voi trebuie să fiți niște vase curățite, spre a fi pregătiți pentru roua cerească, pregătiți pentru revărsarea ploii târzii; pentru că ploaia târzie va veni, iar binecuvântarea lui Dumnezeu va umple fiecare suflet care este eliberat de orice întinare. Lucrarea noastră astăzi este să ne supunem sufletele față de Hristos, ca să putem fi pregătiți pentru vremea de înviorare de la fața Domnului – pregătiți pentru botezul cu Duhul Sfânt.”[21]
„Trebuie să ne rugăm pentru împărtășirea Duhului ca remediu pentru sufletul bolnav de păcat. Biserica are nevoie să fie convertită. De ce să nu ne prosternăm noi înșine înaintea tronului harului, în calitate de reprezentanți ai bisericii, și să înălțăm cereri fierbinți, dintr-o inimă zdrobită și un duh smerit, pentru ca Duhul Sfânt să fie revărsat din cer asupra noastră? […]
Chiar înainte de a-i părăsi, Domnul Hristos le-a făcut ucenicilor Săi următoarea făgăduință: «Voi veți primi o putere, după ce Duhul Sfânt va veni peste voi.» […]
Ucenicii s-au întors în Ierusalim […] și au așteptat, pregătindu-se […], până când a venit botezul cu Duhul Sfânt.”[22] [91]
Vineri seara, 12 octombrie, „la începerea Sabatului”, delegații s-au adunat încă o dată în biserica din Minneapolis, pentru a-l asculta vorbind pe pastorul Farnsworth. El a ținut „o cuvântare cât se poate de posomorâtă despre marea răutate și corupție din mijlocul nostru și a insistat asupra apostaziilor din mijlocul nostru, și nu a fost nicio lumină, nicio voioșie, nicio încurajare spirituală în această cuvântare. A existat o întristare generală care s-a împrăștiat printre delegații de la conferință”[23]*.
În Sabat după-amiază, 13 octombrie, Ellen White a primit o „mărturie al cărei scop a fost să încurajeze”. Ea a vorbit despre „importanța faptului de a stărui mai mult asupra dragostei lui Dumnezeu” și de a lăsa „deoparte tablourile întunecate”. Ea a exclamat din toată inima: „Nu vorbiți despre nelegiuirea și răutatea care se află în lume, ci înălțați-vă gândurile, vorbind despre Mântuitorul vostru”. Ea i-a avertizat pe ascultători, spunându-le că, „deși este posibil să avem de prezentat o mărturie directă pentru a ne despărți de păcat și nelegiuire, nu vrem să lovim această coardă la nesfârșit”. Efectul predicii ei a fost cât se poate de „fericit”, deoarece „atât cei credincioși, cât și cei necredincioși au mărturisit că Domnul îi binecuvântase”.[24]*
Duminică și luni, 14 și 15 octombrie, Ellen White a petrecut un timp răspunzând la o scrisoare de treizeci și nouă de pagini pe care a primit-o de la G. I. Butler vinerea precedentă.[25]* În scrisoarea lui, Butler a menționat că fusese pe patul de boală de multe ori în ultimele optsprezece luni, din cauza „epuizării nervoase”, dând vina pe scrisoarea lui Ellen White din 5 aprilie 1887, în care ea l-a avertizat, atât pe el, cât și pe Smith, pentru felul în care i-au tratat pe Jones și Waggoner. Acum, Butler simțea că nu își va reveni niciodată până când el nu își exprima „sentimentele pe deplin”. El a intrat în multe detalii, repetându-i lui Ellen White îngrijorarea lui principală și punctul lui de vedere în legătură cu întreaga istorie a controversei despre legea din Galateni, care începuse încă din anii 1850. Atât cât putea el să înțeleagă, „pur și simplu erau două concepții” cu privire la „legea adăugată”; concepția lui fiind aceea că era legea ceremonială, iar concepția lui Waggoner fiind aceea că era legea celor zece porunci. El îi descria pe Jones și Waggoner ca fiind niște „pui abia ieșiți din cuib” care cauzau probleme pretutindeni în țară. Ei „dărâmau” încrederea poporului în lucrarea bisericii și deschideau ușa pentru ca „vechile poziții doctrinare” să fie respinse. Lucrarea lor nu numai că va duce la pierderea „încrederii” în „mărturii în sine”, ci va duce la pierderea sufletelor care vor „renunța la adevăr din acest motiv”.[26]* [92]
Apoi, Butler a menționat o scrisoare pe care tocmai o primise cu câteva săptămâni înainte din partea a „doi membri proeminenți ai comitetului uneia dintre conferințele din Pacificul de Nord”, declarând că, dacă ideile lui Jones și Waggoner urmau să fie predate la Colegiul Healdsburg, „tinerii lor […] vor fi trimiși în altă parte”. Butler a insistat, spunându-i lui Ellen White „că modalitatea în care va fi tratată această problemă va avea tendința de a afecta serios prosperitatea Colegiului Healdsburg”[27].
Ellen White a considerat această scrisoare „o producție foarte ciudată de acuzații și învinuiri” aduse împotriva ei, dar a putut să scrie cu calm: „Aceste lucruri nu mă impresionează. Eu cred că a fost datoria mea să vin [aici]”.[28] În scrisorile ei, i-a amintit lui Butler despre istoria controversei cu privire la legea din Galateni din punctul de vedere care i-a fost arătat din cer, inclusiv despre „conferința îngrozitoare” din 1886. Ea i-a amintit că îndrumătorul ei ceresc o avertizase cu privire la încercarea care se afla chiar în fața lor și cu privire la marile pericole care vor rezulta din „fariseismul” ce „pusese stăpânire” pe aceia care ocupau „poziții importante în lucrarea lui Dumnezeu”. Ea a evidențiat că încercarea de a exercita controlul asupra lucrării lui Dumnezeu va avea ca rezultat împiedicarea acesteia:
„În general, spiritul și influența pastorilor care au venit la această adunare [1888] sunt acelea de a respinge lumina […].
Spiritul care a predominat […] nu este de la Hristos […]. Nu trebuie să aibă loc nicio astfel de oprimare a conștiinței, așa cum se dă pe față în aceste adunări […].
Din lucrarea săvârșită în seara aceasta vor apărea lucruri imaginare false, răstălmăciri nemiloase și nedrepte, care vor lucra asemenea unui aluat în fiecare biserică și vor închide inimile față de eforturile Duhului lui Dumnezeu […]. Influența acestei adunări va fi atât de extinsă precum este veșnicia […].
Cei care au marcat o anumită cale prin care lumina trebuie să vină vor da greș în a o primi, deoarece Dumnezeu lucrează pe calea rânduită de El.”[29]*
„Domnul mi-a arătat că oameni aflați în poziții de răspundere stau direct în calea lucrărilor lui Dumnezeu asupra acestui popor, deoarece ei cred că lucrarea trebuie să fie făcută și binecuvântarea trebuie să vină pe o anumită cale pe care au marcat-o ei […].
Eu nu am nici cea mai mică ezitare să spun că în această adunare nu a fost adus spiritul de căutare a luminii, ci acela de a baricada calea ei, ca nu cumva vreo rază să ajungă în mintea și inima oamenilor, pe vreo altă cale, diferită de aceea pe care tu ai hotărât-o ca fiind cea potrivită.”[30] [93]
Ellen White nu numai că i-a scris răspunsul ei lui G. I. Butler în acea dimineață de luni, 15 octombrie, doar cu două zile înainte de începerea Conferinței Generale, ci este probabil că ea și-a exprimat din nou îngrijorările într-o cuvântare adresată delegaților.[31]* Ea a vorbit despre „poverile solemne” pe care le-a purtat de la întoarcerea din Europa; despre felul în care Isus descrisese starea poporului lui Dumnezeu, când i-a spus că „venise timpul când templul și închinătorii ei trebuiau a fi măsurați”. Ea a putut să exclame cu onestitate: „Îmi este îngrozitor de frică să vin la conferința noastră”. Când a ajuns la încheierea cuvântării ei, Ellen White a adresat un apel solemn:
„Este timpul să ne trezim din somn, pentru a-L căuta pe Domnul cu toată inima, iar eu știu că Îl vom găsi. Eu știu că tot cerul este la dispoziția noastră. Îndată ce Îl vom iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele nostru ca pe noi înșine, Dumnezeu va lucra prin noi. Cum vom sta în timpul ploii târzii? Cine se așteaptă să aibă parte de prima înviere? Voi, cei care ați cultivat păcatul și nelegiuirea în inimă? Voi veți cădea în ziua aceea.”[32]*
Cerul așteaptă să reverse ploaia târzie printr-un mesaj cât se poate de prețios, în timp ce tocmai oamenii care trebuiau să-l primească erau adormiți în nelegiuire și păcat și cultivau un spirit de ceartă.
O mare parte din spiritul de ceartă despre care a scris Ellen White și care pătrundea în adunări avea legătură cu o problemă minoră – controversa legată de cele zece coarne. În 1884, Conferința Generală îl însărcinase pe A. T. Jones să „scrie o serie de articole adunate din istorie cu privire la puncte care arătau împlinirea profeției”[33]. Acest fapt l-a condus pe Jones la un studiu mai aprofundat al cărții lui Daniel și, în timp ce examina o concepție susținută în general de adventiști cu privire la cele zece împărății din Daniel 7, așa cum era publicată în cartea lui Uriah Smith, Daniel and the Revelation, a descoperit că o împărăție fusese identificată incorect. Jones i-a scris lui Smith de două ori, cerându-i să-i trimită dovezile pentru concepția lui istorică și să examineze dovezile descoperite recent. Smith nu a răspuns la prima scrisoare a lui Jones, iar în cele din urmă, când a răspuns, a pretins că nu are timp pentru această sarcină. Ca rezultat, Jones și-a publicat opiniile în Signs of the Times, fără ca Smith să aibă posibilitatea de a le critica, și i-a trimis o copie în octombrie 1886. [94]
Uriah Smith a răspuns iritat, spunându-i lui Jones că va trebui să contraatace în Review, deoarece Jones își răspândise concepțiile „pretutindeni, prin revistă”. Smith se temea foarte mult ca nu cumva miile de împotrivitori ai adventiștilor „să observe imediat schimbarea” unei doctrine susținute timp de patruzeci de ani și a pretins că, dacă li se va acorda suficient timp, aceștia vor spune că adventiștii vor recunoaște că „au greșit asupra tuturor punctelor”[34]. Jones a răspuns că adevărata luptă pentru adevăr era în fața lor. În curând, din cauza crizei duminicale, „fiecare punct” al doctrinei și credinței adventiste va fi „analizat și verificat […] de oamenii cei mai mari din țară”. Prin urmare, când vor fi vestite cele trei solii îngerești, adventiștii vor avea nevoie de „dovezi mai bune” pentru credința lor în profeția biblică, „în comparație cu ceea ce «fusese predicat timp de patruzeci de ani»”[35].
Acordându-i crezare lui Jones, William C. White, după ce a ascultat poziția lui, a petrecut un timp în vara anului 1888, studiind subiectul celor zece coarne și ajungând la concluzia că „fratele Jones avea mai multe dovezi istorice pentru poziția lui, decât fratele Smith”[36]. Totuși, acest fapt nu a contat prea mult, iar pentru că subiectul a fost adus în discuție la institutul pastoral din 1888, a fost stârnit un spirit foarte ostil.
Chiar înainte de institutul din 1888, Butler îl etichetase pe Jones ca fiind cauzator de probleme, pentru că adusese o interpretare „contrară credinței îndelung stabilite, pe care poporul nostru o adoptase cu patruzeci de ani în urmă”.[37] În timpul institutului în sine, Jones a primit o serie tot mai mare de critici și i-au fost aduse acuzații false, iar luni, 15 octombrie, situația a ajuns la un punct culminant, în timpul adunării de la ora zece dimineața. Smith a declarat că este „întru totul inutil” să fie discutat subiectul celor zece coarne, care înclina să ducă numai la rău. El a spus că vechea concepție „rezistase încercării timp de 40 de ani”, iar Jones „dărâma vechiul adevăr”. El a spus că, în ce îl privește, „nu urma să stea calm deoparte și să vadă cum pietrele de temelie ale mesajului nostru erau scoase de mâini nemiloase”. Smith nu s-a oprit aici. El a continuat să spună minciuni, declarând că „se afla în dezavantaj, deoarece nu a cunoscut subiectul care urma să fie discutat”. Cu puțină ironie, el a adăugat apoi că unii „par să fi știut și au adus biblioteci de materiale” pentru a fi consultate ca sursă de informare.[38] [95]
În cele din urmă, miercuri, la încheierea institutului, înainte de Conferința Generală, Smith a încercat să forțeze un vot, pentru a decide cu privire la subiectul celor zece coarne, deși s-ar fi cuvenit ca o astfel de decizie să fie luată nu înainte, ci în cadrul Conferinței Generale. Waggoner s-a opus luării unui vot, sugerând că subiectul nu va fi definitivat, „până când nu va fi cercetat pe deplin”.[39] În ciuda votului blocat, Smith a pretins că obținuse victoria de partea concepției lui, scriind în editorialul lui din Review că: „Părerea delegaților a părut a fi […] în mod copleșitor de partea principiilor de interpretare deja stabilite și de partea vechii concepții. Rămâne de văzut dacă acest fapt va conta sau nu pentru aceia care îndeamnă la acceptarea noii poziții.”[40] Ceea ce Smith nu a menționat a fost faptul că delegații votaseră ca „toți să studieze cu credincioșie subiectul pe parcursul anului”. William C. White a considerat că editorialul lui Smith este amăgitor și a anunțat public că „a fost conceput cu intenția de a-i deruta pe oameni”.[41]
Este de înțeles că, după mai bine de doi ani de răstălmăciri și acuzații false, Jones și Waggoner ar fi putut să caute să se apere. Marți, 16 octombrie, Jones a adus din nou în discuție subiectul celor zece coarne și i-a răspuns lui Smith „în termeni preciși”. El le-a spus tuturor de ce venise cu „bibliotecile de materiale”. El a discutat despre corespondența dintre Smith, Waggoner și el însuși, dovedind că subiectul dezbătut nu constituia nicio surpriză. Pentru a-și susține punctul de vedere, el i-a avertizat pe delegați „să nu-l învinuiască pe el, pentru că Uriah Smith spusese că nu știa nimic”. Ellen White a fost prezentă la adunare și, fiind conștientă de semnificația lucrurilor care aveau loc, l-a avertizat pe Jones, spunând: „Nu așa de tăios, frate Jones, nu așa de tăios.”[42]*
Ellen White a știut că participanții erau stăpâniți de un spirit de respingere a „luminii”. Orice pas greșit făcut de Jones sau Waggoner nu ar fi făcut altceva decât să le dea fraților o scuză pentru a continua pe calea lor răzvrătită. Declarația lui Jones a fost un element atât de minor în comparație cu întreaga controversă care avea loc, încât Ellen White nu a menționat niciodată acest incident în vreuna din scrierile ei, și nici nu există vreun raport scris al institutului pastoral din 1888, care menționează declarația lui Jones. William C. White, care a luat notițe chiar la această adunare, a raportat explicația lui Jones cu privire la cercetările lui, care începuseră din 1884 și motivul pentru care el „a venit pregătit cu biblioteci de materiale”. Totuși, el nu a raportat declarația lui Jones sau presupusa mustrare a lui Ellen White.[43]* [96]
Înainte de încheierea săptămânii, Ellen White le-a vorbit încă de câteva ori celor adunați la Minneapolis. Ea știa că ei „pierdeau o mare binecuvântare” pe care ar fi putut să o primească în urma institutului și că aceasta va fi „o pierdere veșnică”. Ei „nu trebuiau să fie mulțumiți” cu „propria neprihănire și să fie satisfăcuți fără lucrările profunde ale Duhului lui Dumnezeu”:
„Frați și surori, în acest timp, avem o mare nevoie să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Duhul Sfânt să poată veni asupra noastră […].
Fie ca Dumnezeu să ne ajute ca Duhul Său să Se manifeste în mijlocul nostru. Nu ar trebui să așteptăm până când vom merge acasă, pentru a obține binecuvântarea Cerului […]. Cei care au fost mult timp în lucrare au fost mult prea mulțumiți să aștepte ca ploaia târzie să-i învioreze.”[44]
Totuși, pentru a fi înviorați de ploaia târzie, poporul lui Dumnezeu avea nevoie de „o relație corectă cu El”. Nu putea fi nicio rămânere în „îndoială și necredință”, deoarece, altfel, vrăjmașul va „deține controlul” asupra minții lor, fapt care „are întotdeauna ca rezultat o mare pierdere”. Satana a căutat să facă lucrul acesta tocmai atunci când Dumnezeu măsura templul Său:
„Hristos este aici în această dimineață; îngerii sunt aici și măsoară templul lui Dumnezeu și pe cei ce se închină în el. Istoria acestei adunări va fi dusă la Dumnezeu, pentru că este scris un raport cu privire la fiecare adunare. Spiritul manifestat, cuvintele rostite și faptele săvârșite sunt scrise în cărțile cerului. Totul este transferat în rapoarte, la fel de precis cum sunt întipărite trăsăturile noastre pe placa șlefuită a artistului.”[45]*
Ellen White a vorbit despre „măsurarea templului lui Dumnezeu și a acelora care se închinau în el”. Ea a folosit terminologia din Apocalipsa 11 și Ezechiel 40-42, precum și cuvintele care i-au fost adresate în visele pe care le avusese în vara precedentă”.[46] Nu numai oamenii, în mod individual, erau măsurați, ci și biserica în ansamblu. Trebuie să ne întrebăm ce rezultate ale măsurătorii au fost înregistrate în cer în timpul acelor adunări solemne? Era poporul lui Dumnezeu pregătit să stea în picioare?
Institutul pastoral se încheiase, iar Conferința Generală începuse. Oare raportul ei urma a fi diferit? Vom căuta răspunsul la întrebarea aceasta în capitolul următor.
[1]. În 1886, Ellen White a scris: „Dragi tineri, aveți voi lămpile aprinse și arzând? Lucrarea continuă în curțile cerești. În viziunea de pe insula Patmos, Ioan a zis: «Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, și mi s-a zis: ,Scoală-te și măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el.’» Această lucrare solemnă trebuie să fie făcută pe pământ. Priviți și vedeți cum stă măsurătoarea caracterului vostru, în comparație cu standardul neprihănirii lui Dumnezeu, legea Sa sfântă. Închinătorii trebuie să treacă pe sub linia de măsurare a lui Dumnezeu. Cine va suporta testul? Hristos spune: «Știu faptele tale.» […] Câți își curățesc sufletul prin ascultarea de adevăr? Câți sunt în acest timp întru totul de partea Domnului?” (Youth Instructor, „The Watching Time”, 25 august 1886, sublinierile adăugate). Zece ani mai târziu, Ellen White a scris încă o dată despre templul lui Dumnezeu și inima lucrării: „A fost necesar să fie făcut foarte mult pentru ca inima lucrării să poată fi păstrată curată. A fost necesară multă grijă, pentru a păstra mașinăria unsă, prin harul lui Dumnezeu, așa încât să funcționeze fără fricțiune […]. Dacă puterea lui Satana va putea să pătrundă chiar în templul lui Dumnezeu și să manipuleze lucrurile după cum îi place, timpul de pregătire va fi prelungit” (Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896; în Materialele 1888, pp. 1524, 1525, sublinierile adăugate).
[2]. Ellen G. White, The Great Controversy (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Co., 1888), p. 611. Cuvintele așezate în paranteze pătrate, „la judecata de cercetare”, se află în original și arată cu claritate legătura dintre ploaia târzie și curățirea sanctuarului. Aceste cuvinte nu sunt prezente în ediția din 1911.
[3]. William C. White către C. H. Jones, 18 mai 1887. Ellen White și-a încheiat munca la cartea The Great Controversy în mai 1888. Plăcile tipografice urmau să fie făcute curând și mii de cărți aveau să fie tipărite. Totuși, cărțile au stat „moarte” în casele de editură și li s-a acordat puțină atenție. Vezi, de asemenea, capitolul 7 și Întoarcerea ploii târzii, vol. 2, capitolul 18, planificat pentru publicare în 2012 [în 2021 volumul 2 încă nu a fost terminat (n.ed.)].
[4]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 169.
[5]. Ibid., pp. 167-168. „Camp Necessity” a fost numele dat de William C. White locului în care au avut loc studiile biblice din 25 și 26 iunie 1888. Notițele luate de el la aceste adunări pot fi găsite în Manuscripts and Memories, pp. 414-419, 429-440. În scrisoarea lui către Dan Jones, 8 aprilie 1890, William C. White declară că adunările au avut loc „la începutul lui iulie 1888”, dar această scrisoare a fost scrisă la aproape doi ani după eveniment și fără a avea la îndemână „colecția lui de scrisori” (ibid., pp. 167, 169).
[6]. Ibid.
[7]. Ibid., p. 170.
[8]. Ellen G. White către „frații care se vor aduna la Conferința Generală”, Scrisoarea 20, 5 august 1888; în Materialele 1888, pp. 38, 40.
[9]. Ibid., pp. 38-41, 44.
[10]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 177.
[11]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 7 septembrie 1888, „Angajarea în speculații lumești”; în Materialele 1888, pp. 47, 49. Ellen White a scris, de asemenea, despre evenimentele care au avut loc după 9 septembrie, menționând specific data de 21 septembrie.
[12]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888, „Remarci după citirea unui articol”; în Materialele 1888, pp. 157-158.
[13]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 7 septembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 47-56. Această parte din Manuscrisul 2 a fost o notă suplimentară adăugată de Ellen White după Conferința de la Minneapolis. Ca rezultat al acestei scrisori scrise de W. M. Healey, s-a născut ideea unei „conspirații a Californiei”. Cu mai bine de 10 ani mai târziu, Ellen White i-a scris lui W. M. Healey, declarând că „aceste scrisori au avut ca rezultat întârzierea lucrării lui Dumnezeu cu ani de zile și m-au obligat la o muncă istovitoare și grea […]. Experiența aceasta a lăsat asupra mea o impresie atât pentru timpul acesta, cât și pentru veșnicie” (Scrisoarea 116, 21 august 1901; în Materialele 1888, pp. 1759-1760).
[14]. Vezi Roger Coon, „Minneapolis/1888: The ‘Forgotten’ Issue’”, Transcript of Loma Linda University Lecture, 23-25 octombrie 1988, Ellen G. White Estate, documente aflate în arhivă, p. 7.
[15]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 182. O mare parte din informațiile cu privire la cursul evenimentelor de la Minneapolis pot fi găsite în jurnalul lui R. D. Hottel și în notițele luate de William C. White la conferință (Manuscripts and Memories, pp. 441-518). Rezumatul cel mai concis al cursului evenimentelor de la Minneapolis se află în lucrarea lui Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895, teză de master, Universitatea Andrew, iulie 1988, pp. 71-77. Vezi, de asemenea, Paul E. Penno, Calvary at Sinai: The Law and the Covenants in Seventh-Day Adventist History, manuscris nepublicat, 2001 și Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, pp. 19-21.
[16]. Uriah Smith, Review and Herald, 16 octombrie 1888, p. 648; în Manuscripts and Memories, p. 399.
[17]. Ellen G. White, „The Churches Great Need”, Review and Herald, 22 martie 1887, p. 177.
[18]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 206.
[19]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 11 octombrie 1888, „Cuvântare de dimineață”; în Materialele 1888, pp. 69, 72, 73.
[20]. Ellen G. White, „Cum să tratăm o învățătură controversată”, „Cuvântare de dimineață”, 29 ianuarie 1890, Review and Herald, 18 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 534.
[21]. Ellen G. White, „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele”, predică, 5 septembrie 1891, Review and Herald, 22 martie 1892; în Materialele 1888, p. 959.
[22]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; în Materialele 1888, pp. 1540, 1541.
[23]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 68. William C. White a luat notițe în timpul cuvântării lui Farnsworth și ne oferă o idee cu privire la conținutul ei: „Când va veni Hristos, va găsi El credință pe pământ? […] Se vor ridica profeți falși. Dragostea celor mulți se va răci […]. Oare se află nelegiuire în mijlocul nostru? […]. Poporul nostru a venit la C. M. pentru a se încălzi […], iar apoi se va întoarce acasă și se va răci […]. Oare cresc ei greu? […]. Nelegiuirea abundă […]. În timpul celor doi ani, 13 sau 14 membri ne-au părăsit. Ei nu au părăsit numai adevărul, dar unii au intrat într-o nelegiuire și o urâciune prea oribile pentru a fi spuse […]. Cum v-ați simți să susțineți o adunare de tabără, când pe o rază de 50 de mile sunt între 1000 și 1500 de păzitori ai Sabatului și numai 300 participă” („Notițe luate de William C. White la adunările de la Minneapolis, 1888”, p. 2; în Manuscripts and Memories, p. 472).
[24]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie 1888, secțiune datată 14 octombrie și Manuscrisul 7, 13 octombrie 1888, „Cuvântare de după amiază”; în Materialele 1888, pp. 67, 68, 74-84. În „Diary of R. Dewitt Hottel”, este menționat faptul că Ellen White a vorbit în Sabat după-amiază, dar nu sunt date detalii cu privire la subiectele ei (Manuscripts and Memories, p. 505).
[25]. Nimeni nu poate să înțeleagă simțămintele acumulate de Butler (care l-au împiedicat să vină la conferința din 1888) și nici istoria controversei cu privire la legea din Galateni, fără a fi citit întreaga lui scrisoare (G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 77-118).
[26]. Ibid., pp. 78, 100, 89. Este cel mai probabil că Butler s-a simțit îndreptățit de apostazia lui D. M. Canright de după controversa de la Conferința Generală din 1886 cu privire la legea din Galateni. În 1882, Canright și-a revizuit cartea The Two Laws (publicată mai întâi în 1876), dezvoltând secțiunea cu privire la Galateni de la șase, la douăzeci și patru de pagini, în scopul de a-și consolida concepția că epistola se ocupa de legea ceremonială. Îngrijorarea cu privire la astfel de concepții l-a determinat pe Waggoner să-i pună întrebări lui William C. White, în 1885, în legătură cu strategiile editoriale, atunci când existau deosebiri de opinie. William C. White a sugerat că ei „ar trebui să prezinte ceea ce credeau a fi adevărul, chiar dacă intra în conflict cu unele lucruri scrise de Canright și alții” (William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 166). În 1886, cartea lui Canright a fost retipărită de biserică și a slujit ca o adăugare binevenită la arsenalul lui Butler. Waggoner i-a răspuns prin seria lui de nouă părți din Signs, „Comments on Galatians 3”, în timpul verii anului 1886. În conformitate cu Ellen White, Butler l-a încurajat pe Canright „să le prezinte lecții studenților de la colegiu [Battle Creek] și să scrie în Review o cantitate așa de mare de material, ca și când era Episcop al Bisericii Metodiste”. Lui Ellen White i-a fost arătat că ideile lui Canright cu privire la lege erau „un amestec de idei confuze” și a „recomandat ca acea carte a lui să înceteze a fi publicată”. De fapt, ea a declarat: „Aș arde fiecare exemplar, înainte ca vreunul să ajungă la poporul nostru”. Canright și Butler erau aliați în „comitetul teologic” și i s-au împotrivit lui Waggoner la Conferința Generală din 1886. Acolo, îndoielile lui Canright cu privire la ideile lui și ale lui Butler i-au cimentat convingerea că Epistola către Galateni vorbea cu adevărat despre legea morală, așa cum spusese Waggoner. Totuși, deoarece Canright a păstrat concepția lui Butler cu privire la expresia „sub lege”, el a renunțat atât la continuitatea legii, cât și la adventism, ajungând unul dintre criticii cei mai proeminenți. În loc de a considera acest fapt ca fiind rezultatul învățăturii lui Waggoner, Ellen White i-a învinuit pe Smith și pe Butler (Ellen G. White către G. I. Butler și Uriah Smith, Scrisoarea 13, 1887; în Materialele 1888, pp. 33-34).
[27]. G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 90-91.
[28]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 66.
[29]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 86, 94-95. La pagina 85 din Materialele 1888, White Estate a dedicat o întreagă pagină unei note de subsol care încearcă să micșoreze impactul scrisorii adresate de Ellen White lui Butler. Nota de subsol sugerează că „Butler nu a rămas într-o stare de întuneric”, ci până în anul 1902 „învățase din acea experiență”. Totuși, nu se spune nimic despre comentariul lui Butler din 1910, când a declarat „că nu a putut să vadă niciodată lumină în soliile lor speciale și că el nu adoptase niciodată poziția lui [Jones și Waggoner]”, (A. G. Daniells către William C. White, 21 ianuarie 1910; în Manuscripts and Memories, p. 325). În ciuda poziției lui Butler la moartea lui, trebuie să ne întrebăm dacă rezultatul deciziilor luate de ei și de alții la conferința de la Minneapolis este de o importanță nesemnificativă astăzi, după 120 de ani. Vezi, de asemenea, capitolul 7, nota de subsol 3.
[30]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 15 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 113, 116.
[31]. Există unele dovezi că remarcile făcute de Ellen White și aflate în Manuscrisul 26, octombrie 1888, ar fi putut fi făcute vineri, 12 octombrie, în loc de luni, 15 octombrie. Vezi Materialele 1888, p. 66.
[32]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 162. Ani mai târziu, Ellen White urma să scrie fără nicio rezervă: „Domnul i-a chemat pe fratele Jones și pe fratele Waggoner în scopul de a-i proclama lumii o solie pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Manuscrisul 61, 1893; în Materialele 1888, p. 1814, sublinierile adăugate).
[33]. A. T. Jones către Uriah Smith, 6 decembrie 1886.
[34]. Uriah Smith către A. T. Jones, 8 noiembrie 1886.
[35]. A. T. Jones către Uriah Smith, 3 decembrie 1886.
[36]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 168.
[37]. G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 102.
[38]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie 1888, pp. 27, 29; în Manuscripts and Memories, p. 420 și Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, pp. 19-21.
[39]. „Talk of a Prophecy”, Minneapolis Tribune, 18 octombrie 1888, p. 5; în Manuscripts and Memories, p. 549.
[40]. Uriah Smith, „The Conference”, Review and Herald, 23 octombrie 1888, p. 664; în Manuscripts and Memories, p. 400.
[41]. William C. White către J. H. Waggoner, 27 februarie 1889; în Manuscripts and Memories, p. 136.
[42]. Raport semnat al „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, condus de Robert J. Wieland, p. 1 (acesta este luat dintr-o copie a interviului original și se deosebește de paginația unei copii aparent retipărite a raportului aflat în arhiva de documente 242, la Center for Adventist Research, James White Library, Andrews University); Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, pp. 19-21.
[43]. „Notes of William C. White Taken at Minneapolis”, 16 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 422. Din rapoartele istorice este clar că declarațiile lui Smith, care au condus la răspunsul direct al lui Jones, au fost legate de întrebarea: Știa sau nu Smith că subiectul împărățiilor urma a fi discutat la Conferința din 1888? Totuși, criticii ulteriori ai lui Jones și Waggoner au atribuit incorect răspunsului lui Jones semnificația următoare: Cunoștea Smith identitatea celor zece împărății, așa cum o cunoștea el? Din nefericire, această declarație a lui Jones a fost răstălmăcită și folosită timp de 100 de ani, pentru a încerca să scuze respingerea cu care au fost tratați, atât el, cât și Waggoner, la Minneapolis. A. T. Robinson a început să facă acest lucru la 42 de ani după Minneapolis (având în vedere probabil înverșunarea și plecarea ulterioară a lui Jones) și a scris despre acest incident ca fiind „o ilustrație concretă” care ar „justifica atitudinea” conducătorilor împotriva lui Jones și Waggoner. Fără a prezenta contextul, Robinson îl descrie pe Smith ca prezentându-și „modestia caracteristică”, iar pe Jones ca răspunzând în „stilul lui caracteristic”. Apoi, citează declarația lui Jones, la 42 de ani după ce a fost făcută, astfel: „Fratele Smith v-a spus că nu știe nimic despre acest subiect. Eu știu, și nu vreau ca vreo persoană să mă acuze pe mine pentru ceva ce el nu știe.” („Did the Seventh-day Adventist Denomination reject the Doctrine of Righteousness by Faith?”, 20 ianuarie 1931; în Manuscripts and Memories, pp. 336-337). Tânărul L. H. Christian împlinea 17 ani, când a participat împreună cu părinții lui la conferința de la Minneapolis din 1888. La aproximativ 60 de ani după aceea (și cel mai probabil fiind influențat de raportul lui Robinson), Christian a scris despre incidentul dintre Smith și Jones, dar nu în calitate de martor ocular. De asemenea, el îl descrie pe Smith ca fiind „un om modest și bine informat” și pe Jones ca fiind „aspru și îngâmfat”. În conformitate cu Christian, declarația exactă a lui Jones a fost: „Dificultatea fratelui Smith este că el nu știe care sunt cele zece împărății, și totuși argumentează despre huni, în timp ce eu cunosc și pot să îmi dovedesc poziția.” Christian pretinde că Ellen White „l-a mustrat aspru pe fratele Jones pentru lipsa lui de respect față de pionierii mai bătrâni ai mișcării adventiste”. Totuși, amintirile lui Christian sunt foarte suspecte. El reprezintă greșit conferința de la Minneapolis ca fiind o „biruință glorioasă”, și luând partea predicatorului veteran E. W. Farnsworth – care a declarat „că îndreptățirea prin credință nu era o învățătură nouă” – și a lui J. H. Morrison, despre care spunea că era „un pastor respectat” care „se temea de ideile extremiste ale doctorului Waggoner”. Christian îi acuză pe Jones și Waggoner, sugerând chiar că Ellen White nu i-a susținut (The Fruitage of Spiritual Gifts, [1947], pp. 229-230). A. W. Spalding, care nu a fost prezent la Minneapolis, citează declarația lui Robinson, adăugând de asemenea propriile comentarii. Uriah Smith „a fost un om modest, retras și fără pretenții”, în timp ce Jones „a fost agresiv și uneori turbulent și a dat motive concrete pentru resentimente” (Captains of the Host, [1949], p. 593). N. F. Pease citează declarația lui Jones și concluzionează: „Oamenii care au promovat doctrina îndreptățirii prin credință nu și-au prezentat întotdeauna ideile într-o modalitate înțeleaptă și cu tact. Această situație nefericită a dezvoltat un spirit de prejudecată împotriva celor care, după părerea multora, au adus confuzie asupra adevăratelor probleme” (By Faith Alone, [1962], p. 131). A. V. Olson citează din citatul lui A. W. Spalding, preluat din declarația lui Robinson cu privire la Jones, declarând că „unii au considerat că manierele și limbajul unuia dintre tinerii vorbitori erau discutabile” (Through Crisis to Victory 1888-1901, [1966], p. 44). R. W. Schwarz îl citează pe Robinson și spune că „declarația aspră” a lui Jones a avut „un impact asupra multor delegați” și „a făcut ca vasul controversei să fiarbă, înainte de a începe prezentarea teologică într-adevăr semnificativă” (Light Bearers to the Remnant, [1979], p. 188). Scenariul scris pentru actorii de la Canadian Union College Heritage își asumă multă libertate în citarea lui A. T. Jones, după cum urmează: „Sunt cu siguranță fericit să comentez cu privire la coarne. Fratele Smith tocmai a recunoscut în prezența noastră că nu este cu adevărat o autoritate cu privire la cele zece coarne. Vreau să vă asigur că am acordat mult studiu acestui subiect și pot să completez ignoranța fratelui Smith.” („The News From Minneapolis 1888”, Playing Our Past [North American Division Office of Education, 1989], p. 126). Totuși, probabil că cea mai greșită reprezentare a lui A. T. Jones se află în singura biografie scrisă cu privire la el. George R. Knight începe capitolul 3 prin citarea declarației lui Robinson, iar apoi proclamă că „astfel de cuvinte aspre și atitudini pompoase au constituit o parte din contextul conflictului care a caracterizat Sesiunea Conferinței Generale din 1888” (From 1888 to Apostasy, [1987], p. 35). Ca răspuns la o critică adresată cărții lui de către Dennis Hokama, George Knight face o declarație foarte revelatoare: „Va trebui să-i mărturisesc lui Hokama că trebuie să fi dat greș în a comunica eficient. Eu am făcut tot ce am putut mai bine pentru a demonstra că Jones a fost aberant de la început și până la sfârșit. În a doua parte a deceniului 1880 și prima parte a deceniului 1890, acest lucru este demonstrat prin asprimea și incapacitatea lui de a demonstra o amabilitate creștină” („A Spark in the Dark: A Reply to a Sermonette Masquerading as a Critique, George Knight answers Dennis Hokama”, Adventist Currents, aprilie 1988, p. 43). Knight menționează această situație în alte cărți, cu comentarii similare (Angry Saints, [1989], pp. 32, 65; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, [1998], pp. 28, 53-54). Totuși, nu putem decât să ne punem întrebări cu privire la caracterul demn de încredere al cărților scrise, având în vedere o astfel de agendă declarată. J. S. Washburn, care a fost prezent la Minneapolis, de asemenea menționează acest incident după 62 de ani, dar îl tratează în mod echitabil („Interview”, op. cit.). Pentru un context mai amplu al declarației pe care Robinson a făcut-o în 1931 vezi, de asemenea, capitolul 4, nota de subsol 42. Este destul de interesant că, la numai opt luni după acest incident de la Minneapolis, Ellen White, în timp ce se adresa auditoriului cu privire la articolul cel mai recent al lui Uriah Smith din Review, a făcut un comentariu similar cu cel atribuit lui Jones: „«Ei bine – veți spune – ce înseamnă articolul lui Smith din Review?» El nu știe despre ce vorbește; el vede copacii ca pe niște oameni mergând” (Manuscrisul 5, 19 iunie 1889, „Predică ținută la Rome, NY”; în Materialele 1888, p. 348). Totuși, trebuie să ne amintim că ea era condusă de Dumnezeu pentru a contracara respingerea soliei trimise din cer.
[44]. Ellen G. White, „The Need of Advancement”, predică de dimineață, 18 octombrie 1888, Review and Herald, 8 octombrie 1889, pp. 625, 626; în Materialele 1888, pp. 117-118.
[45]. Ellen G. White, „Have Light in Yourselves”, predică de dimineață, 19 octombrie 1888, The Signs of the Times, 11 noiembrie 1889, p. 674; în Materialele 1888, p. 120. Ani mai târziu, Ellen White urma să scrie despre un „vis impresionant” pe care l-a avut și în care credincioșii erau măsurați cu privire la primirea Duhului Sfânt: „În timpul nopții primului Sabat de la adunarea din Newcastle, mi se părea că mă aflu într-o adunare, prezentând necesitatea și importanța primirii Duhului […]. Ei trebuie să primească Duhul, înainte de a putea să înțeleagă pe deplin învățăturile lui Hristos […]. În visul meu, o santinelă stătea la ușa unei clădiri importante și întreba pe fiecare dintre cei ce veneau pentru a intra, «Ai primit Duhul Sfânt?» O riglă de măsurare se afla în mâna lui, și numai foarte, foarte puțini au fost primiți în clădire. «Mărimea ta ca ființă umană nu înseamnă nimic – a spus el –, dar dacă ai ajuns la statura deplină de om în Hristos Isus, în conformitate cu cunoașterea pe care ai avut-o, vei fi rânduit să stai împreună cu Hristos la ospățul nunții Mielului și, de-a lungul veacurilor veșniciei, nu vei înceta niciodată să descoperi binecuvântările acordate la ospățul pregătit pentru tine.»” (Review and Herald, 11 aprilie 1899, „An Impressive Dream”, p. 225, sublinierile adăugate).
[46]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 157.