„De nimic nu se teme Satana mai mult decât de faptul ca poporul lui Dumnezeu să elibereze calea, prin înlăturarea oricărei piedici, pentru ca Domnul să Își poată revărsa Duhul asupra unei biserici apatice și unei adunări nepocăite […]. Satana nu poate să împiedice revărsarea binecuvântării asupra poporului lui Dumnezeu, mai mult decât poate să închidă ferestrele cerului, pentru ca ploaia să nu poată cădea pe pământ.”[1]
Probabil că niciun alt subiect nu ar trebui să beneficieze de atenția noastră deosebită, mai mult decât subiectul Duhului Sfânt și al relației Lui cu planul de mântuire. Ni se spune că Duhul Sfânt a fost dat ca un „agent regenerator, iar fără acesta, jertfa lui Hristos nu ar fi fost de niciun folos”. De ce? Pentru că „noi putem să ne împotrivim păcatului și să îl biruim numai prin ajutorul puternic al celei de a treia persoane a Dumnezeirii”[2]. Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos însuși și este „disponibil pentru toți”[3]. „Dacă este cerută cu credință, această binecuvântare făgăduită aduce odată cu ea toate celelalte binecuvântări.”[4] Acesta a fost subiectul asupra căruia Hristos „a insistat cel mai pe larg” în timpul lucrării Sale de slujire pe pământ.[5]
În perioada ultimilor 150 de ani, adventiștii de ziua a șaptea au acordat multă atenție subiectului Duhului Sfânt. În Index to the Writings of E. G. White, sunt enumerate 30 de pagini de referințe la subiectul Duhului Sfânt. De-a lungul anilor, au fost scrise multe cărți adventiste cu privire la acest subiect, toate încercând să prezinte mai clar lucrarea Duhului Sfânt și nevoia noastră după locuirea Sa lăuntrică.
„Ploaia timpurie” și „ploaia târzie” sunt strâns legate de acest subiect, deoarece ele, de asemenea, „reprezintă lucrarea Duhului Sfânt”[6]. „Revărsarea Duhului în zilele apostolilor a fost începutul ploii timpurii, [6][7] iar rezultatul a fost plin de slavă.”[8]Ucenicii care, numai cu câteva zile înainte Îl părăsiseră cu toții pe Hristos, Îl mărturiseau acum cu îndrăzneală. Rezultatul ploii timpurii a fost văzut rapid: 3000 de oameni au fost convertiți într-o zi și, în scurt timp, lumea a fost „răscolită” (Fapte 17:6).
Totuși, noi, cei care trăim la încheierea istoriei acestui pământ, vom vedea o manifestare mult mai mare a puterii Duhului Sfânt. „Marea lucrare a evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai mică a puterii lui Dumnezeu, în comparație cu aceea care a marcat începutul ei. Profețiile care s-au împlinit în revărsarea ploii timpurii, la începutul vestirii evangheliei, urmează a fi împlinite din nou în ploaia târzie la încheierea acesteia.”[9]
Ploaia timpurie reprezintă, de asemenea, lucrarea Duhului Sfânt în procesul de convertire și creștere spirituală, „de la un stadiu la altul”. Ploaia târzie, maturizând secerișul lumii, „reprezintă harul spiritual care pregătește biserica pentru venirea Fiului omului”. Totuși, dacă ploaia timpurie nu și-a făcut lucrarea, „ploaia târzie nu poate să aducă nicio sămânță la maturitate”[10].
Semnificația deplină a ploii târzii este înțeleasă numai când este așezată în contextul ei corespunzător în cadrul teologiei adventiste. În loc de a fi doar un punct dintr-o lista de puncte de credință, ploaia târzie este asociată îndeaproape cu înțelegerea corectă a curățirii sanctuarului, a judecății din timpul sfârșitului și a evenimentelor ultimelor zile, toate puse în contextul temei marii lupte[11].
„Marea strigare” este legată îndeaproape de ploaia târzie, deoarece aceia care primesc ploaia cerească vor vesti solia finală a lui Dumnezeu pentru lume. „Ploaia târzie, înviorarea de la fața Domnului, marea strigare a îngerului al treilea”, este aceea care îi face în stare pe cei din poporul lui Dumnezeu să „vestească adevărul cu o mare putere” în mijlocul celor mai dificile circumstanțe.[12]Această „înviorare de la fața Domnului va veni pentru a da putere marii strigări a îngerului al treilea și pentru a-i pregăti pe sfinți să reziste în perioada când vor fi revărsate cele șapte plăgi finale”.[13]
Această „ultimă solie a milei, care trebuie să-i fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului Său plin de dragoste”[14]*, este „solia neprihănirii lui Hristos”[15], „solia îndreptățirii prin credință”, care constituie „cu adevărat solia îngerului al treilea”[16]. [7]Această solie pe care Dumnezeu a „poruncit să-i fie vestită lumii […], trebuie să fie proclamată cu glas tare și însoțită de o mare măsură a revărsării Duhului Său”[17]. Noi putem să așteptăm timpul când „evenimentele din Ziua Cincizecimii se vor repeta cu o putere chiar mai mare decât în ocazia aceea. Ioan spune: «Am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui» (Apocalipsa 18:1)”[18].
Unul dintre cele mai mărețe motive pentru anticiparea revărsării ploii târzii, este acela ca în mijlocul membrilor bisericii să existe o unitate ca în Ziua Cincizecimii. Totuși, înainte ca ploaia târzie să poată fi revărsată, mai întâi trebuie să aibă loc unitatea – în timpul experienței ploii timpurii:
„Avem nevoie de iluminare divină […]. Harul transformator al lui Dumnezeu va lucra asupra inimilor omenești și va conduce la o unitate care nu a fost realizată până acum, deoarece toți cei care se aseamănă chipului lui Hristos vor fi în armonie unii cu alții. Duhul Sfânt va crea unitate […].
Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Dumnezeu prin faptul că le descoperă oamenilor caracterul Său, în așa fel încât acesta ajunge obiectul dragostei lor supreme, și prin faptul că face să se vadă în ei caracterul Său. Ei văd cu claritate că în lume nu a existat niciodată vreo neprihănire, cu excepția neprihănirii Sale, nicio excelență, cu excepția celei care vine de la El. Când Duhul Sfânt a fost revărsat din cer, biserica a fost inundată de lumină, dar Hristos a fost sursa acelei lumini; Numele Său S-a aflat pe buzele fiecăruia, dragostea Sa a umplut fiecare inimă. Tot așa va fi când îngerul care coboară din cer cu o mare putere va lumina tot pământul cu slava lui (Apocalipsa 18:1).”[19]
Putem să vedem cu ușurință de ce nu este nimic de care Satana să se teamă mai mult, decât de revărsarea ploii târzii. Dacă a fost vreodată un timp când să fi fost necesară revărsarea Duhului Sfânt, timpul acela este acum. Cu toții ar trebui să ne rugăm, în mod individual, pentru experiența ploii timpurii și pentru ca în mijlocul nostru să fie creată o unitate care ne va pregăti pentru revărsarea ploii târzii. Numai în felul acesta vom avea o voce unită, prin care poate fi proclamată marea strigare.
O singură privire asupra stării actuale a iubitei noastre Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea ne spune că suntem departe de unitate și că, probabil, chiar am intrat în timpul zguduirii. Pe de o parte, s-au organizat unele grupări colaterale și [8] diverse asociații religioase independente, autodenumindu-se „adventiști istorici” și numind, în același timp, biserica organizată – „Babilon”[20]. Unele dintre aceste asociații religioase s-au separat de bisericile locale, formând grupe mici, care nu recunosc nicio autoritate bisericească, în timp ce privează biserica de contribuția zecimilor lor. Diferite dezbateri contradictorii cu privire la subiecte doctrinare, de la trinitate și până la stabilirea Sabatului în conformitate cu calendarele străvechi, de la stabilirea de date și până la reinterpretarea profețiilor cu privire la zilele sfârșitului, toate sunt exemple care stau la baza multor mișcări noi.[21]
Pe de altă parte, în ultimele două decenii, câteva biserici din America de Nord s-au separat de organizație balansând pendulul în direcția opusă, devenind biserici adventiste congregaționale. Deși unele dintre aceste biserici sunt nou înființate, multe dintre ele sunt derivate din divizarea unor biserici mai vechi, deja existente. Nu numai că a avut loc o pierdere a membrilor bisericii și a susținerii financiare venite din partea acestora, dar a avut loc și o aparentă abandonare a multor doctrine fundamentale ale credinței adventiste. Un numitor comun al multora dintre bisericile congregaționale este desconsiderarea doctrinelor biblice de la 1844, a doctrinelor despre curățirea sanctuarului, a judecății de cercetare, a cele trei solii îngerești și a altor puncte de credință adventiste distinctive, care se află într-o legătură strânsă cu înțelegerea soliei neprihănirii prin credință în contextul timpului sfârșitului.[22]* În ultima vreme, biserica pare să se confrunte cu faptul, făcut public recent, că unii profesori din universitățile și colegiile noastre (nu numai La Sierra) promovează teoria evoluționistă.[23] Rolul lui Ellen White și al inspirației ei, precum și al inspirației întregii Biblii, continuă să fie puse la îndoială de către unii.[24] Adventist Today, vocea mișcării adventiste progresiste, adaugă aproape în fiecare lună noi puncte pe lista problemelor.
Deși numărul membrilor bisericii se apropie de cifra de 20 de milioane la nivel mondial, în America de Nord numărul de membri este mai degrabă static. Motivul unei astfel de situații poate să fie faptul că, în mijlocul aparentei polarizări care are loc pretutindeni în Diviziunea America de Nord, miile de membri din biserica organizată se confruntă cu o mulțime de voci care le solicită atenția. În cartea lui, The Remnant, Clifford Goldstein descrie într-un limbaj sugestiv unele dintre păcatele îngrozitoare care există în biserica noastră.[25] Nu este [9] nevoie de prea multe investigații pentru a ajunge la concluzia că lucrurile nu stau tocmai bine în mijlocul nostru. Perspectiva unității pare tot mai imposibil de atins, în comparație cu oricare alt timp din istoria adventistă. Mulți exprimă ideea că singura speranță de supraviețuire este aceea de a „elibera calea”, pentru ca Dumnezeu să poată revărsa ploaia târzie asupra bisericii Sale „apatice”. Totuși, una dintre cele mai mari piedici posibile în calea unității constă tocmai în înțelegerea subiectului ploii târzii și a marii strigări, în special în relație cu istoria noastră adventistă. Trist. În biserica de astăzi sunt prezente două concepții principale, ambele pretinzând că sunt susținute de Ellen White, deși fiecare diferă oarecum în ce privește înțelegerea autorității și inspirației ei. Înainte de a începe, ar fi bine să privim puțin la aceste două mari concepții cu privire la ploaia târzie și marea strigare, perioada 1888 și la alte subiecte teologice strâns legate de acestea.
În timp ce vom examina succint prima concepție principală, trebuie să ne dăm seama că, deși cei care susțin concepția aceasta ar putea să nu fie de acord asupra fiecărui detaliu, există puncte majore care îi unesc. Această concepție susține că spre sfârșitul evului întunecat Dumnezeu a trimis Reforma Protestantă ca o descoperire deplină a planului de mântuire. Așadar, semnificația anului 1844, în loc de a fi o schimbare în lucrarea de slujire a lui Hristos în sanctuarul ceresc, reprezintă în primul rând data la care Dumnezeu a adus la existență un popor al timpului sfârșitului, pentru a-i împărtăși lumii evanghelia Reformei Protestante, împreună cu celelalte elemente distinctive adventiste – cum ar fi Sabatul și starea omului în moarte. În deceniile 1870 și 1880, când adventismul a ajuns să devieze spre legalism, Dumnezeu a răspuns, trimițând „cea mai prețioasă solie”. În conformitate cu această concepție, „solia 1888” este cea care a fost prezentată numai în anul 1888, la Minneapolis. Nimeni nu știe exact ce s-a spus la Minneapolis, dar poate fi rezumat ca fiind creștinismul fundamental. Această solie a fost mesajul marii strigări – creștinismul fundamental, așa cum s-a găsit în învățătura Reformei Protestante cu privire la o îndreptățire prin credință exclusiv juridică (forensică) – așa cum a fost prezentată de predicatorii sfințirii – combinată cu învățătura unică adventistă despre Sabat, lege și starea muritoare a sufletului. Jones și Waggoner nu au înțeles pe deplin această solie în 1888, dar Ellen White a înțeles-o; prin urmare, ea a putut să declare că atunci am avut solia marii strigări. [10]
În conformitate cu această concepție, a avut loc o respingere inițială a soliei de la Minneapolis, dar aceasta a fost cauzată în principal de conflictele personale stârnite în mare parte de Jones și Waggoner. Majoritatea adventiștilor a acceptat solia așa cum a fost prezentată la adunările de tabără din 1889, și la adunările pastorale și ale Conferințelor Generale între anii 1889 și 1891. Pocăința celor care au respins inițial solia a avut ca rezultat acceptarea ei generală. Astfel, 1888 este văzut mai degrabă ca fiind o victorie, decât o mare dezamăgire. Lucrarea bisericii a explodat, după ce s-a reorganizat în 1901, și s-a răspândit în întreaga lume.
Concepția aceasta afirmă că Ellen White i-a susținut pe Jones și Waggoner, dar susținerea s-a datorat faptului că mesajul lor a fost acela al creștinismului fundamental. O mare parte a interacțiunilor dintre Ellen White și Jones și Waggoner au avut loc în încercarea de a corecta greșelile lor teologice, așa cum este dovedit în declarațiile ei de la Minneapolis, când a spus că nu era de acord cu tot ce prezentau ei. Deși ea nu a identificat niciodată aspectele cu privire la care nu era de acord, cei care susțin concepția aceasta dau numeroase exemple, atunci când verifică teologia lui Jones și Waggoner și o compară cu evanghelia Reformei Protestante. Se susține că Ellen White nu i-a corectat în multe dintre aceste aspecte, deoarece ea nu a intenționat niciodată să fie o autoritate în domeniul subiectelor teologice. Ea a căutat numai să-i îndrume pe oameni înapoi la Biblie.
Cei care susțin concepția aceasta sugerează că una dintre greșelile teologice principale pe care le-a prezentat Jones a fost că ploaia târzie începuse în 1892. Se declară că Jones a propus o astfel de idee, deoarece a crezut că Anna Rice primise darul profeției ca împlinire a capitolului 2 din Ioel, în timp ce Ellen White, pe de altă parte, a spus că marea strigare începuse, dar nu și ploaia târzie. Astfel, marea strigare și ploaia târzie, deși sunt legate între ele, pot fi separate. Ploaia târzie este puterea dată pentru a proclama marea strigare. Prin urmare, solia marii strigări a început cu peste o sută de ani în urmă și a fost primită, dar ploaia târzie nu a început niciodată, parțial din cauza lipsei de unitate din biserică, provocată de Jones și Waggoner.
Această concepție declară că, având în vedere că ploaia târzie nu a început în 1888, nu este necesar să ne pocăim pentru respingerea ei, ci doar să ne rugăm pentru revărsarea ei în viitorul apropiat. Prin urmare, biserica nu a rătăcit în pustie așteptând revenirea Domnului, ci a prosperat, așa cum este confirmat de prezența [11] instituțiilor adventiste răspândite pretutindeni în lume și de numărul de membri de peste 16 milioane. Chiar dacă noi, ca popor, am putea să fim învinuiți parțial pentru întârzierea celei de-a doua veniri a Domnului, fără îndoială, cea mai mare parte a responsabilității stă în mâinile Sale sau în evenimentele mondiale asupra cărora noi nu avem niciun control.
Deși unele[27] dintre aceste păreri cu privire la marea strigare și ploaia târzie își au originea printre participanții la marile evenimente ale deceniului 1890, multe dintre aceste păreri au fost prezentate mai proeminent începând cu prima parte a anilor ’30. Inițial, ele au început ca răspuns la cartea lui A. G. Daniells, Christ Our Righteousness și, chiar mai mult, ca răspuns la manuscrisul lui Taylor Bunch, Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype, care compară Biserica Adventistă cu Israelul din vechime. D. E. Robinson, A. T. Robinson și C. McReynolds au scris cu toții lucrări la începutul anului 1931, încercând să apere biserica de ceea ce ei au considerat a fi niște interpretări greșite și extremiste.[28]* Deceniul 1940 a produs alte trei lucrări în apărarea bisericii, scrise de N. F. Pease, L. H. Christian și A. W. Spalding, oameni care, de asemenea, au simțit că acuzația de respingere a ploii târzii era un atac la adresa bisericii.[29]*
După publicarea cărții lui Robert Wieland și Donald Short, 1888 Re-examined, au mai fost publicate câteva cărți și documente în care biserica a fost apărată de ceea ce este privit a fi un atac neîndreptățit cu privire la 1888. Multe dintre aceste cărți, articole și rapoarte au fost produse sub auspiciile Conferinței Generale, care a susținut în principiu concepția aceasta.[30]
În toamna anului 1957, conducerea adventistă a publicat Questions on Doctrine (QOD), ca un răspuns cvasi-oficial la întrebările adresate de calvinistul evanghelic Walter Martin (un tânăr cercetător, „specialist” în secte necreștine, editor consultant al revistei Eternity) și Dr. Donald Barnhouse (editor al revistei Eternity). Publicarea QOD a avut loc după câțiva ani de dezbateri pe care Barnhouse și Martin le-au avut cu T. E. Unruh (președintele Conferinței East Pennsylvania), Walter Read (secretar teritorial al Conferinței Generale), Roy Allan Anderson (editor al revistei Ministry) și LeRoy Froom (autor, editor, profesor și fondator al revistei Ministry), care căutau să elibereze adventismul de statutul de sectă în cadrul lumii evanghelice.[31]* După publicarea QOD, majoritatea cărților publicate de biserică în legătură cu 1888 au preluat o nouă înțelegere a istoriei și soliei de la 1888, precum și a motivelor care au cauzat căderea lui Jones și Waggoner, la sfârșitul secolului. [12] Aceste subiecte au devenit mai evidente după evenimentul care a avut loc la Palmdale, în 1976, când Desmond Ford a adresat o provocare cu privire la înțelegerea doctrinelor Reformei. În cei 35 de ani care au trecut de atunci, majoritatea publicațiilor produse și finanțate de biserică în legătură cu marea strigare și ploaia târzie, în contextul 1888, au continuat pe această linie de gândire.[32]*
Concepția acceptată, promovată începând cu deceniile ’70 și ’80, declară că o mare parte a lipsei de unitate, care a existat în biserică din anii 1890 și până în prezent, a fost cauzată în principal de o teologie falsă, provenită direct din mesajul principal predicat de Jones și Waggoner imediat după Minneapolis – constituind aceeași bază teologică a modului în care înțelegeau ei evanghelia și conducându-i direct în afara bisericii. În conformitate cu această concepție, teologia falsă a lui Jones și Waggoner a fost probabil o parte a interpretării lor, într-o formă nedezvoltată, chiar înainte de Minneapolis, dar nu a fost pe deplin dezvoltată decât după conferința din 1888. Ca urmare, Ellen White a putut să-i susțină în predicarea soliei lor din 1888. Se pretinde că aceste greșeli se află în prezentările lui Jones și Waggoner la adunările de tabără de la începutul anului 1889. Acolo au fost exprimate clar patru erezii cheie: 1) negarea de către Jones și Waggoner a doctrinei păcatului originar (care i-a condus la trei alte erezii); 2) Hristos a preluat natura păcătoasă a lui Adam; 3) neprihănirea prin credință includea îndreptățirea și sfințirea – în loc de a fi doar o îndreptățire prin credință, acordată exclusiv din punct de vedere juridic, forensic; 4) cei din generația finală vor dezvolta un caracter desăvârșit înaintea de revenirea lui Hristos. Susținătorii acestei concepții declară că respectivele patru erezii l-au condus pe Waggoner direct la panteism și pe Jones la mișcarea „trupul sfânt”, iar reapariția acelorași patru erezii în zilele noastre – aduse în principal prin intermediul adventiștilor conservatori – constituie apostazia „Omega”, despre care ne-a avertizat Ellen White.
Acum, ne vom îndrepta atenția asupra celei de a doua mari concepții cu privire la ploaia târzie și marea strigare, perioada 1888 și alte subiecte teologice strâns legate de aceasta.
În timp ce examinăm cea de a doua concepție principală, trebuie să ne dăm seama că, deși printre cei ce susțin această concepție ar putea să nu existe un acord cu privire la fiecare detaliu, totuși sunt trei puncte majore care îi unesc. Această concepție [13] susține că Domnul a trimis o mare lumină prin reformatorii din secolul al XVI-lea, pentru a-i chema pe oameni din întunericul ideilor false papale. Totuși, lumina aceea avea să devină tot mai strălucitoare și să crească chiar până la sfârșitul timpului. Mișcarea adventă, care a condus la organizarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în calitate de biserică a rămășiței din timpul sfârșitului, este considerată a fi depozitara finală a acelei lumini culminante, care trebuie să-i fie vestită lumii. Sfârșitul celor 2300 de ani în 1844 indică o schimbare în lucrarea de slujire preoțească a lui Hristos în sanctuarul ceresc. În loc de a semnifica o schimbare în modul în care o persoană este mântuită, judecata de cercetare anunță mai degrabă punctul culminant al planului de mântuire – solia ceasului judecății – care trebuie să contribuie la pregătirea celor aflați în viață la revenirea lui Hristos. Această interpretare este așezată în contextul temei marii lupte și este maturizată în cadrul întreitei solii îngerești.
În conformitate cu această concepție, faptul că biserica nu a reușit să accepte lumina progresivă și să crească spiritual prin primirea acestei lumini a condus la starea laodiceeană în care s-a ajuns pe parcursul unui deceniu după marea dezamăgire. Lipsa de răspuns la chemarea la pocăință, adresată de cer prin solia laodiceeană vestită în deceniul 1850, a condus la fariseismul din deceniile 1870 și 1880. Având în vedere această stare a bisericii, Domnul a trimis o solie specială, cu intenția de a completa lucrarea harului Său în inimile omenești, pentru ca marea luptă să poată fi încheiată. Solia aceasta, care a început în 1888, a fost începutul ploii târzii și a marii strigări. Ploaia târzie și marea strigare, deși sunt două elemente distincte, nu pot fi separate niciodată – deoarece ploaia târzie este cauza, iar marea strigare este efectul. În loc de a aduce doar o creștere din punct de vedere a volumului, ploaia târzie a adus o creștere a luminii care urma să facă marea strigare să lumineze pământul cu slava ei și să cuprindă pământul cu solia evangheliei – de la timpul sfârșitului – harului lui Dumnezeu care abundă din ce în ce mai mult.
Această concepție declară că solia din 1888 a fost diferită de mesajul evanghelic din acel timp. Solia din 1888 cu privire la neprihănirea prin credință este strâns legată de adevărurile biblice distinctive ale adventiștilor de ziua a șaptea, îndeosebi de înțelegerea curățirii sanctuarului, care pregătește o generație finală pentru a sta înaintea lui Dumnezeu – curățită de păcat –, ca o ultimă demonstrare a harului Său la încheierea marii lupte. Acceptarea unei astfel de lumini urma să fie sinonimă cu acceptarea ploii târzii, care este mai mult decât doar o putere fără formă, ci este, mai degrabă, [14] o mare autoritate conferită de prezența apropiată a lui Isus, prin Duhul Sfânt. Abilitatea de a da marea strigare era dependentă de acceptarea soliei care ar fi luminat atunci întregul pământ cu slava ei, în timp ce poporul lui Dumnezeu, în unitate desăvârșită, urma să împărtășească vestea bună pretutindeni în lume. Ca rezultat, secerișul avea să se coacă, iar Hristos urma să vină curând pe pământ, pentru a pune capăt pe deplin păcatului și suferinței.
Această concepție declară că lumina pe care Domnul a trimis-o, a fost sub forma unei solii, pe care, în mila Sa cea mare, a trimis-o prin doi mesageri – A. T. Jones și E. J. Waggoner. Deși Dumnezeu a început să lucreze în inima lui Jones și Waggoner la începutul deceniului 1880, cea mai prețioasă solie a început să le fie prezentată conducătorilor bisericii în principal în anul 1888. Faptul că nu avem o transcriere a soliei prezentate în 1888 la Minneapolis nu este considerat a fi o problemă, deoarece aceeași solie a fost proclamată în mod mai detaliat la adunările de tabără și institutele pastorale din anii ce au urmat, sub îndrumarea atentă a lui Ellen White, pe care Dumnezeu a chemat-o să stea la postul datoriei.
În conformitate cu această a doua concepție, solia din 1888 pe care Dumnezeu a trimis-o prin Jones și Waggoner, a fost o învățătură cuprinzătoare cu privire la farmecul inegalabil al lui Hristos în contextul neprihănirii prin credință. Deși solia din 1888 conține multe componente, cel puțin patru aspecte ale acesteia se deosebesc de concepțiile evanghelice populare și au fost însoțite de conflicte evidente.[34]* 1) Pentru că ideea lui Jones și Waggoner cu privire la natura păcatului și natura omului a fost înțeleasă în contextul marii lupte, ei au respins doctrina augustiniană a păcatului originar, ca fiind o idee papală falsă. Ei au înțeles că jertfa lui Hristos a fost adusă pentru neamul omenesc, eliberându-i pe toți de condamnarea păcatului lui Adam, fapt ce le-a dat tuturor oamenilor libertatea de a-și alege destinul, chiar dacă au primit o natură păcătoasă. 2) Jones și Waggoner au înțeles că Hristos Și-a înveșmântat natura divină fără păcat în natura noastră umană păcătoasă, cu scopul de a-l elibera pe om de păcat. 3) Ei au înțeles că neprihănirea prin credință a fost mai mult decât o declarație juridică, pentru că a inclus atât îndreptățirea, cât și sfințirea. 4) Ei au înțeles că o parte a marelui plan de mântuire consta în faptul că Dumnezeu va pregăti un popor al timpului sfârșitului, în decorul timpului sfârșitului – prin solia ploii târzii –, cu scopul de a sta, îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos, fără păcat, înaintea unui [15]Dumnezeu sfânt. Această demonstrare finală urma să valideze cerințele lui Dumnezeu în marea luptă contra lui Satana, prin manifestarea puterii Sale de a elibera de păcat – nu în păcat –, realizată prin lucrarea noului legământ în cadrul curățirii finale a sanctuarului.[35]*
Totuși, în conformitate cu această concepție, solia nu a fost recunoscută la adevărata ei valoare de către mulți dintre conducătorii și laicii care au pretins că deja credeau în îndreptățirea prin credință. Ca rezultat al mândriei și încăpățânării lor, Duhul Sfânt a fost tratat ușuratic, disprețuit și respins. Respingerea soliei nu a avut loc din cauză că Jones și Waggoner aveau personalități ofensatoare, ci din cauza împotrivirii față de solia în sine. Deși unii s-au pocăit și au acceptat ulterior solia, alții au pretins că s-au pocăit, dar au continuat să lupte contra ei, în timp ce alții au părut că s-au pocăit, dar doar au fost de acord cu solia. Ca rezultat al respingerii ploii târzii în perioada acelor ani cheie, biserica în ansamblu a rătăcit în pustia acestei lumi a păcatului peste o sută de ani. Mai mult, singura cale prin care ploaia târzie va fi revărsată din nou cu îmbelșugare asupra unei biserici apatice este aceea ca membrii ei, atât conducători, cât și laici, să recunoască păcatele părinților lor, să se pocăiască în mod individual și ca biserică, să recupereze și să proclame solia pe care Dumnezeu a trimis-o cu peste 120 de ani în urmă.
Această concepție declară că Ellen White face o paralelă între poporul iudeu și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Întocmai cum iudeii au așteptat venirea lui Mesia, dar nu L-au recunoscut când a venit, tot astfel noi, ca popor, am așteptat ploaia târzie, dar nu am recunoscut manifestarea ei și L-am alungat pe Isus. Deși mulți iudei continuă să-și verse inimile în rugăciune la zidul plângerii, implorându-L pe Dumnezeu să-L trimită pe îndelung așteptatul Mesia, rugăciunile lor nu vor primi răspuns niciodată și nici nu pot să primească. Până când nu își dau seama că Mesia a venit deja și, cu o înțelegere clară, se pocăiesc de necredința lor, rugăciunile lor nu pot primi răspuns. În același fel noi, ca popor, ne-am rugat pentru revărsarea ploii târzii timp de mai bine de 120 de ani după 1888. Totuși, Dumnezeu nu poate să răspundă la rugăciunile noastre până când nu vom recunoaște și vom admite păcatele înaintașilor noștri, inclusiv negarea noastră de atunci și până în prezent. Recunoașterea adevărului din istoria noastră ne va salva de perpetuarea greșelilor lor și ne va conduce la pocăință profundă pentru necredința personală. [16]
De asemenea, această concepție afirmă că Ellen White a făcut numeroase declarații de susținere pentru Jones și Waggoner și pentru solia prețiosă a neprihănirii prin credință, care a fost trimisă prin ei. Când Jones și Waggoner au făcut greșeli, ambii fiind oameni supuși greșelii, Ellen White a căutat să-i corecteze, adresându-le sfaturi specifice cu privire la aspectele în care greșiseră. Atâta vreme cât au ascultat cu umilință acele sfaturi, au beneficiat de ele. Ellen White a avertizat că Jones și Waggoner ar putea să fie doborâți de ispită, dar dacă se va întâmpla astfel, nu va fi o dovadă că solia lor a fost greșită. Astfel, panenteismul lui Waggoner și ostilitatea lui Jones, precum și orice extreme de care au dat dovadă în anii ulteriori, nu au fost cauzate de solia pe care le-a trimis-o Domnul, ci mai degrabă de o îndepărtare de acea solie, în ultima parte a deceniului 1890. Din nou, panenteismul, mișcarea „trupul sfânt” și orice alte extreme nu au fost rezultatul unei erori fatale în înțelegerea inițială a lui Jones și Waggoner, ci mai degrabă înțelegerea lor s-a schimbat prin acceptarea unei idei false, parazite, care se află adesea aproape de adevăr și, ca urmare, au fost biruiți de ispită. Mai mult, ideile false ale lui Jones și Waggoner s-au dezvoltat după ce au suportat ani de împotrivire și respingere față de adevărata solie pe care Dumnezeu o trimisese prin ei.
Această a doua concepție principală cu privire la marea strigare și ploaia târzie a fost exprimată începând cu anii 1890, mai întâi de către unii dintre participanții la marile evenimente ale acelui deceniu. Totuși, concepția aceasta a fost prezentată mai proeminent începând cu deceniul ’20, primul dintre susținători fiind președintele Conferinței Generale, A.G. Daniells, în cartea lui, Christ Our Righteousness. Ca rezumat al evenimentelor din 1888 și din cei aproape 40 de ani care au urmat, Daniells a declarat: „Solia [din 1888] nu a fost acceptată niciodată, nici proclamată, nici lăsată să-și urmeze cursul liber, așa cum ar fi trebuit, pentru a-i transmite bisericii binecuvântările nemăsurate care erau cuprinse în ea. Seriozitatea exercitării unei astfel de influențe este indicată de mustrările care au fost adresate. Aceste cuvinte de mustrare și îndemn ar fi trebuit să beneficieze de considerația cea mai atentă în timpul acesta […]. O, dacă am fi ascultat cu toții așa cum ar fi trebuit, atât avertizarea, cât și apelul care au venit la noi într-o modalitate aparent ciudată, dar impresionantă, la Conferința din 1888! Câtă nesiguranță ar fi fost înlăturată, câte rătăciri, înfrângeri și pierderi ar fi fost prevenite! Ce lumină, binecuvântare, triumf și progres ar fi venit pentru noi!”[36] [17]
La numai câțiva ani după ce a fost tipărită cartea lui Daniells, Taylor Bunch, pastor, profesor de religie și autor, a scris o broșură intitulată Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype, care exprima idei similare cu privire la ploaia târzie și marea strigare.[37]* În această broșură, Bunch prezintă paralelele dintre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și copiii lui Israel în călătoria lor din Egipt în Canaan. Cu ajutorul soției lui, Taylor Bunch a susținut prezentările din săptămânile de rugăciune de toamnă și primăvară de la Pacific Union College, în perioada anului școlar 1930 – 1931, în care a expus subiectul din broșura sa.[38] Câțiva ani mai târziu, în 1937, Bunch a prezentat o serie similară de 36 predici la Battle Creek Tabernacle, în timpul serviciilor divine de Sabat după-amiază. Aceste predici au fost publicate sub forma unei cărți cu titlul The Exodus and Advent Movement in Type and Antitype, scrisă astfel „pentru conveniența specială a celor care le-au auzit și, de asemenea, datorită solicitărilor din partea pastorilor și a altor slujitori ai evangheliei care le doreau”[39]*.
În studiile sale, Bunch a intrat în detalii mai amănunțite decât Daniells. Când a ajuns la experiențele Israelului din vechime de la Cades-Barnea, Bunch a făcut aplicația la conferința de la Minneapolis din 1888 și la urmările acesteia, precum și la întoarcerea în pustia rătăcirii. Bunch a declarat că ploaia târzie fusese respinsă și că problemele din 1888 nu vor dispărea, până când nu le vor fi prezentate poporului, pentru ca ei să își dea seama ce se întâmplase în realitate:
„Solia neprihănirii prin credință a fost predicată cu putere timp de mai bine de zece ani, în perioada cărora, criza de la Minneapolis a fost mereu în atenția conducătorilor. Această solie a adus începutul ploii târzii. «Timpul încercării este chiar asupra noastră, deoarece marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul care poartă păcatele. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ» (Review and Herald, 22 noiembrie 1892). De ce nu a continuat ploaia târzie să cadă? Pentru că solia care a adus-o a încetat să fie predicată. Aceasta a fost respinsă de mulți și a dispărut curând din experiența poporului adventist, iar marea strigare a murit odată cu ea. Ploaia târzie poate să înceapă din nou, numai dacă solia care a adus-o atunci este primită și acceptată […].
Chiar înainte de sfârșit, poporul adventist își va revizui istoria trecută și o va vedea într-o lumină nouă. Trebuie să studiem și să înțelegem anti-tipurile celor două experiențe de la Cades-Barnea ale Israelului din vechime și să învățăm din greșelile părinților noștri, îndeosebi din perioada crizei de la 1888. Trebuie să recunoaștem și să mărturisim [18]greșelile părinților noștri și să avem grijă să nu le repetăm, întârziind astfel și mai mult triumful final al mișcării adventiste. Istoria trecutului trebuie să fie revizuită și studiată în lumina acestor greșeli și a consecinței lor care constă în întârzierea îndelungată a venirii lui Hristos.”[40]
Donald K. Short și Robert J. Wieland, misionari în Africa timp de mulți ani, au devenit probabil cei mai binecunoscuți și mai proeminenți susținători ai multora dintre aceste idei, după ce au trimis Conferinței Generale, în 1950, manuscrisul lucrării lor 1888 Re-examined. În anii 1970, ei au început să-și publice pe larg opiniile în multe cărți, unele publicate de casele de editură ale bisericii, altele de case de editură particulare, iar mai târziu unele sub auspiciile 1888 Message Study Committee.[41]* Au fost și alții care au susținut multe dintre aceste puncte de vedere în diferite articole și cărți.[42]
Eu sunt a cincea generație de adventiști de ziua a șaptea. Stră-străbunicul meu a participat la Conferința Generală de la Minneapolis, din 1888, iar apoi a devenit pentru un scurt timp președintele Conferinței Wisconsin. Eu nu știu dacă el a fost unul dintre „cei” care au respins în mod deschis ceea ce, în marea Sa milă, Domnul a trimis bisericii Sale prin frații Waggoner și Jones. Totuși, eu știu că fiecare dintre aceste cinci generații, inclusiv generația mea, a așteptat timpul când Duhul Sfânt va fi revărsat.
Când studiem subiectul acesta, vom fi confruntați cu marea dilemă de a decide care dintre concepțiile cu privire la istoria noastră este corectă. Dacă Domnul a trimis începutul ploii târzii, iar noi, ca biserică, am disprețuit-o și ne-am împotrivit ei, indiferent de potențialele acuzații de cauzare a dezbinării, oare nu ar trebui să căutăm să ne pocăim individual și, de asemenea, ca biserică? Altfel, oare nu vom continua pur și simplu să repetăm respingerea? Pe de altă parte, dacă ploaia târzie nu a început niciodată și, ca urmare, noi nu am respins-o niciodată ca biserică, oare nu ar trebui să facem tot ce putem mai bine pentru a evita să fim distrași și să-i distragem și pe alții de la lucrarea mai importantă de predicare a evangheliei Reformei Protestante în lume?
Când examinăm aceste subiecte importante, ar trebui să ne amintim că Ellen White a fost martoră a multora dintre aceste evenimente istorice.[43]* Prin urmare trebuie să [19] ne punem câteva întrebări. A văzut Ellen White o legătură puternică între solia neprihănirii prin credință, de la 1888, și evenimentele finale care aveau loc în acel timp? A văzut ea o legătură între acceptarea acestei solii și a doua venire a lui Hristos? A văzut ea o legătură între ploaia târzie și marea strigare? În descrierea ei cu privire la ce avea loc atunci, a separat ea ploaia târzie de marea strigare? Putea una să înceapă fără cealaltă? Putea una să fie acceptată fără a fi acceptată și cealaltă? A văzut Ellen White Sesiunea Conferinței Generale din 1893 ca fiind o încercare a lui Jones de a declanșa „redeșteptarea ploii târzii”, sau ca fiind doar „fanatism” și „agitație”, așa cum a văzut-o Uriah Smith? A început ploaia târzie cu adevărat? Este posibil ca aceasta să fi fost respinsă? Ne oferă declarațiile lui Ellen White cu privire la ploaia târzie și marea strigare, când acestea sunt considerate în ordine cronologică, o înțelegere mai pătrunzătoare asupra acestor întrebări? Vom căuta să găsim răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele.[44]
Întoarcerea ploii târzii a început ca o compilație simplă, și totuși unică, a declarațiilor lui Ellen White cu privire la subiectul ploii târzii și marii strigări, pe care ea le-a făcut între anii 1840 și încheierea vieții ei, în 1915. Veți găsi aceste declarații prezentate pretutindeni în carte, așezate, cu câteva excepții, în ordine cronologică. Nu sunt prezentate toate declarațiile lui Ellen White cu privire la ploaia târzie și marea strigare, dar veți găsi un rezumat pe larg. Fiecare capitol progresează cronologic și se referă la problemele relevante cu privire la ploaia târzie și marea strigare din perioada respectivă. Ar trebui să fie menționat că, pe măsură ce manuscrisul a progresat, au fost adăugate tot mai multe informații legate de context, pentru a contribui la oferirea răspunsurilor atât cu privire la întrebări ridicate de evenimentele istorice, cât și cu privire la întrebările ridicate de cărțile adventiste care au fost publicate după acele evenimente. Când a fost tratată istoria adventistă legată de anul 1888, adesea contextul a fost pierdut din vedere, cel puțin de către unii care au intrat în dezbateri. În consecință, aici au fost incluse unele citate mai lungi, în scopul de a păstra contextul complet care le va permite cititorilor să tragă concluzii personale, fiind mult mai bine informați.
Întoarcerea ploii târzii este rezultatul unui studiu personal al acestui subiect important. Lucrarea se bazează pe sursele originale, incluzând scrierile lui Ellen G. White, A. T. Jones, E. J. Waggoner și alții, îngăduind astfel istoriei să vorbească de la sine. [20]
Scriitorul a încercat să citească majoritatea materialelor tipărite cu privire la acest subiect, pentru a fi sigur că nimic nu a fost trecut cu vederea. Mulțumesc pentru rugăciunile înălțate și sfaturile primite din partea multora care au ajutat la îndeplinirea acestei sarcini. Deși nu am intenționat niciodată să scriu o carte, studiul acesta a fost o binecuvântare pentru viața mea și este împărtășit cu speranța că va fi o binecuvântare pentru alții. Totuși, așa cum se întâmplă cu majoritatea cărților, nu va fi de acord toată lumea cu concluziile trase în studiul acesta. Acestea fiind spuse, scriitorul nu pretinde a fi infailibil. Aceasta este o carte în continuă dezvoltare. Mai există mult material de adăugat, nu numai la capitolele viitoare, ci și la capitolele pe care le aveți în mână. Acest fapt va face necesară mai multă editare și elaborare, acolo unde sunt necesare ajustări.
Forța motivatoare aflată în spatele acestui studiu constă în dorința de a înțelege corect istoria noastră. Binecunoscuta declarație făcută de Ellen White în 1892 ne spune: „Nu avem nimic de temut pentru viitor, cu excepția faptului de a uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățăturile Sale din istoria noastră trecută.”[45] De asemenea, ea ne amintește că motivul căderii lui Israel a fost acela că și-a uitat istoria:
„Motivul pentru care copiii lui Israel L-au părăsit pe Iehova a fost acela că generația care a urmat nu fusese învățată cu privire la marea eliberare din Egipt, săvârșită prin mâna lui Isus Hristos. Părinții lor nu le repetaseră istoria ocrotirii divine de care avuseseră parte copiii lui Israel în toate călătoriile lor prin pustie […]. Părinții au neglijat tocmai lucrarea pe care Domnul le-a poruncit să o facă și nu i-au învățat cu privire la planul lui Dumnezeu pentru poporul Său ales. Ei nu au păstrat în atenție faptul că idolatria era un păcat și că închinarea la alți dumnezei însemna a-L părăsi pe Iehova. Dacă părinții și-ar fi îndeplinit datoria, noi nu am fi avut niciodată raportul despre generația care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu și, ca urmare, a fost dată în mâinile jefuitorilor.”[46]
„Atenția mi-a fost îndreptată asupra lucrării pe care Moise a făcut-o înainte de moarte. El i-a chemat pe copiii lui Israel și le-a repetat experiența lor din trecut, încercările lor, căderile lor și avertizările care le fuseseră date.”[47]*
Totuși, când vom revizui istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că nu avem scopul de a căuta greșeli la alții – din trecut sau prezent – sau scopul de a dărâma, ci mai degrabă de a putea să învățăm din greșelile lor și să nu le repetăm. Ar trebui să observăm cu atenție cuvintele lui Kenneth Wood: „Când observăm greșelile părinților noștri spirituali, am putea fi umpluți de suferință nespusă și de regret. Dar noi nu putem schimba trecutul. Nu putem să rescriem istoria. Totuși, putem să învățăm [21] din istorie și putem să ne punem inima și casa în ordine, oferind o ocazie deplină ca Duhul Sfânt să Își îndeplinească lucrarea cu noi. Numai dacă ne raportăm astăzi în mod corect la solia neprihănirii prin credință, putem să ne așteptăm la revărsarea ploii târzii și la încheierea «lucrării».”[48]
Această declarație mă conduce la punctul următor. Așa cum s-a întâmplat întotdeauna, Satana caută să deturneze fiecare mișcare de reformă printr-o contrafacere sau o formă de fanatism.[49] O privire rapidă asupra istoriei noastre adventiste arată că acest fapt este adevărat. Satana a trimis contrafaceri înainte și după 1888. El a trimis contrafaceri în perioada timpurie a anilor 1920 atât în referirile la 1888, cât și în declarațiile că biserica este Babilon. La fel s-a întâmplat în anii 1930 și 1940. După deceniul ’50, alte forme de fanatism au fost văzute atât în referirile la 1888, cât și în chemarea adresată oamenilor de a ieși din biserică. Satana a făcut toate aceste lucruri pentru a abate atenția de la adevărata chemare a lui Dumnezeu de a ne revizui istoria, pentru a putea fi vindecați.
Vreau să declar cu claritate: Biserica nu este Babilon! Ea va asculta în cele din urmă invitația „Martorului cel credincios”, iar prin remediile divine se va pregăti pentru nunta cea mare. În cele din urmă, Hristos va avea o mireasă fără pată sau zbârcitură. De ce? Pentru că ea va purta haina nepătată a neprihănirii lui Hristos.
Vă rog să rețineți că această carte nu trebuie să fie folosită pentru a dărâma Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea; nu trebuie să fie folosită în evanghelizare pentru a-i atrage pe oameni în vreo grupare sectară. Ea trebuie să fie citită și analizată cu rugăciune de către conducătorii, educatorii și laicii adventiști interesați, cu scopul de a căuta o înțelegere mai bună a istoriei noastre.
În cele din urmă, pe parcursul acestei cărți, noi am făcut tot ce am putut mai bine pentru a respecta sfatul excelent al lui George R. Knight: „Lăsați-o pe Ellen White să vorbească pentru sine.”[50]
[1]. Ellen G. White, „The Church’s Greatest Need”, Review and Herald, 22 martie 1887, p. 177.
[2]. Ellen G. White, The Desire of Ages [Hristos Lumina lumii], (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1940), p. 671 [numărul paginilor din cărțile lui Ellen White va fi întotdeauna cel din limba engleză (n.ed.)].
[3]. Ibid., p. 669.
[4]. Ibid., p. 672.
[5]. Ellen G. White, Selected Messages [Solii alese], cartea 1 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1958), p. 156.
[6]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers and Gospel Workers (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1923), p. 506 (de aici înainte Testimonies to Ministers [Mărturii pentru pastori]).
[7]. Numărul paginilor din cartea în limba engleză (a treia ediție) va fi trecut în paranteze pătrate, cu caractere îngroșate, în partea inferioară a rândului pentru a împiedica cât mai puțin cursivitatea citirii cărții (n.ed.).
[8]. Ellen G. White, The Acts of the Apostles in Proclamation of the Gospel of Jesus Christ (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1911), pp. 54, 55 (de aici înainte The Acts of the Apostles [Istoria faptelor apostolilor]).
[9]. Ellen G. White, The Great Controversy [Tragedia veacurilor] (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1911), p. 611.
[10]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 506.
[11]. Pentru aprofundarea temei marii lupte vezi Ellen White, Tragedia veacurilor; Herbert Douglass, „Tema marii lupte – partea I – Paradigma” și „Tema marii lupte – partea a II-a – Tema marii lupte și înțelegerea ispășirii”, articole disponibile pe https://www.zguduireaadventismului.ro, precum și materialele înrudite de pe site (n.ed.).
[12]. Ellen G. White, Early Writings [Scrieri timpurii] (Washington, DC.: Review and Herald Pub. Assn., 1945), p. 271.
[13]. Ibid., p. 86.
[14]. Ellen G. White, Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos] (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1941), p. 415. Pastorul Jerry Finneman scoate în evidență câteva puncte excelente în legătură cu relația dintre ploaia târzie și marea strigare în seria lui alcătuită din două părți: „The Latter Rain is the Message of Christ and His Righteousness” (New England Pastor, noi./dec. 2009 și ian./feb. 2010).
[15]. Ellen G. White, Testimonies for the Church [Mărturii], vol. 6. (Mountain View, CA.: Pacific Press Pub. Assn., 1948), p. 19 (de aici înainte Testimonies [Mărturii]vol. 1-9).
[16]. Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 372.
[17]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[18]. Francis D. Nichol, ed., Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 6 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1956), p. 1955 (de aici înainte, SDA Bible Commentary).
[19]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892; în Ellen G. White 1888 Materials (Materialele 1888) (Washington, D.C.: The Ellen G. White Estate, 1987), p. 1017 (de aici înainte Materialele 1888), [Materialele 1888 pot fi citite electronic în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)].
[20]. Nu toți adventiștii care se intitulează „adventiști istorici” numesc biserica Babilon (n.ed.).
[21]. Vezi Ty Gibson, Abandon Ship?: One Man’s Struggle to Discover God’s Special Purpose for His Church (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1997); Allen Barnes, Detours & Ditches (Denton, NC: Barnes Printing & Publ., 2005).
[22]. Vezi Brian Neumann, Stop: Before it is Too Late (Delta, BC: Amazing Discoveries, 2005); Thomas Mostert, Hidden Heresy?: Is Spiritualism Invading Adventist Churches Today? (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 2005); Samuel Koranteng-Pipim, Must We Be Silent: Issues Dividing Our Church (Ann Arbor, MI: Berean Books, 2001), și Here We Stand: Evaluating New Trends in the Church (Berrien Springs, MI: Adventists Affirm, 2005). În Adventist Review, noiembrie 1997, William G. Johnson a comentat despre divizarea în organizații independente a bisericii Damascus din Maryland, păstorită de Richard Frederick, și a bisericii Sunnyside din Portland, Oregon. Johnson l-a asigurat pe cititor că este ușor „să explodezi […] la dimensiuni exagerate” cu privire la divizarea bisericii Damascus și că „nicio amenințare iminentă de fragmentare în organizații independente” nu confruntă biserica în ansamblu. Totuși, din noiembrie 1997 și până acum, câteva biserici s-au alăturat numărului tot mai mare de biserici adventiste de ziua a șaptea congregaționale. Revista Adventist Today, care a ajuns într-o anumită măsură vocea mișcării adventiste congregaționale, a enumerat șapte biserici pe coperta numărului mai-iunie din 1998, intitulat „The New Congregationalism: What Gives?”. Desigur, la listă ar putea fi adăugate mult mai multe. Website-ul missioncatalyst.org, al lui Ron Gladden, promovează activ înființarea mai multor astfel de biserici, iar website-ul încă este activ în 2010 [anul publicării cărții Întoarcerea ploii târzii (n.ed.)].
[23]. www.educatetruth.com
[24]. Graeme Bradford, People are Human (Look what they did to Ellen White) (Victoria, Australia: Signs Pub. Co., 2006); More Than a Prophet (Berrien Springs, MI: Biblical Perspectives, 2006); Desmond and Gillian Ford, For the Sake of the Gospel: Throw Out the Bathwater, But Keep the Baby (New York: iUniverse, Inc., 2008); Milton Hook, Desmond Ford: Reformist Theologian, Gospel Revivalist (Riverside, CA Adventist Today Foundation, 2008); Gerhard Pfandl, „Ellen G. White and Earth Science”, (lucrare prezentată la International Faith and Science Conference, 23-29 august 2002); Alden Thompson, „From Sinai to Golgotha”, părțile 1-5, Adventist Review, 3, 10, 17, 24 și 31 decembrie 1981.
[25]. Clifford Goldstein, The Remnant: Biblical Reality or Wishful Thinking? (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1994); [Rămășița, Casa de editură Advent, Rm. Vâlcea, 2006 (n.ed.)].
[26]. Referințe detaliate pentru opiniile exprimate aici vor fi prezentate pe parcursul cărții.
[27]. Sublinierile aparțin autorului (n.ed.).
[28]. Vezi, D. E. Robinson către Taylor G. Bunch, 20 decembrie 1930 (vezi capitolul 4, nota de subsol 42); A. T. Robinson, „Did the Seventh-day Adventist Denomination Reject the Doctrine of Righteousness by Faith?”, 30 ianuarie 1931; C. McReynold, „Experience While at the General Conference in Minneapolis, Minn. in 1888”, f.d., 1931; totul în Manuscripts and Memories of Minneapolis 1888 (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1988), pp. 333-342. Există unele dovezi că unii dintre acești oameni lucraseră pentru a răspunde la Mișcarea de Reformă AZȘ, care pretindea la data aceea că 1888 a fost punctul de la care biserica a început să fie „Babilon”.
[29]. N. F. Pease, „Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900” (Unpublished Master’s Thesis, 1945); L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1947); A. W. Spalding, Captains of the Host (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1949). Există unele dovezi că unii dintre acești oameni au fost influențați și de confruntările lor anterioare cu anumite grupări sectare, cum ar fi Sheperd’s Rod și Rogers Brother’s Movement, ambele indicând 1888 ca fiind punctul de la care biserica a început să fie „Babilon”.
[30]. General Conference of Seventh-day Adventists, „First General Conference Committee Report”, 4 decembrie 1951, în A. L. Hudson, A Warning and its Reception(publicată în particular, f.d.); General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1956); General Conference of Seventh-day Adventists, „Further Appraisal of the Manuscript ‘1888 Re-examined’”, septembrie 1958, în A. L. Hudson, A Warning and its Reception (publicată în particular, f.d.); A. W. Spalding, Origin and History of Seventh-day Adventists (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1962); A. V. Olson, Through Crisis to Victory 1888-1901 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1969); N. F. Pease, The Faith That Saves (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1969); A. L. White, Ellen G. White: The Lonely Years (Washington D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1984).
[31]. Întrebările lui Walter Martin „au cuprins o varietate largă de aspecte din teologia adventistă. Totuși, în prejudecățile lui Martin existau patru domenii proeminente legate de teologia adventistă, considerând că aceasta susține: «(1) că ispășirea lui Hristos nu a fost încheiată pe cruce; (2) că mântuirea este rezultatul harului plus faptele legii; (3) că Domnul Isus Hristos a fost o făptură creată, și nu a existat din veșnicie; (4) și că El a luat la întrupare natura căzută a omului» (Our Hope, noiembrie 1956, p. 275)” (în George R. Knight, A Search for Identity, p. 165). Printre alte subiecte abordate au fost: sanctuarul, 1844 și inspirația lui Ellen White. Observați, de asemenea, declarația: „Calviniștii își reduc teologia la cele «cinci puncte renumite», toate izvorând din doctrina fundamentală a înțelegerii lor cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu. 1) Depravarea totală a omenirii (toți bărbații și femeile se nasc păcătoși); 2) Alegerea necondiționată (unii sunt aleși spre a fi mântuiți; alții nu); 3) Ispășirea limitată (Hristos a murit numai pentru cei aleși.); 4) Harul irezistibil (bărbații și femeile care sunt aleși pentru mântuire primesc «darul» credinței.); 5) Perseverența sfinților («odată mântuiți, pentru totdeauna mântuiți») […]. Mantaua calvinistă a condus la ideea «mântuirii atribuite exclusiv din punct de vedere juridic (forensic)», care a creat dificultăți bisericii creștine timp de 400 de ani. Îndreptățirea forensică este un alt termen pentru substituția penală […], iar această noțiune nebiblică a încurcat faptele harului cu semnificația «neprihănirii prin credință»” (Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Docrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008), pp. 24, 25 [La răscruce de drumuri (n.ed.)].
[32]. Edward Heppenstall, Is Perfection Possible? (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1964); LeRoy E. Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1971); Desmond Ford, The Doctrinal Decline of Dr. E. J. Waggoner: Its Relationship to the Omega Apostasy, (aflat la Adventist Heritage Center, Andrews University, Berrien Springs, MI, 170s); Desmond Ford, „The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith”, Documents from Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, 1976); Jeofrey J. Paxton, The Shaking of Adventism: A Documented Account of the Crisis Among Adventist Over the Doctrine of Justification by Faith (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1977); Edward Heppenstall, The Man Who Is God: A Study of the Nature of Jesus (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1977); David P. McMahon, Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man (Fallbrook, CA: Verdict Pub., 1979); Robert Brinsmead, Judged by the Gospel: A Review of Adventism (Fallbrook, CA: Verdict Pub., 1980); Bert Haloviak, „Ellen White and A. T. Jones at Ottawa, 1889: Diverging Paths from Minneapolis” (Archives of the General Conference Seventh-day Adventists, Washington, D.C., 1981); Norman R. Gulley, Christ Our Substitute (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1982); George R. Knight, From 1888 to Apostasy: The Case of A. T. Jones(Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1987). Hermut Ott, Perfect in Christ: It is Your Job to Perfect, Or is it Someone Else’s? (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1987); Arthur J. Ferch, Ed., Towards Righteousness by Faith: 1888 in Retrospect (New South Wales: South Pacific Division of Seventh-day Adventists, 1989); George Knight, Angry Saints: The Frightening Possibility of Being Adventist Without Being Christian (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1989); Eric C. Webster, Crosscurrents in Adventist Christology (Berrien Springs, MD: Andrews University Press, 1992); Roy Adams, The Nature of Christ: Help For a Church Divided Over Perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1994); Woodrow W. Whidden, Ellen White on Salvation (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1995); Woodrow W. Whidden, Ellen White on the Humanity of Christ (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1997), George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1998); George R. Knight, A Search for Identity: The Development of Seventh-day Adventist Beliefs (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2000); Woodrow W. Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2008). Dintre toți scriitorii de mai sus, LeRoy Froom este singurul care a exprimat ideea că ploaia târzie a început. Totuși, el adoptă poziția că ploaia târzie a fost acceptată.
[33]. Referințe detaliate pentru opiniile exprimate aici, vor fi prezentate pretutindeni pe parcursul cărții.
[34]. Vezi: A. Leroy Moore, Theology in Crisis (Corpus Christi, TX: Life Seminars, Inc., 1980); Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Doctrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008), [La răscruce de drumuri, se poate citi online pe www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.)]; Dennis E. Priebe, Face to Face With the Real Gospel, ediție revizuită (Roseville, CA: Amazing Facts, 2008), [Față în față cu adevărata evanghelie, se poate citi online pe www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.)].
[35]. Ellen White a rezumat această solie astfel: „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.
Mântuitorul cel înălțat trebuie să fie prezentat ca fiind Mielul înjunghiat ce stă pe scaunul de domnie și Își îndeplinește lucrarea Sa rodnică, pentru a împărți binecuvântările neprețuite ale legământului […]. În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne aducem aminte fără încetare că există Cineva care poate să îndepărteze păcatul și să-l mântuiască pe cel păcătos […]. Dumnezeu le-a trimis slujitorilor Săi o mărturie în care adevărul a fost prezentat așa cum este el în Isus, o mărturie care este solia celui de-al treilea înger, într-o formulare distinctă și clară […]. Mărturia aceasta prezintă legea și evanghelia, unindu-le într-un întreg desăvârșit (vezi Romani 5 și 1 Ioan 3:9 până la încheierea capitolului). […] Dacă neglijați această mare mântuire, păstrată înaintea ochilor voștri ani de zile, dacă disprețuiți oferta glorioasă a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și a sfințirii prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă, nu va mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfiorătoare a judecății și a mâniei arzătoare, ce vor veni în mod sigur” (Testimonies to Ministers, pp. 92-98). Vom trata mai amplu solia de la 1888 în capitolul 4 și anexa A.
[36]. A. G. Daniells, Christ Our Righteousness (Washington, D.C.: Ministerial Assn. of Seventh-day Adventists, 1926), pp. 47-69.
[37]. În broșura lui Bunch sunt prezentate diferite date: The Loma Linda Heritage Library prezintă data publicării ca fiind 1927. George Knight declară: „Încă o carte de o importanță deosebită, deși nu a fost evidențiată astfel la data aceea, a fost Forty Years in the Wilderness: In Type and Antitype (cca. 1928), de Taylor G. Bunch. În aparență, reînvierea de către Daniells a problemelor de la Sesiunea Conferinței Generale din 1888 îl stimulase pe Bunch să cerceteze subiectul pentru sine” (A Search for Identity, p. 143-144). L. E. Froom declară: „Raportul pare să arate că, la aproximativ patruzeci de ani după Conferința de la Minneapolis, și nu înainte, respingerea denominațională sau din partea Conferinței Generale a suferit o schimbare serioasă. Aceasta se găsește într-o broșură publicată în particular și nedatată, apărută în a doua parte a anilor 1920 și intitulată: The Exodus and the Advent Movement. Autorul, un binecunoscut pastor, evanghelist și profesor de religie, deși își susține adesea punctele folosind Mărturiile și Review and Herald, nu oferă nicio susținere documentată, în niciun fel, pentru declarațiile lui îndrăznețe cu privire la respingere. În 1888 el era doar un copil și nu putea fi martor ocular” (L. E. Froom, ciorne timpurii ale cărții Movement of Destiny, p. 82a, Document File 189m, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.). Arthur White declară: „Conceptul respingerii din partea denominațiunii a fost introdus în 1930” (A. L. White către L. O. Cook, 2 februarie 1985).
[38]. Vezi The Advent Review and Sabbath Herald, 21 martie 1931, pp. 24-25.
[39]. Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements in Type and Antitype (Privately Published Facsimile, cir. 1937), p. i. Bunch a continuat să scrie: „Această serie este de o valoare deosebită în confruntarea cu mișcările apostaziate și divergente și pentru întemeierea adventiștilor de ziua a șaptea în «credința dată odată pentru totdeauna sfinților»” (Ibid.). Din nefericire, alții ar fi putut să vadă această lucrare ca fiind un atac împotriva bisericii și cauza câtorva mișcări sectare.
[40]. Ibid., pp. 107, 168.
[41]. Vezi: Robert J. Wieland and Donald K. Short, In Search of the Cross (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1967); The 1888 Message An Introduction(Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1980; Revised and Enlarged, 1997); 1888 Re-examined (Leominster, MA: The EUSEY PRESS Inc., 1987); Grace On Trial (Paris, OH: 1888 Message Study Committee, 1988); Lightened With His Glory (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Made Like... His Brethren (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Then Shall The Sanctuary Be Cleansed (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Corporate Repentance – Plea of the True Witness (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1992); Truth on Trial (Tippecanoe, OH: Privately Published, 1997); „1888” For Almost Dummies (Berrien Springs, MI: Glad Tidings Pub., 2007). „1888 Message Study Committee” se autodescrie ca fiind „un grup alcătuit din pastori hirotoniți și membri laici care împărtășesc o convingere comună. Ei văd în mesajul neprihănirii prin credință, predicat în 1888, ceea ce a văzut Ellen White – «cea mai prețioasă solie» care recuperează și revitalizează cu credincioșie puterea «veștii bune» ce a existat în evanghelia predicată la început de apostoli”. Ellen White a declarat că „mesajul din 1888 a fost începutul ploii târzii și a marii strigări din Apocalipsa 18”. „Comitetul funcționează în cadrul parametrilor bisericii”, oferind un buletin informativ bilunar, cărți, prezentări și seminare, cu scopul împărtășirii veștilor bune. „Seminarele cu privire la mesajul din 1888 aduc redeșteptare și reformă spirituală, fără extremism sau legalism. Rezultatele sunt durabile. Motivul îndelungatei întârzieri ajunge în cele din urmă în centrul atenției”. The 1888 Message Committee: Who, Why? (Paris, OH: The 1888 MSC, 1989), p. 1.
[42]. C. Mervyn Maxwell, Tell it to the World: The Story of Seventh-day Adventists (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1976); A. Leroy Moore, Theology in Crisis (Corpus Christi, TX: Life Seminars, Inc., 1980); Ralph Larson, The Word Was Made Flesh: One Hundred Years of Seventh-day Adventist Christology 1852-1952(Cherry Valley, CA; The Cherrystone Press, 1986); [Cuvântul a fost făcut carne, poate fi citită online pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.)]; Arnold V. Wallenkampf, What Every Adventist Should Know About 1888 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1988); Jack Sequeira, Saviour of the World (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1995); Steve Wohlberg, The 1888 Message for the Year 2000 (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1995); A. Leroy Moore, Adventism in Conflict: Resolving the Issues that Divide Us (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1995); Dave Fiedler, Hindsight: Seventh-day Adventist History in Essays and Extracts (Harrah, OK: Academy Enterprises, 1996); Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1998); Ellen G. White and the Loud Cry (4th Angel Pub., 2005); Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Doctrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008). Jean Zurcher, Touched With Our Feelings (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn. 1999); [ Atins de slăbiciunile noastre, poate fi citită online pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.)].
[43]. Ar fi bine să ne amintim cuvintele de avertizare ale lui Ellen White: „Vrăjmașul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credința poporului nostru în Mărturii, iar când pătrund aceste idei false, ei pretind că dovedesc toate pozițiile lor cu Biblia, dar ei răstălmăcesc Scriptura […]. Acesta este exact lucrul pe care l-a intenționat Satana, iar cei care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenție avertizărilor și mustrărilor din mărturiile Duhului lui Dumnezeu vor vedea un val de idei false de toate felurile care vor răsări la viață” (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 109, 6 decembrie 1890, în Materialele 1888 p. 739.
[44]. Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, acoperă evenimentele petrecute între 1844 – 1891. Volumul 2 va acoperi evenimentele petrecute între 1893 și timpul prezent. Din acest motiv, întrebările despre 1893 nu vor fi abordate în acest volum.
[45]. Ellen G. White către frații de la Conferința Generală, Scrisoarea 32, 19 decembrie 1892, în Testimonies to Ministers, p. 31.
[46]. Ellen G. White, „Is the Blood on the Lintel?” Review and Herald, 21 mai 1895, p. 321, sublinierile adăugate.
[47]. Ellen G. White, Battle Creek Letters, 7 noiembrie 1905, p. 3. Este interesant de observat că și Core le-a dat copiilor lui Israel lecții de istorie, dar el a pervertit istoria lor: „Core a revizuit istoria călătoriilor lor prin pustie, locurile în care au trecut prin strâmtoare și unde mulți pieriseră din cauza murmurărilor și neascultării. Ascultătorii lui credeau că ei înțelegeau în mod clar faptul că necazurilor lor ar fi putut fi prevenite, dacă Moise ar fi urmat pe o altă cale. Ei au hotărât că toate dezastrele lor erau din cauza lui și că excluderea lor din Canaan era o consecință a conducerii greșite a lui Moise și Aaron și că, dacă l-ar avea drept conducător pe Core și i-ar încuraja insistând asupra faptelor bune, în loc de a-i mustra pentru păcatele lor, ei ar avea o călătorie foarte pașnică și prosperă, în loc de a rătăci încoace și încolo în pustie, atunci ar merge direct în țara făgăduită” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, sublinierile adăugate, scrisă în 1890).
[48]. Kenneth H. Wood, „Editor’s Viewpoint: F. Y. I. – 4”, Review and Herald, 18 noiembrie 1976, p. 2.
[49]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 186, și întregul capitol.
[50]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 166.