Aspectele frumoase ale soliei din 1888, pe care Domnul a trimis-o cu peste 120 de ani în urmă, sunt descrise cel mai bine în declarația lui Ellen White din 1895, aflată în cartea Testimonies to Ministers (Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei):
„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis poporului Său cea mai prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulți L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale și spre iubirea Sa neschimbătoare față de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să poată împărți oamenilor daruri bogate, împărtășindu-i omului neajutorat darul neprețuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare și să fie însoțită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.
Mântuitorul cel înălțat trebuie să fie înfățișat […] stând pe scaunul de domnie, pentru a împărți binecuvântările legământului Său cel prețios […]. Domnul Hristos mijlocește pentru biserică în curțile cerești […].
În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne amintim fără încetare că există Unul care poate să înlăture păcatul și să-l mântuiască pe cel păcătos […].
Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul așa cum este el în Isus. Aceasta este solia îngerului al treilea, în propoziții clare și distincte […].
Mărturia aceasta […] prezintă legea și evanghelia, îmbinându-le într-un întreg desăvârșit (vezi Romani 5 și 1 Ioan 3:9 până la încheierea capitolului). Aceste pasaje prețioase din Scriptură vor fi întipărite în fiecare inimă care se deschide pentru a le primi.
Lucrarea pe care Domnul o plănuiește este aceasta: solia pe care El a dat-o slujitorilor Săi va lucra în inima și mintea fiecărui om. Iubirea supremă pentru Dumnezeu și iubirea altora ca pe ei înșiși, reprezintă viața perpetuă a membrilor bisericii […]. [475]
Dacă neglijați această mare mântuire care a fost păstrată în atenția voastră ani de zile, dacă disprețuiți această ofertă plină de slavă a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și sfințirea prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, atunci nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci o așteptare sigură și îngrozitoare a judecății și a mâniei înverșunate […].
Vă îndemn acum să vă umiliți și să încetați împotrivirea voastră încăpățânată față de lumină și dovezi.”[1]
În această declarație pot fi găsite cel puțin zece adevăruri care fac solia din 1888 să fie „cea mai prețioasă solie”. Vom rezuma succint aceste zece adevăruri:
(1) După cum am menționat anterior, Jones și Waggoner au prezentat adevărul „așa cum este el în Isus”. Fiecare adevăr a venit dintr-o înțelegere corectă cu privire la cine a fost El și ce a venit să îndeplinească pe pământ. În acest adevăr a fost cuprinsă o înțelegere mai profundă a înălțimii de la care venise Hristos și a adâncimii la care S-a coborât pentru a salva omenirea. Mulți pionieri adventiști au avut rădăcini ariane și L-au înțeles pe Hristos ca fiind o făptură creată sau ca având un început. Chiar și Uriah Smith a scris în 1865 că Hristos a fost „prima făptură creată”.[2] Totuși, Jones și Waggoner au înălțat divinitatea lui Hristos. Ei L-au înțeles ca fiind „existent prin Sine însuși”, având „viața în Sine însuși”, deținând „prin natură, toate atributele Dumnezeirii”. La Conferința Generală din 1888, Waggoner a proclamat fără echivoc: „Noi credem în divinitatea lui Hristos. El este Dumnezeu.”[3]
Când a vorbit despre solia trimisă prin Jones și Waggoner, Ellen White a exclamat: „Poporului lui Dumnezeu i-au fost trimise solii care poartă acreditarea divină […]. Plinătatea Dumnezeirii în Isus a fost prezentată în mijlocul nostru cu toată frumusețea, pentru a-i fermeca pe toți cei a căror inimă nu era închisă din cauza prejudecăților.”[4] În declarația ei bine cunoscută despre „cea mai prețioasă solie”, ea s-a exprimat astfel: „Mesajul acesta urma să-L scoată în evidență mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălțat […]. Oamenii […] aveau nevoie ca privirile să le fie îndreptate spre persoana Sa divină, meritele Sale.”[5] Totuși, când L-au înălțat pe Hristos, Jones și Waggoner nu au mers în extrema cealaltă, spunând că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt erau „una și aceeași persoană” care nu a făcut altceva decât să schimbe rolurile în îndeplinirea planului de mântuire. Cu câteva excepții, ei au crezut și au prezentat în mod consecvent adevărul despre Dumnezeire în aceeași termeni în care este prezentat de Biblie și de Ellen White. [476]
Strâns legată de înțelegerea lor cu privire la natura divină a lui Hristos a fost înțelegerea cu privire la natura Sa umană. Domnul Hristos S-a coborât până la nivelul nostru, luând asupra Sa „asemănarea cărnii păcătoase”. El Și-a înveșmântat natura fără păcat în natura noastră umană păcătoasă, și totuși a fost fără păcat. Pentru Jones și Waggoner, Hristos „a fost în aceeași stare în care sunt oamenii pentru care a murit […]. Eu nu sugerez ideea că Hristos a fost păcătos […]. Dacă Hristos nu ar fi fost făcut în toate lucrurile asemenea fraților Săi, atunci viața Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi”[6].
Pentru Ellen White, această solie însemna „a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mântuitor care nu Se afla departe, ci aproape”[7]. Solia „Îl scotea în evidență mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălțat”[8], atât în natura Sa divină, cât și în cea umană, așa cum nu se făcuse până atunci.[9] El prezenta „natura umană în care locuia Divinitatea, descoperirea lui Dumnezeu în natura umană, darul lui Dumnezeu pentru lumea noastră […]. Dumnezeu în trup omenesc – Dumnezeu în natura noastră încercată și ispitită”.[10] Nu toți au fost fericiți de această învățătură. Ellen White a primit scrisori în care „se afirma că Hristos nu putea să aibă aceeași natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi căzut în ispite asemănătoare”. Ea a răspuns: „Dacă nu a avut natura omului, El nu a putut fi exemplul nostru […], El nu a putut fi ispitit asemenea omului […], El nu a putut fi ajutorul nostru.”[11]
(2) Prin urmare, Dumnezeu a luat și continuă să ia inițiativa mântuirii. El este Păstorul cel bun aflat în căutarea oilor Sale pierdute, chiar dacă ele nu L-au căutat. El îi atrage fără încetare pe toți oamenii la pocăință. Dragostea agape a lui Dumnezeu se deosebește de dragostea omului, deoarece dragostea Sa este neschimbătoare, nu se bazează pe condiții și caută să le facă bine vrăjmașilor Săi. Waggoner a scris că „Dumnezeu nu așteaptă ca păcătoșii să dorească iertare, pentru ca numai apoi să facă un efort pentru a-i mântui”[12]. „El nu numai că ne cheamă, ci ne și atrage. Nimeni nu poate să vină la El fără a fi atras, iar în felul acesta Hristos este înălțat pentru a-i atrage pe toți la Dumnezeu.”[13]
Jones a declarat că „sufletul lui Dumnezeu nu este niciodată satisfăcut cu privire la oameni, până când nu ne vede la dreapta Sa, proslăviți […]. El ne cheamă la aceasta, iar noi trebuie să mergem acolo unde ne va conduce El […]. Aici este Păstorul ceresc care ne conduce”[14].
Ellen White a descris această parte a soliei, declarând: „[Solia] i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos […]. Ei aveau nevoie ca privirile lor să fie îndreptate [477] spre […] dragostea Sa neschimbătoare pentru familia omenească.”[15] „În parabola oii pierdute, Hristos ne învață că mântuirea nu vine în urma faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că El ne caută pe noi”.[16] „Nimeni nu va veni vreodată la Hristos, cu excepția celor care răspund la atracția dragostei Tatălui. Totuși, Dumnezeu atrage toate inimile la El și numai cei care se împotrivesc acestei atracții vor refuza să vină la Hristos.”[17]
(3) Prin faptul că Hristos S-a coborât până la nivelul oamenilor, El a devenit al doilea Adam și a realizat o lucrare pentru fiecare făptură omenească, fără nicio alegere din partea ei. El nu a fost jertfit pentru lume de la întemeierea acesteia, ci a fost dat lumii. El a suferit moartea a doua pentru fiecare om, iar acest fapt a dat verdictul achitării, împlinind cerințele dreptății. În El, neamul omenesc este acceptat. Prin urmare, Hristos a salvat literalmente lumea de la o distrugere prematură și i-a ales pe toți oamenii pentru a fi mântuiți în veșnicie. El a dat viață tuturor oamenilor și a adus la lumină nemurirea. El a dat fiecărui om o măsură a credinței, care este adevăratul standard prin care se măsoară scopul planului de mântuire și se apreciază amploarea la care a mers Dumnezeu pentru a salva umanitatea păcătoasă și imposibilitatea oricui de a se putea mântui singur.
Jones a declarat că „El a ales fiecare suflet din lume; El l-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, l-a predestinat pentru a fi copilul Său adoptat și l-a făcut să fie acceptat în Cel Preaiubit”[18].
Așa cum s-a exprimat Waggoner: „Credința aceasta este împărțită fiecărui om, întocmai cum Hristos S-a dat pe Sine pentru fiecare om. Prin urmare, întrebați ce anume poate să-i împiedice pe toți oamenii să fie mântuiți? Răspunsul este: «Nimic», cu excepția faptului că nu vor păstra credința. Dacă toți ar păstra tot ce le dă Dumnezeu, toți ar fi mântuiți.” „Aici nu este nicio excepție. După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptățirea vine asupra tuturor. Domnul Hristos a gustat moartea pentru fiecare om.”[19]
Ellen White a descris această parte a soliei lor ca „scoțându-L în evidență mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălțat, jertfa pentru păcatele întregii lumi […]. (vezi Romani 5 și 1 Ioan 3:9 până la încheierea capitolului”[20]. În felul acesta, moartea lui Hristos a săvârșit realmente o lucrare pentru fiecare om, atât din punct de vedere temporar, cât și veșnic, fără alegerea omului[21], însă plinătatea acestui mare Dar nu va fi înțeleasă ori experimentată în totalitate, fără un răspuns pozitiv statornic. În loc de a anula libertatea de alegere a omenirii, crucea lui [478] Hristos este cea care le dă posibilitatea de a alege. Crucea lui Hristos este cea care solicită sau atrage un răspuns din partea fiecăruia: „Ce veți face cu Darul pe care vi L-am dat?” De acest răspuns, de această alegere, depinde destinul veșnic al fiecărui om. „În întregul univers există numai două categorii – cei care cred în Hristos și a căror credință îi conduce să păzească poruncile lui Dumnezeu și cei care nu cred în El și sunt neascultători.”[22] „Întotdeauna au fost și vor fi două categorii […] cei ce cred în Isus și cei ce Îl resping […] și refuză să creadă adevărul.”[23] „Prin urmare, fiecare va fi condamnat sau achitat prin propriile cuvinte, iar neprihănirea lui Dumnezeu va fi arătată.”[24]
(4) Așadar, Dumnezeu nu va obliga pe nimeni să intre în cer. El a plătit prețul pentru a-i reda omenirii libertatea de alegere. Pentru a fi pierdut, cel păcătos trebuie să se împotrivească în mod perseverent dragostei Sale. Waggoner s-a exprimat clar: „Dumnezeu a săvârșit mântuirea pentru fiecare om și i-a dat-o, dar majoritatea o irosesc și o aruncă. Judecata va da pe față faptul că mântuirea deplină le-a fost dată tuturor oamenilor și că aceia care sunt pierduți au aruncat în mod intenționat proprietatea primită ca drept de moștenire.”[25] „Dumnezeu a sădit în sufletul fiecărui om o anumită cunoaștere a binelui și răului, și anumite dorințe naturale de a face binele, iar ori de câte ori un om se dedică păcatului, el face astfel numai prin împotrivirea față de îndemnurile Duhului.”[26] „Moartea Sa a obținut iertarea și viața pentru toți. Nimic nu poate să-i împiedice să primească mântuirea, cu excepția voinței lor pervertite. Oamenii trebuie să iasă din mâna lui Dumnezeu, pentru a fi pierduți.”[27]
Jones a fost de acord, spunând: „Tot harul lui Dumnezeu este dat fără plată fiecăruia, aducându-le tuturor mântuirea […]. După ce a dat totul, El Și-a făcut partea, chiar dacă oamenii ar putea să-L respingă.”[28] „Domnul nu va constrânge pe nimeni să-L primească […]. Niciun om nu va suferi moartea a doua, dacă nu a ales mai degrabă păcatul în locul neprihănirii, moartea în locul vieții.”[29]
Ellen White a scris în această perioadă, exprimându-se astfel: „Cel păcătos poate să se împotrivească acestei iubiri, poate să refuze a fi atras la Hristos, dar dacă nu se împotrivește, va fi atras la Isus.”[30] „Binecuvântările mântuirii sunt disponibile pentru fiecare suflet. Numai propria alegere poate să împiedice un om să devină părtaș [479] al făgăduinței în Hristos, prin Evanghelie.”[31] Când a vorbit despre „cea mai prețioasă solie”, ea a declarat în mod precis: „Vă îndemn acum să vă umiliți și să încetați împotrivirea voastră încăpățânată față de lumină și dovezi.”[32] „Isus a murit pentru întreaga lume, dar în necredința lor încăpățânată, oamenii refuză a fi modelați după chipul divin.”[33] „Domnul Hristos a adus o jertfă cuprinzătoare pentru toți! Prin faptul că S-a dat pe Sine însuși, Hristos a împlinit cerințele dreptății […]. Cei ce resping darul vieții vor fi lipsiți de scuze [este citat Ioan 3:16].”[34] „Mânia lui Dumnezeu nu este pronunțată împotriva oamenilor doar din cauza păcatelor pe care le-au săvârșit, ci din cauză că au ales să continue într-o stare de împotrivire.”[35] Deoarece Hristos a plătit deja pedeapsa pentru păcatul fiecărui om, singurul motiv pentru care cineva poate fi condamnat, în cele din urmă, este necredința continuă, iar neascultarea constituie un rezultat inevitabil – un refuz de a prețui răscumpărarea îndeplinită de Hristos pe cruce și ispășirea aplicată de El în calitate de Mare Preot care dorește să ne curățească de orice păcat. Acesta este sensul în care păcatul este rezultatul unei împotriviri continue față de harul Său, care conduce întotdeauna la călcarea legii.
(5) Singurul răspuns alternativ posibil este acela al credinței – credința adevărată care lucrează prin dragoste. Totuși, aceasta este mai mult decât un simplu consimțământ acordat adevărului doctrinar; este înțelegerea înălțimii și adâncimii dragostei (agape) lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. „Ați putea să spuneți că aveți credință în Isus, în timp ce aveți doar o înțelegere a prețului mântuirii.”[36] Când privesc la cruce, oamenii înțeleg legea și evanghelia – dreptatea și mila – ca fiind împletite în mod desăvârșit. Inima este cuprinsă de imensitatea jertfei cerute de legea călcată, care constituie transcrierea caracterului lui Dumnezeu. Ceea ce ne aduce la Hristos este mai mult decât litera legii, este spiritul legii, așa cum se descoperă în viața și moartea lui Hristos, care aduce convingerea cu privire la păcat și o dorință de iertare și refacere. „Dragostea Sa va cere un răspuns […], iar viața noastră le va arăta celor din jurul nostru că Duhul lui Dumnezeu ne stăpânește.” În măsura în care înțelegem sacrificiul cel mare – „lungimea lanțului care a fost coborât din cer pentru a ne scoate din prăpastie” – în aceeași măsură ne dăm seama până unde ajunge legea sfântă a lui Dumnezeu.[37] „Dumnezeu caută mâna credinței din noi, pentru a o îndruma să se prindă cu putere de divinitatea lui Hristos, ca să putem atinge desăvârșirea caracterului.”[38] Noi vom dori acea [480] neprihănire deplină care se află numai în Hristos.
Acesta este modul în care îndreptățirea prin credință constituie mult mai mult decât o înțelegere și o primire a declarației legale de achitare – ea schimbă inima. Cel păcătos primește ispășirea, care este împăcarea cu Dumnezeu. Deoarece este imposibil a fi cu adevărat împăcat cu El și a nu fi împăcat cu legea Sa sfântă, înseamnă că adevărata îndreptățire prin credință îl face în stare pe cel credincios să respecte toate poruncile lui Dumnezeu. „În aceasta constă dragostea Tatălui, și anume că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru omul căzut, pentru ca omul să poată respecta legea lui Iehova. Isus stă în lumea noastră, având natura divină înveșmântată în natura umană, iar omul trebuie să fie înveșmântat în neprihănirea lui Hristos. Apoi, prin neprihănirea lui Hristos, omul poate să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu.”[39]
Waggoner s-a exprimat în felul următor: „Noi suntem mântuiți prin credința în Isus Hristos, dar Hristos ne mântuiește din păcatele noastre, nu în ele.”[40] „Noi avem dovada cea mai categorică a faptului că păzirea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Isus sunt legate în mod inseparabil. Nimeni nu poate să păzească poruncile lui Dumnezeu fără a avea credință în Isus și nimeni nu va avea vreodată o credință reală în Isus, dacă nu este condus la aceasta de către termenii legii călcate și de către o dorință sinceră de a avea neprihănirea legii împlinite în El […]. Nimeni nu poate să asculte, dacă nu se supune îndemnurilor Duhului Sfânt și dacă nu vine la Hristos.”[41] „Dumnezeu nu îi dă unui om neprihănirea ca răsplată pentru credința în anumite doctrine. Evanghelia este ceva întru totul diferit. Ea constă în faptul că adevărata credință Îl are ca obiect numai pe Hristos, iar aceasta aduce viața lui Hristos realmente în inimă și, ca urmare, trebuie să aducă neprihănirea.”[42]
Jones a făcut o declarație asemănătoare: „Credința este «darul lui Dumnezeu» (Efeseni 2:8), iar aceasta îi este dată fiecăruia, așa cum este declarat cu claritate în Scripturi [este citat Romani 12:3]. Această măsură a credinței pe care «Dumnezeu a împărțit-o fiecărui om» este capitalul cu care Dumnezeu îl înzestrează și cu care începe «fiecare om care vine în lume» și, de la fiecare om este așteptat să investească acest capital – să-l cultive – în scopul mântuirii sufletului lui.”[43] „Vreți să fiți asemenea lui Isus? Atunci primiți harul pe care El l-a dat fără plată și într-o măsură atât de mare. Primiți-l în măsura în care l-a dat El, nu în măsura în care credeți voi că îl meritați. [481] Supuneți-vă acestui har […]. El vă va face asemenea lui Isus.”[44]
Ellen White a descris această parte din „cea mai prețioasă solie”, declarând: „[Solia] a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu.”[45] „Inima are nevoie de prezența Oaspetelui ceresc – Hristos locuind în suflet. Noi trebuie să rămânem în Hristos, iar Hristos trebuie să rămână în noi, prin credință.”[46] „Îngăduiți-I lui Hristos, Viața divină, să locuiască în voi și să dea pe față prin voi dragostea din cer, care îi va inspira nădejde celui deznădăjduit și va aduce pacea cerului în inima lovită de păcat.”[47]
(6) Această lucrare minunată este îndeplinită prin aplicarea noului legământ în care Domnul scrie realmente legea Sa în inima celui credincios. Ascultarea este iubită, iar păcatul este urât. Vechiul și noul legământ nu se referă în primul rând la timp, ci la starea spirituală. Credința lui Avraam l-a făcut în stare să trăiască sub noul legământ, în timp ce mulțimile de creștini din zilele noastre trăiesc sub vechiul legământ. Noul legământ constă în făgăduința lui Dumnezeu de a scrie legea Sa în inima noastră și de a da mântuirea veșnică în Hristos ca un dar fără plată. Vechiul legământ constă în făgăduința zadarnică a omului de a fi credincios și de a asculta, care dă naștere robiei (Galateni 4:24). Așadar, sub noul legământ, mântuirea vine prin credința în făgăduința lui Dumnezeu de a ne face în stare să ascultăm, nu prin faptul că noi Îi făgăduim lui Dumnezeu că vom asculta, pentru că nu putem să ascultăm. Acest adevăr al noului legământ a fost un element esențial al soliei din 1888 și, de asemenea, a fost miezul controversei cu privire la legea din Galateni.
Waggoner s-a exprimat în felul următor: „Aceste două legăminte există în zilele noastre. Cele două legăminte nu se referă la timp, ci la starea spirituală […]. Prin urmare, legământul de pe Sinai îi ține în «robia legii» pe toți cei ce aderă la el, în timp ce legământul ceresc dă libertate; nu libertate față de lege, ci libertate față de nerespectarea ei […]. Deosebirea dintre cele două legăminte ar putea fi rezumată astfel: În legământul de pe Sinai, avem de-a face numai cu legea, în timp ce în legământul ceresc avem legea în Hristos.”[48]
Concepția lui Jones a fost aceeași: „Primul [vechiul] legământ s-a bazat pe făgăduințele oamenilor și a depins în exclusivitate de eforturile oamenilor. Al doilea [noul] legământ [482] constă în exclusivitate în făgăduința lui Dumnezeu și depinde de puterea și lucrarea lui Dumnezeu.”[49]
Ellen White i-a susținut pe Jones și Waggoner în această concepție despre legăminte și, de asemenea, a proclamat aceleași vești bune: „Toată puterea este dată în mâinile Sale, pentru ca El să le poată împărți oamenilor daruri îmbelșugate, împărtășindu-i omului neajutorat darul prețios al neprihănirii Sale […]. Mântuitorul cel înălțat trebuie să fie înfățișat […] stând pe scaunul de domnie, pentru a împărți binecuvântările prețioase ale legământului.”[50] „Termenii «vechiului legământ» au fost: Ascultă și trăiește […]. «Noul legământ» a fost stabilit pe «făgăduințe mai bune» – făgăduința iertării păcatelor și a harului lui Dumnezeu care înnoiește inima și o aduce în armonie cu principiile legii lui Dumnezeu.”[51] „Făgăduințele și hotărârile voastre sunt ca niște funii de nisip. Voi nu puteți să vă stăpâniți gândurile, impulsurile și sentimentele. Cunoașterea făgăduințelor călcate și a angajamentelor rupte vă slăbește încrederea în propria sinceritate și vă face să simțiți că Dumnezeu nu poate să vă accepte […]. Trebuie să înțelegeți adevărata putere a voinței.”[52]
(7) Validitatea făgăduințelor lui Dumnezeu poate fi văzută în faptul că Mântuitorul nostru „a condamnat păcatul în carne” și a biruit problema păcatului pentru neamul omenesc. Aceasta înseamnă că El a desființat păcatul. În lumina crucii, diavolul nu poate să forțeze pe nimeni să păcătuiască. Datorită lui Hristos, acum nu mai există niciun motiv pentru ca vreun om să continue a trăi sub „domnia” îngrozitoare a păcatului. Neprihănirea este primită prin credință; păcatul este primit prin necredință. Dependențele păcătoase își pierd puterea, dacă omul are „credință în Isus” (Apocalipsa 14:12).
Waggoner s-a exprimat în felul următor: „A face acest lucru după cum poruncește Biblia, a te gândi la Hristos, așa cum este El, în mod continuu și inteligent, te va transforma într-un creștin desăvârșit.”[53] Jones, de asemenea, a spus în mod clar: „Hristos a deschis și a consacrat o cale prin care, în El, fiecare credincios poate, pe întreaga perioadă a vieții și în lumea aceasta, să trăiască o viață sfântă, nevinovată, neîntinată, separată de cei păcătoși și, ca urmare, să fie înălțat alături de Hristos mai presus de cer. Desăvârșirea, desăvârșirea caracterului este ținta creștinului – desăvârșirea obținută în carne păcătoasă în această lume. Domnul Hristos a atins-o în carne omenească în lumea noastră și, astfel, a deschis și a consacrat o cale prin care, în El, fiecare credincios poate să o atingă.”[54] [483]
Ellen White i-a susținut pe Jones și Waggoner cu privire la această învățătură: „Dumnezeu a fost manifestat în carne pentru a condamna păcatul în carne […]. Nimeni nu poate spune că este supus fără speranță robiei păcatului și a lui Satana. Domnul Hristos Și-a asumat responsabilitățile neamului omenesc […]. El dovedește că, prin neprihănirea Sa atribuită, sufletul cel credincios va respecta poruncile lui Dumnezeu.”[55] Când a vorbit despre cea mai prețioasă solie, ea a declarat: „Eficacitatea sângelui lui Hristos a fost prezentată oamenilor cu prospețime și putere, așa încât credința lor să se poată baza pe meritele Sale […]. În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne amintim fără încetare că există Cineva care poate să înlăture păcatul și să-l mântuiască pe cel păcătos […]. Cei care au primit solia au fost binecuvântați într-o mare măsură, deoarece au văzut razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, precum și viața și speranța care au răsărit în inima lor.”[56]
(8) Prin urmare, dorința de a vedea sfârșitul păcatului și al necazului nu se bazează pe motive egoiste. În anii finali ai timpului, în biserică va exista o motivație mai înaltă decât în veacurile trecute. Hristos este interesat să Își primească răsplata și să Își găsească odihna prin eradicarea finală a păcatului. Această nouă motivație transcende teama de a fi pierdut sau speranța de a primi răsplata mântuirii. Ascultarea este o plăcere. Motivația mai înaltă este simbolizată prin punctul culminant al Scripturii – Mireasa lui Hristos se pregătește. Lucrarea aceasta are loc atunci când credincioșii prețuiesc cu adevărat dragostea (agape) a lui Dumnezeu, manifestată față de toți oamenii. Faptul acesta îi constrânge să trăiască pentru El, iar „nunta Mielului” poate să aibă loc în cele din urmă (Apocalipsa 19:7).
Waggoner a vorbit despre îndreptățirea finală a caracterului lui Dumnezeu, astfel: „În prezent, Satana Îl acuză pe Dumnezeu de nedreptate și indiferență, și chiar de cruzime. Mii de oameni au repetat această acuzație. Totuși, judecata va declara neprihănirea lui Dumnezeu. Caracterul Său și caracterul omului sunt supuse judecății. În judecată, fiecare faptă, atât a lui Dumnezeu, cât și a omului, care a fost săvârșită începând de la creațiune, va fi înțeleasă de toți din perspectiva tuturor urmărilor ei. Când fiecare lucru va fi văzut în acea lumină desăvârșită, chiar și vrăjmașii lui Dumnezeu Îi vor da dreptate.”[57]
Jones a scris despre această experiență finală lipsită de egoism, în felul următor: „Isus va veni pentru a lua la Sine pe poporul Său. El va veni pentru a întâlni biserica Sa proslăvită, [484] care este «fără pată, zbârcitură, sau orice astfel de lucru», «sfântă și fără vină». El va veni pentru a Se vedea pe Sine reflectat în mod desăvârșit în toți sfinții Săi. Prin urmare, înainte de a veni El, poporul Său trebuie să fie în acea stare […]. Starea aceasta de desăvârșire, această dezvoltare a chipului deplin al lui Isus în fiecare credincios constituie împlinirea tainei lui Dumnezeu, care este Hristos în voi, nădejdea slavei. Această împlinire este realizată prin curățirea sanctuarului.”[58]
Ellen White a exprimat adesea tema aceasta în scrierile ei: „Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice sunt cele care îi determină pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc dragostea inegalabilă a Mântuitorului, descoperită pe întregul parcurs al peregrinajului Său pe pământ, de la ieslea din Betleem, la crucea de pe Golgota, iar această priveliște atrage, sensibilizează și supune sufletul. Dragostea apare în inima celor ce privesc. Ei aud vocea Sa și Îl urmează.”[59] „Domnul Hristos așteaptă cu o dorință nespusă să Se manifeste în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în poporul Său, atunci El va veni pentru a-i pretinde ca fiind ai Săi. Fiecare creștin are privilegiul nu doar de a aștepta, ci și de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos.”[60] „Puțini s-au gândit la suferința pe care i-a cauzat-o păcatul Creatorului nostru. Tot cerul a suferit cu Hristos în agonie, dar suferința nu a început și nu s-a încheiat cu manifestarea Sa în natura umană. Crucea este o descoperire făcută simțurilor noastre tocite cu privire la durerea pe care a adus-o păcatul, încă de la începutul lui, în inima lui Dumnezeu.”[61] Ea a scris despre acea „solie prețioasă”, următoarele: „Lucrarea pe care Domnul o plănuiește este aceasta: solia pe care El a dat-o slujitorilor Săi va lucra în inima și mintea fiecărui om. Iubirea supremă pentru Dumnezeu și iubirea altora ca pe ei înșiși, reprezintă viața perpetuă a membrilor bisericii.”[62]
(9) Solia din 1888 este prețioasă, îndeosebi pentru că unește adevărul biblic al îndreptățirii prin credință cu ideea biblică, unică, a curățirii sanctuarului ceresc. Aceasta este adevărata neprihănire prin credință. Lucrarea aceasta se desfășoară odată cu lucrarea de curățire deplină a inimii oamenilor lui Dumnezeu de pe pământ, iar Marele Preot o va îndeplini pentru toți cei care Îl vor lăsa să facă acest lucru. Acesta este adevărul biblic pe care lumea așteaptă să-l descopere. În aceasta constă „solia îngerului al treilea în esența ei”[63], care își are centrul în lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor [485] începând din 1844.[64] Ea formează un element esențial al adevărului, care va continua să lumineze pământul cu slava unei propovăduiri finale și depline a „evangheliei veșnice” din Apocalipsa 14 și 18.
Waggoner a exprimat această concepție imediat după Conferința Generală din 1888, declarând: „Oare va fi vreodată pe pământ un popor care va atinge acea stare de desăvârșire a caracterului? Într-adevăr va fi [este citat Țefania 3:13]. Când va veni Domnul, va fi un grup ce va fi găsit «complet în El», nu având propria neprihănire, ci acea neprihănire desăvârșită a lui Dumnezeu, care vine prin credința lui Isus Hristos. Lucrarea soliei îngerului al treilea este tocmai aceea de a realiza această lucrare în inima oamenilor și de a pregăti un astfel de grup. Prin urmare, solia aceasta nu este o masă de teorii seci, ci o realitate practică a vieții.”[65] Ani mai târziu, Waggoner încă mai scria despre această solie foarte importantă: „Faptul că Dumnezeu are un sanctuar în cer și că Hristos este preot acolo, nu poate fi pus la îndoială de niciun om care citește Scripturile […]. Prin urmare, curățirea sanctuarului – o lucrare care este prezentată în Scriptură ca având loc chiar înainte de venirea Domnului – coincide cu o curățire completă a poporului lui Dumnezeu pe pământ și cu pregătirea lui pentru a fi strămutat la cer când va veni Domnul.”[66]
Jones scrie pe un ton similar al urgenței: „Solia aceasta specială a îndreptățirii pe care ne-o trimite Dumnezeu, are scopul de a ne pregăti pentru proslăvirea ce va avea loc la venirea Domnului. În această solie, Dumnezeu ne dă semnul cel mai puternic pe care Îi este cu putință să ni-l dea, pentru a arăta că următorul eveniment este venirea Domnului.”[67] Ani mai târziu, el a pus același accent: „Dacă eu predic despre încetarea păcatului în viața oamenilor și dacă predic despre sfârșitul păcatelor, despre ispășirea nelegiuirii și aducerea neprihănirii veșnice în viața omului, și totuși nu predic aceste lucruri în contextul sanctuarului și al curățirii lui, solia mea nu este solia îngerului al treilea. Acea zi mare nu poate veni, până când sanctuarul nu este curățit. Sanctuarul nu poate fi curățit, până când nelegiuirea nu se sfârșește în viața ta și a mea, până când în viața ta și a mea nu se pune capăt păcatului și nu se face o ispășire pentru păcatele săvârșite, iar apoi, oh, apoi, în locul tuturor este adusă neprihănirea veșnică, pentru a ne susține în statornicie pe calea neprihănirii.”[68] [486]
Ellen White a vorbit despre lucrurile care au avut loc în 1844, arătând legătura dintre solia îngerului al treilea și curățirea sanctuarului: „Cei care au respins prima solie nu au putut să beneficieze de cea de a doua și nu au beneficiat de strigătul de la miezul nopții, care trebuia să-i pregătească pentru a intra cu Isus prin credință în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Din cauza respingerii celor două solii precedente, ei nu au putut să vadă lumina soliei îngerului al treilea, care arată calea spre sfânta sfintelor.”[69] În 1888, ea a văzut că Hristos încă Se afla în sanctuar, căutând să pregătească un popor pentru a doua Sa venire. Jones și Waggoner fuseseră trimiși cu o solie tocmai în scopul acesta: „Hristos Se află acum în sanctuarul ceresc. Ce face El? El face ispășire pentru noi, curățind sanctuarul de păcatele poporului. Prin urmare, trebuie să intrăm prin credință împreună cu El în sanctuar […]. Lucrarea finală a soliei îngerului al treilea va fi însoțită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate căile și la toate răscrucile vieții.”[70] În 1890, ea a scris câteva articole despre relația dintre solia aceasta și curățirea sanctuarului: „Trăim în ziua ispășirii și trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea lui Hristos de curățire a sanctuarului de toate păcatele poporului. Niciunul care dorește să fie găsit îmbrăcat în hainele de nuntă să nu se împotrivească Domnului în lucrarea Sa.”[71] Când vorbește despre „cea mai prețioasă solie”, ea scrie: „Hristos mijlocește pentru biserică în curțile cerești […]. După cum preotul stropea sângele cald asupra tronului harului […], tot astfel, în timp ce ne mărturisim păcatele și prezentăm eficacitatea sângelui ispășitor al lui Hristos, rugăciunile noastre se înalță la cer […]. Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul așa cum este el în Isus, care este solia îngerului al treilea în propoziții clare și distincte.”[72]
(10) Deoarece Hristos a plătit deja pedeapsa pentru păcatul fiecărui om și îi atrage continuu pe oameni la pocăință, singurul motiv pentru care cineva poate fi condamnat în cele din urmă este necredința continuă, un refuz de a prețui răscumpărarea obținută de Hristos pe cruce și administrată de El în calitate de Mare Preot. Ca urmare, dacă omul înțelege și crede cât de bune sunt cu adevărat veștile mântuirii, atunci este realmente mai ușor a fi mântuit, decât a fi [487] pierdut. Jugul lui Hristos este ușor și povara Sa nu este grea, iar împotrivirea este un drum greu care coboară spre nimicire. Lumina este mai puternică decât întunericul, harul este mai puternic decât păcatul, iar Duhul Sfânt este mai puternic decât firea pământească, atunci când inima este predată lui Hristos. Totuși, a ne împotrivi convingerii Duhului Sfânt cu privire la evanghelie înseamnă a „lovi în țepuș”. Cei care refuză să creadă, vor constata că este mai ușor să-și urmeze înclinațiile firești de a face răul. Adevărata evanghelie scoate la iveală această necredință și conduce la o pocăință eficientă, care îl pregătește pe cel credincios să se întoarcă la Hristos, dacă omul Îl va alege. Orice dificultate este rezultatul necredinței în evanghelie și în faptul că „Dumnezeu caută să prindă mâna credinței pentru a o îndruma să se bazeze cu tărie pe natura divină a lui Hristos, așa încât să putem atinge desăvârșirea caracterului”[73]. Domnul Hristos ne va ține de mână cu mai multă putere decât suntem noi capabil să ne prindem de mâna Sa.
Jones exprimă ideea aceasta în felul următor: „Când harul domnește, este mai ușor să faci binele, decât să faci răul. Aceasta este comparația [Romani 5:21] […]. Tot astfel este literalmente adevărat că, sub domnia harului, este mai ușor să faci binele, decât răul, la fel cum este adevărat că, sub domnia păcatului, este mai ușor să faci răul, decât binele.”[74] „Mântuirea din păcat depinde cu siguranță de faptul că în har se află mai multă putere decât în păcat […]. Deoarece omul este în mod firesc rob al unei puteri – puterea păcatului este absolută, atunci când acesta domnește. Atâta vreme cât acea putere își exercită controlul, nu este doar dificil, ci este imposibil ca omul să facă binele pe care știe că ar trebui să îl facă. Totuși, dacă o putere mai mare exercită controlul, oare nu este suficient de clar că va fi tot atât de ușor să slujească voinței puterii mai mari, atunci când aceasta domnește, precum a fost să slujească voinței celeilalte puteri, atunci când aceea a domnit?”[75]
Waggoner a fost de acord, spunând: „Mulți oameni au ideea că le este imposibil să creadă. Aceasta este o greșeală gravă. Credința este tot atât de ușoară și naturală precum este respirația. Ea este o moștenire comună a tuturor oamenilor și toți sunt egali în această privință. Oamenii constată că le este dificil să creadă, numai când clădesc în jurul lor o barieră a mândriei (Psalmii 73:6) […]. Întrebarea este: În ce măsură a dat Dumnezeu credință fiecărui om? […] Credința pe care o dă El este credința lui Isus. Credința lui Isus este Isus însuși oferit în dar, iar Hristos este dat în plinătatea Sa fiecărui om.”[76] „Nu trebuie să încercăm să adăugăm ceva la Scripturi, spunând că bunătatea lui Dumnezeu tinde să-i conducă pe oameni la pocăință. Biblia spune că bunătatea lui Dumnezeu îi conduce la pocăință […]. De ce nu se pocăiesc toți? [488] Pentru că disprețuiesc bunătatea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și se despart de călăuzirea plină de milă a Domnului. Totuși, oricine nu se va împotrivi Domnului, va fi condus cu siguranță la pocăință și mântuire.”[77]
Ellen White a exprimat aceeași idee, astfel: „Timp de cincizeci de ani am purtat jugul lui Hristos și pot să mărturisesc că jugul Său este ușor și povara Sa nu este grea. Nu am găsit niciodată vreo dificultate în a purta acest jug, cu excepția ocaziilor când am confecționat eu însămi un jug propriu și am lăsat deoparte jugul lui Hristos.”[78] „Spuneți-le oamenilor într-un limbaj clar și plin de speranță cum pot să scape de moștenirea rușinii care constituie partea meritată de noi. Totuși, pentru Numele lui Hristos, nu le prezentați idei care îi vor descuraja și îi vor face să li se pară că drumul spre cer este foarte dificil.”[79] „Calea vieții este îngustă și poarta este strâmtă. Dacă vă prindeți de păcatul care vă tulbură, veți constata că această cale este prea îngustă pentru a merge pe ea […]. Totuși, nu trageți concluzia că drumul spre cer este greu și calea care coboară este ușoară. Pe întregul parcurs al căii care duce la moarte se află dureri și pedepse, se află necazuri și dezamăgiri, se află avertizări care ne spun să nu mergem mai departe. Dragostea lui Dumnezeu a făcut să fie greu pentru cei neascultători și încăpățânați să se distrugă singuri.”[80] „Domnul Hristos ne va ține de mână cu mai multă putere, decât suntem noi capabili să ne prindem de mâna Sa.”[81]
Când a vorbit despre cei care respingeau „solia cea prețioasă”, ea a avertizat: „Dacă respingeți solii trimiși de Hristos, Îl respingeți pe Hristos. Dacă neglijați mântuirea cea mare care v-a fost prezentată ani de zile, dacă disprețuiți oferta aceasta plină de slavă a îndreptățirii prin sângele lui Hristos și sfințirea prin puterea curățitoare a Duhului Sfânt, atunci nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcat, ci o așteptare sigură și îngrozitoare a judecății și mâniei înverșunate.”[82]
Cu siguranță, au fost și alte aspecte ale soliei din 1888 care au influențat lucrarea bisericii în anii ce au urmat; cum ar fi libertatea religioasă, lucrarea de educație, lucrarea medicală și reforma sănătății, dar miezul acestei solii, așa cum a fost recunoscut de Ellen White, a fost neprihănirea prin credință. Așa cum am menționat anterior, există multe alte cărți care tratează în mod mai specific aspectele soliei. Ne vom ocupa mai îndeaproape de multe dintre aceste aspecte ale soliei în Întoarcerea ploii târzii, volumul 2.[83]*
[1]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895; în Materialele 1888, pp. 1336-1342 și Testimonies to Ministers, pp. 92-98.
[2]. Uriah Smith, Thoughts on Revelation, (Battle Creek, MI: Review and Herald, 1865), p. 59.
[3]. „Notes of William C. White Taken at Minneapolis”, 16 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 421.
[4]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai 1890, p. 321.
[5]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, pp. 91-92.
[6]. E. J. Waggoner, Gospel in Galatians, pp. 60-61.
[7]. Ellen G. White, Materialele 1888, p. 267.
[8]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 91.
[9]. Ellen G. White, Materialele 1888, p. 1076.
[10]. Ellen G. White, Scrisoarea 77, 14 noiembrie 1895.
[11]. Ellen G. White, Materialele 1888, p. 533.
[12]. E. J. Waggoner, „The Spirit of Anti-Christ. No. 6”, Signs of the Times, 27 ianuarie 1888, p. 56.
[13]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 140.
[14]. A.T . Jones, „Third Angel’s Message – 19”, General Conference Daily Bulletin, 27 februarie 1895, p. 366.
[15]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[16]. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 189.
[17]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p. 387.
[18]. A. T. Jones, „Third Angel’s Message – 17”, General Conference Daily Bulletin, 26 februarie 1893, p. 401.
[19]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, pp. 69, 101.
[20]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, pp. 91, 94.
[21]. A nu se confunda ceea ce Isus a făcut pentru toți oameni prin și la cruce, cu învățătura dezvoltată de E. H. (Jack) Sequeira, care poate fi regăsită în mesajul și lucrarea grupului 1888 Message Study Committee, prezentată, din nefericire, ca solia de la Minneapolis, susținută și învățată de Ellen White. Pentru informații despre acest subiect, vezi materialele postate pe www.zguduireaadventismului.ro și articolul lui Dennis Priebe, „Sunt toţi oamenii condamnaţi la naştere?”, din cartea Adevăruri uitate (n.ed.).
[22]. Ellen G. White, „Believe on the Lord Jesus Christ”, Review and Herald, 23 iunie 1896, p. 386.
[23]. Ellen G. White, „Principle Never to be Sacrificed for Peace”, Review and Herald, 24 iulie 1894, p. 465.
[24]. Ellen G. White, „Notes of Travel”, Review and Herald, 4 noiembrie 1884, p. 690.
[25]. E. J. Waggoner, The Glad Tidings, p. 14.
[26]. E. J. Waggoner, „Christ the Only Source of Strength”, Signs of the Times, 30 noiembrie 1888, p. 726.
[27]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 144.
[28]. A. T. Jones, „Boundless Grace Free to All”, Review and Herald, 17 aprilie 1894, p. 248.
[29]. A. T. Jones, „The Third Angel’s Message – 14”, General Conference Daily Bulletin, 21 februarie 1895, p. 269.
[30]. Ellen G. White, Steps to Christ, p. 27.
[31]. Ellen G. White, Desire of Ages, p. 403.
[32]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 98.
[33]. Ellen G. White, „The Beatitudes”, Signs of the Times, 30 mai 1892, p. 455.
[34]. Ellen G. White, „Chosen in Christ”, Signs of the Times, 2 ianuarie 1893, p. 134.
[35]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 74.
[36]. Ellen G. White, „How do We Stand?” Review and Herald, 24 iulie 1888, p. 466.
[37]. Ellen G. White, Manuscrisul 8a, „Counsel to Ministers”, 21 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 131.
[38]. Ellen G. White, Desire of Ages, p. 123.
[39]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Hristos și legea”, 19 iunie 1889, p. 9; în Materialele 1888, p. 345.
[40]. E. J. Waggoner, „Add Position Defined”, Signs of the Times, 15 iunie 1888, p. 358.
[41]. E. J. Waggoner, „Truth and Its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie 1888, p. 790.
[42]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 74.
[43]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 74.
[44]. A. T. Jones, „Boundless Grace Free to All”, Review and Herald, 17 aprilie 1894, p. 248.
[45]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[46]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1537.
[47]. Ellen G. White, Thoughts from the Mount of Blessing, pp. 114-115.
[48]. E. J. Waggoner, The Glad Tidings, pp 100-101.
[49]. A. T. Jones, „Studies in Galatians. The Two Covenants”, Review and Herald, 24 iulie 1900, p. 472.
[50]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 92.
[51]. Ellen G. White, Patriarchs and Prophets, p. 372.
[52]. Ellen G. White, Steps to Christ, p. 47.
[53]. E. J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p. 5.
[54]. A. T. Jones, The Consecrated Way to Christian Perfection, p. 83.
[55]. Ellen G. White, „Work for God”, Signs of the Times, 16 ianuarie 1896, p. 37.
[56]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, pp. 92-95.
[57]. E. J. Waggoner, „Objections Answered”, Present Truth, 16 august 1894, p. 516.
[58]. A. T. Jones, The Consecrated Way to Christian Perfection, p. 88.
[59]. Ellen G. White, Desire of Ages, p. 480.
[60]. Ellen G. White, Christ Object Lessons, p. 69.
[61]. Ellen G. White, Education, p. 263.
[62]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 95.
[63]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie 1890, p. 193.
[64]. Ellen G. White, Early Writings, p. 254.
[65]. E. J. Waggoner, „Truth and Its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie 1888, p. 790.
[66]. E. J. Waggoner, „God Thinking in Man”, Present Truth, 8 decembrie 1898, p. 773.
[67]. A. T. Jones, „Third Angel’s Message – 19”, General Conference Daily Bulletin, 27 februarie 1895, p. 367.
[68]. A. T. Jones, „What It Means To Be A Church Member”, General Conference Daily Bulletin, 1 aprilie 1903, p. 43.
[69]. Ellen G. White, Spiritual Gifts, cartea 1, p. 171.
[70]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, „Înaintarea în experiența creștină”, 20 octombrie 1888, și Manuscrisul 15, „Chemarea la un studiu mai profund al Cuvântului”, noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 127, 166.
[71]. Ellen G. White, „The Need of Complete Consecration”, Review and Herald, 21 ianuarie 1890, p. 34.
[72]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, pp. 92-93.
[73]. Ellen G. White, Desire of Ages, p. 123.
[74]. A. T. Jones, „The Sermon. Christian Perfection”, Review and Herald, 25 iulie 1899, p. 471.
[75]. A. T. Jones, „Shall It Be Grace or Sin?” Review and Herald, 1 septembrie 1896, p. 557.
[76]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 179.
[77]. E. J. Waggoner, Waggoner on Romans, p. 42.
[78]. Ellen G. White, „Christ’s Yoke is Easy”, Signs of the Times, 8 iulie 1889, p. 402.
[79]. Ellen G. White, Scrisoarea 15a, 1890; în Selected Messages, cartea 1, p. 182.
[80]. Ellen G. White, Thoughts from the Mount of Blessing, p. 139.
[81]. Ellen G. White, Manuscrisul 20, „Diary”, 28 decembrie 1891, p. 7, nepublicat.
[82]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p. 97.
[83]. Sunt îndatorat lui Robert Wieland și Donald Short pentru conceperea ideilor de mai sus. Vezi 1888 Re-examined, pp. ii-iii. Totuși autorul își asumă responsabilitatea deplină pentru adaptările și exprimarea din acest text.