„Timpul este prețios și există o solie care trebuie să ajungă la acest popor.”[1] Acestea sunt cuvintele pe care Ellen White le-a spus prezbiterilor bisericii din Battle Creek, care veniseră să o întrebe în decembrie 1888 în legătură cu faptul de a-i acorda lui Jones posibilitatea de a predica în tabernacol. Datorită insistenței lui Ellen White, nu numai că lui Jones i-a fost îngăduit să predice în tabernacol, dar, de asemenea, în conformitate cu prevederile Comitetului Conferinței Generale (prezidat de William C. White), Jones a putut să predea cursuri la colegiul din Battle Creek.
Pe parcursul anului care a urmat după săptămâna de rugăciune din decembrie, ținută Battle Creek, Ellen White, A. T. Jones și E. J. Waggoner au dus solia prețioasă în bisericile de pretutindeni din țară. În primăvara și vara următoare, au fost organizate trei institute pastorale. În perioada rămasă din vară, Jones și Waggoner au fost principalii vorbitori la câteva adunări de tabără, alături de Ellen White. Deși adunările de un fel sau altul, care au avut loc în conferințele locale, nu au fost lipsite de dificultăți, totuși Dumnezeu a continuat să caute o modalitate de a revărsa Duhul Sfânt asupra bisericii Sale apatice. Rezultatele tuturor acestor adunări au fost publicate în Review și, pentru a fi apreciate pe deplin, ar trebui să fie citite. Sesiunea Conferinței Generale de la sfârșitul lunii octombrie a fost punctul culminant al activităților din acel an.
Când ne vom ocupa mai îndeaproape de aceste institute pastorale și adunări de tabără, va fi necesar, de asemenea, să acordăm o atenție deosebite soliilor prezentate de Jones și Wag‑ goner. Unii istorici moderni au sugerat că soliile prezentate de Jones și Waggoner în 1888 au început să se schimbe dramatic, imediat după ce au plecat de la Minneapolis, trecând de la ceea ce [198] declarau ei a fi evanghelia Reformei – așa cum este înțeleasă în zilele noastre de mulți evanghelici – la o concepție romano-catolică a neprihănirii prin credință.[2]*
Adunările din South Lancaster au avut loc în 11 și 12 ianuarie și, în conformitate cu Ellen White, „rezultatele au fost bune”. Biserica a fost „plină de oameni care veniseră să beneficieze de adunări”. La adunări nu au fost prezenți doar numeroși delegați din statele din nord-est, ci și noi convertiți. A. T. Jones „a lucrat cât se poate de serios pentru oameni”, predicând de două ori, iar uneori chiar de trei ori pe zi. Ellen White a vorbit despre puterea care a însoțit adunările, spunând: „Am avut același spirit și aceeași putere care au însoțit vestirea primei și celei de a doua solii îngerești […]. Slujitorii lui Dumnezeu au predicat cu zel și cu puterea Duhului lui Dumnezeu, despre nădejdea care a fost pusă înaintea noastră în evanghelie. Dragostea lui Isus și neprihănirea lui Hristos au fost prezentate, iar acestea sunt înțelese cu atâta claritate și primite prin credință […]. Oh, aceasta este hrana tare dată la vreme potrivită, de la început și până la sfârșit!”[3] În timpul acestor adunări, Ellen White fusese îngrijorată ca nu cumva cei adunați acolo „să-și închidă inima față de razele prețioase de lumină cerească”, pe care Dumnezeu le trimitea:
„Mulți par să simtă că au de făcut o mare lucrare ei înșiși, înainte de a putea veni la Hristos pentru a primi mântuirea Sa. Ei par a crede că Isus va veni chiar în ultima clipă a luptei lor și le va da ajutor, printr-o retușare finală a muncii lor de o viață întreagă. Li se pare dificil să înțeleagă că Hristos este un Mântuitor deplin și întru totul capabil să-i mântuiască până la capăt pe cei care vin la Dumnezeu prin El.”[4]
Cu toate acestea, când au fost predicate soliile adevărului prezent, inimile au fost sensibilizate: „Noi am simțit importanța de a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mântuitor care nu Se află undeva departe, ci aproape […]. Mulți, chiar și printre pastori, înțelegeau adevărul așa cum este el în Isus, într-o lumină pe care nu o înțeleseseră niciodată înainte. Ei L-au văzut pe Hristos ca pe un Mântuitor care iartă păcatul, iar adevărul ca fiind un element care sfințește sufletul.” Ca rezultat, mulți au fost „convinși în lumina legii, că erau niște păcătoși”. Ei și-au dat seama că „se încrezuseră în propria neprihănire”, pe care acum o vedeau ca fiind „asemenea unei haine murdare, în comparație cu neprihănirea lui Hristos”. Ellen White a descris bucuria din cer, datorită unui astfel de eveniment: [199]
„Pe întregul parcurs al adunărilor, pe măsură ce căutau să se apropie de Dumnezeu, oamenii au dovedit fapte de pocăință, mărturisindu-și unii altora ce anume greșiseră prin cuvinte sau fapte […].
Solia pe care Domnul a trimis-o pentru poporul din zilele noastre a fost prezentată în cuvântări […].
Atât studenții, cât și profesorii s-au împărtășit în mare măsură din binecuvântarea lui Dumnezeu. Îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu au fost simțite aproape în fiecare inimă. Cei care au participat la adunări au mărturisit în general că au câștigat o experiență care depășea tot ce știuseră până atunci […].
Nu am văzut niciodată o lucrare de redeșteptare care să progreseze cu atâta amploare, și totuși să rămână atât de liberă de o agitație emoțională necuvenită. Nu a fost adresat niciun apel insistent. Oamenii nu au fost chemați să vină în față, dar s-a manifestat o înțelegere solemnă a faptului că Hristos nu a venit să-i cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși […]. Se părea că respiram însăși atmosfera cerului. Îngerii planau realmente în jur […]. Domnul fusese prezent în mijlocul poporului Său. În cer, în mijlocul îngerilor, era bucurie pentru păcătoșii pocăiți, care se întorseseră la Tatăl.”[5]
În ultimul Sabat, cu ocazia adunării de dimineața, A. T. Jones a vorbit cu „o mare putere”, iar Ellen White a vorbit după-amiază, „cu o mare libertate de exprimare”. A fost „unul dintre Sabatele cele mai prețioase” pentru sufletul lor:
„Am simțit că respiram atmosfera cerească, iar Hristos a fost cu adevărat găsit de toți cei ce Îl căutau. Aceasta a fost într-adevăr o revărsare minunată a Duhului lui Dumnezeu, dovedindu-ne ce anume este Domnul dornic să facă pentru poporul Său, care crede în Isus în mod personal.”[6]
La un an după aceea, în timpul unui institut pastoral, Ellen White le-a amintit fraților cele întâmplate la South Lancaster. De asemenea, ea a făcut comparație cu puterea care însoțise mesajul vestit în 1844:
„Cei care au fost la South Lancaster iarna trecută, știu că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în biserică și în școală. Aproape fiecare student a fost impresionat de puterea cerească, iar mărturiile vii care au fost prezentate nu au fost depășite nici chiar de mărturiile de dinaintea dezamăgirii din 1844. La South Lancaster, mulți au învățat ce înseamnă să-și predea inima lui Dumnezeu – ce înseamnă să fii convertit.”[7]
Acestea au fost rezultatele „revărsării Duhului lui Dumnezeu” asupra poporului Său – rezultate care ar fi avut loc într-o măsură mult mai mare în mijlocul [200] conducătorilor, la Minneapolis, dacă nu ar fi intervenit acea împotrivire. La scurt timp după aceea, privind înapoi asupra experienței din South Lancaster și de la alte adunări care s-au desfășurat pe parcursul anului, Ellen White a menționat din nou privilegiul de a lucra împreună cu Jones și Waggoner. Spre deosebire de caracterizările moderne care le-au fost atribuite cu referire la acea perioadă a lucrării lor, ea a descris modul în care a lucrat Dumnezeu astfel:
„Eu am călătorit din loc în loc, participând la adunările în care a fost predicată solia neprihănirii lui Hristos. Am considerat a fi un privilegiu să stau alături de frații mei [Jones și Waggoner] și să îmi prezint mărturia cu privire la solia pentru acel timp. Am văzut că puterea lui Dumnezeu a însoțit solia oriunde a fost predicată. Nu ați putea să-i faceți pe oamenii din South Lancaster să creadă că nu li s-a prezentat o solie a luminii. Oamenii și-au mărturisit păcatele și și-au însușit neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu Și-a întins brațul pentru a îndeplini lucrarea aceasta.”[8]
La sfârșitul lunii martie, Jones a călătorit la Chicago pentru a o întâlni pe Ellen White în vederea desfășurării unei adunări de două săptămâni. Spre deosebire de adunările din Lancaster, unde oamenii au acceptat imediat frumoasa solie, majoritatea celor prezenți la adunarea din Chicago au fost pastori. „Cu o săptămână înainte, avusese loc o întrerupere a adunărilor. Totuși, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat asemenea unui val de slavă.” Cei care au participat la adunări au fost „îndrumați spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. „Îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu” au fost simțite și aceasta, la fel ca în toate celelalte locuri unde a fost prezentată solia, „a condus la mărturisirea păcatelor și la renunțarea la nelegiuire”.[9] Ellen White a descris adunările în felul următor:
„Fratele A. T. Jones a lucrat cu credincioșie pentru a-i învăța pe cei adunați și pentru a frânge Pâinea Vieții pentru sufletul lor. Ne-a părut rău nu numai pentru că nu toate bisericile adventiste de ziua a șaptea au avut posibilitatea de a primi această lumină prețioasă a adevărului, prezentată cu atâta claritate, ci și pentru că nu au avut aceeași posibilitate și celelalte biserici, indiferent de credința și doctrinele lor. Eu știu că înțelegerea planului de mântuire, definită cu atâta claritate și simplitate, ar fi fost o hrană îmbelșugată pentru foarte multe suflete care nu împărtășesc credința noastră.
Noi am lucrat stăruitor și perseverent pentru a încuraja credința fraților noștri. Această lucrare a părut a fi la fel de dificilă, precum ar fi fost aceea de a învăța un copil să facă singur primii pași […]. Duhul Sfânt a convins inima bărbaților și femeilor.”[10] [201]
„Am fost profund recunoscători pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, care a venit asupra adunărilor de aici […] oh, cât de greu a fost să-i învățăm pe oameni să își abată privirile de la ei înșiși și să le îndrepte spre Isus și neprihănirea Sa […].
Inima mea a fost cuprinsă de bucurie, când i-am auzit pe oameni recunoscând că primiseră o educație cu privire la credință, pe care nu o avuseseră niciodată mai înainte […]. Sufletul lor era eliberat, păcatele lor erau iertate, dragostea lui Isus se afla în inima lor […] [dând pe față] în mod vizibil lucrarea Duhului Sfânt și harul lui Hristos în suflet. Sabatul a sosit pentru noi ca o bucurie și o binecuvântare. Am salutat Sabatul cu inimi pline de recunoștință, ca fiind cel mai bun Sabat de care ne-am bucurat vreodată.”[11]*
„Acum, după ce a venit iluminarea Duhului lui Dumnezeu, toți par să învețe rapid […]. În prezent, într-o singură zi se face mai mult bine, decât se făcea înainte într-o săptămână întreagă […]. Toți regretă că au fost neștiutori atât de mult timp cu privire la ce anume constituie adevărata religie […]; că adevărata religie însemna a depinde în întregime de neprihănirea lui Hristos și nu de faptele meritorii.”[12]
Nu a avut loc „nicio izbucnire de fanatism, ci mai degrabă pacea și bucuria de origine cerească”. În mijlocul celor care și-au mărturisit păcatele s-au aflat unii care se împotriviseră soliei la Minneapolis. Acum, după ce au văzut rezultatele „lucrărilor profunde ale Duhului lui Dumnezeu” în inima celor nou convertiți, ei au început să își dea seama într-o anumită măsură ce anume pierduseră la Conferința Generală. Chiar și fratele Kilgore a înțeles „greșelile pe care le-a făcut la Conferința de la Minneapolis”, plângând și bucurându-se pentru noua lui experiență. El și-a descris experiența în Review, exprimându-și recunoștința pentru aceste adunări. „Lucrarea lui Ellen White și a fratelui Jones a fost foarte prețuită de frații noștri. Explicarea clară și convingătoare a adevărului îndreptățirii prin credință, așa cum a fost făcută de fratele Jones, a fost cu adevărat o hrană dată la vreme potrivită.” În ciuda mărturisirilor făcute, Ellen White a știut că „un număr mult mai mare” ar fi trebuit să participe la adunările în care „fratele Jones îi învățase cu răbdare pe oameni”.[13]*
La începutul lunii aprilie, când adunările din Chicago s-au apropiat de încheiere, pentru Ellen White era evident că această solie trebuia să fie prezentată în mari adunări de tabără pe parcursul verii. Ea fusese invitată să meargă în Kansas în luna mai, în scopul de a participa la o adunare a pastorilor pentru trei săptămâni, după care urma o săptămână de adunări de tabără. După adunările din Kansas, ea urma să participe la o adunare de tabără din Williamsport, Pennsylvania. Într-o scrisoare adresată fiului ei, William C. White, [202] ea și-a exprimat îngrijorarea că membrii din Iowa urmau să piardă binecuvântarea dacă va fi nevoită să rămână prea mult timp într-un singur loc, și totuși încă nu primise nicio invitație de la conducătorii din Iowa. De ce? Frații Morrison și Nicola „conduseseră Conferința” atât de mult timp, „până când nu a mai rămas decât puțină viață și suflet în ea”:
„Willie, sunt tulburată pentru sărmanele oi din Iowa. Ce au făcut ele, pentru a fi nevoite să rămână nevizitate? Oile nu trebuie să fie pedepsite pentru păcatul păstorului. Inima mea este îndurerată când mă gândesc la cei care lucrează pentru bisericile din Iowa. Oare nu au putut fi organizate adunări de tabără, pentru ca fratele A. T. Jones să poată merge împreună cu mine în Iowa? Noi am fi putut să mergem, fără să așteptăm ca acești păstori orbi să-și anunțe dorința să venim. Tu știi că ți-am spus că oamenii m-au invitat prin vot să particip la adunarea de tabără din Iowa. Eu voi merge, dacă se pot face aranjamente ca fratele Jones să mă poată însoți […].”[14]*
„Eu cred că fratele A. T. Jones ar trebui să participe la marile noastre adunări de tabără și să le prezinte, atât oamenilor noștri, cât și celor din afară, subiectul prețios al credinței și al neprihănirii lui Hristos. În acest subiect se află un potop de lumină, iar dacă el merge doar la adunările colportorilor, cum poate lumina aceasta să ajungă la numărul cel mai mare cu putință? Nu poți să te aștepți ca vreunul din colportori să fie capabil de a prezenta subiectul acesta în lumina în care îl prezintă el.[15]* Eu cred că, prin faptul că el nu participă la adunările de tabără, bisericilor li se răpește lumina și solia pentru timpul prezent.
Cei din afară trebuie să înțeleagă faptul că noi predicăm atât evanghelia, cât și legea, iar ei se vor bucura de aceste adevăruri și mulți vor trece de partea adevărului.”[16]
În data de 6 mai, Ellen White a plecat din Battle Creek, îndreptându-se spre Ottawa, Kansas, pentru a participa la adunarea lucrătorilor care era deja în curs de desfășurare. Dorința ei ca A. T. Jones să aibă permisiunea de a vorbi i-a fost îndeplinită, dar încă înainte de a ajunge la fața locului, „în prima noapte”, i-a fost descoperită „adevărata stare a lucrurilor”. Fermentul de la Minneapolis fusese adus din Iowa, iar lucrarea lui continua pentru a anula efectul lucrărilor lui A. T. Jones și însăși lucrarea ei.[17] „Câțiva frați au venit acolo pregătiți să se împotrivească ideilor pe care le prezenta pastorul Jones.”[18] „Vrăjmașul lui Hristos și al oricărei neprihăniri” îi inspirase pe acești oameni să vină „pregătiți pentru a aduce în tabără exact același spirit care a fost atât de evident” la Conferința Generală.[19] [203]
„Atmosfera era apăsătoare”, iar „inima lui” Ellen White „era atât de slăbită, încât îi era dificil să le vorbească oamenilor”. „Rugăciunea ei continuă către Dumnezeu” era ca El să-i dea putere mintală, fizică și spirituală spre a putea fi o binecuvântare pentru oameni. „Agenții puternici care lucrau continuu pentru a se împotrivi acelora care sunt trimiși cu solii de avertizare, mustrare sau încurajare” erau prezenți acolo, iar oamenii care „ar fi trebuit să devină mai puternici prin primirea luminii”, urmau a „ajunge mai slabi prin respingerea ei”.[20]
În ziua următoare, miercuri, 8 mai, Ellen White a participat la adunarea de dimineață și „a prezentat o mărturie hotărâtă, îndemnându-i pe toți cei prezenți să nu repete experiența de la Minneapolis și să nu fie asemenea celor descriși de apostolul Pavel în Evrei 4:2”. Ea „i-a îndemnat să-și umilească inima înaintea lui Dumnezeu, să renunțe la păcatele lor prin pocăință și mărturisire și să primească soliile pe care Dumnezeu li le trimite prin slujitorii rânduiți de El”. În dimineața următoare, ea a simțit că era necesar să vorbească din nou despre acest subiect într-o modalitate „mai explicită”. De data aceasta, ea a vorbit direct inimii ascultătorilor:
„Am fost călăuzită să vorbesc într-un mod mai deschis despre conferința care a avut loc la Minneapolis și despre spiritul pe care frații noștri l-au adus la acea conferință. Am simțit că nu era suficient să mai vorbesc în termeni generali, exprimând adevăruri cu care ascultătorii ar fi putut fi de acord, dar care nu ar fi tăiat adânc în tablele de carne ale inimii. Lucrarea care trebuia să fie îndeplinită făcea necesar ceva mai mult decât niște cuvinte măgulitoare, deoarece Dumnezeu urma să mustre orice ar fi semănat cu spiritul și influența care au fost aduse la Minneapolis – îndoieli, bănuieli rele, jocuri de cuvinte, întoarcerea spatelui față de mustrările directe ale Duhului lui Dumnezeu și tratarea acestora ca pe niște povești ușoare, ridiculizarea, răstălmăcirea și căutarea de greșeli de exprimare.”[21]
Ellen White a descris ce anume avusese loc la Minneapolis, felul în care oamenii veniseră „cu mintea influențată de amăgire și de impresii false”. Ea le-a spus că „Jones și Waggoner prezentaseră o lumină prețioasă pentru oameni, dar prejudecățile și necredința” închiseseră inimile, „pentru a nu lăsa să pătrundă în ele nimic din ceea ce venea din această sursă”. Ea a relatat cum fusese pe punctul de a pleca de la conferință, când un „mesager” venise și îi spusese să stea la postul datoriei. El o dusese în camere și îi arătase ce se spunea împotriva ei și împotriva lui Jones și Waggoner. Ea a relatat cum îi fusese descoperit totul, „asemenea unei străfulgerări”, și cum se asemăna cu felul în care poporul lui Dumnezeu fusese tratat pe parcursul istoriei marii lupte. Ea le-a descris felul în care fariseismul pătrunsese în biserică, [204] felul în care lucrarea ei la conferință fusese „desconsiderată de către aproape toți”, faptul că „răzvrătirea era populară” și că „modul lor de a se comporta a fost o insultă la adresa Duhului lui Dumnezeu”.[22]
Vorbirea directă a lui Ellen White nu a rămas fără efect. Fratele Hall, președintele Conferinței Kansas, s-a ridicat în picioare și a declarat public că tot ce spusese Ellen White era corect. „Încrederea lui în Mărturii” era întărită, deoarece el a fost prezent „tocmai în camerele pe care le-a menționat ea”. El făcuse o greșeală, „punându-și o încredere necondiționată” în „frații din lucrarea pastorală”, tratându-i cu considerație și crezând ce au spus ei.[23]* De asemenea, fratele McReynolds „a mărturisit că descrierea făcută de sora White era adevărată până la ultima literă”. El îi mărturisise personal lui Ellen White propria greșeală, iar acum o făcuse public. Din nefericire, adunarea a trebuit să se încheie înainte de a „putea să ajungă mai departe”[24].
Ellen White era epuizată. Uneori, „a fost foarte deprimată” și „s-a luptat cu slăbiciunea”, până când s-a ridicat înaintea oamenilor și i s-a dat putere să vorbească.[25] În acea joi după-amiază, ea a vorbit din nou, iar cei care veniseră pentru a primi o binecuvântare au fost binecuvântați, dar cei „care urmăreau să găsească greșeli și ale căror inimi erau închise în necredință au considerat că sora White nu a vorbit cu multă putere”[26]. Încă de la conferința din Minneapolis, se răspândiseră zvonuri că „sora White mărturisise că făcuse greșeli și manifestase un spirit greșit în unele din remarcile ei de la acea adunare”. Declarațiile ei puternice din acea dimineață zguduiseră încrederea unora în ea, iar printre ei se afla și J. S. Washburn.[27]
J. S. Washburn era un pastor hirotonit din Iowa, în vârstă de 26 de ani. El fusese la conferința de la Minneapolis și, în conformitate cu propria declarație, a fost printre „cele trei pătrimi din pastorii care s-au împotrivit noii lumini”. El mersese la adunarea de la Minneapolis „cu prejudecăți în favoarea «vechii» concepții despre «legea»” din Galateni și era „de partea lui Morrison și Butler”. El considera că Jones și Waggoner „subminau credința”, dar „nu a putut să înțeleagă felul în care un om rău ca A. T. Jones” putea să se roage așa cum se ruga. Washburn „și-a zis în sinea lui: «El se roagă ca și cum L-ar cunoaște pe Domnul.»”[28] [205]
Washburn a fost alături de J. H. Morrison care era recunoscut nu numai pentru împotrivirea lui față de Waggoner la Minneapolis, dar și pentru că „diminua importanța Spiritului Profeției”. La Minneapolis, când au abordat-o amândoi pe Ellen White, „ea nu a vrut să le dea niciun sfat, ci a zis: «Fraților, sfatul meu nu are nicio greutate în Iowa!»” Ulterior, Washburn „a hotărât să o abordeze singur”, iar „răspunsul ei simplu” a părut să-i aducă o oarecare ușurare sufletească. Cu toate acestea, J. H. Morrison a decis să plece mai devreme de la conferința din Minneapolis, spunându-i lui Washburn, în particular, următoarele: „Ei intenționează să mă forțeze să recunosc că greșesc. Așa că plec.”[29]
În iarna 1888-1889, Washburn s-a luptat cu îndoiala și descurajarea: „«Noi nu avem un profet! Ea nu poate fi profet, dacă acei doi oameni [Jones și Waggoner] o influențează în felul acesta», a gândit în sinea lui.” Chiar și adunările lui de evanghelizare au fost lipsite de succes. El „a pierdut interesul mulțimii” și a botezat numai patru sau cinci persoane. Astfel, „îndoielile i-au revenit cu putere”. Într-o noapte, a ieșit afară, a îngenuncheat și „s-a rugat cu disperare”. „El a gândit că, dacă acest popor păzește poruncile lui Dumnezeu, atunci trebuie să aibă Spiritul Profeției. Totuși, poporul nu putea să aibă Spiritul Profeției, dacă profetul era amăgit de doi tineri pentru a merge pe calea lor […]. «Dacă există un Dumnezeu, ajută-mă să cred», s-a rugat el.” Aceasta a fost adâncimea la care căzuse Washburn după Minneapolis.[30]
S-a întâmplat ca Washburn să călătorească în același tren cu A. T. Jones, pe drumul lor spre adunările din Kansas. Chiar dacă Washburn avea „îndoieli cu privire la faptul că A. T. Jones era «pe calea cea bună»” și credea că el „greșea la fel ca E. J. Waggoner”, totuși era foarte impresionat de „victoria recentă a lui Jones la Washington” cu privire la legea duminicală propusă de Blair. [206] Deoarece el însuși era interesat de domeniul juridic și politic, Washburn „s-a prezentat lui A. T. Jones, oarecum cu teamă, dar a constatat că acesta era foarte prietenos și bun”. Washburn „a început să-l placă, a mers cu el la adunare [în Kansas], a petrecut sfârșitul de săptămână cu el și au făcut plimbări pe malul râului, vorbind foarte mult”.[31]
Totul părea că este bine pentru Washburn la întrunirea din Kansas, până când a sosit Ellen White și a vorbit la adunările de dimineața devreme, declarând: „Nu vrem ca aici să ajungă nimic din acel spirit de la Minneapolis. Dacă J. H. Morrison și Henry Nicola nu se pocăiesc și nu sunt convertiți, nu vor fi mântuiți niciodată!” Washburn a fost „șocat să o audă vorbind atât de dur la adresa conducătorilor lor din Iowa”. „Ea greșește”, a gândit el. Washburn a fost „supărat din nou, iar vechile îndoieli au revenit”, odată cu „spiritul de la Minneapolis”. El s-a hotărât să o viziteze pe Ellen White și să clarifice lucrurile pentru totdeauna.[32]
Ellen White a răspuns cu amabilitate și l-a invitat să o viziteze. Washburn și-a exprimat deschis îngrijorarea față de Ellen White. El i-a spus că „întotdeauna crezuse că ea era un profet, dar era tulburat de episodul de la Minneapolis”. El credea că Uriah Smith și Morrison „aveau dreptate”. La acestea, Ellen White a răspuns: „Știi de ce J. H. Morrison a plecat de la conferință mai devreme?” Apoi, i-a spus lui Washburn, „exact ceea ce J. H. M. îi spusese lui, iar acea cunoaștere aparent supraomenească a unei conversații particulare și confidențiale” dintre Morrison și el l-a înspăimântat. El și-a dat seama că acolo era cineva care îi descoperise taine:
„E. G. W. i-a spus despre călăuza ei din Europa, care își întinsese mâna și spusese: «Se fac greșeli în ambele tabere ale controversei.» Apoi, E. G. W. a adăugat că «legea din Galateni» nu este adevărata problemă a conferinței. Adevărata problemă era neprihănirea prin credință! […] «E. J. W. poate să prezinte neprihănirea prin credință mai clar decât pot eu», a zis EGW. «Soră White – a zis Washburn – vrei să spui că E. J. Waggoner poate să o prezinte mai bine decât tine, cu toată experiența ta?» E. G. W. a răspuns: «Da, Domnul i-a dat o lumină specială cu privire la acel subiect. Eu am așteptat să fie prezentat cu mai multă claritate, dar nu am putut să îl prezint la fel de clar ca el. Totuși, când el a prezentat subiectul la Minneapolis, eu l-am recunoscut.»”[33]*
Apoi, Washburn a întrebat-o pe Ellen White dacă era infailibilă. Răspunsul ei a fost: „Desigur că nu […] eu sunt doar o ființă umană slabă și supusă greșelii.” [207] Acest răspuns l-a determinat pe Washburn să întrebe cum putea el să aibă încrederea că lucrurile pe care le-a scris sau le-a spus ea erau „de la Domnul”. La această întrebare, Ellen White a tăcut timp de aproximativ „cinci minute”, fără a da „niciun răspuns imediat”. Washburn s-a simțit stânjenit, dar când a venit, răspunsul ei „l-a clarificat pentru totdeauna cu privire la Spiritul Profeției”:
„Eu nu am avut nicio viziune de câțiva ani [viziunile ei directe au încetat după anii timpurii, dar ulterior a avut viziuni în timpul nopții]. Totuși, eu nu îndrăznesc să spun sau să scriu ceva ca fiind o mărturie, dacă nu știu că Duhul Sfânt îmi conduce mintea.”[34]
Washburn a plecat de la această întrevedere cu Ellen White „un om diferit, clarificat și stabilit în încrederea lui în mișcarea aceasta și în călăuzirea ei divină prin Spiritul Profeției”[35]*.
Vineri dimineață, în 10 mai, Ellen White a vorbit încă o dată în fața „oamenilor adunați” la adunarea de tabără din Ottawa, „cu referire la Minneapolis și la modul în care frații i-au tratat pe slujitorii pe care Domnul îi trimisese la ei cu solia adevărului”. Ca rezultat al cuvântării ei, „câțiva au depus o mărturie cu privire la experiența lor la adunarea de la Minneapolis”. Și totuși, ea a declarat: „Nouă nu ni s-a părut că a avut loc o schimbare radicală.”
În Sabat dimineața, A. T. Jones a ținut predica „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui”. Deși vorbise deja de douăzeci de ori pe parcursul adunării de tabără, el s-a ocupat mai mult de subiectul libertății religioase. Acum, în Sabat dimineață, a început o serie de prezentări pe tema „îndreptățirii prin credință, iar mulți au primit solia ca fiind lumină și adevăr”[36]. Jones le-a spus sutelor de oameni adunați că aveau nevoie tocmai de neprihănirea lui Dumnezeu și că „nimic altceva nu va avea vreo valoare”:
„Cu toate acestea, trebuie să știm unde să o căutăm și cum, deoarece adesea o căutăm în locuri greșite. De exemplu, așa cum fac mulți, o căutăm în legea lui Dumnezeu și prin respectarea ei […]. Neprihănirea lui Dumnezeu se află în legea Sa, dar nu le este descoperită oamenilor prin lege, Romani 1:16-17, ci neprihănirea lui Dumnezeu le este descoperită oamenilor în evanghelie, și nu în lege […].
Galateni 2:21: «Căci dacă neprihănirea se capătă prin lege, degeaba a murit Hristos», prin urmare, tot ce putem obține din lege este o neprihănire proprie, dar neprihănirea lui Dumnezeu poate să vină numai prin Isus Hristos. Ce este neprihănirea noastră? [208]
Isaia 64:6: «Neprihănirea noastră este ca o haină mânjită. Toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu.» Ce este păcatul? Când poporul Israel a ieșit din Egipt, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu […]. Pentru a-i face să își înțeleagă propria stare și ce anume era păcatul […] Dumnezeu a folosit un cuvânt care însemna «a greși ținta» […]. Prin urmare, cu cât un om are o neprihănire a legii mai mare, cu atât este mai rău – cu atât este mai zgrunțuros […].
Ceea ce valorează este ascultarea lui Hristos, nu ascultarea noastră, iar ascultarea lui Hristos este cea care ne aduce neprihănirea. Prin urmare, să încetăm a încerca să împlinim voia lui Dumnezeu prin puterile noastre. Încetați întru totul. Abandonați acest lucru pentru totdeauna. Lăsați ascultarea lui Hristos să facă totul pentru voi și obțineți puterea de a trage cu arcul, în așa fel încât să nimeriți ținta […].”[37]
Deși Jones a vorbit despre faptul că neprihănirea de care omul avea nevoie trebuia să vină de la Hristos, și nu din lege, el nu a micșorat în niciun fel importanța legii sau respectarea poruncilor. El a explicat cu claritate că motivul pentru care Hristos a venit pe pământ asemenea unui „copil mic, și nu ca un om matur”, a fost acela de a putea să „înfrunte toate ispitele cu care se confruntă un copil și totuși să nu păcătuiască niciodată”. Prin urmare, „fiecare copil poate să stea în locul Său și să reziste prin puterea Sa”:
„Așadar, dacă neprihănirea este darul lui Dumnezeu și vine prin evanghelie, atunci care este folosul legii?... În faptul că legea pretinde desăvârșirea se găsește speranța întregii omeniri, deoarece dacă ea ar putea să treacă cu vederea un păcat, chiar și în cel mai mic grad, nimeni nu ar putea fi liber vreodată de păcat, pentru că legea nu ar face cunoscut acel păcat niciodată, iar acel păcat nu ar putea fi iertat niciodată și fără iertare omul nu poate fi mântuit. Vine ziua când legea va da pe față până și ultimul păcat, iar noi vom sta desăvârșiți înaintea lui Dumnezeu și vom fi mântuiți pentru veșnicie. Desăvârșirea legii lui Dumnezeu constă în faptul că aceasta ne va arăta toate păcatele, iar apoi, un Mântuitor desăvârșit va sta pregătit să le îndepărteze pe toate. Când ne arată toate păcatele, Dumnezeu nu face acest lucru pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, prin urmare, aceasta este o dovadă a dragostei Sale față de noi.”[38]
Ellen White a raportat în Review bucuria pe care a simțit-o ascultând predica lui Jones, prezentată unor oameni care nu fuseseră obișnuiți să audă astfel de vești bune:
„La adunarea din Kansas, m-am rugat lui Dumnezeu ca puterea vrăjmașului să fie înfrântă și ca oamenii care fuseseră în întuneric să-și deschidă inima și mintea pentru solia pe care Dumnezeu urma să o trimită […]. Domnul nostru cel bun și plin de har le-a fost prezentat oamenilor ca fiind înveșmântat în atributele lui Satana […]. Mulți trăiseră într-o atmosferă a îndoielii și li se păruse aproape imposibil să se bazeze pe nădejdea care era pusă înaintea lor în evanghelia lui Hristos […]. [209]
În Sabat, adevărurile prezentate au fost noi pentru majoritatea participanților. Lucruri vechi și noi au fost scoase din vistieria Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii abia au reușit să înțeleagă și să își însușească adevărurile care le-au fost descoperite. Lumina din Scripturile lui Dumnezeu a strălucit cu privire la relația dintre lege și evanghelie, în corelare cu faptul că Hristos este neprihănirea noastră, iar acest lucru a părut pentru sufletele flămânde după adevăr, ca și cum era o lumină prea prețioasă pentru a fi primită […]. Domnul a prezentat adevărul […] în propoziții clare, descoperind faptul că numai Hristos este izvorul oricărei nădejdi și al mântuirii. «În El era viața, iar viața era lumina oamenilor […]. Iar Cuvântul a fost făcut carne și a locuit printre noi» […].
Mulțumim Domnului din toată inima, pentru că avem o lumină prețioasă pe care să o prezentăm oamenilor și ne bucurăm că avem pentru timpul acesta o solie care este adevărul prezent.”[39]
Cu toate acestea, nu totul a mers bine: „Multe mărturii au dovedit că prețuiseră lumina și adevărul care le-au fost prezentate. Totuși, celor care stăruiseră într-o atmosferă a îndoielii li s-a părut dificil să adopte poziția de elevi. Ei căutau greșeli în puncte minore, care nu aveau nicio importanță. Fermentul care lucrase în Conferința Iowa a fost în mijlocul nostru.” Duminică dimineață, Ellen White a prezentat „o mărturie clară și precisă”, vorbind „despre bănuielile rele și declarațiile false, necreștinești, care fuseseră făcute la Minneapolis”. Ea a vorbit împotriva „păcatului îndoielii și al necredinței, spunând că Satana avea agenți în fiecare comunitate, chiar în mijlocul nostru, prin care putea să lucreze”[40]*.
„Vrăjmașul lucrează prin aceia care au adoptat o poziție a îndoielii și necredinței, iar ei nu sunt mulțumiți să fie singurii care se află în această poziție, ci îi încurajează tot timpul și pe ceilalți să meargă în aceeași direcție […]. Din lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, nu a fost niciodată un timp când o lumină nouă a venit din cer, fără ca Satana să poată găsi ceva de care să se lege. Tot așa este și în dreptul unora din zilele noastre – ei se vor lega de lucruri mărunte. Ei vor lumină, dar vrăjmașul vine întocmai cum a mers la oamenii din Nazaret, care au rămas în îndoială și necredință, în ciuda faptului că Duhul lui Dumnezeu le spusese că Isus era Cel Uns […].
De atunci și până în zilele noastre, natura omenească nu s-a îmbunătățit cu nimic. Natura omenească încă este natură omenească […]. [210]
Acum, fraților, vreau să vă spun că, atunci când vine în mijlocul nostru, Duhul lui Dumnezeu va impresiona mintea celor care sunt pregătiți să Îl primească. Dar dacă mintea lor nu este deschisă pentru a-L primi, ei sunt întru totul pregătiți să judece atât solul, cât și cuvintele rostite […]. Așa s-a întâmplat la Minneapolis.
Pentru că eu știu că întocmai același spirit este prezent aici și pentru că nu ar trebui să-i dăm curs nici măcar o singură clipă, […] vreau să vă întreb dacă sunteți mulțumiți de răceala voastră, de necredința voastră și de alunecările voastre. Nu v-ați săturat de ele? Dacă nu, atunci diavolul vă va da tot ce doriți […].
Vedem că ne aflăm într-o situație care nu este cu nimic mai bună decât aceea a poporului iudeu […].
Când le-a vorbit oamenilor din timpul Său, Domnul Hristos le-a spus că își închiseseră ochii și își astupaseră urechile […]. Lumina le fusese dată, dar ei nu au vrut să o primească. Întunericul i-a cuprins, iar ei erau dispuși să caute și să culeagă micile greșeli, pentru a abate mintea oamenilor de la adevărul solemn care le era prezentat. Așadar, ce vom face noi? […] Vrem să avem asupra noastră binecuvântarea îmbelșugată a Domnului și ne dăm seama că El așterne peste noi lumina și slava Sa bogată. Aceasta este rugăciunea mea.”[41]
După adunarea de dimineață și cu sufletul tulburat de evenimentele din lunile recente, Ellen White a început să scrie o scrisoare adresată copiilor ei. Ea a reflectat asupra celor petrecute la Minneapolis, unde „răzvrătirea a fost populară” și unde „Duhul lui Dumnezeu a fost insultat”, scriind despre cei care veniseră la adunările din Kansas „întocmai cu același spirit care fusese atât de evident la Minneapolis”. Ea a scris despre predica lui A. T. Jones din Sabat, spunând că pentru mulți a fost „lumină și adevăr”, dar pentru aceia care „stăruiau într-o atmosferă a îndoielii”, a fost doar ceva despre care să „comenteze”. Apoi, ca și când le-ar fi scris direct fraților care se îndoiau, Ellen White a întrebat: „Credeți voi că Veghetorul ceresc nu vede necredința și împotrivirea voastră? Credeți voi că nu vă veți întâlni din nou cu ridiculizările și cuvintele voastre batjocoritoare? Voi ați tratat cu dispreț însăși revărsarea Duhului lui Dumnezeu și ați pronunțat judecata voastră nesfințită asupra acesteia, iar când ați primit solia că trebuie să fiți convertiți, voi ați interpretat greșit și ați pervertit semnificația acestor cuvinte.”[42]
Din fericire, au fost și unele vești bune de împărtășit. La încheierea cuvântării lui Ellen White de duminică dimineață, „în adunare s-a produs o schimbare”. Fratele Porter, un pastor din Iowa, s-a ridicat și a vorbit. El nu participase la conferința de la Minneapolis, ci venise la adunarea din Kansas fiind [211] „într-un întuneric deplin” și cu „un spirit combativ”. Acum putea să spună cu bucurie: „Sunt convertit. Văd lumina.” Fiecare punct care fusese înconjurat de întuneric „a devenit limpede, când l-a prezentat fratele A. T. Jones”.
După ce a vorbit Porter, „tânărul Washburn s-a ridicat și a vorbit destul de mult. El a spus că, atunci când fusese la Minneapolis, era printre cei care credeau că mărturia lui Ellen White nu putea fi adevărată, atunci când ea declarase că nu avusese nicio conversație cu A. T. Jones și E. J. Waggoner în California”. Washburn le-a spus cu îndrăzneală tuturor celor adunați acolo: „Îmi mărturisesc această greșeală cu rușine. Am mărturisit-o lui Ellen White, iar acum o mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pocăiesc de ea pentru totdeauna.”[43]* Alții s-au ridicat, de asemenea, și și-au prezentat mărturiile:
„Eforturile din Sabat nu au fost zadarnice. Duminică dimineață s-a văzut o dovadă evidentă că Duhul lui Dumnezeu producea mari schimbări în starea morală și spirituală a celor adunați […]. Cei care fuseseră multă vreme în întuneric au prezentat mărturii prețioase. Un frate a vorbit despre lupta prin care trecuse, înainte de a primi vestea bună că Hristos este neprihănirea noastră […].
Unul dintre pastorii noștri tineri a spus că, pe parcursul acestei adunări, se bucurase de binecuvântarea și dragostea lui Dumnezeu, mai mult decât în toată viața lui. Un altul a declarat că încercările, confuziile și conflictele pe care le îndurase în mintea lui avuseseră un asemenea caracter, încât fusese ispitit să renunțe la totul […] și a mărturisit cu lacrimi ce eliberare și binecuvântare veniseră în sufletul lui. Cu ocazia fiecărei adunări sociale, au fost prezentate multe mărturii cu privire la pacea, mângâierea și bucuria pe care oamenii le găsiseră prin primirea luminii.”[44]
Aceasta a fost marea luptă care s-a dat, pe măsură ce adunări de un fel sau altul aveau loc pretutindeni în țară, deoarece Dumnezeu căuta să reverse Duhul Sfânt asupra unei biserici apatice. Mulți au primit mari binecuvântări în urma adunărilor, în timp ce alții au continuat să persevereze în răzvrătire. În capitolul următor, vom continua studiul nostru cu privire la aceste adunări.
[1]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, 30 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 356.
[2]. De la publicarea cărții Questions on Doctrines, în deceniul ’50, timp de aproape șaizeci de ani a fost cultivată ideea că „solia de la 1888”, predicată de Jones și Waggoner, a fost mesajul Reformei evanghelice. Mai mult, s-a afirmat că solia lor a fost schimbată într-o versiune romano-catolică a neprihănirii prin credință, curând după ce ei au plecat de la Minneapolis. Cauzele invocate pentru această schimbare au fost următoarele: presupusa lor concepție nouă (de după 1888) despre natura umană a lui Hristos; respingerea doctrinei păcatului originar; includerea sfințirii, alături de îndreptățire, în conceptul neprihănirii prin credință și credința lor în desăvârșirea unei generații a timpului sfârșitului. Despre toate acestea s-a spus că au condus direct la „mișcarea trup sfânt” (holy flesh – carne sfântă) și la „apostazia Alfa”. De asemenea, orice readucere în atenție, în zilele noastre, a așa-zisei false solii de după 1888 (care conține cele patru puncte de mai sus), este declarată a fi nimic altceva decât „apostazia Omega”. Desmond Ford, Robert D. Brinsmead, David P. McMahon, Milton R. Hook, Bert Haloviak, Roy Adams, Woodrow W. Whidden, George R. Knight, alături de alții, au promovat sau continuă să promoveze această idee într-o măsură mai mică sau mai mare. Pe parcursul cărții, vom continua să prezentăm dovezi cu privire la aceste presupuneri, când vom examina istoria noastră, inclusiv observațiile inspirate ale lui Ellen White, pentru a stabili dacă afirmațiile autorilor de mai sus sunt corecte.
[3]. Ibidem, Ellen G. White, „Adunări la South Lancaster, Mass”, Review and Herald, 5 martie 1889, în Materialele 1888, p. 371-372, 267.
[4]. Ellen G. White, Review and Herald, 5 martie 1889, în Materialele 1888, p. 267.
[5]. Ibidem, pp. 267-268.
[6]. Ellen G. White, Manuscrisul 17, „Diary”, ianuarie 1889; în A. L. White, The Lonely Years, p. 427.
[7]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, „Morning Talk”, 5 februarie 1890, Review and Herald, 4 martie 1890.
[8]. Ellen G. White, „Solia prezentă”, „Cuvântare de dimineață”, 4 februarie 1890, Review and Herald, 18 martie 1890; în Materialele 1888, p. 545.
[9]. Ibid. Vezi, de asemenea, A. L. White, The Lonely Years, p. 428.
[10]. Ellen G. White, „Dragilor mei frați”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în Materialele 1888, pp. 280-283.
[11]. În 1851, Ellen White a scris: „Când înviorarea, ploaia târzie și slava puterii Sale vor veni de la Domnul, vom […] înțelege mai bine importanța și slava Sabatului” (Ellen G. White către sora Harriet, Scrisoarea 3, 11 august 1851; în Selected Messages, cartea 3, p. 388). Încă o dată, aceasta este o dovadă categorică a faptului că acea slavă începuse deja să strălucească încă înainte de 1888.
[12]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 1, 7 aprilie 1889; în Materialele 1888, pp. 286-289.
[13]. Ibid., pp. 289-291. Vezi, de asemenea, A. L. White, The Lonely Years, p. 429. Din nou, felul în care Ellen White îl caracterizează pe Jones, învățându-i „cu răbdare” pe oameni, este în contrast evident cu modul în care unii l-au etichetat în zilele noastre. Noi nu dorim să negăm că Jones a avut uneori de luptat cu trăsăturile lui aspre, dar unii au atribuit perioadei dintre 1888 și mijlocul deceniului 1890, înverșunarea pe care Jones a manifestat-o după anul 1900 față de biserică, o înverșunare care nu numai că discreditează chemarea lui anterioară în calitate de sol al lui Dumnezeu, ci și solia pe care o predicase.
[14]. Ar trebui să fie menționat că, deși respingerea soliei de la Minneapolis a fost un păcat personal al lui Morrison și Nicola, faptul că ei s-au aflat în poziții de conducere a făcut ca întreaga conferință să sufere rezultatul alegerilor lor. Chiar dacă membrii bisericii au invitat-o „prin vot” pe Ellen White să participe la adunarea lor de tabără, în cele din urmă, ea nu a putut să participe, deoarece conducerea a așteptat prea mult pentru a o invita. Cât de adevărată este declarația lui Ellen White: „Iudeii au pierit ca națiune, deoarece au fost îndepărtați de adevărul Bibliei de către conducători și preoți” (Ellen G. White, Gospel Workers, pp. 128-129, ed. 1892, și Testimonies to Ministers, p. 109). În paginile care vor urma vom studia mai profund subiectul acesta.
[15]. Faptul că aceia care lucrau în calitate de colportori nu puteau să prezinte solia în lumina în care o prezenta A. T. Jones, ar trebui să ne ajute să înțelegem că aceea a fost o solie specială al lui Dumnezeu – un potop de lumină – trimisă din cer. Această solie a fost mai mult decât o reaccentuare a evangheliei Reformei, așa cum era propovăduită de către predicatorii sfințirii din acele zile, și mai mult decât reinterpretarea evangheliei Reformei, care este făcută să fie atât de populară de către mulți evanghelici din zilele noastre. Vezi, de asemenea, capitolul 9, nota de subsol 5.
[16]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 1, 7 aprilie 1889; în Materialele 1888, pp. 290-293.
[17]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 298.
[18]. William C. White către L. R. Conradi, 26 iunie 1889; în Manuscripts and Memories, p. 145.
[19]. Ellen G. White „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 307. Vezi, de asemenea, „Tabăra de la Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, p. 386.
[20]. Ibidem,p. 386.
[21]. Ellen G. White „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 307-308.
[22]. Ibidem, pp. 308-316.
[23]. Când i-a împărtășit fratelui Fargo – un delegat din partea Conferinței Michigan – experiența aceasta de la adunările din Kansas, Ellen White a relatat cât de periculos fusese, la Minneapolis, faptul de a le acorda oamenilor o încredere necondiționată: „A fost un sărman frate Ostrander, care a participat la acea adunare, având o minte dezechilibrată, doar cu puțin mai bună decât a unui om complet bolnav mintal. Frații lui au fost așa de orbiți și așa de preocupați de legea din Galateni, încât nu și-au dat seama de starea lui reală și comitetul care m-a vizitat mi-a cerut să-i sfătuiesc dacă nu ar fi bine ca numele lui să fie pus pe lista candidaților pentru președinția Conferinței Generale. Din cauza bolii mintale, acest om era periculos chiar și pentru propria familie, deoarece soția lui mi-a spus despre acest lucru. Totuși, omul acesta avea o încredere deplină în Butler, iar Butler avea o influență puternică asupra minții slabe a acestui om. Însuși Butler a declarat: „Cei mai experimentați și mai buni frați ai mei pastori [inclusiv Ostrander] au putut să îmi spună că inima lor a fost aproape frântă, din cauza poziției pe care sora White a luat-o la Conferința Generală” (Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 300).
[24]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 298-299.
[25]. Ellen G. White, „Tabăra de la Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, p. 386.
[26]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 317.
[27]. Ellen G. White, „Zvonuri nefondate”, mai 1889; în Mărturii, vol. 5, p. 693, și Materialele 1888, p. 327.
[28]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p. 2, 1.
[29]. Ibidem.
[30]. Ibid., pp. 1, 2.
[31]. Ibid.
[32]. Ibid.
[33]. Ibid., pp. 1, 2. Deși vizita făcută de Washburn lui Ellen White a fost descrisă de el într-un interviu care a avut loc 61 de ani mai târziu, acuratețea amintirilor lui Washburn este susținută de câteva fapte. Descrierea pe care el o face cu privire la viziunea avută de Ellen White pe vremea când se afla în Europa este identică descrierii aflate în scrisoarea ei particulară, adresată lui G. I. Butler, care nu a fost publicată decât după moartea lui Washburn (Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; Materialele 1888, p. 93). Observația lui Washburn, în care spune că „trei sferturi” au fost împotriva luminii, este susținută de scrisoarea particulară a lui Butler, adresată lui Ellen White (23 august 1886; Manuscripts and Memories, p. 21). Descrierea lui Washburn cu privire la desfășurarea evenimentelor de la adunarea din Kansas, inclusiv declarațiile puternice făcute de Ellen White în acea joi dimineață, 9 mai, întrevederea ei cu Washburn, care a avut loc joi după-amiază, și chiar titlul predicii ținute de A. T. Jones în Sabat, 11 mai (care l-a ajutat pe Washburn să își schimbe atitudinea), se potrivesc perfect cu descrierile făcute de Ellen White și de William C. White cu privire la aceleași evenimente (vezi Materialele 1888, pp. 302-325; Manuscripts and Memories, pp. 138-146). Descrierea făcută de Washburn cu privire la comentariile lui Ellen White în legătură cu Waggoner – „E. J. W. poate să prezinte neprihănirea prin credință mai clar decât pot eu, […] Domnul i-a dat o lumină specială asupra acelui subiect […]. Dar când el a prezentat-o la Minneapolis, eu am recunoscut-o” („Interview”, p. 2) – este susținută de alte declarații făcute de Ellen White. De exemplu, declarația făcută de ea la adunarea de tabără din Rome, 19 iunie 1889 (la numai câteva săptămâni după întrevederea ei cu Washburn), a fost următoarea: „Mi-a fost pusă întrebarea: Ce crezi despre lumina pe care o prezintă acești oameni? Eu v-am prezentat-o pe parcursul ultimilor 45 de ani – farmecul inegalabil al lui Hristos. Acesta a fost subiectul pe care am încercat să-l prezint minților voastre. Când fratele Waggoner a prezentat aceste idei la Minneapolis, a fost prima învățătură clară cu privire la acest subiect, pe care am auzit-o vreodată rostită de buze omenești, cu excepția conversațiilor dintre mine și soțul meu. Mi-am spus în sinea mea: Pentru că Dumnezeu mi-a descoperit-o în viziune, eu pot să o înțeleg cu atâta claritate, dar ei nu pot să o înțeleagă, deoarece nu le-a fost prezentată niciodată așa cum mi-a fost descoperită mie. Iar când o altă persoană a prezentat-o, fiecare fibră din inima mea a spus Amin” (Materialele 1888, p. 349). Este posibil ca Washburn să nu fi participat la această adunare de tabără, iar transcrierea predicii lui Ellen White nu a fost publicată decât după moartea lui. Totuși, istoricii moderni au contrazis puternic asentimentul acordat de către Ellen White soliei lui Jones și Waggoner. Când a răspuns la sugestia de a publica din nou scrierile lui Jones și Waggoner, N. F. Pease a spus: „Nu este o exagerare a spune că nu există nimic din ceea ce au spus Jones și Waggoner, pe care Ellen White să nu-l fi spus mai bine” (The Faith that Saves, p. 53). Totuși, această afirmație creează o problemă serioasă. De ce i-a trimis Dumnezeu pe Jones și Waggoner, când exista deja un profet prezent, dacă ei nu au avut de vestit o solie? De ce Ellen White i-a susținut, chiar cu prețul reputației ei ca profet sau mesager al lui Dumnezeu, cu excepția faptului că ei au fost trimiși de Dumnezeu cu o solie din cer?
[34]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, pp. 2-3.
[35]. Ibid., Washburn a reamintit experiența lui de la adunările din Kansas în câteva dintre scrisorile lui către Ellen White, în anii care au urmat: „În luna mai, am participat la institutul pastoral din Ottawa, Kansas, și am fost profund impresionat de predicile fratelui A. T. Jones cu privire la neprihănirea lui Hristos și de conversațiile pe care le-am avut cu dumneavoastră” (J. S. Washburn către Ellen G. White, 17 aprilie 1890; Manuscripts and Memories, p. 174). „Amabilitatea și bunăvoința dumneavoastră față de mine, precum și răspunsul plin de răbdare pe care l-ați dat întrebărilor mele mi-au întărit credința. Voi avea încredere pentru totdeauna. După conferința de la Minneapolis, am fost foarte tulburat, cuprins de îndoială și aproape că ajunsesem la ateism, dar lumina prețioasă cu privire la neprihănirea prin credință, pe care a adus-o fratele Jones și predicile dumneavoastră și îndeosebi conversațiile îndelungate pe care le-am avut în particular cu dumneavoastră mi-au întărit credința șovăitoare și au stabilit-o cu fermitate pe Stânca veacurilor” (J. S. Washburn către Ellen G. White, 17 decembrie 1896, cuvintele accentuate sunt în original). Încă o dată, aceste declarații confirmă acuratețea interviului dat de Washburn în 1950.
[36]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 317.
[37]. A. T. Jones, „Sabbath Morning Sermon”, 11 mai 1889, The Topeka Daily Capital, 14 mai 1889; în „The 1889 Camp Meeting Sermons” (St. Maries, Id.: LMN Publ. International, f.d.), pp. 30-31 [predicile lui Jones din Kansas, 1889, pot fi citite în aplicația 1888 Minneapolis (n.ed.)].
[38]. Ibid.
[39]. Ellen G. White, „Tabăra de la Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, pp. 386-387.
[40]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889, și Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 317, 299, 318. În capitolul următor, vom examina din nou împotrivirea manifestată la adunările din Kansas.
[41]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Căutătorii de greșeli”, predica de dimineață, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 302-306.
[42]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 307, 314, 317, 320.
[43]. Ibid., și Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1890; în Materialele 1888, p. 307, 299-300. Experiența convertirii lui Washburn la adunarea de tabără din Kansas a avut un efect profund asupra lucrării sale pastorale. În 1891 el a călătorit în Anglia pentru a începe o lucrare acolo, în 1892 i s-a alăturat E. J. Waggoner, iar rezultatele au fost mari. Vezi David Marshall, „J. S. Washburn: Unsung Hero”, Review and Herald, 26 ianuarie 1989, pp. 16-17.
[44]. Ellen G. White, „Tabăra de la Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, p. 387.