12 mai 1889

„Întâlnirea de tabără. Prelegerea de dimineață”
The Topeka Daily Capital 11, 113, p. 4

Ploaia și noroiul riscă să împiedice adunarea în aer liber

Doamna White participă la întâlnirea de dimineață și vorbește din două în două zile după-amiaza – Întâlnirea tinerilor în marele cort rotund – Mulți nou veniți.

Corespondența specială a ziarului Capital

Forest Park, Ottawa, Kan., 11 mai

Ultimele zile au fost înnorate, cu furtuni ocazionale, ceea ce i-a împiedicat pe mulți să participe la prelegeri sau predici, dar prezența a fost totuși destul de bună. Doamna White a hotărât să vorbească în fiecare a doua zi la ora 14:30 începând de astăzi. Două sesiuni ale institutului de dimineață au loc acum, interesul crescând necesitând această opțiune. Doamna White continuă să vorbească în cadrul întâlnirilor de dimineață, dar va vorbi și după amiezile la 14:30 o dată la două zile. Marele cort rotund este acum dotat cu scaune, iar ieri, la întâlnirea de la ora 5 dimineața, tinerii l-au luat în folosință, urmând ca de acum înainte să aibă întâlniri separate. Există un număr destul de mare de fețe noi și au fost montate multe corturi noi. F. E. Belden, instructor de colportaj, este așteptat să sosească luni. Este exprimată o mare părere de rău că fratele Farnsworth nu va fi prezent.

Prelegerea de dimineață
(A. T. Jones)

La începutul secolului al IV-lea, imperiul roman era condus de șase împărați, iar biserica creștină era împărțită în nouăzeci de secte diferite, episcopii fiecăreia dintre ele luptând pentru putere. A fost necesar ca fiecare împărat să obțină tot ajutorul posibil din exterior, deoarece puterea militară era împărțită în mod aproximativ egal. Maximin și Constantin și-au dat seama de valoarea presupusei unități a biserici creștine, astfel că fiecare dintre ei a încercat să obțină sprijinul creștinilor, Constantin fiind cel care a reușit. Episcopii au dorit să instaureze o teocrație, o guvernare a lui Dumnezeu. Înainte a existat o asemenea formă de guvernare, condusă de Domnul, nu direct, ci prin Moise, profeți etc. Însă poporul a cerut un rege, iar El a ales unul pentru ei, fără să abdice, ci păstrând totuși guvernarea, deci era în continuare tronul lui Dumnezeu, nici David, nici Solomon nu au încercat să schimbe lucrul acesta, Domnul promițând că tronul va rămâne veșnic în casa lui David, Zedechia fiind ultimul pe pământ. Dumnezeu a declarat că nu va mai fi un altul până când Hristos, moștenitorul, va veni din nou să îl revendice. Așadar, într-o teocrație, este necesar să existe cineva care să transmită cuvântul lui Dumnezeu poporului. Dacă reformatorii intenționează să instaureze o teocrație, ei trebuie să aibă profeți, ceea ce va deschide calea pentru toți profeții falși despre care vorbește Biblia. Doctorul Crafts a declarat deja că predicatorii sunt succesorii profeților pentru a face cunoscută voia lui Dumnezeu.

Episcopii l-au declarat pe Constantin ca fiind al doilea Moise, făcându-se dependenți de el pentru a-și asigura puterea statului în vederea atingerii scopurilor lor. Atunci când cineva se așază într-o astfel de poziție, devine unealta celui de care depinde, politicienii, cum sunt numiți acum. În toată perioada în care Constantin a fost declarat episcop (al celor externe, adică al puterii civile) și cap al bisericii, el nu era nici măcar botezat. Nu a existat niciodată un politician și un ipocrit atât de desăvârșit. Din 307 până în 312, nimeni nu a putut spune ce era – păgân sau creștin; ideologic era cu picioarele în două bărci. După cum Domnul avea în teocrația Sa un semn prin care era recunoscut ca domnitor, și anume Sabatul, tot așa și noua teocrație falsă avea un semn, o contrafacere, nefiind dispusă să-l adopte pe cel original, dorind „să nu aibă nimic în comun cu evreii”. Astfel, adoptând duminica[1], ziua închinării la soare, închinarea păgână a fost altoită în creștinism, iar creștinismul păgânizat a devenit suprem. Legea duminicală a fost promulgată de Constantin din dorința de a le face pe plac episcopilor, care doreau puterea guvernului pentru a-i obliga pe oameni să meargă la biserică. Prima lege duminicală, care impunea închiderea tribunalelor etc. atât vinerea, cât și duminica, s-a pierdut, dar se face referire la ea. Următoarea lege care impune închinarea în ziua de duminică există. Până să fie adoptate aceste legi, păgânii aveau zile de sărbătoare, dar nu și zile sfinte, așa că, transferând astfel activitatea de devoțiune din Sabat în ziua de duminică, au încercat să facă prima zi sfântă pe care a cunoscut-o Roma vreodată.

[1] engl Sunday (sun = soare, day = zi) (n.t.)