În deceniul 1880, Ellen White a început să exprime din ce în ce mai mult un sentiment de urgență în declarațiile ei cu privire la marea strigare și ploaia târzie. Urma să vină o solie reală care va umple pământul cu slava ei. Ea a scris despre planul lui Dumnezeu de a trimite oameni simpli pentru a face această mare lucrare, care va crea un „interes religios” ce va depăși cu mult interesul din Reforma secolului al XVI-lea.[1] Solia va fi mai mult decât o redeșteptare spirituală a predicării evanghelice din acele zile. Ellen White a vorbit, de asemenea, despre „o mare strigare falsă”, pe care Satana o trimitea pentru a încerca să abată atenția oamenilor de la adevărata solie pentru „timpul acesta”. Pentru ea, aceste manifestări erau „dovezile cele mai mari” ale faptului că marea strigare se apropia:
„În ultima lucrare solemnă vor fi angajați doar puțini oameni mari […]. Totuși, sub un exterior neatrăgător și necioplit, poate fi descoperită cea mai curată strălucire a unui caracter creștin […].
Dumnezeu va aduce la îndeplinire o lucrare în zilele noastre, pe care puțini o anticipează. El va înălța și va înflăcăra în mijlocul nostru pe aceia care sunt învățați mai degrabă prin ungerea cu Duhul Sfânt, decât printr-o instruire exterioară în instituții științifice […]. Dumnezeu va demonstra faptul că El nu este dependent de muritori învățați și importanți în ochii lor.”[2]
„Dumnezeu ridică o clasă de oameni care vor vesti marea strigare a soliei celui de-al treilea înger [este citat Fapte 20:30]. Acum, scopul lui Satana este acela de a aduce noi teorii, pentru a abate atenția de la adevărata lucrare și de la adevărata solie pentru timpul acesta. El stârnește mintea oamenilor pentru a atribui Scripturii interpretări false, o mare strigare falsă, așa încât adevărata solie să nu aibă efect atunci când va veni. Aceasta este una dintre dovezile cele mai mari că marea strigare va fi auzită curând și că pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu.”[3] [60]
„Îngerul care se alătură în lucrarea de proclamare a soliei îngerului al treilea urmează să lumineze întregul pământ cu slava lui. Aici este scoasă în evidență o lucrare de o extindere mondială și de o putere neobișnuită. Mișcarea adventistă din 1840 – 1844 a fost o manifestare plină de slavă a puterii lui Dumnezeu […]. În țara aceasta a avut loc cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo țară de la reformațiunea din secolul al XVI-lea, dar acesta va fi depășit cu mult de mișcarea cea puternică din timpul vestirii marii strigări a soliei îngerului al treilea. Lucrarea va fi asemănătoare aceleia din Ziua Ispășirii […]. Solia va fi vestită prin mii de voci, pe întregul pământ. Vor fi săvârșite minuni, bolnavii vor fi vindecați, iar credincioșii vor fi însoțiți de semne și minuni. Satana lucrează, de asemenea, prin minuni false, până acolo încât face să coboare foc din cer sub ochii oamenilor. În felul acesta, locuitorii pământului sunt determinați să ia o poziție.”[4]
În vara anului 1885, prin eforturile lui E. P. Daniells în lucrarea de evanghelizare în Healdsburg, California, a început o redeșteptare. Cercetarea profundă a inimii și pocăința aduseseră o manifestare minunată a Duhului lui Dumnezeu, care a avut ca rezultat dragostea și unitatea în mijlocul multor membri. Unii dintre lucrătorii mai în vârstă (J. H. Waggoner și J. N. Loughborough) au intervenit și au oprit adunările, etichetându-le a fi o „amăgire” și „fanatism”. Când a auzit ce se întâmplase, Ellen White, care călătorea în Suedia, a trimis câteva scrisori de avertizare. Lucrarea care începuse la Healdsburg era tocmai lucrarea de care fiecare biserică avea nevoie. Da, Satana va trimite întotdeauna o contrafacere, dar dacă nu se făceau schimbări, oamenii vor „condamna lucrarea ploii târzii”, pretinzând că luptă împotriva fanatismului. [61]
„Din scrisorile primite, am motive să consider că în Healdsburg a fost începută o lucrare bună. Cei care au simțit că a fost greșită și au condamnat-o au săvârșit, cred eu, una dintre cele mai mari greșeli […].
Fraților, este timpul ca redeșteptări asemenea celei care a înviorat biserica din Healdsburg să vină în fiecare biserică adventistă de ziua a șaptea din țara noastră, altfel biserica nu va fi pregătită să primească ploaia târzie. Trebuie să fie făcută o lucrare pentru fiecare membru din biserică. Ei își vor mărturisi greșelile unii altora […]. Ori de câte ori lucrarea aceasta începe și oriunde este văzută, va exista o lucrare a puterii lui Satana – va fi exercitată invidie, gelozie și bănuială rea […].
Dacă există o lucrare adevărată, atunci în modul cel mai sigur va fi și o contrafacere […].
Motivul pentru care insist acum atât de mult asupra acestui subiect este acela că, dacă noi suntem poporul lui Dumnezeu, în biserici vor fi mișcările cele mai remarcabile ale Duhului lui Dumnezeu. Frații mei ar putea să se ridice și, din cauza atitudinii lor de a înlătura tot ce nu este făcut după modelul lor, se vor întoarce împotriva lucrării lui Dumnezeu și o vor interzice. Eu știu despre ce vorbesc […].
Noi avem o credință limitată și inimi păcătoase, iar Dumnezeu nu poate să lucreze pentru noi cu putere deoarece, dacă ar lucra, […] noi nu am putea să facem deosebire între lucrarea lui Dumnezeu și o contrafacere.”[5]
„Cu referire la redeșteptarea de la Healdsburg, eu nu sunt de acord cu felul în care ați tratat problema aceasta. Eu nu neg că în acea lucrare au pătruns unii fanatici. Totuși, dacă veți acționa în viitor așa cum ați procedat în această situație, puteți fi siguri de un lucru: Veți condamna lucrarea ploii târzii, atunci când aceasta va veni. Pentru că în timpul acela veți vedea dovezi și mai mari ale fanatismului.
Când în lucrarea lui Dumnezeu se va face un efort, Satana va fi prezent pentru a atrage atenția asupra lui însuși, dar oare este lucrarea pastorilor aceea de a spune: Aceasta nu mai poate să înainteze, pentru că nu este lucrarea lui Dumnezeu? […].
Eu nu am nicio încredere în judecata lui J. H. Waggoner cu privire la aceste lucruri […]. Dacă acesta este modul în care tratați lucrurile acum, când Dumnezeu trimite o lucrare bună, fiți siguri că redeșteptările vor fi rare. Când Duhul lui Dumnezeu va veni, El va fi denumit fanatism, așa cum a fost în Ziua Cincizecimii […].
Dumnezeu a ales oameni pentru a face o anumită lucrare. Capacitățile lor intelectuale pot fi mici, dar atunci este o dovadă și mai evidentă că Dumnezeu lucrează. Vorbirea lor ar putea să nu fie elocventă, dar aceasta nu este o dovadă că ei nu au o solie de la Dumnezeu.”[6]*[62]
În aceeași perioadă, G. I. Butler, președintele Conferinței Generale, a luat măsuri pentru „a restrânge lucrările adunării de tabără de la New York”, din cauza lipsei de fonduri. Ellen White a răspuns într-o modalitate asemănătoare celei în care a răspuns la situația din Healdsburg. Dacă nu se făcea o schimbare, oamenii urmau să restrângă lucrarea Duhului Sfânt.
„Să nu iei nicio inițiativă care va limita și va restrânge lucrarea, dacă nu ești sigur că ești condus de Duhul lui Dumnezeu […]. Dacă aceia care pot să ajute lucrarea din New York nu sunt sensibilizați și făcuți să-și înțeleagă datoria, ei nu vor recunoaște marea strigare a îngerului al treilea. Când lumina se va răspândi și va lumina pământul, în loc de a veni în ajutorul Domnului, ei vor dori să restrângă lucrarea Sa, în așa fel încât să corespundă cu ideile lor înguste. Îngăduiți-mi să vă spun că, în această lucrare finală, Domnul va lucra într-o modalitate foarte diferită de cursul firesc al lucrurilor și pe o cale întru totul contrară vreunui plan omenesc. Întotdeauna vor exista în mijlocul nostru unii care vor dori să aibă controlul asupra lucrării lui Dumnezeu și să dicteze fiecare pas ce trebuie să fie făcut, în timp ce lucrarea înaintează sub conducerea acelui înger care se alătură îngerului al treilea în vestirea soliei ce trebuie să-i fi adresată lumii. Dumnezeu va folosi căi și mijloace, prin care se va vedea că El este Cel ce preia conducerea în mâinile Sale. Lucrătorii vor fi surprinși de mijloacele simple pe care le va folosi El spre a aduce la îndeplinire lucrarea neprihănirii Sale.”[7]
În timp ce scria scrisori de avertizare împotriva luării unor decizii care aveau să pună piedici lucrării Duhului Sfânt, Ellen White exprima de asemenea, în multe scrisori și articole, marea nevoie de pregătire în scopul de a primi ploaia târzie. Așa cum a descris în scrierile ei anterioare, aceasta implica o curățire a templului sufletului, aflată în legătură cu lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc (Daniel 8:14). Când avea să vină ploaia târzie, aceasta urma să aducă lumină, iar cei care vor fi pregătiți și vor primi lumina vor proclama poruncile lui Dumnezeu și [63] mărturia lui Isus Hristos. Această solie a îngerului al treilea nu urma să fie vestită prin dezbateri, ci prin lucrările adânci ale Duhului Sfânt. Observați câteva dintre declarațiile lui Ellen White:
„Îngerul al treilea, care zboară prin mijlocul cerului, vestind poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus, reprezintă lucrarea noastră. Solia nu pierde nimic din puterea ei în zborul îngerului, pentru că Ioan o vede crescând în tărie, până când întregul pământ este luminat de slava ei. […] Solia adevărului, pe care o vestim, trebuie să meargă la națiuni, limbi și popoare. În curând, ea va fi vestită cu voce tare și pământul va fi luminat de slava ei. Ne pregătim noi oare pentru această mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu?”[8]
„Aștept cu o dorință fierbinte timpul când evenimentele din Ziua Cincizecimii se vor repeta cu o putere chiar mai mare decât în acea ocazie. Ioan spune: «Am văzut un alt înger coborând din cer cu o mare putere, și pământul s-a luminat de slava lui» […]. Mii de voci vor fi umplute cu puterea de a vesti până departe adevărurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu. Limba bâlbâitoare va fi dezlegată, iar cel timid va fi făcut puternic spre a vesti o mărturie curajoasă pentru adevăr. Fie ca Domnul să ajute pe poporul Său să-și curețe templul sufletului de orice întinare și să păstreze o legătură așa de strânsă cu El, încât să fie părtaș al ploii târzii, când aceasta va fi revărsată.”[9]
„Când ploaia târzie va veni asupra poporului lui Dumnezeu, voi trebuie să fiți pregătiți pentru a înainta imediat, deoarece aceia ale căror vase sunt curate, ale căror mâini sunt libere, chiar atunci când vine ploaia târzie, vor primi lumina care vine de sus, iar vocile se vor ridica pentru a proclama poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos.”[10]
„Domnul rânduiește și trimite pastori nu numai pentru a predica, deoarece acesta este o mică parte a lucrării Sale, ci pentru a păstori, a-i educa pe oameni nu spre a fi niște luptători, ci niște exemple de evlavie […]. Unii s-au […] educat pentru dezbateri contradictorii, iar bisericile aflate în grija lor arată caracterul lucrării lor […]. Marea încercare care este atât de aproape îi va înlătura pe aceia pe care Dumnezeu nu i-a rânduit, iar El va avea un corp pastoral curat, credincios, sfințit și pregătit pentru ploaia târzie.”[11]
„Oare indiferența aceasta trebuie să continue an după an? Oare Satana trebuie să triumfe întotdeauna, iar Hristos să fie dezamăgit de slujitorii pe care i-a răscumpărat cu un preț infinit? Așteptăm un timp când ploaia târzie va fi revărsată, sperând cu încredere într-o zi mai bună, când biserica va fi înzestrată cu putere de sus și pregătită în acest fel să îndeplinească o lucrare mai eficientă pentru Dumnezeu. Totuși, ploaia târzie nu va înviora și întări niciodată niște suflete nepăsătoare, care nu folosesc puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o deja.”[12] [64]
În timp ce Ellen White îi sfătuia pe conducătorii și membrii bisericii să se pregătească pentru ploaia târzie, avertizându-i să fie atenți, ca nu cumva să fie luate chiar și cele mai neînsemnate decizii care ar fi împiedicat lucrarea necesară, în Battle Creek a fost stârnită o controversă. La suprafață, controversa era cu privire la legea din Galateni, dar ea implica mult mai mult decât atât. În realitate, era o controversă cu privire la îndreptățirea prin credință – evanghelia însăși. Cum a început această controversă și ce a implicat ea? Restul capitolului va fi dedicat răspunsului la întrebările acestea.[13]*
În Galateni 3:19, apostolul Pavel a scris despre „legea adăugată”, iar în versetul 24, despre „îndrumătorul spre Hristos”. La care lege s-au referit aceste versete, la legea ceremonială, sau legea morală – cele zece porunci? În deceniul 1850, pionierii adventiști, inclusiv James White, J. N. Andrews, Uriah Smith și Joseph Bates, susținuseră că legea la care se referea Pavel în Galateni capitolul 3 era legea celor zece porunci. Totuși, această interpretare se schimbase.
Protestanții dispensaționaliști din acel timp proclamau cu emfază că oamenii trăiau în dispensațiunea harului Noului Testament, folosind texte cum era cel din Galateni 3:19 și 3:24 pentru a dovedi că cele zece porunci erau întru totul desființate. Acest fapt a produs o schimbare în gândirea multor adventiști care sperau să combată astfel de argumente, explicând că textul din Galateni capitolul 3 se referea la legea ceremonială. Totuși, în 1854, J. H. Waggoner (tatăl lui E. J. Waggoner) a publicat o broșură intitulată The Law of God: An Examination of the Testimony of Both Testaments. Când această broșură a prezentat concepția că legea din Galateni capitolul 3 se referea numai la cele zece porunci, alți adventiști au fost de părere diferită și s-a dezvoltat o controversă.
La Battle Creek au avut loc câteva zile de adunări în care, în conformitate cu Uriah Smith, poziția lui J. H. Waggoner a fost dovedită a fi greșită. James și Ellen White au participat la aceste adunări și, curând după aceea, Ellen White a avut o viziune cu privire la subiectul legii. Ea i-a scris imediat lui J. H. Waggoner, declarând că poziția lui nu trebuia să fie promovată. Ca rezultat al acestei viziuni, James White a retras de pe piață cartea lui J. H. Waggoner. [65]
În conformitate cu Uriah Smith, J. H. Waggoner a solicitat de repetate ori ca broșura sa să fie retipărită, dar James White a răspuns: „Nu, până când nu îți revizuiești poziția cu privire la lege.”[14]
Controversa cu privire la legea din Galateni a rămas latentă aproximativ 30 de ani, până pe la mijlocul deceniului 1880, când A. T. Jones și E. J. Waggoner au intrat în scenă. În data de 1 octombrie 1883, la un an după experiența lui de la adunarea de tabără, Waggoner a început să împărtășească nou descoperita lui credință, predând cursuri de religie la Colegiul Healdsburg, care se deschisese în 11 aprilie 1882. Într-un fel, el a găsit timp pentru a păstori Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Oakland și pentru a-l ajuta pe tatăl lui să editeze Signs of the Times. A. T. Jones a venit în California în 1884, eliberându-l pe Waggoner de responsabilitățile ca profesor în toamna anului 1885 și, de asemenea, ajutând în calitate de editor asistent al Signs […].[15]* Pe lângă aceste îndatoriri, Jones păstorea una dintre bisericile locale.[16]* Când J. H. Waggoner a plecat în Europa [66] în 1886, A. T. Jones și E. J. Waggoner au ajuns editorii șefi ai revistei Signs, poziție pe care Jones a deținut-o până în 1889, iar E. J. Waggoner până în 1891, când a fost trimis în Anglia. Ambii au preluat, de asemenea, poziția de editori șefi ai publicației American Sentinel, o poziție pe care Waggoner a deținut-o până în 1890, iar Jones până în 1897, când a fost numit membru al Comitetului Executiv al Conferinței Generale.
Deși Jones și Waggoner au lucrat împreună ca editori la revista Signs, ei au studiat separat, ajungând la multe concluzii similare. În consecință, în articolele lor din Signs, în predarea cursurilor de la colegiu și în predicile din bisericile locale, mesajul lor principal era același. Jones descrie acest fapt astfel:
„Fiecare dintre noi își urma individual propriul studiu al Bibliei, predarea și predicarea. Noi nu am petrecut niciodată nicio oră de studiu împreună asupra vreunui subiect sau asupra tuturor subiectelor. Totuși, am fost conduși până la capăt la un acord deplin cu privire la adevărurile Bibliei. Pentru a ilustra: În Sabat, fratele Waggoner a fost plecat din Oakland la o adunare de tabără, iar eu am predicat în locul lui în biserica din Oakland. Subiectul meu a fost «neprihănirea prin credință». În Sabatul următor, el a fost acasă și a predicat în biserica lui din Oakland, iar eu în San Francisco. Duminică dimineața, când am venit la biroul de la Signs și am început să lucrez, i-am zis fratelui Bollman, «Ce a predicat fratele Waggoner ieri?» El a răspuns: «Același lucru pe care l-ai predicat tu Sabatul trecut.» Eu l-am întrebat «Ce text a folosit», iar el a răspuns: «Cel folosit de tine.» Eu am zis: «Ce linie de gândire a urmat? Ce ilustrație?» El a răspuns: «Aceleași ca și tine.»”[17]
În vara anului 1884, E. J. Waggoner a scris zece articole despre lege și evanghelie și despre relația dintre ele.[18] În articolul său din 11 septembrie 1884 din Signs, el a tratat într-o modalitate mai precisă legea din Galateni și s-a îndepărtat de poziția adventistă general acceptată, și anume că legea din Galateni capitolul 3 se referea la legea ceremonială.[19] Pe parcursul anului școlar 1884-1885, E.J. Waggoner a început să prezinte aceleași concepții la Colegiul Healdsburg.[20] Deși unii erau mulțumiți [67] de scrierile și activitatea de profesor a lui Waggoner, alții au ajuns foarte îngrijorați. Uriah Smith, editorul șef al Review, și G. I. Butler, președintele Conferinței Generale, erau cei mai deschiși în exprimarea îngrijorărilor lor.
În primăvara anului 1885, înainte ca Ellen White și William C. White să plece în Anglia, E. J. Waggoner a vorbit cu William C. White despre îngrijorările pe care le avea cu privire la articolele lui din Signs și învățăturile predate de el la colegiu. Prima lui îngrijorare era legată de scrierea unor articole care „aveau să fie în conflict cu cele ale lui Canright”[21]. D. M. Canright era unul dintre cei mai proeminenți evangheliști din acel timp, combătându-i cu succes pe mulți împotrivitori ai adventiștilor. De asemenea, el scrisese multe cărți, inclusiv The Two Laws, care a fost publicată în 1876. În cartea lui, Canright a adoptat aceeași poziție ca Uriah Smith și G. I. Butler, cu privire la legea din Galateni.
A doua îngrijorare pe care Waggoner a împărtășit-o cu William C. White a fost cu privire la controversa legată de legea din Galateni, în care tatăl lui fusese implicat în trecut. William C. White și-a exprimat „opinia în mod deschis, declarând că el [E. J. Waggoner] și editorii de la Signs ar trebui să prezinte ceea ce credeau ei a fi adevărul”, chiar dacă intrau în „conflict cu unele lucruri scrise de Canright și alții”, dar în legătură cu vechea controversă, „el trebuia să o evite, dacă era posibil”. William C. White l-a sfătuit, de asemenea, pe Waggoner să publice „articole despre subiectele pe care le prezentase la colegiu”[22]*. E. J. Waggoner a acceptat sfatul lui și a continuat să prezinte legea și evanghelia în paginile publicației Signs și în studiile trimestriale pentru școala de Sabat, precum și în cursurile de la colegiu și în adunările de tabără locale.
Nu a trecut mult timp, până când învățăturile și scrierile lui A. T. Jones și E. J. Waggoner au ajuns ținta atacurilor. La începutul lui 1886, G. I. Butler a vizitat Colegiul Healdsburg și a fost informat despre „eforturile energice” făcute de Jones și Waggoner „pentru a întipări în mintea studenților la teologie” că „legea adăugată” din Galateni era „legea morală a celor zece porunci”. Butler și-a exprimat o mare îngrijorare cu privire la situație deoarece, în mintea lui, subiectul fusese clarificat și stabilit cu ani în urmă. Mai mult, concepția lui E. J. Waggoner era contrară concepției lui James White, Uriah Smith, D. M. Canright și lui însuși. Într-o scrisoare adresată lui Ellen White, el i-a amintit că primise lumină asupra subiectului cu ani în urmă, „și anume că aceasta [legea din Galateni] se referea la sistemul ceremonial, și nu la legea morală”[23].
Ca răspuns la scrisoarea lui Butler, Ellen White a trimis imediat o scrisoare lui Jones și Waggoner, „protestând împotriva faptului că ei acționau contrar [68] luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o cu privire la toate deosebirile de opinie”. Totuși, această scrisoare nu a ajuns niciodată (și nu a fost găsită până în ziua de astăzi). În consecință, Jones și Waggoner au continuat să-și prezinte concepțiile.[24]* În timpul verii, Waggoner chiar a publicat în Signs o serie de nouă articole, tratând în mod specific Galateni capitolul 3. În aceste articole, Waggoner a adoptat poziția că „îndrumătorul” din Galateni 3:24 „nu putea să se refere în niciun caz la legea ceremonială”[25].
După ce a citit noua serie de articole ale lui Waggoner din Signs și pentru că nu a primit niciun răspuns personal din partea lui Ellen White, Butler i-a trimis din nou o scrisoare, protestând împotriva lucrării lui Waggoner. În conformitate cu Butler, Waggoner provoca „o mare controversă”, prezentând concepții pe care „trei-pătrimi din biserică” nu le credeau. Butler a făcut încă o dată presiuni asupra lui Ellen White pentru a clarifica situația, declarând că era „impresionat să scrie un comentariu succint al epistolei către galateni” și implicând că el credea că legea la care se făcea referire în Galateni capitolul 3 era numai legea ceremonială.[26]
În 16 noiembrie 1886, Butler i-a scris din nou lui Ellen White, spunându-i că așteptase „să-i cheme pe bunii noștri frați de la Signs să dea socoteală” la următoarea Sesiune a Conferinței Generale, „pentru ceea ce au făcut cu privire la unele dintre punctele controversate ale credinței noastre – legea din Galateni”. Butler a făcut imediat lucrul acesta.
Îndată ce Sesiunea Conferinței Generale a început, în 18 noiembrie, Butler le-a prezentat delegaților „comentariul lui succint” al epistolei către Galateni, sub forma unei broșuri de optzeci și cinci de pagini, intitulată: The Law in the Book of Galatians: Is It the Moral Law, or Does It Refer to that System of Laws Peculiarly Jewish? [Legea din epistola către Galateni: Este ea legea morală, sau se referă la acel sistem de legi specific iudaice?] Deși nu i-a menționat pe nume, broșura nu era nimic mai mult decât o replică scrisă împotriva lui Jones și Waggoner, adresându-le multe atacuri personale și menționând concepțiile lor „minoritare” și „doctrina mult lăudată a îndreptățirii prin credință”[27]. [69]
De asemenea, Butler a adus subiectul în atenția comitetului de teologie, la Conferința Generală. El a scris câteva hotărâri cu intenția de a împiedica publicarea unor concepții contrare poziției „susținute de o majoritate rezonabilă a poporului nostru”, cu excepția că aceste concepții au fost mai întâi „examinate și aprobate de frații de seamă și cu experiență”[28]. În afara de una, toate hotărârile lui Butler au fost aprobate de comitet cu o majoritate de voturi. Totuși, Butler a raportat toate hotărârile lui într-un articol din Review, incluzând și hotărârea care a fost respinsă și care îi mustra pe Jones și Waggoner pentru cursul pe care îl urmaseră”[29]*. Așa cum avea să scrie ulterior William C. White: „Din partea unora a fost o dorință ca frații Waggoner și Jones să fie condamnați fără a fi ascultați.”[30]*
În 16 decembrie, Butler i-a scris din nou lui Ellen White, într-un mod mult mai emfatic decât înainte. El i-a amintit că nu primise niciun răspuns cu privire la problema legii din Galateni și că biserica așteptase „de ani de zile să audă părerea ei cu privire la subiect”. Din nou, în 28 decembrie, Butler i-a scris lui Ellen White menționând subiectul articolelor din Signs, care, în cuvintele lui, „se împotriveau principiilor credinței noastre”. Pe măsură ce timpul trecea, este evident că problema devenea imens de importantă în mintea lui. Probabil, într-o ultimă încercare de a o face pe Ellen White să vorbească în legătură cu acest subiect, Uriah Smith, editor al publicației Review, a publicat un articol vechi, în care Ellen White declara în mod explicit: „Judecata individuală trebuie să se supună autorității bisericii.”[31]*
În cele din urmă, la începutul anului 1887 (după ce fusese agasată de Butler timp de aproape un an), Ellen White le-a scris din nou lui Jones și Waggoner și a trimis copii lui Smith și Butler. În scrisoarea ei, ea le-a spus că nu citise niciun material scris de niciuna dintre părți, în legătură cu concepțiile diferite despre legea din Galateni. Ea și-a menționat de câteva ori frustrarea pentru faptul că nu fusese capabilă să găsească ce anume scrisese cu ani în urmă cu privire la acel subiect.[32]* Ea credea că i se arătase că poziția lui J. H. Waggoner „asupra legii a fost incorectă”, iar acum, nefiind în stare să găsească materialul acesta, mintea ei nu era „clară” cu privire la problemă și [70] nu „putea să înțeleagă subiectul”. Ea și-a exprimat marea îngrijorare, din cauza „conflictului dintre cele două publicații principale”. Ea a declarat chiar și că Jones și Waggoner erau „prea încrezători în sine și mai puțin precauți decât ar trebui”, și se temea că E. J. Waggoner „cultivase” o plăcere „pentru dezbateri și controverse”, asemenea tatălui său. „Îndeosebi în acest timp, orice seamănă a discordie ar trebui să fie reprimat” și să fie căutată unitatea. Multe discursuri și articole din publicațiile bisericii tratau „subiecte controversate” și „erau asemenea jertfei lui Cain – fără Hristos”. De asemenea, Ellen White era îngrijorată că aceia care „nu sunt cercetători ai Bibliei” vor lua o poziție cu privire la acel subiect fără un studiu suficient, „deși, poziția ar putea să nu constituie adevărul”. Dacă „aceste lucruri” ar ajunge la o Conferință Generală, ea ar „refuza să participe”:
„Noi avem o solie mondială. Poruncile lui Dumnezeu și mărturiile lui Isus Hristos sunt povara lucrării noastre. Unitatea și dragostea unii față de alții constituie marea lucrare care trebuie să fie îndeplinită acum […].
Din sfânta sfintelor primim o mare învățătură pentru educația noastră. Hristos slujește în sanctuar. Noi nu Îl urmăm în sanctuar așa cum ar trebui. Trebuie să aibă loc o curățire a sufletului aici pe pământ, în armonie cu lucrarea lui Hristos de curățire a sanctuarului din cer. Acolo, vom vedea mai clar felul în care suntem văzuți. Vom cunoaște așa cum suntem cunoscuți.
Influențele profunde ale Duhului lui Dumnezeu sunt cele necesare pentru a lucra asupra inimii și pentru a modela caracterul […]. Puțina cunoaștere împărtășită ar putea fi de o sută de ori mai mare, dacă mintea și caracterul ar fi echilibrate prin iluminarea sfântă a Duhului lui Dumnezeu. Când adevărul este căutat ca o comoară ascunsă, se manifestă întru totul prea puțină blândețe și umilință, iar dacă adevărul ar fi prezentat așa cum este el în Isus, ar fi o putere de o sută de ori mai mare […], dar totul este așa de amestecat cu eul, încât înțelepciunea care vine de sus nu poate fi împărtășită.”[33]*
Scrisoarea lui Ellen White a părut a-i lua prin surprindere pe Jones și Waggoner, dar a slujit unui scop bun. Jones i-a mulțumit lui Ellen White pentru scrisoarea ei, declarând că va „încerca stăruitor să profite de mărturie” și că „îi părea cu adevărat rău” că „avusese vreo parte în tot ce ar înclina să creeze dezbinare și să facă rău în vreun fel lucrării lui Dumnezeu”.[34] De asemenea, el a împărtășit versiunea lui, prezentând contextul controversei cu privire la legea din Galateni. El nu auzise niciodată de scrisoarea care le fusese trimisă înainte, nici de mărturia trimisă lui J. H. Waggoner [71] cu ani în urmă. El s-a oferit cu bucurie să publice orice lumină pe care Ellen White o avea cu privire la subiectul din Signs. De asemenea, el a explicat cu claritate că nu îngăduise ca subiectul acesta să fie discutat în cursurile lui de la colegiu, spunându-le studenților că „nu ar dori să încerce să spună care dintre concepții este corectă […]”:
„Le-am spus să caute în Galateni mai degrabă evanghelia lui Hristos, decât să discute despre lege […]. Am crezut că, dacă vor păstra în atenție pe Hristos și evanghelia, vor fi siguri că se vor afla de partea cea corectă, indiferent de modul în care va fi stabilit în cele din urmă răspunsul cu privire la lege. Dacă Hristos S-ar fi aflat în atenția lor, eu nu puteam să înțeleg cum ar fi fost posibil să se rătăcească. Cred totuși că le-am spus că eu credeam că vor găsi acolo ambele legi, iar evanghelia – îndreptățirea prin credință – se află la baza întregului.”[35]
Waggoner a exprimat păreri similare. El nu a predat la colegiu până în vara anului 1885, prin urmare nu le prezentase studenților de la colegiu concepțiile lui. El nu auzise niciodată despre vreo mărturie adresată tatălui său, nici că Ellen White vorbise vreodată despre acel subiect. Dacă ar fi știut acest lucru, „situația ar fi fost diferită”. Mai mult, concepțiile pe care le susținuse el erau „diferite” de concepțiile tatălui său. El simțise că ajuta la înaintarea lucrării, dar acum îi părea rău că fusese „prea pripit în exprimarea unor concepții care puteau să provoace controverse”. El învățase o lecție pe care nu o va uita:
„Doresc cât se poate de fierbinte să vină curând timpul când toți cei din poporul nostru vor vedea lucrurile în mod clar […]. Îmi pare sincer rău pentru simțămintele care au existat și există între cele două reviste. Cred că este pur și simplu adevărat a spune că aceste simțăminte nu și-au avut originea aici și că o mare parte din ceea ce este simțit în est este cauzat de o înțelegere greșită din partea lor cu privire la starea reală a lucrurilor de aici și cu privire la motivele celor de aici; dar eu nu doresc să considerați că aceasta este o evitare a asumării vinovăției. Eu știu pe deplin că aici a fost îngăduită strecurarea unui simțământ de critică, dar nu cred că a fost nutrit de alții mai mult decât de mine. Așa cum văd acum acest spirit de critică, izvorât din felul cel mai rău de mândrie, îl disprețuiesc și nu îl mai vreau. Sunt hotărât ca, de aici înainte, să nu mai rostesc nici în public, nici în particular, niciun cuvânt care ar avea tendința de a subestima vreun lucrător al lui Dumnezeu.”[36]
Nu numai că Jones și Waggoner și-au cercetat inima și s-au pocăit, dar Waggoner și-a respectat promisiunea de a nu dori să subestimeze „vreun lucrător al lui Dumnezeu”. [72] The Gospel in the Book of Galatians [Evanghelia în epistola către Galateni] – răspunsul de șaptezeci și unu de pagini la broșura lui Butler – deși datată 10 februarie 1887, nu a fost tipărită până la Conferința Generală din 1888, și aceasta numai după recomandarea lui Ellen White de a fi echitabil.[37]*
Cu toate acestea, răspunsul lui G. I. Butler a fost destul de diferit. După ce a primit o copie a scrisorii adresate lui Jones și Waggoner, el „s-a bucurat”, crezând că Ellen White trecuse în cele din urmă de partea lui și a lui Uriah Smith. El a sperat că Ellen White va face acum o declarație publică în legătură cu „legea adăugată”, deoarece „legea adăugată este fie legea morală, fie sistemul legilor ceremoniale”. Butler s-a expus singur la probleme ulterioare, declarând că, dacă poziția lui a fost vreodată dovedită a fi greșită, el nu ar avea „nicio încredere” în „propria judecată”, nu ar cunoaște „călăuzirea Duhului” și ar fi „întru totul nepotrivit pentru a mai îndeplini vreun rol în conducerea” lucrării. De asemenea, Butler a îngăduit să-i scape adevăratele simțăminte față de Waggoner. El considera că Ellet Joseph- moștenea „unele dintre calitățile tatălui lui”, afirmând că „în toate editorialele lor apare amprenta lui Waggoner”.[38]*
Butler a declarat că, spre deosebire de Waggoner, care și-a publicat articolele în Signs, el refuzase „să-și publice propriile concepții cu privire la legea din Galateni în Review”, uitând probabil că el tocmai publicase un articol agresiv în numărul din 22 martie.[39]* Totuși, nu a trecut mult, până când bucuria lui Butler s-a transformat într-o dezamăgire amară.
Înainte ca scrisoarea de bucurie a lui Butler să ajungă la Ellen White în Elveția, Domnul i-a descoperit lui Ellen White adevărul cu privire la evenimentele din anul precedent. Nu numai că ea a avut unele „vise impresionante”, dar de asemenea și-a luat timp să citească materialul lui Butler și nu a fost impresionată. Ea i-a scris lui Butler, indicând că, probabil, mărturia adresată de ea lui J. H. Waggoner cu ani în urmă a avut scopul de a-l sfătui să nu scoată în evidență acel subiect la data aceea (1856), și nu de a condamna poziția lui. Adventiștii nu trebuiau să creadă că ei cunoșteau „tot adevărul pe care îl proclamă Biblia”. Dacă un punct nu putea fi susținut, ei nu ar trebui să fie „prea mândri pentru a renunța la el”. În locul [73] unui îndemn ca Waggoner să renunțe la propriile concepții în favoarea celor susținute de autoritatea bisericii, Ellen White declara că acum era numai cinstit ca acestuia să i se acorde o șansă egală de a se exprima:
„Așadar, nu doresc ca scrisorile pe care ți le-am trimis să fie folosite într-o modalitate în care vei considera de la sine că ideile tale sunt corecte și că doctorul Waggoner și pastorul Jones sunt întru totul greșiți […]. Eu cred că ești prea aspru. Așadar, pentru că acestea sunt urmate de o broșură în care sunt publicate ideile tale, fii sigur că eu nu consider că este corect acum să faci acest lucru, dacă nu-i acorzi aceeași libertate și doctorului Waggoner […]. Am avut unele vise impresionante care m-au determinat să cred că tu nu te afli întru totul în lumină […]. Nu vreau să văd niciun fariseism în mijlocul nostru. Atât tu, cât și doctorul Waggoner ați adus subiectul într-o modalitate atât de amplă înaintea poporului, încât trebuie să fie tratat echitabil și cinstit într-o dezbatere deschisă […]. Tu ți-ai răspândit broșura; acum este numai echitabil ca doctorul Waggoner să aibă o șansă egală cu aceea pe care ai avut-o tu […]. Eu cred că va trebui să avem mult mai mult din Duhul lui Dumnezeu, pentru a scăpa din pericolele acestor zile din urmă.”[40]*
„Visele impresionante” despre care a vorbit Ellen White i-au fost prezentate sub formă de „imagini și simboluri, dar după aceea i-au fost date explicațiile […].”[41]* Așadar, pe măsură ce timpul a trecut, sfatul lui Ellen White s-a adaptat la diferitele circumstanțe, când a înțeles mai clar ce avusese loc și ce i se descoperise în timp ce se afla în Elveția, în 1887. În mod clar, Domnul căuta să avertizeze biserica în legătură cu pericolele care se aflau în fața ei. Însăși lumina care urma să lumineze întreaga lume cu slava ei era pregătită spre a fi împărtășită, dar spiritul evreilor pătrundea în biserică. În a doua parte a anului 1888, Ellen White a împărtășit ce îi fusese descoperit:
„Acea conferință [1886] mi-a fost descoperită într-o viziune din timpul nopții. Călăuza mea a zis: «Urmează-mă; am să-ți arăt câteva lucruri». El m-a condus într-un loc în care am asistat la scenele ce se petreceau în acea adunare. Mi-a fost arătată atitudinea unora dintre pastori, îndeosebi a ta [Butler], la acea adunare, și pot să spun asemenea ție, fratele meu, că a fost o conferință îngrozitoare.
Apoi, călăuza mea a avut multe lucruri de spus care au lăsat o impresie de neșters din mintea mea. Cuvintele lui au fost solemne și serioase. El mi-a descoperit starea bisericii din Battle Creek […]. [Ei] aveau nevoie de «influența lui Hristos» […]. În fața noastră se afla un timp de încercare și multe rele [74] aveau să fie rezultatul fariseismului care pusese stăpânire într-o mare măsură pe aceia care ocupau poziții importante în lucrarea lui Dumnezeu […].
Apoi și-a întins mâinile spre doctorul Waggoner și spre tine, frate Butler, și a spus în esență următoarele: «Niciunul nu are toată lumina asupra legii, niciuna dintre poziții nu este desăvârșită.»”[42]*
„În timpul Conferinței de la Battle Creek [1886], când a fost examinată problema legii din Galateni, am fost dusă într-o serie de case și am auzit remarci și critici necreștinești din partea delegaților. Apoi, au fost rostite aceste cuvinte: «Ei trebuie să aibă adevărul așa cum este el în Isus, altfel nu va fi un adevăr mântuitor pentru ei […].» Când oamenii limitați vor înceta să se așeze în cale, […] Dumnezeu va lucra în mijlocul nostru ca niciodată mai înainte […]. În zilele lui Hristos, iudeii și-au exercitat spiritul de înălțare de sine, au adus reguli și cerințe rigide și, astfel, au înlăturat toate șansele ca Dumnezeu să lucreze asupra minții oamenilor […]. Nu mergeți pe urmele lor. Lăsați-I lui Dumnezeu o șansă de a face ceva pentru aceia care Îl iubesc și nu impuneți asupra lor reguli și regulamente care, dacă vor fi respectate, îi vor lăsa lipsiți de harul lui Dumnezeu, așa cum au fost înălțimile din Ghilboa lipsite de rouă sau ploaie.”[43]
„Cu doi ani în urmă, când eram în Elveția, mi s-a vorbit într-o viziune din timpul nopții […]. Mi se părea că eram în tabernacolul de la Battle Creek, iar călăuza mea mi-a dat îndrumări cu privire la multe lucruri de la conferință [din 1886] […]: «Duhul lui Dumnezeu nu a avut o influență conducătoare în această adunare. Spiritul care i-a stăpânit pe farisei pătrunde în mijlocul acestui popor care a fost foarte favorizat de Dumnezeu […]. Sunt doar puțini cei care înțeleg solia îngerului al treilea, chiar și dintre aceia care pretind a o crede, și totuși aceasta este solia pentru timpul prezent. Acesta este adevărul prezent […]».
Călăuza mea a zis: «Încă mai este multă lumină care urmează să strălucească din legea lui Dumnezeu și din evanghelia neprihănirii. Dacă mesajul acesta este înțeles în adevăratul lui caracter și dacă este proclamat în Duhul, el va lumina întreaga lume cu slava lui […]. Încheierea lucrării soliei îngerului al treilea va fi însoțită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate drumurile și la toate răscrucile vieții […].»”[44]
„Cu doi ani în urmă [1886], Isus a fost întristat și rănit în persoana sfinților Săi. Mustrarea lui Dumnezeu este îndreptată împotriva a tot ce poartă caracterul asprimii, lipsei de respect și de dragoste plină de simpatie reciprocă între frați. Dacă această lipsă este văzută la oamenii care sunt conducătorii conferințelor noastre, păzitorii instituțiilor noastre, în dreptul lor păcatul este mai mare decât în dreptul celor cărora nu li s-au încredințat responsabilități atât de mari.”[45] [75]
Anul monumental 1888 și Conferința Generală de la Minneapolis se apropiau rapid. Prin aceste viziuni din 1886, Domnul căuta într-adevăr să avertizeze și să pregătească biserica Sa pentru ce se afla în fața ei. În contextul visurilor avute de Ellen White în Elveția, ea urma să scrie foarte stăruitor despre „cea mai mare teamă a lui Satana”. Teama era aceea că poporul lui Dumnezeu va „elibera calea” pentru ca El să poată revărsa ploaia târzie. Satana urma să încerce să împiedice această binecuvântare, lucrând din interiorul bisericii, dar el nu putea să oprească ploaia târzie, dacă poporul lui Dumnezeu era pregătit să o primească:
„Cea mai mare și mai urgentă dintre toate nevoile noastre este o redeșteptare a adevăratei evlavii […]. Trebuie să aibă loc un efort stăruitor pentru a obține binecuvântarea Domnului, nu pentru că Dumnezeu nu este doritor să reverse binecuvântarea Sa asupra noastră, ci pentru că noi nu suntem pregătiți să o primim […].
Avem mult mai multe motive să ne temem de ceea ce este în interior, decât de ceea ce este în afară. Piedicile în calea întăririi și succesului sunt cu mult mai mari din partea bisericii însăși, decât din partea lumii […]. Necredința îngăduită, îndoielile exprimate, întunericul îndrăgit încurajează prezența îngerilor răi și deschid calea îndeplinirii strategiilor lui Satana […].
De nimic nu se teme Satana mai mult decât de faptul ca poporul lui Dumnezeu să elibereze calea, prin înlăturarea oricărei piedici, pentru ca Domnul să Își poată revărsa Duhul asupra unei biserici apatice și unei adunări nepocăite […]. Dacă ar fi după voia lui Satana, nu ar fi niciodată nicio altă redeșteptare, mare sau mică, până la sfârșitul timpului. Dar noi nu suntem în neștiință cu privire la strategiile lui. Nouă ne este cu putință să ne împotrivim puterii lui. Când va fi pregătită calea pentru Duhul lui Dumnezeu, binecuvântarea va veni. Satana nu poate să împiedice revărsarea binecuvântării asupra poporului lui Dumnezeu, mai mult decât poate să închidă ferestrele cerului, pentru ca ploaia să nu poată cădea pe pământ. Oamenii răi și diavolii nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu, nici nu pot să alunge prezența Sa din adunările poporului Său, dacă ei își vor mărturisi și vor abandona păcatele cu o inimă supusă și smerită și dacă vor cere cu credință împlinirea făgăduințelor Sale.”[46]
Într-o predică anterioară, publicată în Review, în numărul din 10 mai 1887, Ellen White a exprimat idei similare. Era timpul să se pregătească pentru ploaia târzie; timpul să se pregătească pentru marea strigare:
„Frații și surorile mele, să ne amintim aici de dovezile care arată că Dumnezeu va lucra. Voi nu trebuie să vă încredeți în nicio putere, cu excepția puterii Domnului Dumnezeului lui Israel. Dar, dacă în inima voastră este vrăjmășie, nu puteți să vă așteptați ca Dumnezeu [76] să lase ca binecuvântarea Lui să rămână asupra voastră. Nimeni nu va intra în cetatea lui Dumnezeu cu trăsături care întinează. Trebuie să ne pregătim pentru ploaia târzie. Pământul trebuie să fie luminat de slava îngerului al treilea – nu numai într-un colțișor, ci în întregime. Poate credeți că lucrarea pe care o faceți acum este pierdută, dar eu vă spun că nu este pierdută. Când solia va înainta cu un strigăt puternic, cei care aud adevărul acum vor ieși în față și vor lucra cu o putere covârșitoare.”[47]
Se vor pregăti cei din poporul lui Dumnezeu pentru ploaia târzie? Vor fi ei în stare să stea în picioare? În capitolele următoare, vom căuta să răspundem la aceste întrebări, în timp ce vom cerceta Conferința Generală de la Minneapolis. [77]
[1]. Ellen G. White, The Spirit of Prophecy, vol. 4, pp. 429-430.
[2]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pp. 80, 82, scris în 1882.
[3]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 27 iulie 1884; în Manuscript Releases, vol. 9 (Washington, D.C.: Ellen G. White Estate, 1990), p. 27.
[4]. Ellen G. White, Spirit of Prophecy, vol. 4 (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Co., 1884), p. 429, scris între 1878 și 1884.
[5]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 35, 17 noiembrie 1885, nepublicată [la data tipăririi acestei cărți în Statele Unite, White Estate nu făcuse încă publice toate scrisorile și manuscrisele lui Ellen White. Din 2015 acestea sunt disponibile pe site-ul fundației White, precum și în aplicația pentru dispozitivele mobile realizate de fundația White – EGW Writtings 2 (n.ed.)].
[6]. Ellen G. White către J. N. Loughborough, J. H. Waggoner, E. J. Waggoner, A. T. Jones, Scrisoarea 76, aprilie 1886; în Manuscript Releases, vol. 21, pp. 147-149, sublinierile în original. A. T. Jones și E. J. Waggoner (fiul lui J. H. Waggoner) au lucrat ca editori asistenți la Signs of the Times sub conducerea lui J. H. Waggoner. Ellen White a presupus că E. J. Waggoner ar prelua „în mod firesc concepția părinților lui” și i s-a adresat în acest fel și în scrisoarea pe care i-a scris-o.
[7]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 5, 31 octombrie 1885; în Testimonies to Ministers, p. 300.
[8]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 383, sublinierile adăugate, scris în 1886.
[9]. Ellen G. White, „Among the Churches of Switzerland”, Review and Herald, 20 iulie 1886, p. 450.
[10]. Ellen G. White, Manuscrisul 81, 21 septembrie 1886, „Morning Talk”; în Sermons and Talks, vol. 1, p. 50, sublinierea adăugată.
[11]. Ellen G. White către G. I. Butler și S. N. Haskell, Scrisoarea 55, 8 decembrie 1886; Manuscript Releases, vol. 12, p. 327.
[12]. Ellen G. White, „The Standard of Christian Excellence”, Signs of the Times, 9 decembrie 1886, p. 737.
[13]. Legea din Galateni nu a fost nici pe departe preocuparea principală a lui Jones și Waggoner. Acest aspect nu poate fi trecut cu vederea. Ei au fost interesați de prezentarea evangheliei veșnice în care, în înțelegerea lor, era inclusă o perspectivă diferită asupra legii din Galateni. Acest fapt a devenit o piatră de poticnire pentru majoritatea fraților din conducere și a fost miezul controversei de la Conferința Generală din 1888, la Minneapolis. Totuși, disputa fundamentală a fost cu privire la îndreptățirea prin credință.
[14]. Uriah Smith către W. A. McCutchen, 8 august 1901; în Manuscripts and Memories, pp. 305-306. Vezi, de asemenea, G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888, și Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, pp. 85-86, 152-157.
[15]. Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, pp. 3-4. Vezi, de asemenea, R. W. Schwarz, Light Bearers to the Remnant, p. 185; SDA Bible Commentary, vol. 10, p. 707; George R. Knight, From 1888 To Apostasy, p. 22. Schwarz pretinde că Jones a venit în 1882, SDA Bible Commentary afirmă mai 1885, iar Knight declară că a fost vara anului 1884. Cercetările lui Wahlen par a fi cele mai corespunzătoare realității. Numele lui E. J. Waggoner a apărut pentru prima dată în publicație, în calitate de „editor asistent”, în Signs of the Times, 10 mai 1883, p. 210.
[16]. George Knight declară că Jones a păstorit biserica din Healdsburg, în timp ce Jones însuși declară că a păstorit biserica din San Francisco (Knight, op. cit., p. 22 și A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 327).
[17]. A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 347 [citește scrisoarea în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)].
[18]. Cele 10 articole pot fi citite în cartea Sub lege din aplicația 1888 Minneapolis. Cartea conține și articolele scrise în 1886 pe același subiect (n.ed.).
[19]. E. J. Waggoner, „Under the Law (continued)”, The Signs of the Times, 11 septembrie 1884, pp. 553-554.
[20]. G. I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 90-91.
[21]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 165.
[22]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890, și William C. White către E. J. Waggoner, 9 ianuarie 1887; în Manuscripts and Memories, p. 166, 49. Este interesant de observat că, în mod evident, William C. White nu a cunoscut dimensiunile controversei cu privire la legea din Galateni și nici tot ce prezentase E. J. Waggoner la colegiu. William C. White îl sfătuise pe Waggoner să scrie articole cu privire la ceea ce prezentase la colegiu și să scrie ceea ce credea că este adevărat, chiar dacă nu era în acord cu alții. Totuși, mai târziu, când a fost învinuit ca fiind „responsabil în mare parte” pentru articolele lui Waggoner cu privire la legea din Galateni, el a putut să spună în mod sincer că „nu și-a amintit” să-l fi sfătuit pe Waggoner să scrie „vreunul dintre aceste articole” (Ibid., p. 49).
[23]. G. I. Butler către Ellen G. White, 20 iunie 1886; în Manuscripts and Memories, pp. 18-19.
[24]. Vezi Ellen G. White către A. T. Jones și E. J. Waggoner, 18 februarie 1887; în Materialele 1888, p. 21, și E. J. Waggoner către Ellen G. White, 1 aprilie 1887; în Manuscripts and Memories, p. 71 [vezi scrisoarea în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)]. Nu numai că scrisoarea lui Ellen White nu a ajuns niciodată, dar nici mărturia pe care i-o scrisese lui J. H. Waggoner cu ani în urmă nu a putut fi localizată, fapt rămas adevărat până în zilele noastre. Pe de altă parte, scrisoarea lui William C. White către E. J. Waggoner a ajuns. În scrisoarea lui, William C. White a citat din scrisoarea din 20 iunie scrisă de Butler către mama lui, spunând că Waggoner își prezenta „în mod serios” propriile concepții la colegiu, iar apoi a declarat pur și simplu: „Aș dori ca frații noștri să poată acorda atenție acestei probleme, cu o explicație sinceră, și să fie de acord cu găsirea unui teren comun” (William C. White către E. J. Waggoner, 15 august 1886; în Manuscripts and Memories, p. 20). Vezi, de asemenea, capitolul 3, nota de subsol 26.
[25]. E. J. Waggoner, „Comments on Galatians 3. No. 9”, The Signs of the Times, 2 septembrie 1886, p. 534.
[26]. G. I. Butler către Ellen G. White, 23 august 1886; în Manuscripts and Memories, pp. 21-23.
[27]. G. I. Butler către Ellen G. White, 16 noiembrie 1886; în Manuscripts and Memories, p. 30 și G. I. Butler, The Law in the Book of Galatians (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. House, 1886), p. 78.
[28]. „General Conference Proceedings”, Review and Herald, 14 decembrie 1886, p. 779 și The Seventh-day Adventist Year Book, 1887 (Battle Creek, Mich.: Review and Herald Pub. House, 1887), pp. 45-46.
[29]. G. I. Butler către Ellen G. White, 16 decembrie 1886; în Manuscripts and Memories, pp. 42-43. Membrii comitetului, care au fost în favoarea poziției lui Jones și Waggoner, au fost S. N. Haskell, B. L. Whitney, M. C. Wilcox și E. J. Waggoner. Membrii comitetului, care s-au opus, au fost G. I. Butler, D. M. Canright, W. Covert, J. H. Morrison și Uriah Smith. Butler a considerat că toate hotărârile ar fi trebuit să fie votate.
[30]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 166. William C. White a scris despre încă o cauză posibilă a prejudecăților față de E. J. Waggoner: „Poziția actuală nefericită a tatălui său [J. H. Waggoner] va face foarte ușor ca prejudecățile să apară și să se interfereze cu o audiere sinceră” (William C. White către C. H. Jones, 24 august 1886; în Manuscripts and Memories, p. 26). J. H. Waggoner a fost implicat într-o prietenie necuvenită cu o femeie căsătorită, pe care Ellen White a numit-o „un păcat secret”. Ellen White a văzut acest lucru într-o viziune și i-a trimis câteva scrisori lui J. H. Waggoner, una prin G. I. Butler (Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 51, 6 august 1886; în Manuscript Releases, vol. 21, pp. 378-387). Butler a răspuns, tratându-l cu asprime pe J. H. Waggoner, fără a-i da nicio „șansă pentru viață” și hotărând „cât de multe păreri de rău ar trebui să manifeste pentru a fi iertat”. Butler a decis ca J. H. Waggoner să fie înlăturat din poziția sa ca editor al Signs și să i se anuleze numirea recentă în Europa. Ellen White a avut o a doua viziune „care a arătat că [J. H. Waggoner] a primit din nou binecuvântarea lui Dumnezeu”, dar nu a fost „adus în această poziție” cu ajutorul lui Butler. Ca rezultat al acestei situații, Ellen White ajunsese „la concluzia” că, atunci când i se va descoperi un păcat grav, despre care alții nu știau nimic, nu va spune nimic, ci va lucra personal pentru ei. Ea a declarat: „Acum ajung să fiu convinsă că am făcut o greșeală prin precizarea unei greșeli a fraților mei. Mulți […] vor lua în considerare aceste greșeli și îi vor trata cu asprime pe cei greșiți, așa încât ei nu vor avea nici curajul, nici speranța de a se îndrepta […]. De aici înainte, trebuie să exercit mai multă precauție. Nu mă voi mai încrede în frații mei pentru a trata sufletele, dacă Dumnezeu mă va ierta acolo unde am greșit” (Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 42, 13 aprilie și Scrisoarea 16, 21 aprilie 1887).
[31]. Ellen G. White, „The Unity of the Church”, Review and Herald, 25 ianuarie 1887, p. 49. Același articol a fost publicat pentru prima dată în Review, 19 februarie 1880 și a fost publicat a doua oară în 16 iunie 1885. De asemenea, se află în Mărturii, vol. 4, pp. 16-20. Ideea supunerii față de judecata fraților fusese exprimată și într-o mărturie scrisă lui William L. Raymond în 1884 (Mărturii, vol. 5, p. 293). Vezi, de asemenea, capitolul 5, nota de subsol 23.
[32]. Acest fapt, împreună cu acela că deja trimisese o scrisoare lui Jones și Waggoner (pe care ei nu au primit-o niciodată), ar putea să explice întârzierea îndelungată cu care a scris din nou despre acest subiect.
[33]. Ellen G. White către A. T. Jones și E. J. Waggoner, Scrisoarea 37, 18 februarie 1887; în Materialele 1888 pp. 26-31. În cartea sa despre solia de la 1888, Steve Wohlberg a dedicat un capitol întreg acestei scrisori, capitolul 22, „The Forgotten Manuscript That Shaped Minneapolis”. În urma acestei confruntări, „atât E. J. Waggoner cât și A. T. Jones au experimentat aplicația practică a mesajului laodiceean, iar aceasta i-a pregătit să vestească solia îngerului al treilea”. Wohlberg declară: „Aceste experiențe sunt extrem de importante pentru noi […]. Trebuie să înțelegem solia și, de asemenea, să fim niște soli pregătiți să vestească acea solie. Acea scrisoare din 18 februarie 1887 este pentru noi. Ea este pentru voi” (The 1888 Message for the Year 2000, pp. 123, 132). Când descrie controversa cu privire la legea din Galateni, A. Leroy Moore sugerează că aceasta a fost cauzată în primul rând de „călcarea” de către Jones și Waggoner „a principiilor preoției credincioșilor”. Prin urmare, înainte ca ei să Îl poată „proclama cu putere pe Hristos ca fiind neprihănirea noastră, Waggoner și Jones au trebuit să lase eul deoparte și să se umilească ei înșiși, printr-o concentrare personală a atenției asupra lui Hristos și jertfei Sale ispășitoare”. Totuși, Moore continuă să sugereze că și dacă ar fi avut loc o pocăință a lui Jones și Waggoner, „pagubele permanente au fost deja produse” și „aveau să își aducă multă vreme roadele lor rele”. „Plata grea pentru această controversă [cauzată de Jones și Waggoner], care a fost impusă bisericii trebuia să fie plătită în viitor” (Adventism in Conflict, pp. 93-95). Totuși, așa cum Ellen White însăși a aflat curând, povestea conținea mult mai mult decât îi împărtășise Butler. Premisele și contextul controversei, atât înainte, cât și după ce a fost scrisă scrisoarea din 18 februarie, au fost cele care au modelat evenimentele din 1888. Prin urmare, scrisoarea ei către Jones și Waggoner poate fi înțeleasă corect, numai dacă este citită în contextul lucrurilor pe care i le-a descoperit Dumnezeu după ce aceasta a fost scrisă și în contextul chemării pe care Waggoner o primise în 1882 și Jones înainte de Conferința de la Minneapolis. Dumnezeu îi pregătea pe Jones și Waggoner pentru misiunea lor specială, iar scrisoarea lui Ellen White a slujit unui scop valoros.
Dumnezeu, de asemenea, a intervenit atât cu privire la prima scrisoare pe care Ellen White a trimis-o lui Jones și Waggoner în vara anului 1886, care nu a ajuns niciodată, cât și cu privire la faptul că Ellen White nu a fost în stare să găsească propria mărturie din anii 1850, în legătură cu subiectul din Galateni. De asemenea, trebuie să ne amintim că Ellen White însăși nu a făcut niciodată referire la scrisoarea din 18 februarie și nici nu i-a învinuit vreodată pe Jones și Waggoner pentru răzvrătirea de la Minneapolis sau pentru conflictul care a continuat până în zilele noastre, așa cum sugerează Leroy Moore!
[34]. Vezi scrisoarea lui Jones în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.).
[35]. A. T. Jones către Ellen G. White, 13 martie 1887; în Manuscripts and Memories, pp. 66-67.
[36]. E. J. Waggoner către Ellen G. White, 1 aprilie 1887; în Manuscripts and Memories, pp. 71-72.
[37]. „Nota explicativă” adăugată în răspunsul lui Waggoner demonstrează că el pusese la inimă mustrarea lui Ellen White: „Întârzierea de aproape doi ani a oferit timp suficient pentru o revizuire atentă și repetată a subiectului și pentru evitarea oricărei aparențe de controversă pripită […]. De asemenea, ar trebui să fie menționat că această cărticică nu este publicată pentru publicul general. Ea este destinată numai acelora care au primit broșura fratelui Butler cu privire la Galateni […]. Singura dorință a scriitorului, este ca această scrisoare să diminueze controversa și să contribuie la aducerea casei lui Dumnezeu la unitatea credinței” (E. J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians [Oakland, Cal.: 1888], p. 1).
[38]. G. I. Butler către Ellen G. White, 31 martie 1887; Manuscripts and Memories, pp. 68-70. Ar fi bine ca cititorul să citească ambele scrisori adresate de A. T. Jones și E. J. Waggoner lui Ellen White și să compare spiritul lor cu spiritul manifestat în întreaga scrisoare a lui Butler [vezi aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)].
[39]. Ibid., și G. I. Butler, „Laws Which Are «Contrary to us», A «Yoke of Bondage», și «Not Good»”, Review and Herald, 22 martie 1887, pp. 182-184. Este interesant de observat că în același număr din Review a fost publicat și articolul lui Ellen White, intitulat „The Church’s Great Need”.
[40]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 13, 5 aprilie 1887; în Materialele 1888, pp. 32-37. Răspunsul lui Butler la scrisoarea lui Ellen White a exprimat o profundă dezamăgire și furie. Totuși, el l-a scris abia la Conferința Generală din 1888 pentru a o învinovăți pe Ellen White pentru boala pe care o suferise timp de mai mult de optsprezece luni, cauzată, parțial, de scrisoarea ei din 5 aprilie 1887, adresată lui însuși și lui Smith.
[41]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, „Looking Back at Minneapolis”; în Materialele 1888, p. 223. Sfatul adresat de Ellen White lui Jones și Waggoner în scrisoarea din 18 februarie trebuie să fie citit și înțeles în lumina lucrurilor pe care Domnul i le-a descoperit în „visele ei impresionante”. Scrisoarea și-a atins scopul în confruntarea lui Jones și Waggoner cu ceea ce se afla în inima lor și în avertizarea lor cu privire la publicarea punctelor controversate, pentru a fi înțelese de toți. Totuși, îndată ce Domnul i-a descoperit lui Ellen White imaginea mai amplă a lucrurilor care se petreceau, sfatul ei a luat o nouă direcție. Deși nu era ideal, totuși Jones și Waggoner trebuiau acum să fie ascultați, chiar dacă aceasta ar însemna publicarea deosebirilor de opinie.
[42]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 92-93, sublinierile adăugate. Unii au folosit această declarație ca justificare pentru a condamna diferitele aspecte cu care nu erau de acord în învățăturile lui Jones și Waggoner, natura lui Hristos fiind una dintre cele mai semnificative (vezi George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 73, 75). Totuși, din contextul prezentat aici, este clar că „nici Butler, nici Waggoner nu aveau toată lumina asupra legii”, pentru că niciunul nu acceptase că atât legea morală, cât și cea ceremonială erau cele la care se făcea referire în Galateni 3. Atât Butler, cât și Waggoner se limitaseră doar la una dintre cele două legi, ca fiind concepția corectă, iar acesta era faptul care îi fusese descoperit lui Ellen White în visul ei. Poziția că Galateni 3 se referea la ambele legi a fost confirmată ulterior de Ellen White. (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; Materialele 1888, p. 1575).
[43]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21a, 15 octombrie 1888; în Materialele 1888, pp. 113-115.
[44]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „To Brethren Assembled at General Conference”; în Materialele 1888, pp. 165-166.
[45]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888, „Distressing Experiences of 1888”; în Materialele 1888, pp. 179-180.
[46]. Ellen G. White, „The Church’s Great Need”, Review and Herald, 22 martie 1887, pp. 177-178.
[47]. Ellen G. White, „Importance of Trust în God”, predică, 18 septembrie 1886, Review and Herald, 10 mai 1887, p. 290.