1. Anii timpurii

Definirea, schițarea și anticiparea ploii târzii și a marii strigări

Anul 1844 a marcat sfârșitul celor 2300 de ani din Daniel 8:14 – cea mai lungă profeție cu privire la timp din Biblie – și a fost punctul culminant al marelui strigăt adventist de la miezul nopții. Din nefericire, același an a marcat, probabil, cea mai mare dezamăgire din istoria bisericii creștine pentru aceia care așteptau cu nerăbdare revenirea Domnului. După 1844, pe măsură ce mulți dintre credincioșii dezamăgiți au continuat să studieze, Domnul le-a descoperit mai multe adevăruri biblice, care au devenit pietrele de hotar doctrinare, fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.[1]*

În această perioadă, înainte de a fi adoptat un nume al bisericii și o organizație (între 1860 și 1863), Domnul a descoperit adevăruri cu privire la ploaia târzie și marea strigare. Ellen G. Harmon, care s-a căsătorit cu James White în 1846, fusese aleasă de Dumnezeu ca mesager pentru biserica rămășiței și, prin viziuni și vise, Domnul a descoperit ce anume urma să aibă loc în curând pe pământ.

Începem prin a privi asupra câtorva dintre declarațiile cele mai timpurii făcute de Ellen White în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt, ploaia târzie și marea strigare. În februarie 1845, ea a primit o viziune care descria sfârșitul celor 2300 de zile și pe Hristos începându-Și lucrarea finală în sfânta sfintelor – curățirea sanctuarului.[2]
Lui Ellen White i-a fost arătată participarea poporului lui Dumnezeu la curățirea sanctuarului și marea nevoie de Duhul Sfânt în cadrul acestui proces. De asemenea, i-au fost arătate încercările lui Satana de a înșela și de a contracara lucrarea ce avea loc acolo: [32]

„L-am văzut pe Tatăl ridicându-Se […], intrând în sfânta sfintelor de după perdea și așezându-Se. Apoi, Isus S-a ridicat de pe scaunul de domnie și majoritatea celor care I se închinau s-au ridicat împreună cu El […]. Atunci, El Și-a ridicat brațul drept, iar noi am auzit vocea Sa plăcută spunând: «Așteptați aici; Eu mă duc la Tatăl Meu pentru a primi împărăția; păstrați-vă hainele fără pată și, peste puțină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă și vă voi primi la Mine» […]. El a urcat într-un car și a fost dus în sfânta sfintelor, unde ședea Tatăl. Acolo, L-am văzut pe Isus ca Mare Preot, stând înaintea Tatălui […]. Cei care s-au ridicat împreună cu Isus și-au îndreptat cererile cu credință spre El, în sfânta sfintelor, rugându-se: «Tată, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Isus a suflat asupra lor Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere și multă dragoste, bucurie și pace.

M-am întors să privesc grupul care încă era închinat înaintea scaunului de domnie [sfânta]; ei nu au știut că Isus plecase. Satana s-a arătat stând lângă tron și încercând să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre scaunul de domnie și rugându-se: «Tată, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Satana a suflat asupra lor o influență nesfântă; în ea era lumină și multă putere, dar nicio dragoste plăcută, bucurie și pace. Scopul lui Satana era acela de a-i ține în amăgire, de a-i atrage înapoi și de a-i amăgi pe copiii lui Dumnezeu. Am văzut unul după altul părăsind grupul care se ruga lui Isus aflat în sfânta sfintelor și alăturându-se celor ce se aflau înaintea tronului, iar ei au primit imediat influența nesfântă a lui Satana.”[3]*

Câțiva ani mai târziu, Ellen White a scris despre „slava cerului”, spunând că Domnul i S-a descoperit pe vremea când era o tânără fată. Lumina care avea să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost trimisă direct de la Isus și urma să se manifeste prin poporul Său. În anii care au urmat, ea a identificat lumina aceasta ca fiind însăși ploaia târzie:

„Încă de pe vremea când eram o tânără fată, Domnul a considerat potrivit să-mi descopere slava cerului […]. Am privit spre lume, iar aceasta se afla într-un întuneric dens […] și am început să văd jeturi de lumină asemenea stelelor, care străpungeau întunericul acesta. Apoi am văzut luminile adăugându-se una după alta, așa încât, prin tot acest întuneric moral, luminile care semănau cu stelele se înmulțeau. Îngerul a zis: «Aceștia sunt cei ce cred în Domnul Isus Hristos și ascultă cuvintele lui Hristos. Ei sunt lumina lumii» […]. Apoi, am văzut cum aceste jeturi de lumină deveneau tot mai strălucitoare, apărând de la est la vest și de la nord la sud și luminând întregul pământ […].

Am văzut că razele de lumină veneau direct de la Isus, pentru a forma aceste jeturi prețioase de lumină în lume.”[4] [33]

Încă din anul 1850, lui Ellen White i s-a arătat că ploaia târzie urma să vină curând cu o mare putere, dar nu toți aveau să o primească. Satana îi împiedica pe oameni să facă pregătirea necesară:

„Voi credeți că venirea Domnului este mult prea departe. Am văzut că ploaia târzie venea asemenea strigătului de la miezul nopții și cu o putere înzecită.”[5]*

„Am văzut că mulți neglijau pregătirea atât de necesară și așteptau vremurile de «înviorare» și «ploaia târzie» pentru a-i pregăti să stea în picioare în ziua Domnului și să trăiască sub privirile Sale. Oh, cât de mulți am văzut fără adăpost în timpul de necaz!”[6]

Ploaia târzie urma să aducă în atenție cu mai multă claritate pietrele de hotar ale adevărurilor pe care Dumnezeu le descoperise după 1844. În declarația următoare, Ellen White a profetizat că ploaia târzie va aduce o înțelegere mai bună a Sabatului. Era cu claritate mai mult decât ceea ce au înțeles și predicat reformatorii secolului al XVI-lea. Era mai multă lumină care venea de la tronul lui Dumnezeu:

„Am văzut că noi înțelegeam doar puțin importanța Sabatului […], dar când va veni înviorarea de la fața Domnului, ploaia târzie și slava puterii Sale, vom ști cu ce trebuie să fie hrănită moștenirea lui Iacov și vom umbla în locurile înalte ale pământului. Atunci vom înțelege mai bine importanța și slava Sabatului.”[7]

Starea laodiceeană

Oare era poporul adventist timpuriu pregătit pentru ploaia târzie? Încă din anul 1852, Ellen White a scris declarații care identificau poporul adventist ca fiind laodiceean, chiar dacă tocmai se despărțise de celelalte biserici:

„Mulți care mărturisesc că așteaptă venirea rapidă a lui Hristos ajung să se conformeze cu lumea aceasta […]. Ei sunt reci și formaliști, asemenea bisericilor oficiale de care s-au despărțit doar cu puțin timp în urmă. Cuvintele adresate bisericii laodiceene descriu perfect starea lor prezentă.”[8]

În 1857, Ellen White a scris pentru Review un articol care descria ce i se descoperise recent în viziune cu privire la șirul evenimentelor de dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. În mijlocul poporului lui Dumnezeu urma să aibă loc o zguduire cauzată de cei care se ridicau împotriva mărturiei directe a Martorului credincios către laodiceeni. Cei care doreau să intre într-o experiență mai profundă cu Hristos și acceptau [34] solia laodiceeană urmau a fi aduși la unitate, pregătiți pentru conflictul final și pentru a proclama adevărul cu putere. Aceasta era ploaia târzie și marea strigare care avea să-i înfurie pe cei răi, determinându-i să ia măsuri împotriva poporului lui Dumnezeu:

„Am întrebat care era semnificația zguduirii pe care o văzusem. Mi-a fost arătat că aceasta va fi cauzată de mărturia directă determinată de sfatul Martorului credincios către laodiceeni. Ea își va avea efectul asupra inimii celui ce va primi mărturia și îl va conduce să înalțe standardul și să proclame adevărul direct. Unii nu vor suporta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, iar faptul acesta va cauza o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu […].

Îngerul a zis: «Ascultă!» Curând, am auzit o voce care suna asemenea multor instrumente muzicale, toate fiind în acorduri desăvârșite, plăcute și armonioase […] Părea a fi așa de plină de milă, compasiune și bucurie înălțătoare și sfântă […]. Apoi, atenția mi-a fost îndreptată asupra grupului pe care îl văzusem înainte și care era zguduit cu putere […] Ei erau îmbrăcați cu o armură din cap și până în picioare. Se mișcau într-o ordine precisă, fermă, asemenea unei companii de soldați […].

I-am auzit pe acei oameni îmbrăcați în armură proclamând adevărul cu o mare putere […]. Cei sinceri, care fuseseră împiedicați să audă adevărul, primeau acum cu nerăbdare adevărul rostit. Orice teamă de rudele lor dispăruse […]. Am întrebat ce anume produsese această mare schimbare. Un înger a răspuns: «Este ploaia târzie. Înviorarea de la fața Domnului. Marea strigare a îngerului al treilea […]».

Atenția mi-a fost îndreptată asupra celor răi, sau necredincioși. Cu toții erau tulburați. Zelul și puterea poporului lui Dumnezeu le stârnise furia […]. Am văzut cum erau luate măsuri împotriva acelui grup care avea puterea și lumina lui Dumnezeu.”[9]*

Viziunea marii lupte

În timpul sfârșitului de săptămână din 13 și 14 martie 1858, James și Ellen White au participat la adunările din Lovett’s Grove, Ohio. Duminică după-amiază, James a condus un serviciu funerar la școala unde se desfășuraseră adunările din Sabat. Când a încheiat de vorbit în fața unei încăperi pline de participanți, Ellen s-a ridicat și, simțindu-se îndemnată de Duhul Domnului să își prezinte mărturia, a început să le adreseze cuvinte de mângâiere celor îndoliați. În timp ce vorbea, a fost luată în viziune și, aproximativ două ore, [35] prin descoperire divină, Domnul i-a arătat „marea luptă a veacurilor între Hristos și Satana”. Ulterior, scriind despre aceasta, Ellen White a declarat că, deși subiectul nu a fost nou, ea trebuia să îl scrie:

„În viziunea de la Lovett’s Grove, s-a repetat cea mai mare parte a descoperirilor pe care le avusesem cu zece ani înainte în viziunea cu privire la marea luptă a veacurilor dintre Hristos și Satana și mi s-a poruncit să le scriu. Mi-a fost arătat că, deși voi fi nevoită să lupt cu puterile întunericului, deoarece Satana va face eforturi serioase pentru a mă împiedica, totuși trebuie să îmi pun încrederea în Dumnezeu, și îngerii nu mă vor părăsi în lupta aceasta.”[10]

Timp de aproape cinci luni după experiența ei de la Lovett’s Grove, Ellen White a lucrat la scrierea viziunii și la publicarea ei sub formă de carte. La începutul lunii septembrie 1858, a fost publicat volumul 1 din Spiritual Gifts, cu titlul The Great Controversy Between Christ and His Angels, and Satan and His Angels.[11] La data aceea Ellen avea numai treizeci de ani, dar pe parcursul următorilor cincizeci de ani și mai mult, această cărticică de numai 219 pagini urma să se dezvolte până la un total de 3602 pagini, constituind seria de cinci volume „Conflict of the Ages Series”[12], în care numai volumul al cincilea – final – avea să poarte titlul inițial The Great Controversy[13]. Această temă atotcuprinzătoare a marii lupte urma să devină contextul fundamental în care au fost înțelese toate doctrinele adventiste, inclusiv ploaia târzie și marea strigare. Acest lucru se întâmplase și înainte de 1858, dar importanța lui urma să crească pe parcursul întregii cariere a lui Ellen White:

„Viziunea de la Lovett’s Grove, Ohio, duminică după-amiază, pe la mijlocul lunii martie, 1858, a fost foarte importantă. Tema aceasta a marii lupte dintre Hristos și îngerii Săi pe de o parte, și Satana și îngerii lui pe de altă parte, a fost văzută a fi un lanț continuu și strâns legat de evenimente care se extindeau pe parcursul a șase mii de ani. Viziunea aceasta i-a pus pe adventiștii de ziua a șaptea într-o poziție unică, având concepții bine definite cu privire la lucrarea Providenței în istoria lumii noastre – o perspectivă destul de diferită de aceea susținută de istoricii seculari, care înțeleg evenimentele ca fiind un rezultat al interacțiunii dintre oameni, adesea părând a fi rezultatul întâmplării sau al fenomenelor naturale. Cu alte cuvinte, viziunea aceasta și celelalte cu privire la marea luptă a veacurilor au avut ca rezultat o filozofie a istoriei care răspunde la multe întrebări și oferă, într-o previziune profetică, asigurarea victoriei finale a binelui împotriva răului.”[14] [36]

În anii de după viziunea ei din 1858, responsabilitatea din ce în ce mai mare a lui Ellen White a fost aceea de a scrie ce îi descoperise Domnul (și ce a continuat să îi descopere) cu privire la marea luptă. Declarațiile ei legate de marea strigare și ploaia târzie aveau să dobândească o nouă semnificație. În multe dintre declarațiile ei, Ellen White urma să pună în legătură Apocalipsa 18 – lumina care avea să lumineze pământul cu slava ei –, atât cu ploaia târzie, cât și cu marea strigare. Lumina urma să meargă înainte și după îngerul din Apocalipsa 18. Lumina aceasta urma să fie trimisă din cer pentru a contracara decăderea bisericilor de după 1844, pentru a contribui la unitatea celor din poporul lui Dumnezeu în vestirea soliei și pentru a-i pregăti să reziste în timpul de necaz.

„Apoi, am văzut un alt înger puternic, trimis pe pământ, care și-a unit vocea cu îngerul al treilea și a dat putere soliei sale. Îngerului i-a fost dată o mare putere și slavă și, în timp ce cobora, pământul era luminat de slava lui. Lumina care mergea înainte și care venea înapoia acestui înger străbătea pretutindeni […]. Îngerul acesta […] se alătură în ultima mare lucrare a soliei îngerului al treilea și o face să ajungă o mare strigare […]. Am văzut o lumină mare așezându-se asupra lor, ei s-au unit în rostirea soliei și au proclamat fără teamă și cu mare putere solia îngerului al treilea. […] Am văzut că vestirea acestei solii se va încheia cu o putere mult mai mare decât aceea a strigătului de la miezul nopții.”[15]*

„Mi-a fost arătat timpul când vestirea soliei îngerului al treilea se va încheia. Puterea lui Dumnezeu venise asupra celor din poporul Său. Ei își îndepliniseră lucrarea și erau pregătiți pentru ceasul încercării din fața lor. Ei primiseră ploaia târzie, sau înviorarea de la fața Domnului, iar mărturia lor reînviase. Ultima mare avertizare răsunase pretutindeni și îi stârnise și înfuriase pe locuitorii pământului, care nu au vrut să primească solia.”[16]

„Pe măsură ce se apropie de perioada ultimului lor conflict, «timpul strâmtorării lui Iacov», membrii trupului lui Hristos vor crește în Hristos și vor împărtăși Duhul Său într-o mare măsură. Când solia a treia ajunge să fie o mare strigare, și când o mare putere și slavă vor însoți lucrarea finală, cei din poporul credincios al lui Dumnezeu vor fi părtași la acea slavă. Este ploaia târzie cea care îi înviorează și îi întărește pentru a trece prin timpul de strâmtorare. Chipurile lor vor străluci de slava acelei lumini care îl însoțește pe îngerul al treilea.”[17]

În 1859, Ellen White a scris despre împietrirea inimii care împiedica mărturia adresată laodiceenilor să își îndeplinească lucrarea. O pocăință plină de zel urma să aducă prezența lui Isus și să pregătească biserica pentru marea strigare a îngerului al treilea.[18] [37] Marea strigare era sinonim cu ploaia târzie. Totuși, oare se vor angaja „cei din poporul lui Dumnezeu” în lucrarea aceasta? De multe ori în timpul anilor 1860, Ellen White a scris despre starea bisericii. O lucrare individuală era necesară pentru ca poporul să fie pregătit să primească ploaia târzie și marea strigare. Următoarele citate sunt declarații făcute înspre sfârșitul anilor 1860.

„Mi-a fost arătat că solia către Laodiceea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii. Însă Dumnezeu a dat soliei suficient timp pentru a-și face lucrarea. Inima trebuie să fie curățită de păcatele care L-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus […]. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mișcat. Aproape toți credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulți au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-și împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuți și de a-i conduce la o pocăință profundă, pentru a se putea bucura de prezența lui Isus și a fi potriviți pentru marea strigare a celui de-al treilea înger […]. Dacă s-ar fi acordat deplină atenție sfatului Martorului credincios, Dumnezeu ar fi lucrat cu o putere mai mare pentru poporul Său […]. Aceia care cresc continuu și fac față cu succes fiecărui test, oricare ar fi prețul, au dat atenție sfatului Martorului credincios și vor primi ploaia târzie, și astfel vor fi corespunzători pentru a fi luați la cer.”[19]

„Pastorii și poporul nu sunt pregătiți pentru timpul în care trăiesc și aproape toți cei care susțin a crede adevărul prezent sunt nepregătiți pentru a înțelege lucrarea de pregătire necesară acestui timp […]. Ei sunt cu totul nepregătiți pentru a primi ploaia târzie și […] Satana […] îi poate face să renunțe la credință, aducând asupra lor autoamăgiri încântătoare. Ei cred că stau foarte bine când, de fapt, stau foarte rău.”[20]

„Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru marea strigare a celui de-al treilea înger. Credincioșii au de făcut o lucrare pentru ei înșiși, pe care nu ar trebui s-o lase pe seama lui Dumnezeu, ca El s-o facă pentru ei. El le-a lăsat lor această lucrare. Este o lucrare personală; unul nu o poate face pentru celălalt.”[21]

„Mi-a fost arătat că, dacă poporul lui Dumnezeu nu depune eforturi, ci așteaptă ca reînviorarea să vină asupra lor pentru a le fi îndepărtate și corectate păcatele, dacă ei depind de aceasta pentru a se curăți de întinăciunea cărnii și a duhului, și aceasta va fi cea care îi va pregăti să se angajeze în marea strigare a celui de-al treilea înger, ei vor fi găsiți ca fiind necorespunzători. Reînviorarea sau puterea lui Dumnezeu vine doar asupra acelora [38] care s-au pregătit pentru aceasta, făcând lucrarea pe care Dumnezeu le-a poruncit să o facă, și anume să se curețe de orice întinare a cărnii și a duhului, desăvârșindu-și sfințirea în temere de Dumnezeu.”[22]

În deceniul 1870 nu se schimbase nimic cu privire la făgăduințele lui Dumnezeu. El încă făgăduia că îi va elibera pe oameni de orice întinare, așa încât să poată fi capabili să recunoască și să primească ploaia târzie și să proclame solia îngerului al treilea cu o mare strigare. Acesta era felul în care marea strigare și ploaia târzie însăși urmau să aibă un rol în a-i ajuta pe membrii bisericii să își dezvolte caracterul și să fie pregătiți pentru a rezista în conflictul final.

„Pe măsură ce se apropie de perioada ultimului lor conflict, membrii trupului lui Hristos vor crește în Hristos și vor avea un caracter armonios. Când solia a treia va ajunge o mare strigare, o mare putere și slavă va însoți lucrarea finală. Ploaia târzie este aceea care înviorează și întărește poporul lui Dumnezeu pentru a trece prin timpul strâmtorării lui Iacov, la care au făcut referire profeții. Dumnezeu va ocroti pe poporul Său în acel timp de pericol.”[23]

Domnul a continuat să le încredințeze, atât lui James, cât și lui Ellen White, responsabilitatea grea de a publica tot mai mult din scrierile ei cu privire la marea luptă, dar acelea erau vremuri pline de activitate, iar Satana era mereu pregătit să provoace întârzieri. Efortul continuu pentru stabilirea ordinii în biserică a ocupat o bună parte a începutului deceniului 1860. În mai, 1863, la Battle Creek, s-a întrunit „prima Sesiune oficială a Conferinței Generale”, care „a marcat încheierea procesului de structurare organizatorică a adventiștilor de ziua a șaptea”[24]. Totuși, acest fapt nu a pus capăt sporirii dificultăților unei mișcări în plină dezvoltare. De asemenea, tulburările și războiul civil care au avut loc în Statele Unite în acea perioadă au necesitat timp și atenție.[25] Nevoia disperată după o reformă a sănătății și nou înființatul Western Health Reform Institute, în Battle Creek, împreună cu dificultățile create de aceia care aduceau fanatismul, au fost foarte istovitoare atât pentru James, cât și pentru Ellen. Nici ei înșiși nu au fost străini de boală, James suferind patru atacuri cerebrale între 1865 și 1873, care au solicitat un timp și o atenție suplimentară din partea lui Ellen, îndepărtând-o de la lucrarea ei importantă de scriere.[26] Ea nu era doar soție, ci și mamă, tocmai născându-l pe cel de-al patrulea copil al lor, John Herbert, în septembrie 1860. La trei luni după aceea, copilul cel mic a murit, fiind urmat de fiul cel mai mare, Henry, care a murit în decembrie 1863.[27] [39]

Aceste exemple reprezintă doar o mică parte din încercările cu care James și Ellen White s-au confruntat în acei ani de muncă istovitoare pentru biserica lui Dumnezeu din timpul sfârșitului. În cele din urmă, în noiembrie 1870, a fost publicat volumul 1 din The Spirit of Prophecy, cuprinzând istoria de la creațiune până la domnia lui Solomon. În 1876, a fost publicat volumul 2, cuprinzând viața, învățăturile și minunile lui Hristos. În 1878, a urmat volumul 3, cuprinzând partea rămasă din istoria vieții lui Hristos până la răstignire. Totuși, cartea care împovăra așa de greu sufletul lui Ellen White era volumul 4, urmând a fi Great Controversy (Tragedia veacurilor).

Domnul a dorit ca Ellen și James White să fie liberi de celelalte activități, așa încât ea să poată petrece timp scriind mai amplu temele marii lupte. Viața în Battle Creek, unde James era editor la Review, nu le lăsa timp pentru lucrarea aceasta. Planul lor era acela de a pleca în vara anului 1881 și de a se îndrepta spre vest, în California, unde Ellen putea să dedice mai mult timp scrisului. James, de asemenea, avea în suflet dorința profundă de a prezenta mai amplu subiectul răscumpărării:

„Primăvara și începutul verii anului 1881 le-am petrecut împreună în casa noastră din Battle Creek. Soțul meu spera să-și organizeze activitatea în așa fel încât să putem merge pe coasta Pacificului pentru a ne dedica scrisului. El simțea că făcuserăm o greșeală, îngăduind ca aparentele nevoi ale lucrării și solicitările insistente din partea fraților noștri să ne determine la o activitate de predicare intensă, atunci când ar fi trebuit să ne ocupăm de scrieri. Soțul meu a dorit să expună într-o manieră mai amplă subiectul glorios al răscumpărării, iar eu mă gândisem de multă vreme la pregătirea unor cărți importante. Amândoi am considerat că trebuie să realizăm aceste lucrări, atâta vreme cât capacitățile noastre intelectuale erau încă neafectate de vârstă și am simțit că aveam, atât față de noi înșine, cât și față de cauza lui Dumnezeu, datoria de a ne retrage din iureșul bătăliei pentru a-i oferi poporului nostru lumina prețioasă a adevărului, pe care Dumnezeu o descoperise minții noastre.”[28]

„Plănuiserăm să dedicăm iarna următoare scrisului [1881]. Soțul meu spusese: «Să nu ne lăsăm abătuți de la scopul nostru. Cred că am făcut o greșeală, îngăduind nevoilor aparente ale lucrării și solicitărilor insistente din partea fraților noștri să ne determine să ne implicăm în munca activă de predicare, în timp ce ar fi trebuit să scriem […]. Sunt sigur că în fața noastră se află o criză. Ar trebui să ne păstrăm puterile fizice și mintale pentru lucrarea de slujire viitoare. Subiectul glorios al răscumpărării ar fi trebuit să le fie prezentat oamenilor cu mult timp în urmă, dar eu mi-am îngăduit să fiu chemat în teritoriu, să particip la adunări de tabără și am ajuns așa de istovit, încât nu mai pot să mă angajez în lucrarea de scriere».”[29] [40]

Cândva, pe la începutul deceniului 1870, doctorul M. G. Kellogg[30] a conceput și a obținut dreptul de autor al unei picturi de 48,26 cm/60,96 cm, descriind planul de mântuire și având titlul The Way of Life [Calea vieții]: „Pictura purta subtitlul, «De la paradisul pierdut, la paradisul regăsit» și reprezenta istoria căderii și a refacerii omului descrisă pictorial, într-o gravură alegorică, începând încă de la porțile Edenului.” Pictura era însoțită de o broșură explicativă și vândută prin intermediul Review and Herald.[31]

James White a constatat că pictura era „un mare ajutor pentru evangheliștii adventiști, în eforturile lor de a prezenta corespunzător relația dintre lege și evanghelie”[32]. În 1876, James White a decis să îmbunătățească pictura și să producă o nouă broșură explicativă, tipărind 20.000 de exemplare spre a fi vândute prin intermediul publicațiilor Review și Signs.[33] Totuși, aspectul deficitar al picturii consta în imaginea celor zece porunci care atârnau de două ramuri inferioare ale unui pom uriaș, aflat în centrul picturii. Deși crucea era prezentă în pictură, aceasta nu se evidenția la fel de proeminent ca pomul legii. [41]

Patru ani mai târziu, James White a început o altă revizuire a picturii litografiate, demonstrând o schimbare a accentului pe care îl punea în înțelegerea lui, prin așezarea crucii în centrul picturii.

Când i-a scris soției lui, la începutul lui 1880, James a declarat: „De asemenea, am schițat o nouă pictură, Behold the Lamb of God (Iată Mielul lui Dumnezeu). Aceasta se deosebește de Calea vieții, prin următoarele detalii: pomul legii este înlăturat; Hristos pe cruce este desenat în dimensiuni mari și așezat în centru.”[34] În ianuarie 1881, James a mers la New York City pentru a-l întâlni pe Thomas Morgan, despre care se spunea că era cel mai bun artist din lume, cu speranța de a produce o gravură în oțel a picturii Calea vieții. Inspirat de puterea potențială de convingere a noii picturi, James a plănuit să publice o carte care să o însoțească, dezvoltând explicația planului de mântuire, care era deja tipărită. El a plănuit să o intituleze: Hristos, Calea vieții: de la paradisul pierdut, la paradisul regăsit.[35] Totuși, pictura Calea vieții nu a fost singurul exemplu al schimbărilor de accent din viața lui James. [42]

Predicați-L mai mult pe Hristos[36]*

În februarie 1881, James White și-a exprimat dorința ca pastorii adventiști să petreacă mai mult timp prezentându-L pe Hristos. Totuși, ei înșiși trebuiau să aibă mai mult decât doar o teorie cu privire la Hristos; trebuia să aibă loc o „locuire lăuntrică a lui Hristos”. Consecvent cu propriile cuvinte, James a început să pună accent pe Hristos în toate predicile și în toate relațiile lui cu ceilalți. Iată care a fost rezultatul unei preocupări mai ample cu privire la Hristos:

„Unii simt o dorință nespusă a sufletului după Hristos, iar scriitorul face parte din categoria aceasta. Pentru unii, afacerile, munca și grijile au lăsat doar puțin loc pentru Hristos în minte și sentimente. Alții au fost preocupați aproape întru totul de teorie, insistând asupra legii și profeților, naturii și destinului omului și asupra soliilor, în timp ce au fost lipsiți într-un grad alarmant de o locuire lăuntrică a lui Hristos […].

Predicatorii noștri au nevoie de mai multă încurajare. Ei ar trebui să-L predice pe Hristos mai mult și ar trebui să cunoască mai mult despre Acela de care depind toate speranțele noastre de succes aici, și cerul de după aceea.”[37]

„Am petrecut două veri cu el [James White] în Colorado. În ultimele câteva luni […], am fost cu el aproximativ opt săptămâni, așa că am avut cele mai bune ocazii de a-l cunoaște pe deplin […]. În călătoriile noastre împreună, adesea a menționat greșelile pe care credea că le făcuse în viață. Ne rugam împreună pentru ele și el cerea harul de a fi un adevărat creștin. Adesea mi-a spus în particular și a vorbit despre aceasta din nou și din nou în aproape toate predicile sale din primăvara și vara aceasta, că simțea că trebuie să fie mai duios față de frații lui, cu mai multă compasiune față de cei greșiți, că trebuia să cultive mai multă dragoste față de Hristos și mai multă răbdare în încercările lui […]. După cum ne vom aminti cu toții, oriunde a predicat în ultimele câteva luni, el a insistat pe larg asupra credinței în Hristos și asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu.”[38]

În a doua partea a lunii iunie și în iulie 1881, James și Ellen White și-au continuat lucrarea de slujire în Battle Creek. James încă era editorul șef al Review. Adesea, ei mergeau în dumbrava de lângă casa lor pentru a se ruga. Ellen White și-a amintit ulterior una dintre aceste ocazii:

„În timp ce mergeam spre locul obișnuit pentru rugăciune, [James] s-a oprit brusc; fața lui era foarte palidă și a zis: «Simt o solemnitate profundă în suflet. Nu sunt descurajat, dar simt că o schimbare urmează să aibă loc în starea de lucruri cu privire la mine și tine. Ce se va întâmpla, dacă tu nu vei trăi? Oh, nu poate fi astfel! Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Totuși, sper că îți vei acorda timp pentru odihnă, așa încât [43] să îți poți reveni din această stare de slăbiciune. Ea continuă de așa multă vreme, încât sunt foarte îngrijorat de rezultat. Am un simțământ al pericolului, iar odată cu el vine o dorință inexprimabilă după binecuvântarea specială a lui Dumnezeu, după asigurarea că toate păcatele mele sunt spălate de sângele lui Hristos. Îmi mărturisesc greșelile și te rog să mă ierți pentru orice cuvânt și faptă care te-au supărat. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice rugăciunile noastre. Totul trebuie să fie îndreptat între noi doi și între noi și Dumnezeu».

Acolo, ne-am mărturisit cu umilință greșelile unul altuia, iar apoi ne-am rugat stăruitor pentru mila și binecuvântarea lui Dumnezeu. Soțul meu a rămas pe genunchi câteva minute după ce rugăciunile noastre s-au încheiat. Când s-a ridicat, chipul lui era voios și fericit. L-a lăudat pe Domnul, spunând că a simțit asigurarea dragostei lui Hristos […].

Apoi, a rostit câteva cuvinte de rugăciune stăruitoare: «Tu, o Dumnezeu, ai o lucrare de făcut pe pământ; o lucrare așa de mare, încât noi, în slăbiciunea noastră, tremurăm, când contemplăm măreția ei. Totuși, dacă ne vei da putere, vom face lucrarea încredințată în mâinile noastre și o vom duce mai departe. Vom scoate eul din afara atenției noastre și vom preamări puterea harului în fiecare cuvânt și faptă a vieții. Noi avem o încredințare solemnă. Cum va fi raportul nostru în ziua lui Dumnezeu? Eu Te voi lăuda, o Doamne, pentru că sunt întru totul al Tău, iar Tu ești al meu».”[39]

Nu la multă vreme după aceasta, James a început să simtă efectele posibile care vor veni asupra lucrării din Battle Creek, dacă el și Ellen urmau să plece pe Coasta de Vest. Ellen „i-a vorbit, insistând asupra importanței faptului de a căuta un câmp de lucru acolo unde urmau să fie eliberați de poverile ce veneau inevitabil asupra lor la Battle Creek”. Ca răspuns, James a vorbit despre diverse lucruri care necesitau atenție, înainte de a putea să plece – datorii pe care cineva trebuia să le îndeplinească. Apoi, profund mișcat, a întrebat:

„«Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să nu aibă interese egoiste în instituțiile noastre, care să stea de partea dreptății, neafectați de niciun fel de influență cu care ar veni în contact?» Cu lacrimi în ochi, și-a exprimat îngrijorarea pentru instituțiile noastre din Battle Creek și a spus: «Mi-am dat viața ca să fie întemeiate aceste instituții. A le părăsi ar însemna moarte. Ele sunt ca și copiii mei, nu mă pot despărți de ele. Aceste instituții sunt uneltele prin care Dumnezeu dorește să facă o anumită lucrare. Satana caută să pună piedici și să distrugă orice mijloace prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmaș ar putea modela aceste instituții după standardul lumii, atunci el și-a atins scopul. Cea mai mare preocupare a mea este de a găsi oamenii potriviți la locul potrivit. Dacă aceia care sunt în poziții de răspundere sunt slabi în ce privește puterea morală [44] și șovăielnici în privința principiilor, vor fi mulți pe care-i vor influența în rău. Influențele rele nu trebuie să predomine. Aș prefera să mor decât să trăiesc și să văd că aceste instituții sunt administrate greșit sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existență.»”[40]

Moartea lui James White

James se hotărâse. El prefera mai degrabă să moară, decât să trăiască pentru a vedea schimbările pătrunzând în Battle Creek, în lucrarea pentru care își dăduse viața și sufletul. Peste câteva zile, în timp ce călătorea cu trăsura împreună cu Ellen pentru a participa la o adunare de tabără, James a răcit și, curând, s-a îmbolnăvit grav. Până la sfârșitul săptămânii, era evident că, dacă Domnul nu îl vindeca, urma să intre în mormânt. Acolo, în timp ce stătea la căpătâiul soțului ei muribund, Domnul i-a dat lui Ellen o făgăduință cu privire la viitorul lucrării:

„Când stăteam lângă soțul meu muribund, ținându-l de mână, am știut că Dumnezeu lucra. În timp ce stăteam acolo, pe pat, alături de James care avea o febră atât de mare, chiar acolo, asemenea unui lanț clar de lumină, mi-au fost descoperite următoarele: Lucrătorii sunt înmormântați, dar lucrarea va merge mai departe. Eu am lucrători care se vor ocupa de această lucrare. Nu te teme, nu fi descurajată, lucrarea va înainta. Acolo, am înțeles că eu trebuia să preiau o lucrare și o răspundere pe care urma să le îndeplinesc cu o putere mai mare decât oricând înainte. Acolo, i-am promis Domnului că voi sta la postul datoriei, iar eu am încercat să fac acest lucru. Pe cât este posibil, eu fac lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu înțelegerea că Dumnezeu urma să aducă în lucrarea Sa un element pe care noi încă nu îl avusesem.”[41]*

Dumnezeu avea să ridice alți oameni care vor aduce în lucrare un element pe care ei încă nu îl avuseseră. După moartea lui James, Ellen White a fost ea însăși pe punctul de a muri. Când și-a revenit, L-a întrebat pe Domnul cu privire la voia Lui pentru viața ei. Ea a primit răspunsul într-un vis interesant. Lucrarea ei de a scrie era de cea mai mare importanță, pentru a împărtăși prin intermediul scrisului lucrurile pe care Dumnezeu i le descoperise cu ani înainte și care trebuiau să le fie prezentate celor din poporul Său. De asemenea, i s-a arătat că poporului lui Dumnezeu urmau să-i fie împărtășite mai multe giuvaere prețioase ale luminii:

„Ellen îl visează pe James, după moartea lui – La câteva zile după ce începusem să-I cer Domnului lumină în legătură cu datoria mea, într-o noapte, am visat că eram în trăsură, conducând și șezând în partea dreaptă. Tata [James White] era în trăsură, stând la stânga mea. Era foarte palid, dar calm și liniștit. «De ce, tată – [45] am exclamat – sunt așa de fericită să te am încă o dată alături de mine! Am simțit că o jumătate din mine pierise. Tată, te-am văzut murind; te-am văzut înmormântat. Oare I S-a făcut Domnului milă de mine și te-a lăsat să te întorci din nou la mine și să lucrăm împreună așa cum obișnuiam?»

El a privit foarte trist. A zis: «Domnul știe ce este cel mai bine pentru tine și pentru mine. Lucrarea mea mi-a fost foarte dragă. Noi am făcut o greșeală. Am răspuns la invitațiile urgente din partea fraților noștri care ne chemau să participăm la adunări importante. Nu ne-a lăsat inima să refuzăm […].»

«Acum, Ellen, invitațiile vor veni la fel ca în trecut, cu dorința ca tu să participi la adunări importante, așa cum s-a întâmplat și înainte. Totuși, pune această problemă înaintea lui Dumnezeu și nu da niciun răspuns, nici la invitațiile cele mai stăruitoare. Viața ta pare să atârne de un fir. Trebuie să ai parte de odihnă liniștită și să fii liberă de orice agitație și griji neplăcute. Noi am fi putut să facem mult de-a lungul anilor, scriind despre subiectele de care oamenii au nevoie și cu privire la care noi am avut o lumină pe care alții nu o au. În felul acesta, când puterea ta va reveni, și va reveni, tu vei putea să lucrezi și să faci, folosind penița, mult mai mult decât folosindu-ți vocea».

El s-a uitat la mine implorând și a zis: «Nu vei neglija aceste avertismente, nu-i așa, Ellen? […] Noi ar fi trebuit să plecăm de mult pe coasta Pacificului și să dedicăm timpul și energiile noastre scrisului. Vrei tu să faci lucrul acesta acum? Când puterile îți vor reveni, vrei să-ți iei pana și să scrii aceste lucruri pe care le-am anticipat de atâta vreme și să faci lucrarea aceasta încetul cu încetul? Sunt subiecte importante de care oamenii au nevoie. Fă din aceasta preocuparea ta principală. Vei fi nevoită să le vorbești uneori oamenilor, dar evită responsabilitățile care ne-au doborât.»

«Ei bine – am zis eu – James, tu vei sta cu mine mereu și vom lucra împreună». El a spus: «Am stat în Battle Creek prea mult. Ar fi trebuit să plec în California cu mai bine de un an în urmă. Dar am vrut să ajut lucrarea și instituțiile din Battle Creek. Am făcut o greșeală. Inima ta este duioasă. Vei fi înclinată să faci aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Viața ta poate fi de folos pentru lucrarea lui Dumnezeu. Oh, acele subiecte prețioase pe care Domnul ar fi dorit ca eu să le prezint oamenilor, giuvaere prețioase de lumină!» M-am trezit. Dar visul acesta a părut așa de real.”[42]

Când și-a revenit după moartea lui James, Ellen White s-a mutat în Healdsburg, California, pentru a căuta odihna și liniștea în care putea să-și reînceapă munca la volumul 4, Tragedia veacurilor.[43]* La începutul lunii august 1882, Ellen White a cumpărat o casă cu două nivele pe strada Powell, la marginea orașului. Spre sfârșitul lunii august, în timp ce era în Oakland, a suferit o boală severă care a durat câteva săptămâni. Când a început să își revină, a cerut să fie dusă la Health Retreat în St. Helena, dar starea ei nu s-a îmbunătățit acolo. Pentru că se apropia timpul când [46] adunarea de tabără din California urma să aibă loc în Healdsburg, ea a cerut să fie dusă înapoi acasă la Healdsburg. Ea dorea să fie suficient de puternică pentru a-și prezenta mărturia la adunarea de tabără. Speranța ei și a familiei era că, în mediul adunării de tabără, ar fi putut să experimenteze o înnoire a vieții și puterii.[44]

Adunarea de tabără a început în octombrie 1882, într-o dumbravă aflată la aproximativ o milă distanță de casa ei. Deși era foarte slăbită și abia putea să coboare din pat, în după-amiaza primului Sabat, ea a dat instrucțiuni să-i fie pregătit un loc în cortul cel mare, unde putea să-l audă pe vorbitor. A fost pusă o canapea pe platforma largă unde se afla amvonul, iar ea a fost dusă și așezată acolo în cortul cel mare. Cei din apropiere au observat nu numai slăbiciunea ei, ci și paloarea mortală de pe chipul ei. După câțiva ani, când și-a amintit de experiența aceea, Ellen White a spus că acel cort mare nu numai că era plin, ci „părea ca și când întregul Healdsburg era prezent”[45].

Este o minune

J. H. Waggoner, editor al Signs of the Times, a vorbit în acea după-amiază de Sabat despre „începutul și lucrarea timpurie a vestirii soliei, progresul și starea prezentă”[46]. De asemenea, Waggoner a prezentat semne care arătau că ziua lui Dumnezeu era foarte aproape. Când și-a încheiat cuvântarea, Ellen White s-a întors către Willie și dna Ings, care erau lângă ea, și a zis: „Vreți să mă ajutați și să mă sprijiniți să stau în picioare, în timp ce voi spune câteva cuvinte?” Ei au ajutat-o să stea la amvon. Mai târziu, ea a relatat astfel: „Am stat acolo, în picioare, timp de cinci minute, încercând să vorbesc și gândindu-mă că aceasta era ultima cuvântare pe care o voi mai ține vreodată – mesajul meu de rămas bun.” Ea se sprijinea cu ambele mâini de amvon:

„Dintr-o dată, am simțit o putere venind asupra mea ca un șoc electric. A trecut prin trupul meu de jos în sus, până la cap. Oamenii au spus că au văzut pur și simplu sângele urcând pe buzele mele, pe urechi, obraji și frunte.”[47]

Toate privirile auditoriului păreau ațintite asupra ei. Dl Montrose, un om de afaceri din oraș, s-a ridicat în picioare și a exclamat: „Vedem o minune săvârșită chiar sub ochii noștri; dna White este vindecată!” Vocea ei s-a întărit, propozițiile ei au fost clare și complete, iar ea a prezentat o mărturie cum auditoriul nu mai auzise niciodată înainte. J. H. Waggoner a relatat istorisirea în raportul lui din Signs: [47]

„Vocea și chipul ei s-au schimbat, iar ea a vorbit un timp cu claritate și energie. Apoi, i-a invitat pe cei ce doreau să înceapă a-I sluji lui Dumnezeu și pe cei ce căzuseră de la credință să vină în față, iar un număr destul de mare a răspuns la apel.”[48]

Uriah Smith, care era prezent, a raportat în Review and Herald că, după vindecarea miraculoasă, „ea a fost în stare să participe la adunări […] ca de obicei și a vorbit de șase ori cu puterea obișnuită a vocii ei și cu o gândire limpede”[49]. Făcând referire la experiența aceea, Ellen White a spus: „A fost ca și când cineva ar fi fost înviat […]. Oamenii din Healdsburg urmau să aibă acest semn ca mărturie pentru adevăr.”[50] Evenimentul acesta care a părut a fi punctul de cotitură în starea ei fizică a deschis calea pentru o puternică lucrare de slujire. Când a vorbit despre boala ei care a durat două luni, ea a remarcat că se așteptase ca suferința să dispară treptat. În schimb, a fost vindecată instantaneu.[51]

„Timp de două luni, pana mea s-a odihnit, dar sunt profund recunoscătoare că acum sunt în stare să îmi reiau scrisul. Domnul mi-a dat încă o dovadă a milei și bunătății Sale iubitoare, redându-mi din nou sănătatea. Boala mea recentă m-a dus foarte aproape de mormânt, dar rugăciunile poporului Domnului au biruit pentru mine […].

Când a venit primul Sabat al adunării, am simțit că trebuie să fiu prezentă la locul de desfășurare a taberei, pentru ca să-L pot întâlni acolo pe Vindecătorul divin […]. Oamenii m-au văzut în starea mea de slăbiciune și mulți au observat că, după toate aparențele, eram o candidată pentru mormânt. Aproape toți cei prezenți au remarcat schimbarea care a avut loc în timp ce le vorbeam […]. Puterea divină a săvârșit o mare lucrare pentru mine, motiv pentru care sunt bucuroasă. Am fost în stare să lucrez în fiecare zi pe parcursul adunării și de câteva ori am vorbit mai mult de o oră și jumătate. Întregul meu organism a fost umplut de o nouă putere. Un nou val de emoții, o credință nouă și înaltă au pus stăpânire pe sufletul meu […].

Înainte de boala mea, am crezut că avusesem credință în făgăduințele lui Dumnezeu totuși sunt surprinsă de marea schimbare săvârșită în mine, care depășește cu mult așteptările mele. Sunt nevrednică de această manifestare a dragostei lui Dumnezeu. Am motiv să-L laud mai stăruitor pe Dumnezeu, să umblu înaintea Lui cu o mai mare umilință și să-L iubesc mai fierbinte ca oricând înainte. Sunt supusă unei obligații înnoite de a-I da Domnului tot ce este în mine. Trebuie să răspândesc asupra altora razele binecuvântate cărora Dumnezeu le-a îngăduit să strălucească asupra mea.”[52] [48]

O făgăduință împlinită

La adunarea de tabără din 1882, de la Healdsburg, nu a fost împlinită doar o singură făgăduință, ci mai multe. Tânărul E. J. Waggoner, fiul lui J. H. Waggoner, avea 27 de ani când a participat la adunarea de tabără în care Ellen White a fost vindecată în mod miraculos. E. J. Waggoner s-a născut în 1855, într-o familie adventistă. El a crescut în Michigan și, ulterior, a absolvit colegiul din Battle Creek unde, de asemenea, a cunoscut-o și s-a căsătorit cu Jessie Moser. Apoi, Waggoner a plecat din Battle Creek pentru a studia medicina, obținând diploma de medic la Long Island College Hospital, în Brooklyn, New York, unde a absolvit în 1878.[53]* După ce a obținut diploma de master, Waggoner s-a întors pentru a lucra la sanatoriul din Battle Creek până prin anul 1880, când s-a mutat în California. Acolo, la adunarea de tabără din 1882, Waggoner a avut una dintre experiențele cele mai remarcabile.

Într-o după-amiază de Sabat mohorâtă, în timp ce stătea puțin mai retras față de întreaga adunare, în cortul cel mare, el a ascultat-o pe Ellen White predicând „evanghelia harului Său” cu „o putere extraordinară a vocii și o gândire limpede”[54]*, așa cum afirmase Uriah Smith. Waggoner avea să descrie ulterior experiența aceasta ca fiind la fel de reală precum experiența lui Pavel pe drumul spre Damasc. Experiența aceasta urma să-l îndrume în studiul Bibliei pentru tot restul vieții și să-l pregătească pentru a prezenta acel mesaj al harului divin unei biserici apatice și aflate în starea laodiceeană. În mod clar, Dumnezeu Își respectase promisiunea făcută lui Ellen White cu un an înainte și chema alți lucrători pentru a-i lua locul lui James White. De asemenea, El punea în inima lor aceeași dorință profundă de a-L prezenta pe Hristos în toată Biblia și de a expune o imagine mai amplă a planului de mântuire și neprihănirii prin credință. Ulterior, pe parcursul vieții, Waggoner a scris de câteva ori despre experiența aceasta astfel: [49]

„Sunt unele evenimente care constituie pietre de hotar în experiența mea, începând cu prima mea convingere cu privire la păcat, după ce am primit mustrarea Duhului și apoi descoperirea lui Hristos cel răstignit pentru mine, în timp ce vorbeați la adunarea de tabără din 1882, de la Healdsburg. Aceea a fost o lumină pe calea mea, care m-a călăuzit în întregul meu studiu al Bibliei și a devenit din ce în ce mai strălucitoare.”[55]

„În timpul cuvântării dumneavoastră [a lui Ellen White], cu douăzeci și unu de ani în urmă, [1882] eu am primit acea lumină care a fost marea binecuvântare a vieții mele și care, în măsura în care am păstrat-o în atenție, m-a călăuzit în studiul Bibliei. Prin urmare, eu am avut întotdeauna dovada deosebită a faptului că Dumnezeu v-a folosit pentru o lucrare specială.”[56]

„Cu mulți ani în urmă, scriitorul a stat într-un cort, într-o după-amiază ploioasă și mohorâtă, unde o slujitoare a Domnului prezenta Evanghelia harului Său. Nu îmi amintesc niciun cuvânt din textul sau textele folosite, nici ce a spus vorbitorul, și nu am fost niciodată conștient că auzisem un cuvânt, dar în mijlocul cuvântării, am avut o experiență care a fost un punct de cotitură în viața mea. Deodată, o lumină a strălucit asupra mea și, pentru prima dată în viață, mi-a fost descoperit faptul că Dumnezeu mă iubea și că Hristos S-a jertfit pentru mine personal. Aceasta a fost totul pentru mine. Dacă aș putea să descriu simțămintele mele, ele nu ar fi înțelese de cei care nu au avut o experiență similară și, pentru astfel de oameni, nu este necesară nicio explicație. Eu cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oamenii sfinți care au fost mișcați de Duhul Sfânt, iar eu știu că lumina aceasta care a venit la mine a fost o descoperire primită direct din cer. Prin urmare, eu am știut că în Biblie trebuia să găsesc personal mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoși și m-am hotărât să dedic tot restul vieții pentru a-l găsi acolo și pentru a-l prezenta cu claritate altora. Lumina care a strălucit asupra mea de la crucea lui Hristos în ziua aceea, a fost călăuza mea în toate studiile biblice. Oriunde am deschis Cartea Sfântă, L-am găsit pe Hristos prezentat ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor și nu am găsit niciodată nimic altceva.”[57]

„La data aceea, Hristos «cel răstignit» a fost prezentat în mod evident înaintea ochilor mei. Stăteam puțin mai departe de auditoriu, în cortul cel mare de la adunarea de tabără din Healdsburg, într-o după-amiază de Sabat mohorâtă […]. Tot ce îmi amintesc este ceea ce am văzut. Deodată, o lumină a strălucit în jurul meu, iar cortul a fost umplut de o lumină mai strălucitoare decât strălucise soarele de la miezul zilei, și L-am văzut pe Hristos atârnând pe cruce, răstignit pentru mine. În acel moment, am dobândit pentru prima oară o înțelegere care a venit asemenea unui potop copleșitor, a faptului că Dumnezeu mă iubea și că Hristos a murit pentru mine. [50] Eu și Dumnezeu eram singurele ființe de prezența cărora eram conștient în univers. Atunci am înțeles, văzând realmente că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine – eu eram întreaga lume cu tot păcatul ei. Sunt sigur că experiența lui Pavel pe drumul spre Damasc nu a fost cu nimic mai reală decât experiența mea […]. M-am hotărât îndată să studiez Biblia în lumina acelei descoperiri, cu scopul de a putea să-i ajut și pe alții să înțeleagă același adevăr.”[58]*

La numai puțin timp după experiența aceasta, prin providența lui Dumnezeu, Waggoner urma să-l cunoască pe A. T. Jones și să aducă împreună „cea mai prețioasă solie” pentru biserică. Intenția lui Dumnezeu a fost aceea ca, atunci când solia ploii târzii avea să fie acceptată, aceasta urma să meargă curând în întreaga lume cu o mare strigare.

A. T. Jones s-a născut în 1850 și, spre deosebire de Waggoner, nu a crescut într-un cămin adventist. El s-a înrolat în armată la vârsta de douăzeci de ani și a fost în serviciul militar timp de paisprezece luni, înainte ca în mâinile lui să ajungă câteva publicații adventiste.[59] În data de 8 august 1874, Jones a fost botezat la Walla Walla, Washington. Timp de câteva săptămâni, el „Îl căutase stăruitor pe Domnul”, iar cu câteva zile mai înainte, primise „dovada strălucitoare că păcatele lui fuseseră iertate”[60]. După convertirea și botezul său, i s-a alăturat imediat lui I. D. Van Horn în lucrarea de evanghelizare și dezvoltare a bisericilor din nord-vest. În 1877, s-a căsătorit cu Frances Patton și a fost hirotonit ca pastor în anul următor. Deoarece nu a putut să continue educația la Battle Creek, Jones a trebuit să își bazeze educația pe dragostea lui pentru citit. Destul de timpuriu, el a ajuns unul dintre cei mai bine documentați apărători ai libertății religioase.[61] [51]

La numai câteva luni înainte de adunarea de tabără de la Healdsburg, Ellen White a scris câteva cuvinte care au o semnificație deosebită din perspectiva experienței convertirii lui Jones și Waggoner. Dumnezeu va alege oameni învățați mai degrabă de El, decât de școlile din acel timp:

„În ultima lucrare solemnă vor fi angajați doar puțini oameni mari […]. Dar, sub un exterior neatrăgător și necioplit, poate fi descoperită cea mai curată strălucire a unui caracter creștin […].

Dumnezeu va aduce la îndeplinire o lucrare în zilele noastre, pe care puțini o anticipează. El va înălța și va înflăcăra în mijlocul nostru pe aceia care sunt învățați mai degrabă prin ungerea cu Duhul Sfânt, decât printr-o instruire exterioară în instituții științifice […]. Dumnezeu va demonstra faptul că El nu este dependent de muritori învățați și importanți în ochii lor.”[62]

Ellen White a scris, de asemenea, despre marea nevoie a bisericii de a primi revărsarea Duhului Sfânt pentru a face eficientă lucrarea ei. Totuși, care era starea poporului lui Dumnezeu? Martorul cel credincios încă mai chema la pocăință. Căderile de la credință ajunseseră cronice și era necesară o redeșteptare adevărată. Numai puterea sensibilizatoare a Duhului Sfânt, prin evanghelie, avea să remedieze situația:

„Noi trebuie să ne rugăm tot atât de zelos pentru revărsarea Duhului Sfânt, cum s-au rugat ucenicii în Ziua Cincizecimii. Dacă ei aveau nevoie de El atunci, cu atât mai mult avem noi nevoie de El astăzi. Întunericul moral, asemenea unui giulgiu funerar, acoperă pământul. Tot felul de învățături false, de erezii și înșelăciuni satanice abat mintea oamenilor. Fără Duhul și puterea lui Dumnezeu, toată munca de a prezenta adevărul va fi zadarnică.”[63]

„Domnul nu a închis cerul pentru noi, dar viața noastră de continuă apostazie ne-a despărțit de El […].

Veți da ascultare sfatului martorului credincios, pentru a căuta aurul curățit prin foc, hainele albe și alifia pentru ochi? Aurul este credința și dragostea, hainele albe sunt neprihănirea Domnului Hristos, alifia pentru ochi este acel discernământ spiritual care vă va face în stare să vedeți vicleniile lui Satana și să le ocoliți, să descoperiți păcatul și să îl urâți, să vedeți adevărul și să ascultați de el.”[64] [52]

„În lucrarea străjerilor este prea puțin din Duhul și puterea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care a caracterizat acea adunare minunată din Ziua Cincizecimii, așteaptă să-și manifeste puterea asupra oamenilor care stau acum între vii și morți ca ambasadori ai lui Dumnezeu. Puterea care i-a motivat pe oameni atât de serios în mișcarea de la 1844 se va manifesta iarăși. Întreita solie îngerească va merge înainte nu cu tonuri șoptite, ci cu un glas tare.”[65]

„Numai influențele dătătoare de viață ale evangheliei pot ajuta sufletul. Rugați-vă ca energiile puternice ale Duhului Sfânt, cu toată puterea lor înviorătoare, întăritoare și transformatoare, să poată veni asemenea unui șoc electric asupra sufletului lovit de paralizie, făcând ca fiecare nerv să vibreze de o viață nouă, readucând omul din starea lui de moarte, firească, senzuală, la o stare spirituală sănătoasă. Astfel, veți deveni părtași ai naturii divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte, iar în sufletul vostru se va reflecta chipul Aceluia, prin rănile Căruia sunteți tămăduiți.”[66]

Dumnezeu nu renunțase la poporul Său. El Își împlinise promisiunea făcută lui Ellen White. El pregătea lucrători care vor aduce „în această lucrare un element pe care noi încă nu îl aveam”[67], lucrători care vor fi în stare „să-L predice pe Hristos mai mult”, pentru a fi proclamată „cea mai prețioasă solie” a „locuirii lăuntrice a lui Hristos”, care era așa de vitală pentru oameni. Acest lucru era rânduit cu scopul ca biserica și lumea „să cunoască mai mult despre Acela de care depind toate speranțele noastre de succes aici, și cerul de după aceea”[68]. Planurile cerești erau puse în aplicare, pentru ca „energiile puternice ale Duhului Sfânt” să poată veni curând asupra bisericii și să înnoiască sufletele ei lovite de paralizie. [53]

Note de subsol:

[1]. Ulterior, Ellen White avea să rezume aceste pietre de hotar ca fiind următoarele: trecerea datei din 1844, primirea nădejdii celei de a doua veniri, curățirea sanctuarului, cele trei solii îngerești; poruncile lui Dumnezeu, credința lui Isus, Sabatul zilei a șaptea și moartea veșnică a celor nelegiuiți. Vezi Ellen G. White, Materialele 1888, p. 518.

[2]. Vezi Arthur L. White, Ellen G. White: The Early Years, (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1985) p. 127, (de aici înainte, The Early Years).

[3]. Ellen G. White, Early Writings, pp. 55-56, viziunea din 1845. Ultima propoziție a acestei declarații s-a aflat în ediția din 1851 a cărții A Sketch of the Christian Experience and Views of Mrs. E. G. White, dar nu a fost păstrată când a fost publicată sub titlul Early Writings (Scrieri timpurii), ediția 1882. Citatul original poate fi găsit în Broadside #1, „To the Little Remnant Scattered Abroad”, 6 aprilie 1846, par. 7. În cartea Tragedia veacurilor, Ellen White a declarat: „Venirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru în sfânta sfintelor, pentru curățirea sanctuarului, a adus în atenție Daniel 8:14 […] și este, de asemenea, reprezentată de venirea mirelui la ospățul de nuntă, descrisă de Hristos în parabola celor zece fecioare din Matei 25 […]. Cei care Îl urmează pe Hristos prin credință, în marea lucrare a ispășirii, sunt aceia care beneficiază de mijlocirea Sa pentru ei, în timp ce aceia care resping lumina ce aduce în atenție această lucrare de mijlocire nu beneficiază de ea.” (pp. 426, 430, ediția 1888, sublinierile adăugate).

[4]. Ellen G. White, Gospel Workers, pp. 378-379, ed. 1892 și Selected Messages, cartea 1, p. 76. Ellen White a avut viziunea aceasta pe când era o tânără fată, în a doua parte a deceniului 1840.

[5]. Ellen G. White, Spalding and Magan Collection of Unpublished Manuscripts, (Payson, AZ: Leaves-Of-Autumn Books, 1985), p. 4, scrisă în septembrie 1852. The Complete Published Ellen G. White Writings CD (ed. 1999), citate ale acestei declarații, așa cum se găsesc în volumul Spalding and Magan Collection. Totuși, Ellen G. White Writings Comprehensive Research Edition CD (ed. 2008) adaugă două cuvinte în paranteze pătrate: „Voi puneți venirea Domnului într-un timp prea îndepărtat. Am văzut că ploaia târzie venea la fel [de iminent] ca strigătul de la miezul nopții și cu o putere înzecită.” Această formă de redare este susținută de declarația lui A. T. Jones la Conferința Generală din 1893: „Încă o mărturie care nu a fost tipărită niciodată spune că această [manifestare a puterii lui Dumnezeu] va veni la fel de iminent cum a venit în 1844 și cu o putere înzecită’” („The Third Angel’s Message – No. 7”, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie 1893, p. 152, sublinierile adăugate [Solia îngerului al treilea 1893, vezi cartea în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)]).

[6]. Ellen G. White, Early Writings, p. 71, viziunea din 14 mai 1851.

[7]. Ellen G. White către sora Harriet, Scrisoarea 3, 11 august 1851; în Selected Messages, cartea 3, p. 388.

[8]. Ellen G. White, „To the Brethren and Sisters”, Review and Herald, 10 iunie 1852, p. 21.

[9]. Ellen G. White, „The Future”, Review and Herald, 31 decembrie 1857, p. 59. Unele dintre imaginile care descriu „armata” ce i-a fost arătată lui Ellen White sunt similare celor menționate în Ioel capitolul 2. De asemenea, observați că Ellen White nu separă ploaia târzie de marea strigare. În compilația Last Day Events (Evenimentele ultimelor zile), această declarație se află sub titlul „Ploaia târzie va produce marea strigare” (Ellen G. White, Last Day Events [Nampa, ID: Pacific Press, 1992], pp. 186-187).

[10]. Ellen G. White, Life Sketches of Ellen G. White [Schițe din viață] (Mountain View, CA: Pacific Press, 1915), p. 162.

[11]. Ulterior acest material va fi publicat împreună cu altele sub titlul Early Writings.

[12]. Setul „Marea luptă” (n.ed.).

[13]. Marea luptă sau Marea controversă. Cuvântul englezesc controversy definește un dezacord, o dezbatere, o dispută etc. publică și prelungită (n.ed.).

[14]. Arthur L. White, Ellen G. White: The Early Years (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1985), p. 366.

[15]. Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol. 1, fragment retipărit (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1945), pp. 193-196, scris în 1858. Expresia „lumina mergea înainte și după” este din nou o imagine preluată din Ioel 2:3.

[16]. Ibid., p. 197, scris în 1858.

[17]. Ellen G. White, „The Future”, Review and Herald, 27 mai 1862, p. 202.

[18]. Faptul că Domnul era gata să încheie lucrarea aceasta în 1859 nu a negat totuși nevoia de a primi mesajul pe care El l-a trimis prin Jones and Waggoner în 1888. Acesta urma să fie punctul culminant al mesajului laodiceean pentru ca poporul să primească „favoarea prezenței lui Isus”. „Lumina care trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei constituie același mesaj pentru toate timpurile.

[19]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, pp. 186-187, scris în 1859.

[20]. Ibid., p. 466, scris în 1865.

[21]. Ibid, p. 486, scris în 1865.

[22]. Ibid., p. 619, sublinierile adăugate, scris în 1867.

[23]. Ellen G. White, „Jacob and the Angel”, Signs of the Times, 27 noiembrie 1879.

[24]. Arthur L. White, Ellen G. White: The Progressive Years (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1986), p. 33.

[25]. Ibid., pp. 34-72.

[26]. Ibid., pp. 73-238, 381.

[27]. Ellen G. White, Life Sketches, p. 247.

[28]. Ibid., pp. 70-72, The Early Years, pp. 24-31.

[29]. Uriah Smith, Last Sickness and Death of James White (Battle Creek, MI: Review and Herald Press, 1881), p. 54.

[30]. Fratele lui J. H. Kellogg a realizat ilustrația din 1873 (n.ed.).

[31]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, pp. 182-183.

[32]. „History of the Way of Life Pictures”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, f.d., p. 2.

[33]. James White, „Way of Life”, Review and Herald, 14 decembrie 1876, p. 192.

[34]. James S. White către Ellen G. White, 31 martie 1880, în „History of the Way of Life Pictures”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, f.d. p. 2.

[35]. „History of the Way of Life Pictures”, p. 2. Ambiția lui James White nu s-a împlinit în timpul vieții lui, pentru că a murit în 6 august 1881. Cu ajutorul fiilor ei, Ellen White a împlinit planul soțului ei și, în 1883, a obținut drepturile de autor pentru o nouă gravură în oțel, care Îl așeza pe Hristos în centrul planului de mântuire (Ibid.) În iunie 1884, gravura a fost disponibilă împreună cu broșura însoțitoare în „limbile daneză, suedeză, germană, franceză și engleză”, Christ the Way of Life, Review and Herald, 5 iunie 1884, p. 350. James Edson White a vorbit despre pictură în cartea lui, The Coming King (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Assn., 1898), p. 56.

[36]. Inspirația și ajutorul valoros pentru cercetarea care a urmat, au venit dintr-o conversație telefonică avută cu Raymond Joseph, în ianuarie 2010.

[37]. James White, „Eastern Tour”, Review and Herald, 8 februarie 1881, p. 88.

[38]. D. M. Canright, „My Remembrance of Elder White”, Review and Herald, 30 august 1881, p. 153.

[39]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, septembrie 1881; în Uriah Smith, A Sketch of the Last Sickness and Death of Elder James White, pp. 47-48.

[40]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, pp. 106-107.

[41]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, „Responding to New Light”, 3 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 540, sublinierile adăugate. Această declarație a fost făcută după mulți ani, când Ellen White predica înaintea celor adunați la institutul pastoral din 1890. Referindu-se la experiența ei din 1881, ea a făcut o legătură directă între promisiunea aceasta făcută de Dumnezeu și solia care era prezentată de Jones și Waggoner, pe care așa de mulți o respingeau. Vezi, de asemenea, capitolul 13.

[42]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 17, 12 septembrie 1881, pp. 2-4; în Manuscript Releases, vol. 10, pp. 38-40.

[43]. Spirit of Prophecy, volumul 4, nu avea să fie încheiat până în octombrie 1884. Nouă luni mai târziu, în 25 iulie 1885, Ellen White, împreună cu fiul ei William C. White și câțiva alții au pornit spre Europa pentru o perioadă de doi ani, întorcându-se în iulie 1887. În timp ce s-a aflat în Europa, ea urma să fie îndrumată din nou să-și înceapă lucrarea pentru o revizuire și adăugare la volumul 4, deoarece petrecuse timp pe tărâmul Reformei (vezi Arthur L. White, The Lonely Years, pp. 249, 291, 374). Dumnezeu pregătea această carte, Tragedia veacurilor, pentru o distribuire largă în Statele Unite și în jurul lumii. Ediția din 1888 a cărții Tragedia veacurilor a fost publicată exact la timp, pentru a înfrunta criza legii duminicale care se dezvolta în America. Ne vom ocupa din nou de istoria aceasta în capitolul 3.

[44]. Paragraful și secțiunea următoare sunt adaptate din Arthur L. White, The Lonely Years, pp. 203-205.

[45]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie 1906; în Daughters of God: Messages Especially for Women (Silver Spring, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1998), p. 219.

[46]. J. H. Waggoner, Signs of the Times, 26 octombrie 1882.

[47]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie 1906, în Daughters of God, p. 220.

[48]. J. H. Waggoner, Signs of the Times, 26 octombrie 1882.

[49]. Uriah Smith, „Close of the California Campmeeting”, Review and Herald, 31 octombrie 1882, p. 680.

[50]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie 1906; în Daughters of God, p. 220.

[51]. Arthur L. White, The Lonely Years, p. 205.

[52]. Ellen G. White, „My Health Restored”, Signs of the Times, 2 noiembrie 1882, p. 484.

[53]. Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, teză de master, Andrews University, iulie 1988, p. xiii. Clinton declară: „Toate sursele publicate sunt incorecte cu privire la declarația că E. J. W. a obținut diploma de master la Bellevue Medical College, deși se pare că a urmat un semestru de cursuri acolo.” Vezi, de asemenea, Pearl W. Howard către L. E. Froom, 17 ianuarie 1962, p. 1, în Document File 236, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.

[54]. Uriah Smith, „Close of the California Campmeeting”, Review and Herald, 31 octombrie 1882, p. 680. Faptul că Ellen White a fost vindecată în 7 octombrie 1882, deși nu menționează nimic despre „ziua posomorâtă” (probabil o ploaie sau ceață din luna octombrie), mă determină să cred că experiența lui Waggoner a avut loc în 14 octombrie 1882, al doilea Sabat al adunării de tabără.

[55]. E. J. Waggoner către Ellen G. White, 22 octombrie 1900, în Document File 236b, E. G. White Estate Branch Office, Del Webb Memorial Library, Loma Linda University”.

[56]. E. J. Waggoner către Ellen G. White, 3 noiembrie 1903, ibid.

[57]. E. J. Waggoner, The Everlasting Covenant (International Tract Society, 1900), p. V; [Legământul cel veșnic, poate fi citită în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)].

[58]. E. J. Waggoner, „Confession of Faith”, 16 mai 1916. George R. Knight a comentat acest eveniment declarând că „panteismul a fost o dezvoltare a două principii care proveneau din experiența convertirii lui din 1882”. Mai întâi, Waggoner „își extinsese dorința de la aceea de a-L găsi pe Hristos pretutindeni în Biblie, la aceea de a-L găsi pretutindeni”. Iar a doua, „rădăcina problemei lui a fost hotărârea de a «studia Biblia în lumina» experienței lui subiective din 1882, mai degrabă decât de a evalua propria experiență prin intermediul Bibliei”. (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 142). Malcolm Bull și Keith Lockhart i s-au alăturat cu idei similare: „Doctrina desăvârșirii a fost răspândită de către unii membri ai bisericii, cum ar fi E. J. Waggoner, a cărui experiență era similară cu aceea a americanilor contemporani care participau la adunările de tabără ale mișcării pentru sfințire. Entuziasmul lui Waggoner se baza pe o experiență pe care o avusese la o adunare de tabără din Healdsburg, California” (Seeking a Sanctuary: Seventh-day Adventism and the American Dream [San Francisco: Harper and Row Publishers, 1989], p. 77). În lumina evenimentelor miraculoase din 1882 și a numeroaselor susțineri acordate de Ellen White lui Waggoner, unii ar putea să se mire cum pot fi făcute astfel de declarații în zilele noastre. Oare este corect a spune, așa cum insinuează unii scriitori, că Waggoner a avut o eroare fatală în experiența convertirii lui și că mesajul pe care Domnul l-a trimis prin el a conținut de asemenea erori, deoarece s-a bazat pe experiența lui din acea zi?

[59]. „Jones, Alonzo T.”, SDA Encyclopedia, vol. 10, p. 832.

[60]. A. T. Jones, American Sentinel (non-denominațional), iulie 1923 p. 3; în George R. Knight, 1888 to Apostasy, p. 15.

[61]. Marlene Steinweg, „A. T. Jones: Editor, Author, Preacher”, Lest We Forget, 4th Quarter, 1997, p. 2.

[62]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pp. 80, 82, scris în 20 iunie 1882.

[63]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 158, scris în 1882.

[64]. Ibid., pp. 217, 233, scris în 1882.

[65]. Ibid., p. 252, scris în 1885.

[66]. Ibid., p. 267, scris în 1885.

[67]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, „Responding to New Light”, 3 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 540.

[68]. James White, „Eastern Tour”, Review and Herald, 8 februarie 1881, p. 88.