În cele din urmă, după cuvântarea lui Ellen White la adunarea de tabără din Kansas, duminică dimineață, în mai 1889, a avut loc o schimbare radicală. Mulți au depus mărturie cu privire la marile binecuvântări pe care le-au primit și cu privire la experiența lor nou descoperită. În aceeași zi, după-amiază, Ellen White a participat la o adunare unde, „după ce fratele Jones a vorbit despre credință, au fost prezentate încă multe alte mărturii personale. Câte șase și opt persoane se ridicau în picioare deodată și păreau asemenea unor oi înfometate, care primeau hrana la vreme potrivită”. Ellen White le-a scris copiilor ei despre evenimentele din acea zi, exprimându-și bucuria și dorința ei cea mai profundă: „Mă rog ca această lucrare bună să continue și Sionul să se scoale, căci lumina lui a venit și slava Domnului a răsărit peste el. Fiecare membru al bisericii trebuie să se umilească înaintea lui Dumnezeu și să primească solia care va aduce vindecare pentru rănile bisericii.”[1]* Ellen White a recunoscut că Domnul venise în mijlocul poporului Său, tocmai cu lumina care urma să-l vindece și să-l facă în stare să se scoale și să strălucească pentru lumea din jurul lui.
Răspunsul față de solia trimisă prin Jones și Waggoner a fost divers. În timp ce mulți primeau o mare binecuvântare și o nouă experiență religioasă, pe care nu o cunoscuseră niciodată mai înainte, alții au privit solia ca pe o erezie periculoasă. Totuși, este interesant de observat că nu toți erau de acord în ce anume consta erezia pe care se presupunea că o prezentau Jones și Waggoner. Ellen White a fost plină de bucurie, deoarece a recunoscut că solia pe care o predicau ei era completă, îmbinând legea și evanghelia, și având rezultate pline de putere.[2]* Dintre aceia care s-au împotrivit soliei, unii au plecat cu gândul că Jones și Waggoner au anulat legea în favoarea antinomianismului sau a harului ieftin, în timp ce alții au simțit că ei subminau evanghelia, susținând un fel de perfecționism.[3]* [218]
Atât G. I. Butler, cât și Uriah Smith considerau că Jones micșora importanța legii și amândoi scriau în Review articole care combăteau predicile lui de la adunările de tabără. În numărul din 14 mai al revistei Review, Butler a scris despre Romani capitolele 7 și 8, și a intitulat articolul său: „The Righteousness of the Law Fulfilled By Us” („Neprihănirea legii împlinită de noi”). În contrast cu predicile lui Jones, în care el descria un aspect al păcatului ca fiind greșirea țintei, Butler a evidențiat că legea morală a fost dată „pentru a arăta ce anume consideră Dumnezeu a fi corect, iar tot ce încalcă principiile ei sfinte este greșit – este păcat […]. «Păcatul este călcarea legii» (1 Ioan 3:4)”. Spre sfârșitul articolului său, Butler și-a rezumat îngrijorările:
„Dacă există un lucru, mai mult decât oricare altul, pe care solia îngerului al treilea are scopul de a-l corecta în învățăturile din acest veac, acesta este tocmai punctul următor – necesitatea respectării legii lui Dumnezeu. «Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus» (Apocalipsa 14:12) […]. Aproape pretutindeni predomină ideea că nu este necesar ca aceste porunci să fie păzite sau că ele nu pot fi păzite în lumea aceasta, iar ideea aceasta vine deghizată în modalitățile cele mai plăcute și este făcută să pară cât se poate de plauzibilă. Este predicată o cale ușoară de a trăi religia. «Doar crede în Hristos, și totul este bine.» Inima nu este cercetată, conștiința este adormită, există doar un mic simțământ al vinovăției pentru păcat, doar puțină atenție în cercetarea cerințelor legii lui Dumnezeu, puțină cercetare de sine, puțină repulsie față de păcat. Isus face totul. Aceasta este una dintre ereziile cele mai periculoase din lume […].
Mulțimile din zilele noastre se auto-denumesc creștini, pretinzând că Hristos a făcut toată lucrarea pentru ei, dar nu știu nimic despre dragostea Sa iertătoare, deoarece nu au simțit niciodată adevăratul caracter al păcatului și nu au săvârșit nicio lucrare completă a pocăinței. Lucrarea lor este întru totul superficială. Așadar, acești oameni se ascund sub umbra lui Hristos, așa cum presupun ei, în timp ce în realitate continuă să își poarte păcatele. Astfel, ei Îl fac pe Hristos să fie un slujitor al păcatului […].
Ar fi o zi tristă pentru noi ca popor, dacă vom respinge vreodată lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu privire la datoria noastră de a păzi legea morală a lui Dumnezeu atât în spirit, cât și literă.”[4]*
Butler a scris cu elocvență, apărând legea împotriva atacurilor aparente ale lui Jones, în timp ce el însuși desconsidera sfatul primit de la slujitoarea Domnului, Ellen White. Replica lui Smith a apărut într-un articol din 11 iunie, intitulat „Our Righteousness” („Neprihănirea noastră”). Uriah Smith a fost mai aspru decât Butler, sugerând că învățătura actuală – referindu-se la Jones și Waggoner – [219] conducea spre aceeași cale pe care mergeau „împotrivitorii înverșunați ai lucrării noastre”, care anulau legea. El a adresat chiar și un atac împotriva lui Ellen White, declarând că oricine „îl cunoștea îndeaproape pe fratele White poate să își imagineze cât de mult timp i-ar fi fost necesar lui pentru a demola o astfel de obiecție”:
„Unii dintre corespondenții noștri încep să facă remarci care înclină într-un mod foarte suspicios spre concepția că orice încercare de a păzi poruncile este pur și simplu o încercare de a ne face singuri mai buni, fapt pe care noi nu suntem niciodată în stare să-l facem; că este o încercare de a fi neprihăniți, ceea ce înseamnă pur și simplu a ne îmbrăca în haine mânjite […]. Noi nu putem să stabilim cu exactitate cât de mult intenționează ei să exprime, dar ni se pare că se îndreaptă, fără să își dea seama, spre o poziție susținută de o categorie de împotrivitori înverșunați ai lucrării și cauzei noastre, și preiau în mare măsură acest mod de gândire în scrierile lor […].
Respectarea desăvârșită a legii va dezvolta o neprihănire desăvârșită, iar aceasta este singura cale prin care cineva poate ajunge la neprihănire […]. Hristos intervine și așază o punte peste prăpastia dintre noi și Dumnezeu, oferind o jertfă care anulează păcatul din trecut […] și ne readuce în armonie cu legea […]. Aici este punctul în care prietenul nostru metodist a făcut o greșeală […], pentru că nu a înțeles că întregul scop al lucrării lui Hristos pentru noi este acela de a ne aduce înapoi la lege, pentru ca neprihănirea ei să poată fi împlinită în noi prin ascultare […].
Noi nu trebuie să stăm pe scaun și să nu facem nimic, asemenea unei mase inerte în mâinile Mântuitorului […].
Totuși, se pune întrebarea: Dacă un om vrea să păzească legea prin propria putere și să își realizeze propria neprihănire, va fi el în stare? Oare nu se îmbracă el în haine mânjite? Noi nu știm cărei clase de oameni i se aplică astfel de întrebări. Totuși, noi știm că nu există niciun adventist de ziua a șaptea din țară, care să nu fi primit o învățătură mai bună, decât ideea că poate să păzească poruncile prin propria putere […]. Ne îndoim chiar și de faptul că fariseii și-au bazat propria neprihănire pe desăvârșirea ascultării personale de cele zece porunci […].
Există o neprihănire pe care trebuie să o avem, dacă vrem să vedem împărăția cerurilor. Ea este numită „neprihănirea noastră”, iar această neprihănire vine din faptul de a fi în armonie cu legea lui Dumnezeu […]. În acest caz, „neprihănirea noastră” nu poate fi considerată o haină mânjită.”[5]*
Nu numai Butler și Smith au gândit în acest fel cu privire la adunările din Ottawa, Kansas. Totuși, înainte de a prezenta și alte plângeri, trebuie să [220] cercetăm mai îndeaproape acea predică despre care se presupune că a adus atât de multe critici. Vineri, 17 mai, 1889, Jones și-a încheiat seria despre neprihănirea prin credință, printr-o predică intitulată „Keeping the Commandments” („Păzirea poruncilor”). Din cauză că s-a vorbit așa de mult despre comentariile lui Jones, atât în 1889, cât și în zilele noastre, vom include predica lui în întregime, așa cum a fost tipărită în Topeka Daily Capital.[6]*
„2 Corinteni 5:17. Am înțeles cum ajunge cineva să fie în Hristos și că, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Galateni 6:15; 5:6 spun că nimic altceva nu are valoare, în afară de credința care lucrează prin dragostea lui Dumnezeu, făcându-ne să fim o creație nouă prin credință. Romani 5:1, 2, 5; 1 Ioan 5:3. Așadar, păzirea poruncilor vine după ce suntem o făptură nouă și, prin urmare, înainte de a putea să facem binele sau să săvârșim neprihănirea, noi trebuie să fim făcuți buni, să fim făcuți neprihăniți. 1 Corinteni 7:19. Aceasta este ținta pusă în fața noastră în Hristos Isus. Efeseni 2:8-10. Noi suntem creați pentru faptele bune, suntem făcuți făpturi noi în El; neprihănirea Sa înlocuiește lipsa neprihănirii noastre. Faptele bune pentru care sunt făcute făpturile create de Dumnezeu, în Hristos, sunt fapte bune pe care nu am putut să le săvârșim înainte. Prin urmare, o făptură nouă va avea ca țintă continuă păzirea poruncile.
Iacov 2:1, 9. Noi nu avem credința lui Hristos împreună cu călcarea legii. Hristos nu a venit pentru a ne elibera în acest scop, deoarece, dacă ne abatem de la lege într-un singur punct, credința noastră nu va avea nicio valoare. Totuși, intenția noastră este acceptată și păcatele făcute din neștiință sunt iertate, dar refuzul intenționat de a accepta punctele adevărului prezentat ne va face să pierdem toată neprihănirea pe care am avut-o vreodată. Acest fapt explică creșterea rapidă a răului în bisericile populare din zilele noastre. Cu ani în urmă bisericile erau religioase; chiar și atunci când solia îngerului al treilea a început să fie vestită, ele au fost acceptate de Dumnezeu, dar când au refuzat să se conformeze cerințelor soliei, ele au pierdut toată neprihănirea pe care au avut-o și au fost nevoite să inventeze tot felul de metode pentru a-și păstra credincioșii laolaltă, prin mijloace de a-i face să se simtă bine. Aceasta este filozofia degradării bisericilor.
Iacov 2:14. Credința nu mai este de niciun folos, dacă nu este păstrată vie prin aceste fapte. Dumnezeu a pregătit calea ([Iacov 2:]18), iar noi trebuie să ne dovedim credința prin fapte. Credința este ancora care ține corabia în locul cuvenit, iar furtunile ne lovesc tot mai aproape. Versetele 21, 22. Avraam a fost socotit neprihănit prin credință, nu prin fapte. Cealaltă neprihănire a venit după douăzeci și cinci de ani, așa că el nu a fost socotit neprihănit prin fapte. Acel pasaj din Scriptură a fost rostit cu privire la momentul când el și-a manifestat credința și cu mai bine de douăzeci și cinci de ani după ce Iacov spune că s-a împlinit Scriptura. Dacă ar fi refuzat să-l aducă jertfă pe Isaac, neprihănirea lui precedentă ar fi dispărut, așa că ascultarea credinței lui a completat neprihănirea pe care o avusese prin credință. Prin urmare, noi nu păzim poruncile pentru a deveni [221] neprihăniți, ci pentru că suntem neprihăniți. Romani 8:26 ne arată că noi nu putem nici măcar să ne rugăm corect, ci Duhul face acest lucru pentru noi, așa încât rugăciunile noastre sunt vrednice de primit numai prin mijlocirea lui Hristos și prin meritele sângelui Său.
Apocalipsa 8:3, 4. Aici este prezentată lucrarea de mijlocire din sanctuar, care se desfășoară pentru noi, iar Dumnezeu privește la Hristos, la rănile Sale și la jertfa Sa și le acceptă. Domnul Hristos a fost desăvârșit înainte de a veni pe pământ, iar prezența Lui în cer face rugăciunile noastre să fie vrednice de a fi primite, deoarece Dumnezeu ne atribuie nouă rugăciunea Sa pentru noi. Cum ne este atribuită neprihănirea Sa? Merg faptele noastre neprihănite până la un punct, iar apoi neprihănirea Sa ne este acordată pentru a finaliza lucrarea? Nu. Neprihănirea lui Hristos vine chiar de la început și îndeplinește lucrarea așa cum ar trebui să fie.
Romani 1:16. Oare nu este credința noastră mai mare decât a fost când am venit aici? Nu înțelegem noi neprihănirea Sa mai bine decât înainte? De ce avem mai multă credință și de ce înțelegem mai bine neprihănirea Sa? De ce a crescut credința noastră și crește zi de zi? Noi am venit în fiecare zi pentru a primi o rezervă tot mai mare de credință. În cele din urmă, vom avea în noi atât de mult din natura divină a lui Hristos, încât vom putea să tragem cu arcul suficient de puternic pentru a nimeri ținta, iar apoi vom continua să păzim poruncile lui Dumnezeu. Prin urmare, oare nu este aceasta lucrarea lui Hristos și toată puterea Sa divină încă de la început? Așadar, unde intervin faptele noastre? Niciunde. Atunci, de ce ne străduim noi atât de mult să păzim poruncile, dacă faptul acesta nu valorează nimic? Noi putem să spunem că suntem creștini, numai prin credința în Hristos. Noi putem fi creștini, numai dacă suntem una cu El și putem să păzim poruncile, numai prin Hristos care locuiește în noi. Tot ce facem și spunem este prin credința în Hristos.
Când va veni ziua în care vom păzi cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, nu vom mai muri niciodată, deoarece păzirea poruncilor înseamnă neprihănire, iar neprihănirea și viața sunt inseparabile. Așadar, «aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus». Și care este rezultatul? Acești oameni sunt strămutați în cer. Prin urmare, viața și păzirea poruncilor merg împreună. Dacă murim acum, neprihănirea lui Hristos ne este atribuită tuturor și vom fi înviați, dar cei care vor trăi până la sfârșit sunt făcuți fără păcat înainte de venirea Sa, având în ei atât de mult din Hristos, încât «ating ținta» de fiecare dată și stau fără pată, fără niciun mijlocitor, deoarece Hristos părăsește sanctuarul cu un timp înainte de a veni pe pământ.
Unii spun: «Eu voi trăi o viață mai bună, voi încerca să ajung în poziția în care Dumnezeu poate să mă accepte.» Dacă un copil încearcă să facă ceva pentru a ajunge în poziția în care voi să aveți o părere mai bună despre el, iar apoi dă greș, veți spune că a fost motivat de egoism și mândrie și a meritat să dea greș, dar dacă un copil face un lucru pur și simplu pentru a vă mulțumi, chiar dacă este făcut în mod neîndemânatic, îl veți aprecia și îl veți lăuda. Tot așa este și în dreptul nostru. Dacă ne străduim să Îl mulțumim pe Dumnezeul nostru, indiferent cât de neîndemânatic facem acest lucru, El este atât de bucuros să ne atribuie neprihănirea lui Hristos, iar tot cerul se bucură. Cât de adesea [222] un copil încearcă să o ajute pe mama lui, iar ea îl lasă să continue, deși mama trebuie să facă totul din nou. Și totuși ea este încântată de efortul copilului ei de a o mulțumi. Așadar, Domnul are milă de cei ce se tem de El, așa cum un tată are milă de copiii lui.
Ca urmare, putem să spunem asemenea lui David: «Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule.» De ce? Pentru că dragostea lui Dumnezeu i-a cuprins inima. Acum, îngăduiți-mi să citesc câteva texte cu privire la faptul de a-L mulțumi pe Dumnezeu: Evrei 11:6. Ținta credinței este aceea de a-L mulțumi pe Dumnezeu, de a-I fi plăcuți Lui, deoarece El este atât de bun. Romani 8:8. De asemenea, 2 Corinteni 5:14. Dragostea lui Hristos ne atrage, iar noi obținem acea dragoste prin credință. Oare putem noi să-L iubim pe Dumnezeu, dacă nu putem să păzim poruncile Sale? Nu. Noi nu putem să facem nici una, nici cealaltă, până când nu devenim făpturi noi. 1 Ioan 3:21-22. Acum, să citim Coloseni 1:9-10. Noi ar trebui să fim în stare să ne purtăm în chip vrednic, pentru a-I fi plăcuți în orice lucru. 1 Tesaloniceni 4:1. Prin urmare, aceasta este originea și motivația păzirii poruncilor – a-I fi plăcuți lui Dumnezeu, și nu a ne face pe noi înșine neprihăniți. Dumnezeu ne face și ne păstrează neprihăniți, iar apoi noi păzim poruncile pentru a-I fi plăcuți lui Dumnezeu, care a făcut atât de mult pentru noi. Așadar, puterea lui Hristos este aceea prin care păzim poruncile acum, și puterea Sa va fi aceea prin care vom trăi veșnic pe noul pământ. Care este Numele Său pentru noi? Ieremia spune că este: «Domnul Neprihănirea noastră» (Ieremia 23:5-6).”[7]*
În primăvara care a urmat, Dan Jones, care s-a opus adesea lui Jones și Waggoner, i-a scris lui O. A. Olsen, plângându-se că a fost nevoit să întâlnească pastori „foarte descurajați” la conferința din Kansas. „Ei avuseseră impresia că veneau concepții noi, care desființau vechile poziții pe care le-am susținut noi, și nu au fost siguri că noile poziții erau corecte […]. Ei ajunseseră la ideea că, într-un fel, doctrina îndreptățirii prin credință, practic, desființa legea.”[8]*
În timp ce unii frați credeau că legea era desființată de învățătura lui Jones și Waggoner cu privire la îndreptățirea prin credință, [223] alții considerau că erau prezentate „idei exagerate” cu privire la biruirea păcatului. În legătură cu aceleași adunări, Dan Jones i-a spus lui O. A. Olsen că unii pastori „erau în ceață și se descurajau. Acest fapt era cauzat de ideile exagerate pe care le auziseră din prezentările fraților noștri cu privire la subiectul neprihănirii prin credință; ei rămăseseră cu ideea că poziția adoptată acum este aceea că noi trebuie să ajungem la starea de a nu mai păcătui, că orice păcat trebuie să fie abandonat în totalitate și că, dacă nu suntem în acea poziție, nu suntem convertiți etc.”[9]. Faptul că atât Jones, cât și Waggoner susțineau că Hristos venise pe acest pământ, înveșmântând natura Sa fără păcat în natura noastră păcătoasă, și biruind păcatul în trupul nostru omenesc, pentru ca și noi să putem birui în același fel, era foarte supărător pentru unii. Dar cum a înțeles Ellen White aceste două reacții față de solia lor? A sugerat ea că Jones și Waggoner provocau confuzie, prin anularea legii sau susținerea perfecționismului?[10]*
În timp ce Uriah Smith, G. I. Butler, Dan Jones și alții îi acuzau pe Jones și Waggoner pentru prezentarea a două extreme cu privire la îndreptățirea prin credință, Ellen White, care fusese personal la adunările de tabără, a înțeles adevărata cauză a confuziei. Ulterior, ea i-a spus direct lui Uriah Smith că „numeroasele idei confuze cu privire la neprihănirea lui Hristos și îndreptățirea prin credință sunt rezultatul poziției pe care tu ai adoptat-o față de omul și solul trimis de Dumnezeu”[11]. Într-o predică ținută la câteva luni după adunările de tabără din 1889, Ellen White a declarat: „Mi-a fost descoperit din nou și din nou pericolul de a cultiva, ca popor, idei false cu privire la îndreptățirea prin credință. Mulți ani la rând, mi-a fost arătat că Satana va lucra într-o modalitate specială pentru a încurca mințile în legătură cu acest punct.” Totuși, ea nu a dat vina pe Jones și Waggoner, ci pe aceia care prezentaseră într-o mare măsură legea lui Dumnezeu, „fiind aproape la fel de lipsiți de cunoașterea lui Isus Hristos și de relația Sa cu legea, precum a fost jertfa lui Cain […]. Mulți au fost ținuți departe de credință, din cauza ideilor amestecate și confuze cu privire la mântuire, deoarece pastorii au lucrat într-o modalitate greșită pentru a ajunge la inima oamenilor”[12].
De asemenea, Ellen White i-a avertizat pe aceia care credeau că actuala solie era o chemare la un standard prea înalt și că nu era posibil ca Hristos să ia asupra Sa natura omului căzut: [224]
„Încercările prin care au trecut copiii lui Israel și atitudinea lor, chiar înainte de prima venire a lui Hristos, mi-au fost arătate din nou și din nou, pentru a ilustra poziția în care se află poporul lui Dumnezeu în experiența lui înainte de a doua venire a lui Hristos. Vrăjmașul a căutat fiecare ocazie pentru a pune stăpânire pe mintea iudeilor, iar în zilele noastre el caută să orbească mintea slujitorilor lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie în stare să discearnă adevărul prețios […].
Domnul Hristos a venit în lume pentru a înfrunta aceste acuzații false și pentru a-L descoperi pe Tatăl. Noi nu putem să pricepem umilința pe care a suportat-o El, când a luat asupra Sa natura noastră […].
Iudeii așteptaseră venirea lui Mesia, dar ei crezuseră că El trebuia să vină cu toată slava care va însoți a doua Sa venire. Pentru că El nu a venit cu toată maiestatea unui împărat, ei L-au respins în totalitate. Totuși, ei nu L-au respins pur și simplu pentru că El nu a venit în splendoare, ci pentru că El era întruchiparea neprihănirii, iar ei erau nelegiuiți […]. Un astfel de caracter, aflat în mijlocul degradării și răului nu era în armonie cu dorințele lor, iar El a fost disprețuit și tratat rău […].
Am primit scrisori care afirmau că Hristos nu putea să aibă aceeași natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut această natură, ar fi căzut pradă acelorași ispite. Dacă nu ar fi avut natura omului, nu ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă nu ar fi fost părtaș al naturii noastre, el nu ar fi putut fi ispitit asemenea omului.”[13]*
Doi ani mai târziu, Ellen White a repetat aceleași gânduri. Hristos nu a avut un avantaj în comparație cu omenirea, când este vorba de confruntarea cu ispita. Tuturor celor ce Îl primesc, prin credință, le este dat har și putere:
„Noi nu trebuie să considerăm ascultarea lui Hristos ca fiind ceva pentru care El a fost adaptat în mod special, prin natura Sa divină deosebită, deoarece El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului și a fost ispitit ca înlocuitor și garant al omului. Dacă Hristos a avut o putere specială, pe care omul nu are privilegiul de a o avea, Satana ar fi profitat de acest fapt. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a anula pretenția lui Satana de a deține stăpânirea asupra omului, iar El a putut săvârși acest lucru numai în modul în care a venit – ca om, ispitit asemenea unui om, ascultând asemenea unui om […].
Țineți minte că biruința și ascultarea lui Hristos au fost acelea ale unei adevărate făpturi omenești. Noi facem multe greșeli în concluziile noastre, din cauza concepțiilor greșite despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu are posibilitatea de a o avea în luptele lui cu Satana, noi distrugem totalitatea naturii Sale umane. El le atribuie harul Său și le dă putere tuturor celor ce Îl primesc prin credință. Ascultarea lui Hristos față de Tatăl Său a fost aceeași ascultare care este cerută din partea omului.”[14] [225]
Întâmpinând câteva dificultăți cauzate de o inundație recentă, Ellen White și A. T. Jones au călătorit din Kansas în Pennsylvania, pentru a participa la o adunare de tabără organizată în perioada 5 – 11 iunie 1889. E. J. Waggoner li s-a alăturat, venind din California pentru a-i ajuta în vederea adunărilor care au fost binevenite și așteptate de oameni.[15]* Spiritul de necredință de la Minneapolis fusese adus la adunările din Kansas, dar la Williamsport, oamenii „nu au părut să aibă același spirit de necredință și împotrivire față de solia pe care Domnul o trimisese”. Câteva luni mai târziu, Ellen White a descris rezultatul adunărilor într-un articol din Review, astfel:
„Adunările noastre au avut o participare bună, iar la adunarea de dimineață au fost atât de mulți care au dorit să-și prezinte mărturia, încât a fost dificil să încheiem la ora stabilită […]. Domnul a lucrat pentru poporul Său, iar oamenii au primit lumina cu bucurie, ca pe o hrană venită la vreme potrivită. Sufletul lor a tânjit după hrana spirituală și a fost săturat […].
Când frații Jones și Waggoner le-au prezentat oamenilor prețioasa solie a adevărului prezent, ei au văzut o nouă frumusețe în solia îngerului al treilea și au fost foarte încurajați. Ei au mărturisit că niciodată înainte nu au participat la nicio altă adunare în care să fi primit atât de multă învățătură și o lumină așa de prețioasă […]. Ei au înțeles mai bine cum să câștige suflete pentru Hristos […].
La fiecare adunare la care am participat, am găsit mulți care nu înțelegeau simplitatea credinței […]. Ei au nevoie să le fie prezentat Hristos. Ei au nevoie să li se vorbească despre curaj, nădejde și credință. Ei cer pâine; oare vor primi o piatră? Oare vor spune tinerii din mijlocul nostru: «Nimănui nu-i pasă de sufletul nostru?» Oare nu le vom da noi lumină sufletelor care bâjbâie în întuneric?”[16]
În același articol din Review, Ellen White s-a referit într-o modalitate mai precisă la solia adevărului prezent pe care o împărtășeau Jones și Waggoner. Era solia îngerului al treilea, marea solie a îndreptățirii prin credință, predicată împreună cu legea lui Dumnezeu. Era solia despre Domnul, Neprihănirea noastră:
„Există adevăruri mărețe, care au fost ascunse multă vreme sub gunoiul ideilor false, dar acum trebuie să le fie descoperite oamenilor. Doctrina îndreptățirii prin credință a fost pierdută din vedere de către mulți care au mărturisit a crede solia îngerului al treilea. Predicatorii sfințirii au mers până la mari extreme cu privire la punctul acesta. Ei au predicat cu zel: „Doar crede în Hristos, și vei fi [226] mântuit, dar lasă la o parte legea lui Dumnezeu.” Aceasta nu este învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Nu există nicio temelie pentru o astfel de credință. Nu acestea sunt giuvaerurile prețioase ale adevărului pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său pentru timpul acesta. Această doctrină duce în rătăcire multe suflete cinstite […].
Dumnezeu a chemat oameni care să împlinească nevoia pentru timpul acesta, iar ei vor striga cu glas tare și nu vor tăcea, își vor ridica glasul asemenea unei trâmbițe și îi vor arăta poporului Meu nelegiuirile lui și casei lui Iacov păcatele ei. Lucrarea lor nu este doar aceea de a proclama legea, ci și de a predica adevărul pentru timpul acesta: Domnul, Neprihănirea noastră.”[17]*
Solia pe care o prezentau Jones și Waggoner așeza poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus în contextul lor corespunzător, iar rezultatele erau minunate. Ellen White a spus cu claritate că doctrina îndreptățirii prin credință fusese pierdută din vedere în Biserica Adventistă, deoarece conducătorii și membrii depindeau pur și simplu de o formă de religie legalistă. Solia îngerului al treilea, pe care adventismul trebuia să o proclame în lume, nu era un mesaj al mântuirii prin fapte. Nici nu era acea pervertire liberală a doctrinei Reformei cu privire la îndreptățirea prin credință, pe care o propovăduiau predicatorii sfințirii. Solia adventistă era solia îngerului al treilea în însăși esența ei – legea și evanghelia combinate –, care mergea dincolo de învățătura reformatorilor. Era solia neprihănirii prin credință, clădită pe temelia Reformei, dar prezentată în contextul judecății finale și al curățirii sanctuarului ceresc.[18]*
În ediția din 1888 a cărții Tragedia veacurilor, Ellen White a scris despre Reformă și despre „marea doctrină a îndreptățirii prin credință, care a fost prezentată atât de clar de către Luther”.[19]* Totuși, în aceeași carte, ea a declarat, de asemenea, că „Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum presupun mulți. Ea trebuie să fie continuată până la încheierea istoriei acestei lumi. Luther a avut de făcut o mare lucrare pentru a reflecta asupra altora lumina pe care Dumnezeu o îngăduise să strălucească asupra lui, și totuși el nu a primit toată lumina care trebuia să-i fie dată lumii. Din acel timp și până acum, din Scripturi a continuat să strălucească o lumină nouă și au fost descoperite fără încetare adevăruri noi”[20]*. „În zilele lui Luther, a fost un adevăr prezent – un adevăr care a avut o importanță specială în acel timp.” Dar Ellen White a exclamat: „Există un adevăr prezent pentru biserică și în zilele noastre.”[21]* [227]
În articolul despre adunarea de tabără de la Williamsport, Ellen White a descris marile binecuvântări primite de cei care au acceptat soliile adevărului prezent cu privire la neprihănirea prin credință, iar apoi și-a îndreptat atenția asupra acelora care încă șovăiau în acceptarea soliei. Ea i-a avertizat pe cei din Battle Creek, care păcătuiau în mod direct împotriva luminii celei mari, spunându-le că venise timpul să aleagă între Baal și Domnul:
„Duhul lui Dumnezeu se retrage acum de la oamenii de pe pământ […].
Distrugerile îngrozitoare ale proprietăților și pierderile de vieți omenești din Johnstown și Williamsport […] solicită reflecția cea mai serioasă […]. Totuși, noi nu trebuie să credem […] că ei au meritat pedeapsa mai mult decât cei din alte orașe […]. Unii trăiesc chiar la umbra instituțiilor noastre și păcătuiesc împotriva luminii, mai mult decât au păcătuit oamenii din Johnstown […], iar ei vor cădea cu siguranță sub mânia judecăților retributive ale lui Dumnezeu […].
Blestemul lui Meroza va cădea asupra celor care nu vin acum în ajutorul Domnului, împotriva celor puternici. Întrebarea lui Ilie s-ar potrivi bine: «Până când vreți să șchiopătați de ambele picioare? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal.»
Tot cerul este interesat de lucrarea care se desfășoară pe pământ. Totuși, unii nu văd nicio nevoie de a fi făcută o lucrare specială pentru acest timp. În timp ce Dumnezeu lucrează pentru a-i sensibiliza pe oameni, ei caută să îndepărteze mesajele de îndemn, avertizare și mustrare. Influența lor tinde să liniștească temerile oamenilor și să-i împiedice să fie conștienți de solemnitatea acestui timp […]. Dacă nu își vor schimba comportamentul […] le va fi dată aceeași răsplată pe care o vor primi cei ce sunt în vrăjmășie și în răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu.”[22]
Chiar înainte de adunarea de tabără de la Williamsport, Ellen White i-a scris lui H. W. Miller, un pastor din Conferința Michigan, declarând că „unii dintre frații noștri din conducere” „s-au interpus între lumină și popor”. Ellen White i-a spus lui Miller că ea „le spusese de repetate ori, atât lui, cât și altora, că va veni un timp de zguduire”. Având în vedere respingerea continuă a revărsării Duhului lui Dumnezeu, ea a putut să declare fără rețineri: „Noi am început să ne aflăm în acel timp.”[23]*[228]
De la Williamsport, vorbitorii adunării de tabără au plecat în New York, la Rome, unde avea loc o adunare de tabără în perioada 11 – 18 iunie. Ellen White s-a simțit „nerăbdătoare ca harul lui Hristos să vină asupra fraților noștri”. Speranțele ei nu au fost trădate: „Domnul le-a trimis solii speciale pline de har și încurajare”. Încă o dată, ea a recunoscut solia în adevăratul ei sens:
„Domnul dorește ca această biserică să «se scoale și să lumineze», căci strălucirea luminii lui Dumnezeu a venit asupra poporului Său prin solia adevărului prezent. Dacă toți vor asculta cuvintele prețioase care le sunt vestite de către Marele Învățător prin slujitorii trimiși de El, în rândurile noastre va avea loc o mare trezire, iar biserica va primi putere spirituală. Toți ar trebui să dorim să cunoaștem adevărul așa cum este el în Isus […].
Sunt nerăbdătoare ca lumina cerului să strălucească asupra poporului lui Dumnezeu în conferința aceasta, pentru ca oamenii să fie zeloși în a se pocăi de păcatele lor […]. Am fost recunoscători Tatălui nostru ceresc pentru că această solie a speranței, curajului și credinței a putut să le fie prezentată fraților și surorilor din New York și am regretat profund că nu au fost prezenți mulți alții, pentru a primi învățătura importantă care a fost prezentată […].
Când slujitorii Domnului au prezentat lucruri vechi și noi din vistieria Cuvântului Său, speranța a venit în inima acestor vechi soldați ai adevărului. Ei au știut că aveau nevoie de solie și au simțit că ea a venit de la Dumnezeu […].
Există o mare nevoie ca Domnul Hristos să fie predicat ca fiind singura nădejde și mântuire. Când doctrina îndreptățirii prin credință a fost predicată la Rome, aceasta a fost pentru mulți asemenea apei pentru un călător însetat. Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci ca un dar fără plată al lui Dumnezeu, părea un gând prețios. Vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu nu dorește ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, deoarece știe că, dacă oamenii îl vor accepta pe deplin, puterea lui va fi înfrântă. Dacă el poate să pună stăpânire pe mintea oamenilor, așa încât îndoiala, necredința și întunericul să constituie experiența celor ce se declară a fi copiii lui Dumnezeu, atunci va putea să-i biruiască prin ispite.”[24]
Însăși solia care strălucea asupra lor era „slava Domnului” despre care vorbește Isaia 60:1; adevăruri care erau „atât noi, cât și vechi”. Dacă era acceptată, solia urma să aducă „o trezire pretutindeni” în biserică. Satana nu a vrut ca această solie să fie „prezentată cu claritate”, deoarece știa că, dacă „oamenii o acceptau pe deplin, puterea lui va fi înfrântă”. [229] Ca urmare, Satana a pornit să „pună stăpânire pe mintea oamenilor” prin „îndoială și necredință”, pentru a putea „să-i biruiască prin ispite”.[25] Cea mai eficientă modalitate prin care putea să facă acest lucru era prin intermediul celor aflați în poziții de conducere.
În timpul adunării de tabără din Rome, Ellen White a răspuns la articolul lui Smith din Review, 11 iunie, scriindu-i o scrisoare personală. Ea fusese trezită în timpul nopții și văzuse cazul lui Smith ca fiind cât se poate de descurajator:
„Te-am văzut mergând pe o cale care se deosebea aproape imperceptibil de calea cea dreaptă. Un personaj nobil a stat lângă mine și a spus: «Uriah Smith nu se află pe marginea unei prăpăstii, dar merge pe o cale care îl va duce în scurt timp acolo, iar dacă nu este avertizat acum, în curând va fi prea târziu. El poate să-și retragă pașii acum. El este asemenea unui orb care merge în capcana vrăjmașului, dar nu simte niciun pericol, deoarece lumina ajunge să fie întuneric pentru el, iar întunericul ajunge lumină […].»
În dimineața aceasta, am citit articolul tău din Review. Nu a existat nicio solicitare de niciun fel ca tu să scrii ceea ce ai scris. Tu îl pui pe pastorul Jones într-o lumină falsă, întocmai cum au făcut pastorii Morrison, Nicola și alții, la Minneapolis.”[26]*
Membrii bisericii, care au participat la adunarea de tabără din Rome, unde predicau Jones și Waggoner, au citit articolul lui Uriah Smith din Review, 11 iunie. În ultima zi a adunărilor, Ellen White a folosit ocazia de a clarifica lucrurile. În predica ei, „Christ and the Law” (Hristos și legea), ea a explicat modul în care Hristos le-a descoperit iudeilor „vechea lumină cu privire la lege într-un context nou”. Totuși, „în clipa în care a făcut lucrul acesta, s-a ivit o împotrivire față de lumina aceea […]. Nu era așa cum crezuseră ei […]. Ei considerau că El nu scotea legea în evidență, așa cum o făcuseră ei […]. Ei vedeau copacii ca pe niște oameni mergând”. Apoi, Ellen White a făcut o comparație, întrebându-i pe ascultători cum ar răspunde ei luminii cerului?
„Ce intenționează Dumnezeu să facă pentru poporul Său – să-l lase fără nicio lumină nouă? El spune: «Voi sunteți lumina lumii.» Prin urmare, urmează să primim mai multă lumină de la tronul lui Dumnezeu și să avem o lumină mai mare. Așadar, noi nu vă spunem că în solia care a fost prezentată aici și în alte locuri se află o mare lumină nouă, ci este vechea lumină adusă și așezată într-un context nou […].”[27]* [230]
„Chiar înainte de venirea Fiului omului, timp de mulți ani, vrăjmașul a fost hotărât să aștearnă o umbră diabolică între om și Mântuitorul lui. Care a fost motivul? Pentru ca omul să nu își dea seama că există un Mântuitor și că a fost adusă o jertfă deplină pentru el. Apoi, vrăjmașul le spune oamenilor că nu trebuie să păzească legea, deoarece prin păzirea legii, omul ar fi unit cu puterea divină, iar Satana va fi înfrânt […]. În ciuda faptului că omul a fost cuprins de neputințele naturii umane, el ar putea să ajungă părtaș al naturii divine, după ce a fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă. Așadar, aceasta este mântuirea.”[28]*
„Dacă ați putea să înțelegeți însemnătatea lui Hristos, Cel care poate să-i mântuiască până la capăt pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El, atunci veți avea acea credință care lucrează prin fapte. Oare trebuie să vină mai întâi faptele? Nu. Mai întâi vine credința. Cum? Crucea lui Hristos este înălțată între cer și pământ […].
Cineva spune: «Nu puteți fi acceptați, dacă nu vă pocăiți.» Ei bine, cine anume ne conduce la pocăință? Cine anume ne atrage? […] Hristos este Acela care ne atrage. Îngerii lui Dumnezeu se află în lumea aceasta, lucrând asupra minții oamenilor. Oamenii sunt atrași la Acela care îi ridică, iar Acela care îi ridică îi atrage la pocăință. Omul nu face nicio lucrare prin sine însuși; nu există nicio lucrare pe care să o poată face și care să aibă vreo valoare, cu excepția aceleia de a crede […].
În ce constă biruința? În credința, sentimentele și faptele voastre bune? În aceasta constă? Nu. «Biruința nu constă nici chiar în credința voastră» […]. Noi nu urmăm niște povești iscusit născocite. În niciun caz, ci nouă ne-a fost descoperit Hristos, Neprihănirea noastră.”[29]
Ellen White le-a spus ascultătorilor ei că „mulțumirea de sine” pătrunsese în mijlocul lor. Ea a citit solia către Laodiceea, declarând că era „aplicabilă pentru noi”. Apoi, a definit remediile pentru starea de laodiceean, ca fiind cele aflate tocmai în solia pe care Dumnezeu binevoise să le-o trimită:
„Așadar, care este dificultatea? «Curățit în foc.» Hristos ne-a iubit așa de mult, încât a putut să treacă prin toată acea încercare a răstignirii și să iasă biruitor. Ce este haina albă? Este neprihănirea lui Hristos. «Alifia pentru ochi» – discernământul spiritual necesar pentru a face deosebire între adevărata neprihănire și neprihănirea proprie. Aici se află lucrarea. Negustorul ceresc trece înainte și înapoi, prin fața voastră, spunând: «Cumpărați de la Mine. Iată bunurile cerești; cumpărați de la Mine.» «Veți face lucrul acesta?» «Eu sunt Cel de la care trebuie să cumpărați.» Nu există nicio altă sursă în cer de unde putem să primim libertatea și viața, în afară de Isus Hristos, Neprihănirea noastră.
Apoi, El spune: «Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!» Acea solie este pentru noi. Vrem ca frații și surorile din această conferință să aibă încredere în această solie și să vadă lumina care a fost adusă pentru noi într-un context nou. [231]
Dumnezeu ne-a descoperit izvorul puterii, iar noi trebuie să știm ceva despre acesta și să fim pregătiți pentru un timp de necaz cum nu a mai fost de când a existat vreodată o națiune. Iată puterea noastră: Hristos, Neprihănirea noastră.”[30]
Când a ajuns la sfârșitul cuvântării, Ellen White a răspuns articolului scris de Smith în Review. Ea l-a descris ca fiind în aceeași stare în care erau iudeii. I-a apărat pe Jones și Waggoner, și pe soțul ei împotriva reprezentărilor false ale lui Smith. Ea a declarat cu claritate că susținea pe deplin solia care era prezentată și că acesta nu era contrară lucrurilor pe care ea „încercase să le explice” în trecut. Ea nu a vorbit în termeni nesiguri, ci a identificat solia exact așa cum era: – lumina lor venise:
„Fraților, niciunul din voi nu trebuie să se lase abătut de pe cale. «Ei bine – spuneți voi – ce înseamnă articolul fratelui Smith din Review?» El nu știe despre ce vorbește; el vede copacii ca pe niște oameni mergând […]. El ia acele texte, le pune într-un context greșit și le adună laolaltă, lăsând impresia că noi am respinge cerințele legii lui Dumnezeu, în timp ce, în realitate nu este astfel. Nouă ne este imposibil să înălțăm legea lui Iehova, dacă nu ne bazăm pe neprihănirea lui Isus Hristos.
Soțul meu a înțeles acest subiect cu privire la lege, iar noi am discutat noapte după noapte despre el, până când niciunul din noi nu a mai putut să doarmă. Acestea sunt principiile pentru care se luptă acești oameni. Ei vor să știe că Hristos îi primește îndată ce vin la El […].
Mie mi-a fost adresată întrebarea: «Ce credeți despre lumina pe care o prezintă oamenii aceștia?» De ce îmi puneți această întrebare? Eu am prezentat această lumină timp de 45 de ani – farmecul inegalabil al lui Hristos.[31]* Aceasta este ceea ce am încercat să vă explic. Când fratele Waggoner a adus aceste idei la Minneapolis, a fost pentru prima dată când am auzit o învățătură clară cu privire la acest subiect, rostită de buze omenești, cu excepția conversațiilor pe care le-am avut cu soțul meu. Mi-am spus în sinea mea că eu o înțeleg cu atâta claritate, pentru că Domnul mi-a descoperit-o în viziune, dar ei nu pot să o înțeleagă, deoarece nu le fusese prezentată așa cum îmi fusese descoperită mie. Iar când o altă persoană a prezentat-o, fiecare fibră din inima mea a spus: Amin […].
Vă cer, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret: «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta a venit […].» Așadar, voi ați primit aici lumina. Ce aveți de gând să faceți cu ea? […] Am dorit atât de mult să văd valul de lumină revărsându-se asupra poporului! Știu că este posibil, deoarece Dumnezeu ne-a dat tot cerul într-un singur dar și fiecare dintre noi poate să accepte lumina, fiecare rază a acesteia, iar apoi putem să fim lumina lumii.”[32] [232]
„Răspunsul lui Smith a fost orice altceva, în afară de pocăință. El a scris un al doilea articol în Review, intitulat: «Our Righteousness Again» («Neprihănirea noastră, din nou»). El a declarat că primul lui articol pare să fi fost «înțeles greșit de unii» și a scris din nou «în speranța de a-l explica atât de clar, încât nimeni să nu-l poată înțelege greșit». Totuși, poziția lui nu s-a schimbat. El era îngrijorat că „prin înălțarea aspectului credinței din acest subiect, ceea ce este un element bun în sine însuși, […] mulți au ajuns să creadă că [legea] este învechită, iar ascultarea nu are nicio importanță”.[33]
După câteva săptămâni, Ellen White a scris despre adunarea de tabără de la Rome. Ea i-a încurajat pe cei care „primiseră” lumina „să o facă să strălucească în diferitele biserici” în care erau membri, deoarece, dacă neglijează să o transmită mai departe, vor „fi lăsați în întuneric”. Ea i-a avertizat pe cei ce criticau solia aceasta care avea „acreditarea divină”, spunându-le că Satana nu încerca doar să anuleze legea lui Dumnezeu, ci și să calce în picioare „credința în Hristos ca fiind neprihănirea noastră”. Dacă „solia actuală”, care a adus odată cu ea puterea divină, nu era prețuită, „teoriile false” urmau să pună stăpânire pe mintea oamenilor, iar Hristos și neprihănirea Sa urmau a fi „lăsate în afara experienței” și Satana „îi va birui prin ispitele lui”:
„Solia actuală – îndreptățirea prin credință – este o solie de la Dumnezeu. Ea poartă acreditarea divină, deoarece roadele ei duc la sfințire. Ne temem că unii care au o mare nevoie de adevărul prețios ce le-a fost prezentat, nu au primit binecuvântarea lui […] și au suferit o mare pierdere […].
Este periculos ca un suflet să ezite, să pună întrebări și să critice lumina divină. Satana va veni cu ispitele lui, până când lumina va părea a fi întuneric, iar mulți vor respinge însuși adevărul care s-ar fi dovedit a fi mântuirea sufletului lor. Cei care umblă în razele luminii vor constata că ea va crește și va deveni tot mai strălucitoare, până la lumina de la miezul zilei […].
A fost necesar ca marele standard al neprihănirii să fie înălțat, dar făcând astfel, mulți au neglijat să predice credința lui Isus. Dacă dorim să avem spiritul și puterea soliei îngerului al treilea, trebuie să prezentăm legea și evanghelia împreună, deoarece ele merg mână în mână. În timp ce o putere a răului îi stârnește pe copiii neascultării să anuleze legea lui Dumnezeu și să calce în picioare credința lui Hristos ca fiind neprihănirea noastră, o putere cerească lucrează asupra inimii acelora care sunt credincioși în înălțarea legii și în înălțarea lui Isus, [233] ca fiind un Mântuitor desăvârșit. Dacă în experiența celor din poporul lui Dumnezeu nu este adusă o putere divină, teoriile false și ideile greșite vor pune stăpânire pe mințile oamenilor, Hristos și neprihănirea Sa vor fi lăsate în afara experienței multora, iar credința lor va fi lipsită de puterea vieții […]. Dacă nu sunt plini de râvnă și nu se vor pocăi, ei se vor afla printre cei reprezentați de laodiceeni, care vor fi vărsați din gura lui Dumnezeu […].
Poziția noastră actuală este interesantă și periculoasă. Pericolul de a respinge lumina venită din cer ar trebui să ne facă să veghem în rugăciune, ca nu cumva vreunul dintre noi să aibă o inimă rea și necredincioasă. Când Mielul lui Dumnezeu a fost răstignit pe Golgota, clopotul care anunța moartea lui Satana a răsunat. Vrăjmașul adevărului și neprihănirii va face tot ce va putea pentru a scoate din mintea omului gândul că este necesar să depindă de neprihănirea lui Hristos în vederea mântuirii. Dacă Satana va reuși să-l determine pe om să atribuie propriilor fapte valoarea meritelor și neprihănirii, el știe că va putea să-l biruiască prin ispitele lui și să-l facă să fie victima și prada lui.”[34]*
După adunarea de tabără de la Rome, Ellen White s-a întors la Battle Creek „istovită și epuizată”. Ea a trebuit „să se abțină să vorbească pentru un timp”, până când sănătatea ei s-a îmbunătățit.[35] În acest timp, ea a scris „Experiența de după conferința de la Minneapolis din 1888”. Ea a rezumat evenimentele care au urmat după Sesiunea Conferinței Generale, inclusiv câteva dintre adunările de redeșteptare spirituală ce au avut loc la începutul primăverii și, din nefericire, împotrivirea care a continuat să rămână puternică. Folosind expresii din Isaia 58, ea a descris interesul manifestat de univers, când a văzut „cât de mulți slujitori credincioși poartă în inima lor păcatele oamenilor și își chinuie sufletul; cât de mulți colaborează cu Hristos pentru a deveni dregători de spărturi […] și repară cărările cele vechi”. Nu numai Sabatul a avut nevoie de o restabilire, ci și „calea credinței și a neprihănirii”.[36]
În a doua parte a lunii iunie, Ellen White a călătorit la Wexford, Michigan, pentru a participa la încă o adunare de tabără ce a avut loc în perioada 25 iunie – 2 iulie. Încă o dată, „Duhul Domnului a lucrat în mod vizibil”, dar mulți au refuzat să beneficieze de el. În 23 iulie, Ellen White a trimis o scrisoare adresată „pastorilor Madison și Howard Miller”, ambii din Conferința Michigan. Ea i-a mustrat, atât pe ei, cât și pe alții, pentru că nu au recunoscut lucrările Duhului Sfânt și pentru că [234] „au fost mereu pregătiți să pună întrebări și să critice”. Unii au avut „o experiență nefericită […] la Minneapolis”. Alții, în starea lor actuală, aveau să fie „o piedică în orice adunare sau consiliu”, întocmai asemenea iscoadelor necredincioase care „nu făceau niciun efort să înțeleagă, ci puneau piedici care păreau a fi de netrecut, pe calea înaintării poporului lui Dumnezeu”. Ea le-a spus că „Domnul ne încredințase o solie plină de însemnătate, iar influența ei va dura cât veșnicia. Noi avem pentru oameni vești care ar trebui să aducă bucurie în sufletul lor”. Ea le-a spus că nu este responsabilitatea lor aceea de „a alege calea prin care trebuie să vină lumina. Domnul dorește să vindece rănile oilor și mieilor turmei Sale, prin balsamul ceresc al adevărului că Hristos este neprihănirea noastră”. Faptele lor erau asemănătoare faptelor iudeilor; ei Îl respingeau pe Hristos „în persoana solilor Săi”. Și totuși, „ei erau mai puțin scuzabili decât iudeii, deoarece noi avem deja exemplul acestora”:
„În ochii lui Dumnezeu, este un păcat grav ca oamenii să se așeze între popor și solia pe care El dorește să le-o trimită (iar unii dintre frații noștri au făcut acest lucru). Unii sunt asemenea iudeilor și fac tot ce pot pentru a anula efectul soliei lui Dumnezeu. Acești oameni care se îndoiesc și pun întrebări trebuie, fie să primească lumina adevărului pentru timpul acesta, fie să se dea la o parte de pe cale, pentru ca alții să poată avea ocazia de a primi adevărul […].
Cei care trăiesc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos se pot aștepta la o măsură amplă a Duhului Său Sfânt, dar dacă nu veghează și nu se roagă, vor păși pe același teren al respingerii soliei harului, așa cum au făcut iudeii în timpul lui Hristos (dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, vă spun că unii dintre conducătorii noștri pășesc pe același teren). Dacă vor întoarce spatele luminii, ei nu vor reuși să împlinească cerințele sfinte și înalte ale lui Dumnezeu, vor da greș în a împlini responsabilitatea sfântă pe care El le-a încredințat-o.
Caracterul și perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt similare acelora pe care le-au avut iudeii, care nu au putut înțelege din cauza necredinței. Mulțumirea de sine, sentimentul propriei importanțe și mândria spirituală i-au despărțit de Dumnezeu.”[37]*
Ellen White a recunoscut că frații mergeau pe urmele iudeilor. Mulți priveau spre „conducătorii lor” și întrebau: „Dacă această solie pe care fratele A. T. Jones o prezintă bisericii este adevărul, de ce fratele Smith și fratele Butler nu au acceptat-o?” Acei conducători care disprețuiau solia și solii [235] se făceau vinovați de „o vină asemănătoare” celei săvârșite de iudei, și totuși Ellen White a declarat: „Necredința lor nu este un motiv pentru ca alții să facă la fel.” Spre încheierea scrisorii ei către Madison și Miller, Ellen White le-a adresat o rugăminte finală și o avertizare:
„Mulți au auzit solia pentru timpul acesta și au văzut rezultatele ei, și nu pot decât să recunoască faptul că lucrarea este bună, dar de teamă că unii vor adopta poziții extremiste și că în mijlocul nostru ar putea să apară fanatismul, ei au îngăduit propriei imaginații să creeze multe obstacole, pentru a împiedica înaintarea lucrării, și le-au prezentat altora aceste dificultăți, discutând pe larg despre pericolele acceptării învățăturii. Ei au căutat să contracareze influența soliei adevărului. Să presupunem că eforturile lor vor avea succes. Care va fi rezultatul? Solia care are scopul de a trezi o biserică aflată în stare de căldicel va înceta, iar mărturia care înalță neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere […].
Caracterul, motivele și scopurile lucrătorilor trimiși de Dumnezeu au fost și vor continua să fie interpretate greșit […].
Sfârșitul este chiar în fața noastră și, oare este rezonabil să credem că nu există nicio solie care să pregătească un popor pentru a rezista în ziua pregătirii lui Dumnezeu? […]. Oare solia îngerului al treilea trebuie să dispară în întuneric, sau să lumineze întregul pământ cu slava ei? Oare lumina Duhului lui Dumnezeu trebuie să fie stinsă și biserica să fie lăsată lipsită de harul lui Hristos, așa cum erau înălțimile din Ghilboa lipsite de rouă și ploaie?”[38]
Înainte de Sesiunea Conferinței Generale din a doua parte a lunii octombrie, 1889, atât Ellen White, cât și Jones și Waggoner au participat la câteva alte adunări de tabără, iar rezultatele au fost aceleași. Mulți oameni au descoperit o experiență nouă, când au auzit solia prezentată, dar mulți dintre conducători, deși pretindeau a crede solia, au continuat să lupte împotriva a ceea cei ei considerau a fi greșeli în solie și la soli. Câțiva ani mai târziu, A. T. Jones a rezumat evenimentele din vara anului 1889:
„Apoi, când a sosit timpul adunării de tabără, toți trei am participat, prezentând solia neprihănirii prin credință și pe cea a libertății religioase; toți trei fiind prezenți uneori la aceeași adunare. Acest fapt a schimbat atitudinea oamenilor și, în aparență, a majorității celor din conducere. Totuși, în dreptul celor din urmă, schimbarea a fost doar aparentă; ea nu a fost niciodată reală, deoarece în tot acel timp, în Comitetul Conferinței Generale și în mijlocul altora a existat o împotrivire secretă care a continuat fără încetare.”[39]*
Au fost corecte observațiile lui Jones? Vom studia declarațiile lui în capitolele care urmează.
[1]. Ellen G. White, „Către copiii casei”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, p. 325. „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta a venit, și slava Domnului răsare peste tine […]”, este un citat din Isaia 60. SDA Bible Commentary descrie aceste versete ca fiind „simbolul prezenței divine”, însăși prezența lui Isus, care va fi „proclamată cu o asemenea putere, încât întregul pământ se va lumina de slava adevărului (Apocalipsa 18:1)” (vol. 4, p. 313, Isaia 60:1). Prin urmare, aceste versete sunt înțelese ca fiind în legătură cu îngerul al patrulea din Apocalipsa 18, care va lumina întregul pământ cu slava lui, în timpul marii strigări și al ploii târzii. Declarația făcută de Ellen White în scrisoarea ei de la adunările din Kansas este prima dintre multele declarații în care a aplicat Isaia 60:1 (folosind verbul la timpul prezent) la biserica din zilele ei, care auzea cea mai prețioasă solie trimisă din cer: „Cei care așteaptă venirea Mirelui trebuie să le spună oamenilor: «Iată Dumnezeul tău». Ultimele raze ale luminii celei pline de milă, ultima solie a harului care urmează să-i fie vestită lumii este o descoperire a caracterului Său iubitor […]. «Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta a venit, și slava Domnului răsare peste tine […]» (Isaia 60:1). Această solie le este adresată celor care vor ieși să-L întâmpine pe Mire” (Parabolele Domnului Hristos, pp. 415, 420).
[2]. Într-una dintre bine cunoscutele ei declarații: „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones”, Ellen White descrie solia ca fiind „legea și evanghelia, unindu-le pe cele două într-un întreg desăvârșit” (Testimonies to Ministers, pp. 91, 94). Ea știa că „legea și evanghelia, fiind combinate, vor convinge cu privire la păcat” și „că nu trebuie să fie separate în nicio predică”. De ce? „Fiecare o completează pe cealaltă. Legea fără credința în evanghelia lui Hristos nu poate să-l mântuiască pe cel care calcă legea. Evanghelia fără lege este ineficientă și lipsită de putere […]. Cele două – evanghelia lui Hristos și legea lui Dumnezeu –, îmbinate, produc o dragoste și o credință neprefăcute” (Materialele 1888, p. 892, 783). Ellen White a fost martoră a acestei „dragoste și credințe neprefăcute” în mijlocul celor care au acceptat solia prezentată la adunările de tabără.
[3]. Domnul Isus a primit un răspuns asemănător. În conformitate cu fariseii conservatori, Isus era mult prea liberal pentru a fi pe placul lor, deoarece El nu arăta suficient respect pentru lege. Totuși, în conformitate cu saducheii cei liberali, Isus era mult prea conservator, deoarece nu oferea nicio scuză pentru păcat, oricât de mică. Deși fariseii și saducheii se urau între ei, totuși aveau ceva în comun: ei Îl urau chiar și mai mult pe Isus, urau solia proclamată de El și, ca urmare, s-au unit pentru a-L răstigni.
[4]. G. I. Butler, „The Righteousness of the Law Fulfilled by Us”, Review and Herald, 14 mai 1889, pp. 313-314. George Knight sugerează că, în acest articol din Review, „G. I. Butler […] a atacat și învățăturile prezentate de Jones în Ottawa, Kansas și în alte locuri” (From 1888 to Apostasy, p. 55). Deși Butler a fost corect, teoretic vorbind, în multe puncte din articolul lui, Ellen White îl considera ca fiind un om care lucra „într-o modalitate greșită pentru a ajunge la inima oamenilor” (vezi nota de subsol 12). Atât Jones, cât și Waggoner negau concepția augustiniană cu privire la păcatul originar, totuși ei au vorbit și despre alte aspecte ale păcatului, nu numai despre definiția biblică aflată în 1 Ioan 3:4 (vezi A. Leroy Moore, Theology in Crisis, p. 294; Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology, pp. 10, 115).
[5]. Uriah Smith, „Our Righteousness”, Review and Herald, 11 iunie 1889, p. 376.
[6]. În perioada 5 – 20 mai, Jones a susținut trei serii de prezentări la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, dintre care 14 au fost despre libertatea religioasă, 13 despre sistemul de conducere al bisericii, iar 5 despre îndreptățirea prin credință. Apoi, Jones a plecat împreună cu soția lui, îndreptându-se spre adunarea de tabără din Williamsport (The Topeka Daily Capital, 22 mai 1889). În Daily Capital, această predică finală i-a fost atribuită lui William C. White. George Knight sugerează că „este cu claritate predica lui A. T. Jones. Ea este formulată în stilul lui și constituie o parte din seria de predici pe care le-a ținut despre neprihănirea prin credință” (1888 to Apostasy, p. 263, nota de subsol 20). Cu toate acestea, există câțiva alți factori care trebuie să fie luați în considerare. Un anunț din Review spunea că „vor fi făcute aranjamente cu ziarele, pe parcursul fiecărei predici, pentru a fi prezentat un raport corect” și „Conferința Generală a desemnat un stenograf competent ca reporter special pentru această lucrare” (Review and Herald, 9 aprilie 1889, p. 240). Totuși, Bert Haloviak ne descoperă că în timpul adunării de tabără „a fost oferit un curs de scriere prescurtată” și „aproape toți aveau tăblițe, creioane și note complete luate din timpul cursurilor, iar rapoartele predicilor și lecturilor au fost alcătuite în acest fel”. Era evident că acesta a fost mijlocul prin care publicația Capital a fost în stare să redea o transcriere completă a adunărilor principale” („From Righteousness to Holy Flesh: Judgement at Minneapolis”, cap. 9, p. 14). O. A. Olsen l-a înlocuit pe Jones la începutul săptămânii, deoarece „pastorul Jones avea nevoie de odihnă” (Daily Capital, 17 mai 1889). Este posibil ca William C. White să fi făcut același lucru. Pare puțin probabil ca acești doi oameni să fi fost confundați, dar indiferent dacă predica a fost ținută de William C. White sau de A. T. Jones, rezultatul continuă să fie același. Este probabil ca Jones să fi fost cel care a ținut predica, prin urmare noi vom aborda problema ca și când el ar fi fost cel în cauză.
[7]. A. T. Jones, „Keeping the Commandments”, 20 mai 1889, The Topeka Daily Capital, 20 mai 1889; în „The 1889 Camp Meeting Sermons” (St. Maries, Id.: LMN Publ. International, f.d.), pp. 46-47. Aceasta este predica lui Jones, în întregime, așa cum a apărut în Topeka Daily Capital. Ar trebui să fie clar că transcrierea reprezintă doar un rezumat al predicii sale, și nu o redare cuvânt cu cuvânt. Nu există nicio posibilitate de a spune cât de mult a fost afectată semnificația predicii lui Jones de către transcrierea stenografilor, în timp ce aceștia încă luau cursuri de stenografiere (vezi nota de subsol 6). Prin urmare, s-ar cuveni să nu încercăm să ne bazăm concluziile în totalitate, fie în favoarea, fie împotriva teologiei lui Jones, doar pe comentariile făcute în această singură predică.
[8]. Dan T. Jones către O. A. Olsen, 27 aprilie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Ellen G. White către Madison and Miller, Scrisoarea 4, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, p. 388. George Knight este de partea lui Smith, Butler, Dan Jones și alții, declarând despre predica lui A. T. Jones, următoarele: „Felul în care a folosit limbajul a dat cu siguranță posibilitatea de a fi supus unor astfel de interpretări greșite. În cele din urmă, la adunările din Kansas, în 1889, el făcuse următoarea remarcă: «Unde […] intervin faptele noastre? Niciunde.» El a inserat astfel de afirmații pretutindeni în predicile lui” (1888 to Apostasy, p. 55). Knight face un rezumat, declarând că „adventiștii l-au înțeles greșit [pe Jones] cu privire la relația dintre lege și mântuire”, deoarece „el era un extremist care nu stăpânise niciodată virtutea temperanței creștine” (ibid., p. 55). Totuși, oare este cititorul în stare să înțeleagă adevărata intenție a cuvintelor lui Jones, așa cum sunt citate de Knight, din moment ce este citată doar o propoziție parțială, cu puncte de suspensie adăugate? Este clar că, atunci când este citit în context, Jones se referea la meritele faptelor noastre: „Așadar, unde intervin faptele noastre? Niciunde.” Prin înlăturarea cuvântului „așadar”, Knight îl trimite pe cititor înapoi la declarațiile explicative anterioare ale lui Jones. Imediat după aceea, în câteva propoziții ulterioare, Jones clarifică din nou lucrurile, declarând că „putem să păzim poruncile, numai prin Hristos care locuiește în noi”. Eu l-aș provoca pe oricare dintre cititori să găsească unde a „inserat” Jones „astfel de afirmații pretutindeni în predicile lui”, așa cum s-a sugerat. Cei care l-au condamnat pe Jones în timpul acela au fost „mereu pregătiți să ridice întrebări și să critice”, și să condamne orice cuvânt. Același lucru este valabil și în zilele noastre. Predica lui Jones își are propriile merite, dar să luăm în considerare, pe scurt, patru puncte: 1. Aceste predici au fost scrise prescurtat de către câțiva „reporteri”, dintre care mulți abia învățau să stenografieze. Faptul acesta a lăsat loc unor erori omenești și prejudecăți personale, deoarece predica transcrisă a fost foarte probabil alcătuită din notițele câtorva reporteri începători (vezi nota de subsol 6). De asemenea, din fragmentarea predicilor transcrise, este evident că ei nu scriau cuvânt cu cuvânt, ci doar ideile principale. Mulți care îi căutau greșeli lui Jones au citit predicile lui, așa cum au fost redate în Daily Capital, dar nu au fost prezenți pentru a-l asculta. Printre aceștia a fost și Uriah Smith. Cât de ușor este să culegi câte un cuvânt de aici și de acolo pentru a condamna? 2. Așa cum vom observa ulterior, multe dintre acuzațiile aduse de Smith, Butler, Dan Jones și alții s-au dovedit a fi false (vezi nota de subsol 26). Totuși, vechiul dicton este adevărat: „O minciună înconjoară o jumătate de lume, până când adevărul abia face primul pas” [„A lie gets halfway around the world before the truth has a chance to get its pants on” – Winston Churchill, traducere adaptată]. Unele minciuni de acest fel au început în zilele lui Jones și continuă să fie răspândite și astăzi. 3. Dificultatea cu care s-au confruntat atât Jones, cât și Waggoner, când au combătut legalismul predominant în biserica la data aceea, a fost aceea de a prezenta credința lui Isus ca fiind o parte a evangheliei, fără a face exagerări. Faptul că ei nu au fost desăvârșiți în această privință sau că oamenii au dus la extreme declarațiile lor, nu ar trebui să discrediteze lucrarea minunată pe care o făceau. James White a scris despre o dificultate similară cu care Ellen White s-a confruntat când a scris despre reforma sănătății: „Ea le adresează oamenilor apeluri puternice, pe care puțini le înțeleg în profunzime […] și ajung la extreme. Apoi, pentru a salva situația de la ruină […], ea este obligată să vină cu mustrări adresate extremiștilor […], dar atât influența extremelor, cât și a mustrărilor este îngrozitoare […]. În aceasta constă dificultatea: Ceea ce ea spune pentru a-i avertiza pe cei prompți, zeloși și lipsiți de precauție este preluat de cei leneși ca fiind o scuză pentru a rămâne mult prea mult în urmă” („The Spirit of Prophecy and Health Reform”, Review and Herald, 17 martie 1868). William C. White a recunoscut aceeași problemă: „Ar trebui să menționez că lucrurile pe care mama le scrie cu intenția de a-i pune în mișcare pe cei din a doua clasă (cei indiferenți), pentru a-i scoate din starea lor de nepăsare, este preluat de cei din prima clasă (cei extremiști) și este folosit ca un ciomag cu care să-i lovească pe frații lor, iar ceea ce este scris pentru cei din clasa anterioară, pentru a-i feri de poziții extremiste și neînțelepte, este luat de cei din a doua clasă ca o scuză pentru indiferența și încrederea lor în sine” (William C. White către A. O. Tait, 2 septembrie 1895). 4. Nu există nicio dovadă că Ellen White l-a mustrat vreodată pe Jones pentru predicile pe care le-a ținut la Ottawa, Kansas. Ulterior, când l-a sfătuit cu privire la declarațiile extreme pe care le făcuse, a avut intenția în primul rând de a-l cruța de loviturile celor care căutau să-l „spânzure” pentru un cuvânt și pentru a evita confuzia care ar rezulta în urma abaterii atenției de la adevărata solie pe care o prezenta. Dacă Ellen White ar fi astăzi în viață, s-ar alătura ea lui George Knight în atacarea lui Jones, pentru predicile din 1889, sau l-ar mustra pe Knight așa cum a făcut acum peste 125 de ani cu împotrivitorii lui Jones?
[9]. Dan T. Jones către O. A. Olsen, 21 aprilie 1890, arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
[10]. În zilele noastre, unii sunt de partea celor care au considerat că, în 1889, Jones și Waggoner susțineau perfecționismul. Desmond Ford a fost unul dintre suporterii proeminenți ai acestei idei: „Din când în când, adventiștilor de ziua a șaptea le-au fost prezentate mesaje care Îl evidențiau pe Isus. S-a întâmplat în 1888, prin Waggoner și Jones, prin concepțiile lor care înclinau spre perfecționism [notă de subsol 1]. Waggoner și Jones nu au înțeles neprihănirea prin credință cu claritatea lui Luther sau Calvin […]. Din nefericire, atât Waggoner, cât și Jones s-au rătăcit rapid, atât din punct de vedere moral, cât și teologic” (For the Sake of the Gospel [2008], pp. 2, 219). De asemenea, Ford recomandă și alte resurse care susțin concepțiile lui teologice: „Cea mai bună carte cu privire la Waggoner, este scrisă de David P. McMahon, cu titlul, Ellet Joseph Waggoner: the Myth and the Man […]. De asemenea, aș recomanda în mod serios cartea lui Woodrow W. Whidden’s, intitulată, Ellen White on Salvation. Dacă aceste cărți ar fi fost cunoscute bine în mijlocul nostru, ereziile noastre cheie ar fi dispărut” (ibid., p. 85). Robert Brinsmead a avut idei asemănătoare: „În anumite perioade speciale din istoria noastră, evanghelia s-a luptat să pătrundă în interiorul comunității adventiste. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă. Totuși, chiar și aici trebuie să păstrăm o perspectivă corespunzătoare. Așa cum a arătat cartea lui McMahon’s, Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man, Waggoner a avut pentru comunitatea adventistă o lumină cu privire la îndreptățirea prin credință. Totuși, în mijlocul teologilor protestanți din zilele lui se găsea un material mai bun despre îndreptățirea prin credință” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism [1980], pp. 14-15). David McMahon își exprimă foarte direct ideile cu privire la Waggoner și Jones: „Alte declarații făcute în 1886 [de către Waggoner] înclină spre perfecționism […]. Ce dezamăgire! Waggoner ne duce chiar până la granițele Țării Făgăduite, iar apoi ne întoarce înapoi în pustia vechiului legământ.” „Din nefericire, între 1889 și 1891, Waggoner s-a îndreptat în direcția aceasta [panteismul], din cauza concepției lui extremiste despre sfințire. Aceste concepții ar fi putut fi evitate, dacă el ar fi menținut deosebirea dintre sfințire și neprihănirea atribuită prin credință.” „Teologia lui Waggoner între 1889 și 1891 a fost o teologie de tranziție. Deși nu a abandonat dintr-o dată îndreptățirea forensică, el s-a îndreptat spre un concept al unei îndreptățiri «efective» […]. Alături de concepția romano-catolică a îndreptățirii efective, Waggoner a dezvoltat și alte concepte susținătoare, cum ar fi natura umană păcătoasă a lui Hristos, ispășirea mistică, sfințirea obținută numai prin credință, legea ca fiind o expresie atotcuprinzătoare a neprihănirii lui Dumnezeu. Atât istoria bisericii, cât și istoria teologiei demonstrează cu claritate că acestea sunt niște premise panteiste” (The Myth and the Man [1979], pp. 44-45, 112-115). La un an după întrunirile cu Desmond Ford, de la Glacier View, Bert Haloviak, de la General Conference Archives, și-a schițat concepțiile cu privire la adunările lui Jones din Ottawa, Kansas: „Este evident că atât Jones, cât și Waggoner aveau deja în mesajul lor de la 1888 aspecte care aveau să se dezvolte ulterior într-un fanatism la scară deplină și apostazie. Deși ingredientele acestei schimbări de direcție s-au evidențiat pentru prima oară în predica lui Jones [la Ottawa] despre neprihănire (și, de asemenea, în predicile lui Waggoner), ele au ajuns și mai vizibile în predicile lui din perioada finală […]. În timp ce, atât Jones, cât și Waggoner accentuau neprihănirea ca fiind un dar fără plată, ambii păreau să considere acel dar ca fiind o neprihănire infuzată și ambii păreau a crede că această neprihănire infuzată era necesară pentru a susține poporul lui Dumnezeu în timpul de necaz și în perioada viitoare, când credeau că Hristos va înceta să mijlocească pentru poporul Său în sanctuarul ceresc.” „Jones a afirmat: «Păzirea poruncilor vine după ce suntem niște făpturi noi, ca urmare, înainte de a putea să facem binele și să săvârșim neprihănirea, mai întâi trebuie să fim făcuți buni, făcuți neprihăniți» […]. Jones pare să spună: credința noastră răspunde față de dragostea lui Dumnezeu și ne motivează să dorim a păzi legea Sa; El acceptă dorința noastră și ne insuflă neprihănirea Sa […]. Această teologie urma să se dezvolte […] și să fie combătută de Ellen White la un deceniu și jumătate după aceea, în perioada crizei templului viu” („Ellen White and A. T. Jones at Ottawa, 1889: Diverging Paths from Minneapolis” [manuscris nepublicat, 1981], pp. 15-16, 20-22). Totuși, Jones și Waggoner nu au folosit niciodată termenul „insuflat”, în afară de ocazia în care au vorbit despre doctrina aberantă a Bisericii Catolice. Haloviak declară că, atunci când au folosit termenul „atribuit” și „considerat”, Jones și Waggoner au vrut să spună, de fapt, „insuflat” (ibid., p. 18). După ce citează una dintre declarațiile strălucite de susținere, făcute de Ellen White la Ottawa, Haloviak afirmă: „Pare a fi clar că Ellen White reacționează la accentul pus de Jones asupra neprihănirii ca dar nemeritat, și nu la acea parte a teologiei lui, pe care aceia care au susținut ulterior doctrina trupului sfânt sau templul viu, urmau să o eticheteze greșit ca fiind neprihănire prin credință (ibid., p. 17). Când a scris biografia lui Waggoner, Woodrow Whidden s-a inspirat din manuscrisul lui Haloviak. Se pare că aproape din prima pagină, sunt sădite semințe care caută să-l conducă pe cititor la aceleași concluzii prezentate anterior: „Oare confunda Waggoner aici [în 1888] lucrarea îndreptățirii, cu aceea a sfințirii? Aceste întrebări vor constitui, cât se poate de sigur, una dintre temele cheie care ne vor preocupa în evaluarea noastră cu privire la direcțiile teologice ale lui Waggoner […]. Este destul de evident că, pentru Waggoner, păcătosul cel îndreptățit este «făcut neprihănit și drept» […], dar faptul că o astfel de declarație îl «face» pe cel credincios să fie realmente neprihănit sună puțin ciudat […]. Oare combina el îndreptățirea și sfințirea?” [(termenul original în limba engleza este „conflating” (n.t.) dicționarului Webster definește „conflating” astfel: «Combinarea a doua variante ale unui text într-una singură, nouă»]. Whidden continuă: „Ceea ce îl face să fie adesea greu de înțeles, este modul în care a folosit expresiile cu privire la îndreptățire (atribuită sau a fi socotit neprihănit) pentru a cuprinde în mod eficient o mulțime de aspecte pe care noi le asociem în mod normal cu lucrarea sfințirii. Ca urmare, adesea este greu să analizăm în detaliu semnificația cuvintelor lui Waggoner.” „Fără îndoială, tendința cea mai semnificativă și mai aparte a perioadei timpurii de după Minneapolis […] a fost accentul pus de Waggoner, la începutul lui 1889, pe locuirea lăuntrică a lui Hristos […]. Acest accent avea să devină sursa pentru aproape întregul traseu teologic și pentru căile practice pe care Waggoner urma să le parcurgă în scopul găsirii echilibrului în viața lui” (E. J. Waggoner, p. 85, 69-71, 199, 210). George Knight preia ideile acelorași autori, declarând că „expresiile lui Jones cu referire la sfințirea creștină i-au derutat pe ceilalți”, iar învățăturile lui au devenit „originea principală pentru răspândirea perfecționismului în mijlocul adventiștilor de ziua șaptea […]. De exemplu, există o linie destul de directă între ideile lui Jones din perioada de după Minneapolis și mișcarea «trupul sfânt», apărută în Indiana, în 1900 […].. Multe dintre ideile lui despre trupul sfânt au fost dezvoltate din învățăturile lui despre neprihănirea prin credință […], începând încă din 1889 […]” (From 1888 to Apostasy, pp. 56-57). Jeff Reich sugerează că „Dl Haloviak de la arhivele AZȘ din Washington l-a ajutat pe doctorul Knight în unele cercetări. De fapt, întreaga dezbatere a învățăturii lui Jones cu privire la trupul sfânt, începând din 1889, pare a fi aproape un plagiat al unora dintre documentele nepublicate ale lui Haloviak” (From 1888 to Apostasy: A Critique, [St. Maries, ID: LMN, 1988], p. 10, vezi, de asemenea, pp. 4-6). În scenariul de mai sus, prezentat de către aproape toți acești scriitori moderni, există o singură problemă principală: Unde găsim noi o susținere pentru astfel de acuzații în scrierile lui Ellen White, care a fost un martor ocular al adunărilor de tabără din Ottawa, Kansas? Se armonizează aceste acuzații cu evaluările făcute de Ellen White, sau se armonizează cu evaluările acelora care au luptat contra lui Jones și Waggoner cu mai bine de 120 de ani în urmă? Avem noi o înțelegere a lucrurilor petrecute în Kansas mai bună, decât aceea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Ellen White? Cum pot fi folosite în zilele noastre rezultatele adunărilor de tabără din 1889, ca dovadă că solia din 1888 a fost acceptată, dacă, în același timp, aceleași rezultate sunt folosite ca dovadă că solia a conținut o eroare fatală, care a condus la harul ieftin, pe de o parte, și la fanatismul „trupului sfânt” și panteism, pe de altă parte?
[11]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892; în Materialele 1888, p. 1053, sublinierile adăugate.
[12]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, „Pericolul ideilor false în ce privește îndreptățirea prin credință”, f.d. 1890; în Materialele 1888, p. 810-811.
[13]. Ellen G. White, „Cum să întâmpinăm un punct de doctrină controversat”, „Cuvântare de dimineață”, 18 ianuarie 1890, Review and Herald, 18 februarie 1890; în Materialele 1888, p. 533. Pentru mai multe informații despre acest subiect, vezi capitolul 11.
[14]. Ellen G. White, Manuscrisul 1, 15 noiembrie 1892; în Manuscript Releases, pp. 340-341.
[15]. Waggoner tocmai venise din California, unde lucrase ca editor șef al revistei Signs of the Times. În 17 aprilie 1889, Waggoner a primit „o telegramă”, anunțându-l că tatăl său, J. H. Waggoner, murise în Basel, Elveția, unde era editor al versiunii franceze a Signs of the Times (Signs of the Times, 22 aprilie 1889, p. 256). La numai câteva săptămâni după aceea, în 20 mai, băiatul lui de nouă ani, Ernest Eugene, a murit de tuse măgărească. Waggoner plecase „doar cu câteva zile înainte […] în călătoria lui spre est, în scopul de a onora câteva programări importante și, astfel, Waggoner urma să nu mai aibă niciodată plăcerea de privi încă o dată în viața aceasta, chipul iubitului său fiu” („Obituary”, Signs of the Times, 3 iunie 1889, p. 334). Întoarcerea lui Waggoner în est a avut scopul de a o vizita pe mama sa, care tocmai se întorsese din Europa, precum și de a participa la câteva adunări de tabără. De asemenea, trebuia să urmeze „un curs de limba ebraică” la Chatauqua, intenție pe care o avusese de câțiva ani (Signs of the Times, 27 mai 1889, p. 320). Soția și copiii aflați în California, care deja pierduseră atât de mult, s-au temut că el a murit în inundațiile din Johnstown și Williamsport, până când au primit, în cele din urmă, scrisoarea lui „murdărită și cu cerneala aproape ștearsă de apă” (Pearl Waggoner Howard, „Biographical Sketch and Background”, p. 4; în Document File 236, E. G. White Research Center, Andrews University, Berrien Springs, MI, p. 4). În mijlocul acestor evenimente descurajatoare, Waggoner a continuat să propovăduiască veștile bune ale evangheliei pentru cei din interiorul și din exteriorul bisericii, mulți dintre ei neavând nicio idee despre prețul suferinței pe care îl plătea el.
[16]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august 1889, pp. 513-514.
[17]. Ibidem.
[18]. George Knight face referire de câteva ori la articolul scris de Ellen White despre adunările de tabără de la Williamsport, în încercarea de a dovedi că solia prezentată de Jones și Waggoner era un amestec între doctrinele adventiste distinctive și învățăturile predicatorilor sfințirii: „Geniul mesajului lor [Jones și Waggoner] din 1888 a fost acela că ei combinaseră cele două jumătăți din Apocalipsa 14:12. Ei nu numai că predicau poruncile lui Dumnezeu, ci și doctrina credinței, pe care o proclamaseră predicatorii sfințirii. Astfel, din perspectiva lui Ellen White, importanța mesajului din 1888 nu a constat în vreo doctrină adventistă specială a îndreptățirii prin credință, dezvoltată de Jones și Waggoner, ci mai degrabă a fost o reunire a adventismului cu punctele de credință creștine fundamentale cu privire la mântuire […] îndreptățirea prin credință (o concepție evanghelică pe care adventiștii nu fuseseră capabili să o dezvolte).” Knight continuă: „În felul acesta, Waggoner și Ellen White erau în armonie asupra faptului că doctrina îndreptățirii prin credință pe care o susținea el, departe de a fi vreo nouă înțelegere a îndreptățirii, era credința în îndreptățirea care fusese neglijată de adventiști, dar care era deplin în armonie cu învățătura lui Pavel, Luther, Wesley și a predicatorilor sfințirii din secolul al XIX-lea […]. Cei doi oameni puseseră laolaltă marile adevăruri ale adventismului, care aveau în centru poruncile lui Dumnezeu, și marele adevăr al creștinismului evanghelic, care avea în centru mântuirea prin credința în Isus […].” Câteva pagini după aceea, Knight declară: „În esență, Ellen White afirma că, în sfârșit, adventiștii de ziua a șaptea aveau o înțelegere completă a soliei îngerului al treilea […]. Adică, ei uniseră acele aspecte ale teologiei adventiste, care erau distinctive, cu marea temă a îndreptățirii prin credință care, așa cum s-a exprimat Ellen White, era propovăduită de către predicatorii sfințirii (Review and Herald, 13 august 1889). Rezultatul a fost că, începând din 1888, adventiștii ajunseseră în cele din urmă în poziția de a prezenta solia îngerului al treilea în întregimea și echilibrul ei” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 108, 110, 113, sublinierile în original). Oare a intenționat Ellen White să exprime ceea ce a declarat Knight? Ea însăși clarifică declarația citată adesea de Knight, spunând: „Predicatorii sfințirii au mers până la mari extreme cu privire la punctul acesta. Ei au predicat cu zel: «Doar crede în Hristos și vei fi mântuit, dar lasă la o parte legea lui Dumnezeu.» Aceasta nu este învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Nu există nicio temelie pentru o astfel de credință. Nu acestea sunt giuvaerurile prețioase ale adevărului pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său pentru timpul acesta. Această doctrină duce în rătăcire multe suflete cinstite” („Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august 1889, pp. 513-514). De asemenea, Knight încearcă să își susțină poziția – și anume că solia lui Jones și Waggoner constituia, parțial, învățătura predicatorilor sfințirii – citându-l pe E. J. Waggoner însuși, din cartea sa The Gospel in Galatians (p. 70), publicată în 1887, unde el spune că învățăturile lui erau „pur și simplu un pas mai aproape de credința marilor reformatori din zilele lui Pavel și până în zilele lui Luther și Wesley” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 110). Cu toate acestea, când a făcut declarația de mai sus, Waggoner se apăra de atacurile lui G. I. Butler, care spunea că „doctrina lui foarte pompoasă a îndreptățirii prin credință” era contrară Scripturii și desființa doctrinele adventiste cu privire la lege, în favoarea doctrinelor mișcării liberale a predicatorilor sfințirii. Chiar următoarea propoziție a lui Waggoner este: „Acesta ar fi un pas mai aproape de miezul soliei îngerului al treilea” (The Gospel in Galatians, p. 70). Solia îngerului al treilea, pe care adventiștii de ziua a șaptea fuseseră chemați să o predice lumii, nu este și nu a fost niciodată o combinație între legalismul adventist (așa cum era predicat de Butler și Smith) și concepția falsă a îndreptățirii prin credință, pe care o propovăduiau predicatorii evanghelici ai sfințirii. Solia îngerului al treilea era trimisă direct din sanctuarul ceresc, unde se desfășoară lucrarea lui Hristos, și nu venea de la predicatorii sfințirii, care respinseseră prima și a doua solie îngerească în 1844 (vezi Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 55-56, 237, 254). Aceasta nu înseamnă a spune că solia pe care adventiștii trebuie să o vestească lumii nu are nicio legătură cu mesajul reformatorilor; de fapt, solia lor este zidită tocmai pe acea temelie, dar este o solie pe care Dumnezeu intenționează să o facă să strălucească în toată slava ei, eliberată de concepțiile greșite îndelung susținute. Kenneth H. Wood a formulat acest gând cu claritate: „Părerea noastră este că solia din 1888 a fost distinctivă și a cuprins mult mai mult decât învățătura lui Luther despre «îndreptățirea prin credință». Solia aceasta a avut un accent escatologic puternic. Ea a avut scopul de a pregăti un popor pentru a fi strămutat în cer, la a doua venire a lui Hristos. Ea a atras atenția asupra sanctuarului ceresc. Ea a scos în evidență natura umană a lui Hristos și a declarat că Isus nu este doar Mântuitorul nostru, ci și Exemplul nostru – Unul care a trăit o viață de credință și ne-a arătat cum să trăim același fel de viață” („Editor’s Viewpoint”, Review and Herald, 18 noiembrie 1976, p. 2). Herbert E. Douglass este de acord: „Declarațiile [lui Ellen White] au demonstrat cu claritate că această «solie cât se poate de prețiosă» nu era o simplă recuperare a ideilor principale din secolul al XVI-lea și nici nu era o împrumutare a accentului metodist din secolul al XIX-lea, așa cum era exprimat de Hannah Whitall Smith în cartea ei, The Christian’s Secret of a Happy Life” (Mesagerul Domnului, p. 197). Clinton Wahlen susține părerea lui, declarând: „Deși E. J. W. a acceptat principiile fundamentale ale Reformei, cuprinzând îndreptățirea prin credință și Biblia ca autoritate finală pentru creștini, el a înțeles «solia îngerului al treilea» (care, desigur, cuprindea învățăturile lui) ca fiind un progres ce depășea zilele Reformei” („What Did E. J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, Winter 1988, p. 36). Este destul de ciudat că, același autor care pretinde că solia lui Jones și Waggoner, susținută de Ellen White, a fost doar o combinare între concepția adventistă despre păzirea legii și „doctrina credinței”, susținută de predicatorii sfințirii, pretinde, de asemenea, că solia lor din 1888 i-a condus pe oameni direct la „mișcarea trupul sfânt”. Se afirmă că multe dintre „ideile mișcării trupul sfânt s-au dezvoltat din învățătura lui [Jones] cu privire la neprihănirea prin credință […] pe care el o predicase încă din 1889” la adunările din Kansas (George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p. 57). Am putea să ne întrebăm pe bună dreptate, de ce Ellen White a vorbit în favoarea predicilor ținute de Jones la adunările de tabără din Kansas și împotriva acelora care le respingeau, în loc să îi avertizeze pe oameni că acestea îi vor duce la mișcarea „trupul sfânt”. Totuși, nu toți autorii adventiști înțeleg în acest fel ceea ce a fost „cea mai prețioasă solie”.
[19]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ediția 1888, p. 253. Ulterior, Ellen White l-a descris pe Luther ca fiind unul dintre reformatorii a căror lucrare a pus temeliile templului lui Dumnezeu. Totuși, ea nu a scris niciodată că lucrarea lui a reprezentat întreaga clădire: „Vrăjmașul neprihănirii nu a lăsat nimic nefăcut în efortul lui de a opri lucrarea încredințată ziditorilor Domnului […]. Au fost chemați lucrători care au apărat cu abilitate credința dată sfinților odată pentru totdeauna […]. Asemenea apostolilor, mulți dintre ei au căzut la postul datoriei, dar clădirea templului a continuat să fie zidită […]. Valdenzii, John Wycliffe, Hus și Ieronim, Martin Luther și Zwingli, Cranmer, Latimer și Knox, hughenoții, John și Charles Wesley și numeroși alții au pus la temelie un material care va dura pentru veșnicie. În anii care au urmat, cei care au îndrăznit cu atâta noblețe să promoveze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu și cei care au pregătit calea pentru proclamarea ultimei mari solii, prin lucrarea lor în țările păgâne – și aceștia au contribuit la înălțarea clădirii. Pe parcursul veacurilor care au trecut, începând din zilele apostolilor, clădirea templului lui Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie zidită. Putem să privim înapoi de-a lungul veacurilor și să vedem pietrele vii din care este alcătuită această clădire, asemenea unor jeturi de lumină ce străbat întunericul ideilor false și al superstiției. Aceste giuvaeruri prețioase vor străluci tot mai puternic pe parcursul veșniciei, dovedind puterea adevărului lui Dumnezeu” (Istoria faptelor apostolilor, pp. 598-599).
[20]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ediția 1888, pp. 148-149. De asemenea, Ellen White a citat din Puritan Pilgrim, de John Robinson, care analiza biserica din zilele lui astfel: „«Eu nu pot să deplâng suficient starea bisericilor reformate, care ajung până la un punct al religiei, și nu vor să meargă mai departe decât au mers cei prin care a avut lor Reforma. Luteranii nu pot fi atrași să meargă dincolo de înțelegerea lui Luther, iar calviniștii aderă cu tărie de ceea ce le-a lăsat marele om al lui Dumnezeu, deși acesta nu a înțeles în acel timp toate lucrurile. Aceasta este nenorocirea care trebuie să fie deplânsă, deoarece, deși acei oameni au fost niște lumini strălucitoare în timpul lor, totuși nu au pătruns în întregul sfat al lui Dumnezeu, dar dacă ar trăi acum, ei ar fi dispuși să accepte o lumină mai mare, la fel cum au acceptat-o pe cea dintâi»” (ibid., pp. 291-292). Oricât de minunată a fost lucrarea făcută de Luther și Calvin, chiar și felul în care au înțeles doctrina fundamentală a îndreptățirii prin credință, a fost prejudiciat de înțelegerea greșită a păcatului originar și a libertății de alegere a omului: „Din nefericire, Luther l-a urmat mai degrabă pe Augustin, decât pe apostolul Pavel în învățătura lui despre predestinare, libertatea de alegere și alte doctrine de acest fel […]. Prin urmare, la mijlocul secolului al XVI-lea, în Europa au existat două școli dominante de gândire protestantă – luteranismul și calvinismul. Ambele au avut meritul de a elibera mii de oameni din sclavia catolicismului medieval și ambele au apărat în mod curajos anumite doctrine biblice. Totuși, ambele sisteme au conținut slăbiciuni izbitoare […]. În rândul protestanților au apărut oameni care nu au vrut să meargă până la capătul drumului alături de cei doi reformatori principali. Chiar și Melanchthon, prietenul apropiat al lui Luther și colaboratorul lui a susținut libertatea de alegere și a evitat extremele lui Luther cu privire la faptele bune […]. În aceste principii se pot vedea, nu numai insistența lui Wesley asupra îndreptățirii prin credință, așa cum a fost susținută de Luther, ci și o altă învățătură cu care nu ar fi fost de acord nici Luther, nici Calvin – această învățătură este doctrina de bază a lui Wesley cu privire la libertatea de alegere” (Norval F. Pease, Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900, pp. 17, 19, 22, 26). Prin urmare, cea mai prețioasă solie pe care Domnul a trimis-o prin Jones și Waggoner, deși a fost zidită pe temelia pusă de reformatori, urma să se înalțe mai presus de toate ideile papale false, care pătrunseseră în biserică în Evul Mediu întunecat.
[21]. Ibid., p. 143. În colecția Materialele 1888, expresia „adevărul prezent” este folosită de peste 50 de ori cu referire la solia pe care Dumnezeu o trimitea prin Jones și Waggoner. „Lucrurile pe care Dumnezeu li le dă slujitorilor Săi pentru a le rosti astăzi probabil că nu ar fi fost adevăr prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar constituie solia lui Dumnezeu pentru timpul acesta” (p.133). „Dumnezeu îi va face întotdeauna să știe că El a fost Acela care le-a dat acestor oameni [A. T. Jones și E. J. Waggoner] o lucrare și o solie care este adevărul prezent pentru timpul acesta. Ei au știut că oriunde va ajunge această solie, roadele vor fi bune” (p. 228). „Inima mea a fost îndurerată când am citit scrisorile voastre, care dovedesc că încă sunteți plini de îndoieli și necredință tocmai față de solia despre care eu știu că este adevărul prezent pentru poporul lui Dumnezeu din timpul acesta” (p. 274). Vezi, de asemenea, pp.120, 174, 267, 286, 365, 387, 429, 436, 502, 518, 917, 1710, 1796.
[22]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august 1889, pp. 513-514.
[23]. Ellen G. White către H. Miller, Scrisoarea 5, 2 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 331. Cu ani înainte, Ellen White a scris despre zguduire, următoarele: „Am întrebat care era semnificația zguduirii pe care o văzusem. Mi-a fost arătat că ea va fi cauzată de mărturia directă, adusă de sfatul Martorului credincios către laodiceeni. Ea va avea efect în inima celor ce vor primi mărturia și îi va face să înalțe standardul și să vestească adevărul. Unii nu vor accepta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, iar faptul acesta va produce o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu […]. Apoi, atenția mi-a fost îndreptată spre grupul pe care îl văzusem mai înainte, în vremea când fusese zguduit cu putere […]. I-am auzit pe cei ce erau îmbrăcați în armură, vestind adevărul cu o mare putere […]. Am întrebat ce anume produsese o schimbare atât de mare. Îngerul a răspuns: «Este ploaia târzie; înviorarea de la fața Domnului; marea strigare a îngerului al treilea»” (Review and Herald, 31 decembrie 1857; în Mărturii, vol. 1, pp. 182-183). În 1892, Ellen White i-a spus lui Uriah Smith în mod direct: „Solia pe care au predicat-o acești oameni este solia adresată bisericii Laodiceea […]. Solia care ne-a fost prezentată de A. T. Jones și E. J. Waggoner este solia lui Dumnezeu pentru biserica laodiceeană și vai de oricine pretinde a crede adevărul, și totuși nu reflectă asupra altora razele de lumină primite de la Dumnezeu” (Materialele 1888, pp. 1051, 1052).
[24]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N. Y.”, Review and Herald, 3 septembrie 1889, pp. 545-546.
[25]. Ibidem.
[26]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 55, 14 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 336. Din nefericire, restul acestei scrisori nu mai există. Ellen White i-a scris lui Smith o a doua scrisoare, în septembrie, arătând puterea pe care un conducător o poate avea asupra oamenilor: „Situația mi-a fost descoperită din nou într-o viziune din timpul nopții. Mi-a fost arătat că voi ați adoptat o poziție împotriva Duhului și lucrării lui Dumnezeu […]. Voi numiți întuneric și minciună, lumina și adevărul despre care eu știu că sunt astfel […]. Voi ați avut privilegiul de a primi lumina, care a constituit un adevăr prețios și o hrană la vreme potrivită pentru turma înfometată și pe moarte a lui Dumnezeu, dar nu ați vrut să o recunoașteți ca fiind lumină, adevăr și hrană. Dacă ați fi putut să o împiedicați să ajungă la poporul lui Dumnezeu, ați fi făcut acest lucru […]. Voi pășiți exact pe același teren pe care au pășit cei ce L-au respins pe Isus Hristos […]. Sărmanele suflete amăgite vor fi determinate să creadă că lumina și solia care le-au fost prezentate oamenilor, o lumină care constituie tocmai solia pentru timpul acesta, trebuie să fie o amăgire și o minciună, deoarece fratele Smith nu le acceptă”. (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 87, septembrie 1889; în Materialele 1888, pp. 437-438). La începutul lui 1890, Ellen White i-a scris din nou lui Smith, dar acea scrisoare nu mai există. Smith a răspuns în 17 septembrie 1890. El a făcut referire la conferința de la Minneapolis și la toate cele petrecute după aceea, explicându-și părerea cu privire la întreaga situație. El considera că ideile lui Jones și Waggoner erau „contrare Scripturii” și „contrare lucrurilor pe care Ellen White le înțelesese mai înainte”. Smith a declarat că ideile pe care cei doi le-au adus la conferință, „aproape că au ruinat-o”. El a afirmat că, „noi toți am fi putut fi de acord cu” discursurile lui Waggoner cu privire la neprihănire, dar aceste discursuri au pregătit calea pentru concepția lui greșită în legătură cu legea din Galateni. Smith a pretins că Jones făcea declarații pripite, cum ar fi: „Eu am găsit adevărul, iar voi va trebui să ajungeți în cele din urmă la aceeași poziție.” De asemenea, lui Smith i s-a spus că Jones și Waggoner susțineau interpretări noi și ciudate ale Apocalipsei, care erau contrare învățăturilor „susținute multă vreme” de către adventiști și care anulau profeția celor 1260 de ani. El era supărat, spunând: „Pentru că am îndrăznit să adresez un avertisment cu privire la unele dintre aceste puncte [în revista Review], eu sunt prezentat acum publicului ca unul care trage cu pușca în întuneric, și nu știe căror lucruri li se împotrivește” (Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, pp. 152-157). După ce a primit scrisoarea lui Smith, Ellen White i-a scris lui Jones, în aceeași zi. Ea i-a spus că începuse deja mai înainte să-i scrie o scrisoare cu privire la faptul că el făcea declarații care ar putea „să încurce mințile”, iar apoi alții „vor profita de acest lucru”. Ea i-a spus despre scrisoarea pe care tocmai o primise de la Smith și care conținea declarațiile pe care afirma că le făcuse Jones (Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 55, 17 februarie 1890; nepublicată, restul scrisorii nu mai există). În 7 martie, Jones i-a răspuns lui Ellen White într-o scrisoare (vezi Materialele 1888, p. 592), iar în dimineața următoare, 8 martie, Ellen White i-a răspuns lui Smith. De ce? Pentru că tocmai în acea dimineață, Domnul îi descoperise influența pe care el o avea asupra altor oameni: „Tu ai respins mărturiile mele […], ai lucrat pentru a anula efectul lor, asemenea lui Core, Datan și Abiram […]. Tu ai întărit mâinile și mințile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison și Nicola și, prin ei, ale unui vast număr. Toți te citează, iar vrăjmașul neprihănirii privește cu mulțumire la acest fapt” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, în Materialele 1888, p. 599). Câteva zile după aceea, într-o adunare la care au participat mulți dintre frați, Jones și Waggoner au putut să-și prezinte propria versiune cu privire la cele întâmplate (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în Materialele 1888, p. 627). Acolo, s-a dovedit că Smith îl acuzase pe nedrept pe Jones de faptul că făcuse declarații pripite. Ellen White l-a confruntat pe Smith cu privire la acest lucru la scurt timp după aceea: „Tu ai răspuns la apelul din scrisoarea mea, printr-o scrisoare în care l-ai acuzat pe fratele Jones că dărâmă stâlpii credinței noastre. Oare este adevărat? Aceste lucruri au fost cercetate în cadrul unor adunări ale fraților, la birou, dovedindu-se că tu l-ai acuzat pe nedrept” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în Materialele 1888, p. 734, sublinierile adăugate).
[27]. Pe baza câtorva declarații făcute de Ellen White, unii au sugerat că lucrurile prezentate de Jones și Waggoner nu constituiau o lumină nouă; că, de fapt, noi nu avem nimic de câștigat din cercetarea soliei pe care ei au adus-o în biserică în urmă cu mult timp. Ellen White a spus: „Eu nu o numesc o lumină nouă” (Materialele 1888, p. 140); „Aceasta nu a fost nicio lumină nouă” (p. 211); „Domnul mi-a arătat că lumina care strălucește asupra poporului nostru nu este o lumină nouă” (p. 463); „Această solie nu este un adevăr nou, ci este exact aceeași solie pe care a predicat-o apostolul Pavel și însuși Hristos” (p. 432). George Knight citează aceste declarații și sugerează că „singura modalitate în care cineva poate să pretindă că perspectiva din 1888 asupra neprihănirii prin credință este oarecum unică pentru adventism, este aceea de a nega în totalitate cuvintele clare ale lui […] Ellen White” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 85-86). Dar oare aceasta a vrut să spună Ellen White, când a făcut acele declarații? A mai făcut ea și alte declarații clarificatoare? O privire sumară asupra colecției Materialele 1888 ne va da o idee cu privire la răspuns. Mai întâi, trebuie să înțelegem că Ellen White a făcut declarațiile menționate mai sus în contextul răspunsului dat acelora care, la fel ca în zilele primei veniri a lui Hristos, se împotriveau soliei, considerând-o a fi ceva nou și ciudat. Ea încerca să întipărească în mintea fraților că nu era vreun adevăr nou, care lipsea din Cuvântul lui Dumnezeu, și nici nu înlocuia doctrinele fundamentale ale bisericii. Totuși, ea a înțeles că în solia lui Jones și Waggoner se afla ceva foarte deosebit, pe care îl va arăta, dacă o vom lăsa să vorbească. În câteva paragrafe ulterioare, ea și-a clarificat declarația: „Această solie nu este un adevăr nou, ci exact aceeași solie pe care a predicat-o apostolul Pavel și însuși Hristos”, afirmând: „Adevărul va continua să se descopere, să se extindă și să se dezvolte, deoarece este divin, asemenea Autorului lui” (Materialele 1888, pp. 432, 434, sublinierile adăugate). La Minneapolis, ea a răspuns la următoarea întrebare: „«Credeți că Domnul are vreo lumină nouă și mai mare pentru noi, ca popor?» Eu am răspuns: «Cât se poate de sigur. Eu nu doar cred astfel, dar pot să vorbesc în cunoștință de cauză»” (p. 219). Ea a considerat că era „logic ca noi să așteptăm ceva care va descoperi o lumină mai mare pentru popor” (p. 279). Jones și Waggoner „au prezentat o lumină prețioasă” (p. 309), lucruri „noi și vechi […] din […] Cuvântul lui Dumnezeu” (p. 386), „giuvaeruri prețioase ale adevărului într-un context nou” (p. 518). Ea a întrebat: „Oare nu are Dumnezeu un adevăr suplimentar pe care să-l descopere poporului Său?” Răspunsul ei a fost: Da, „slujitorii lui Dumnezeu ar trebui să fie în stare să scoată din vistieria Cuvântului Său lucruri noi și vechi” (p. 510). Oare va lăsa Dumnezeu pe poporul Său fără „nicio lumină nouă”? Răspunsul ei a fost: Nu, „noi urmează să primim mai multă lumină de la tronul lui Dumnezeu și să avem o lumină mai mare” (p. 341). Ea a declarat categoric: „Să nu credeți că ați primit toate razele de lumină și că nu mai există nicio iluminare mai mare care trebuie să vină pentru lumea noastră” (p. 674). Totuși, ea a adăugat: „Lumina trebuie să vină prin mijloacele pe care le va alege Dumnezeu” (p. 507). „Va străluci o lumină mai mare asupra adevărurilor mărețe ale profeției, iar ele vor fi înțelese în toată prospețimea și strălucirea lor, pentru că razele luminoase ale Soarelui Neprihănirii vor ilumina totul” (p. 514). Ea le-a amintit ascultătorilor ei că aveau un rol de îndeplinit: „Adevărul este progresiv, iar noi trebuie să umblăm în lumina crescândă” (p. 547). Cei care „își vor păstra consacrarea vor înțelege lumina crescândă, iar lumina va continua să fie din ce în ce mai strălucitoare, până va ajunge ca lumina de la miezul zilei” (p. 671). „Dumnezeu va da o lumină suplimentară, iar vechile adevăruri vor fi recuperate și reașezate în contextul adevărului” (p. 765). „Isus Hristos însuși era Acela care avea puterea de a salva adevărurile din gunoiul ideilor false și de a le da lumii din nou cu mai mult din prospețimea și puterea lor inițială” (p. 525). „Când Hristos și lucrarea Sa răscumpărătoare vor fi înțelese ca fiind marele adevăr central al întregului sistem al doctrinei, o nouă lumină va fi adusă asupra tuturor evenimentelor trecute și viitoare. Ele vor fi înțelese într-o nouă relație și vor avea o semnificație nouă și mai profundă” (p. 807). De asemenea, Ellen White a avut de adresat o avertizare: „Marea greșeală a bisericilor din toate veacurile a fost aceea că au ajuns la un anumit punct în înțelegerea adevărului biblic și s-au oprit acolo […]. Ele spun: «Noi avem o lumină întru totul suficientă. Nu avem nevoie de mai mult.» […] Poporul lui Dumnezeu din aceste zile de pe urmă nu trebuie să aleagă mai degrabă întunericul, decât lumina. Ei trebuie să caute și să aștepte lumina. Lumina va continua să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu […] cu raze din ce în ce mai puternice și va descoperi din ce în ce mai distinct adevărul, așa cum este el în Isus” (pp. 826-827). „Cei care slujesc cu o inimă împărțită […] se mândresc cu marea lor precauție în primirea unei «lumini noi», așa cum o denumesc ei. Dar faptul că nu reușesc să primească lumina este cauzat de orbirea lor spirituală” (p. 1077). Ellen White a putut să întrebe pe bună dreptate: „Ce planuri aveți pentru ca lumina cea nouă să poată fi răspândită în rândurile poporului lui Dumnezeu?” (p. 534). Prin urmare, în zilele noastre, trebuie să credem făgăduința: „Marile adevăruri care au zăcut neascultate și neînțelese încă din Ziua Cincizecimii trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu cu toată curăția lor originară” (Fundamentals of Christian Education, p. 473). În visul lui William Miller, descris în Scrieri timpurii, pp. 81-83, găsim o mare parte din ilustrațiile pe care Ellen White le folosea în acea perioadă pentru a descrie comorile pe care le descoperea Dumnezeu, contextul cel nou în care erau prezentate și gunoiul împotrivirii egoiste, care trebuia să fie măturat.
[28]. Satana caută să-și aștearnă umbrele asupra a două adevăruri centrale cu privire la jertfa lui Isus pentru toți oamenii. Primul este acela că Hristos a fost un Mântuitor deplin, făcut asemenea fraților Săi. Al doilea este acela că jertfa Sa a fost completă și, ca urmare, El este în stare să vă păzească de orice cădere. Aceste adevăruri resping cele două mari idei false care cuprind aproape întreaga lume – aceea că oamenii vor fi mântuiți prin meritele proprii și aceea că oamenii vor fi mântuiți în păcatele lor. Vezi nota de subsol 34.
[29]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Christ and the Law”, predică, 19 iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 341-345.
[30]. Ibidem, pp. 346-347.
[31]. Unii au folosit această declarație a lui Ellen White în încercarea de a dovedi că tot ce trimisese Domnul prin Jones și Waggoner se afla deja în scrierile lui Ellen White – chiar și înainte de 1888 – și, ca urmare, tot ce avem nevoie cu adevărat sunt cărțile lui Ellen White (George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 68-69, 108). Ca răspuns la întrebarea, de ce scrierile lui Waggoner și Jones nu ar trebui să fie publicate din nou, Norval Pease a declarat: „Nu este o exagerare a spune că nu există nimic din ce a spus Waggoner și Jones, pe care Ellen White să nu-l fi spus mai bine” (The Faith That Saves [1969], p. 53). Totuși, așa cum evidențiază Clinton Wahlen: „Pease părea că face aluzie la un alt motiv” pentru care scrierile lui Jones și Waggoner nu au fost publicate din nou, „și anume, că acestea ar putea să păteze imaginea de biserică evanghelică, pe care conducătorii bisericii au căutat să o cultive cu atâta sârguință în perioada ultimelor două decenii [1950 și 1960]. El a spus: «Dacă este înțeles corect, adventismul este în esență evanghelic»” (Selected Aspects of Ellet J. Waggoner’s Eschatology, p. xxiii). Desigur, un alt scop al argumentului susținut de Knight, Pease și mulți alții este acela de a diminua semnificația soliei trimise prin Jones și Waggoner. Da, este adevărat că Ellen White a scris în timpul conferinței de la Minneapolis: „Aceasta nu era o lumină nouă pentru mine, deoarece ea venise la mine pe parcursul ultimilor patruzeci și patru de ani din partea unei autorități mai înalte, iar eu am prezentat-o poporului nostru prin scrieri și cuvântări în mărturiile Duhului Său […]. Oare nu este acesta subiectul prezentat în Mărturii din nou și din nou?” (Materialele 1888, pp. 212, 217). Totuși, aceste declarații au fost făcute pentru a se apăra de acuzația că se schimbase sau că fusese influențată de Jones și Waggoner, iar acum susținea o erezie nouă. Într-un fel, frații au văzut o deosebire între solia lui Jones și Waggoner și cea pe care ea o vestise timp de 45 de ani. Doar cu câteva zile înainte, ea a declarat cu claritate: „Eu aș dori să am o inimă umilă și să fiu dispusă a fi învățată asemenea unui copil. Domnul a binevoit să îmi trimită o mare lumină, și totuși știu că El conduce și alte minți și le descoperă tainele Cuvântului Său, iar eu vreau să primesc fiecare rază de lumină pe care Dumnezeu mi-o trimite, chiar dacă aceasta ar veni prin cei mai umili dintre slujitorii Săi” (ibid., p. 163). Aceea fusese într-adevăr solia pe care ea „se străduise să o prezinte” timp de 45 de ani, iar Waggoner a fost primul care o prezenta cu claritate în mod public – o solie la auzul căruia „fiecare fibră a inimii ei spunea Amin” (ibid., pp. 348, 349). Este interesant de observat că mulți care nu consideră că în solia lui Jones și Waggoner există ceva important, fac o referire inexplicabilă la toate cărțile pe care Ellen White le-a scris după Minneapolis, ca fiind dovada că solia a fost acceptată (Norval Pease, op. cit., p. 46; George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 68-69; -L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 444). Noi nu vrem să punem sub semnul întrebării chemarea profetică a lui Ellen White sau autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu în domeniul doctrinar. Nici nu vrem să negăm faptul că aceia care citesc cărțile inspirate ale lui Ellen White vor fi foarte binecuvântați. Dacă adevărurile și sfaturile prezentate acolo sunt primite prin credință și puse în practică, ele îl vor conduce pe cititor la o relație mântuitoare cu Hristos și în împărăția cerurilor. Totuși, de asemenea, nu vrem nici să negăm ceea ce a spus Ellen White însăși: „Domnul i-a chemat pe frații Jones și Waggoner pentru a-i propovădui lumii o solie care să pregătească un popor capabil să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu.” Cu privire la acea solie, ea a spus: „Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce un adevăr pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva care să ni-l aducă. Dumnezeu mi-a îngăduit să am o lumină cu privire la ce anume este Duhul Său și, ca urmare, eu o accept și nu mai îndrăznesc să îmi ridic mâna împotriva acestor oameni, pentru că ar însemna să o ridic împotriva lui Isus Hristos, care trebuie să fie recunoscut în mesagerii Săi” (Materialele 1888, p. 1814, 608, sublinierile adăugate). Oricare ar fi adevărul trimis de Domnul prin Jones și Waggoner, acesta nu făcea decât să clădească pe temelia care fusese pusă deja, și totuși cerul a identificat solia lor cu începutul marii strigări și al ploii târzii.
[32]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Hristos și legea”, predică, 19 iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 348-349.
[33]. Uriah Smith, „Our Righteousness Again”, Review and Herald, 2 iulie 1889.
[34]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N.Y.”, Review and Herald, 3 septembrie 1889, pp. 545-546. Ellen White a evidențiat faptul că, atunci când Satana poate să-i determine pe oameni să privească la propriile merite, oamenii nu mai au nicio putere de a se împotrivi ispitei: „Aproape fiecare religie falsă a fost întemeiată pe același principiu, și anume că omul poate să depindă de propriile eforturi în vederea mântuirii” (Patriarhi și profeți, p. 73). „Principiul că omul se poate mântui singur, prin propriile fapte, stă la temelia fiecărei religii păgâne, iar acum devenise principiul religiei iudaice. Satana sădise acest principiu. Oriunde este susținut, oamenii nu mai au nicio barieră împotriva păcatului” (Hristos Lumina lumii, p. 35). „Papalitatea este bine pregătită pentru a împlini dorințele a […] două clase de oameni, cuprinzând aproape întreaga lume – aceia care doresc să fie mântuiți prin propriile merite și aceia care doresc să fie mântuiți în păcatele lor. Aici este secretul puterii ei” (Tragedia veacurilor, p. 572).
[35]. Ellen G. White, Manuscrisul 25, „Resume of Travels and Labors”, f.d. 1889; în A. L. White, The Lonely Years, p. 18.
[36]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, p. 363.
[37]. Ellen G. White către Madison și Miller, Scrisoarea 4, 23 iulie 1889; în Materialele 1888, pp. 388, 391, 392, 406-407. Dacă este adevărat că „perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt similare celor ale iudeilor, care nu au putut să intre în împărăția lui Dumnezeu, din cauza necredinței”, atunci oare nu este posibil ca noi să rătăcim în pustia acestei lumi a păcatului, din cauză că ne-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și am călcat pe urmele „iscoadelor necredincioase”?
[38]. Ibidem, pp. 417-419, 421-423.
[39]. A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 329. Ca răspuns la această declarație făcută de A. T. Jones, George Knight sugerează: „Desigur, este imposibil să stabilim cât de mult din acel conflict cu privire la neprihănirea prin credință a fost influențat de alte cauze, cum ar fi divergența legată de legea din Galateni și personalitatea lui Jones […]. Lui Jones i-a lipsit o aplicare practică a propriilor învățături” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 149, 150). În orice caz, cititorul trebuie să cântărească credibilitatea unei astfel de evaluari despre declarația lui Jones, prin istoricul antagonist, de lungă durată, al acestui autor revizionist.