„Întâlnirea de tabără. Prelegerea de seară”
The Topeka Daily Capital, 11, 113, p. 4

PRELEGEREA DE SEARĂ

(de A. T. Jones)

Continuând această parte a subiectului meu, vreau să arăt în continuare că împăratul Constantin a devenit creștin numai din motive politice și că a fost mereu păgân în convingeri. A citit din lucrarea lui Milman The History of Christianity from the Birth of Christ to the Abolition of Paganism in the Roman Empire (Istoria creștinismului de la nașterea lui Hristos până la abolirea păgânismului în Imperiul Roman), pentru a arăta că până la momentul acceptării sale în fruntea bisericii era păgân pe dinafară, că statuile ridicate de el lui Apolo arată că acesta era zeul lui favorit. El pretinde că a avut o viziune a crucii în anul 312 și a înălțat un stindard sfânt în cinstea acestei viziuni și a lui Hristos. Vă amintiți că v-am spus despre visul lui Maxentius și compararea acestuia cu visul lui faraon. În această perioadă a îmbrăcat Constantin haina de creștin. Însă, după cum spune Milman, era „creștinismul războinicului”, iar barbariile pe care le-a făcut arătau aceeași inimă păgână de dinainte. Pe labarumul[1] pe care l-a ridicat a amestecat atât simbolurile creștinismului, cât și chipul său și cel al familiei sale; deoarece chipul împăratului era mereu venerat de romani, atât creștinii, cât și păgânii se puteau închina la el.

Unul dintre titlurile sale a fost Pontifex Maximus. Superstițiile din tinerețe l-au urmărit, spune Milman, și, vorbind despre stâlpul profeției, spune cum capul lui Constantin l-a înlocuit pe cel al lui Apolo, iar apoi întreabă: „Este aceasta păgânism apropiat de creștinism sau creștinism degenerat în păgânism?” Doctorul Schaff spune despre Constantin că a adoptat creștinismul ca pe o superstiție. De fapt, episcopii se temeau să-l oblige să se boteze de teamă că va renunța la creștinism și se va întoarce la păgânism și au devenit foarte geloși pe un filosof păgân, Sapates, care era un prieten de-al lui Constantin, temându-se că va trece la păgânism sub influența lui, așa că au inventat o acuzație împotriva lui și a fost executat în grabă. După moartea sa nimeni nu a putut să spună dacă a fost creștin. Milman spune că nu a vrut să-l îndepărteze pe prietenul său păgân, în timp ce creștinii nu au îndrăznit să meargă prea departe în eforturile lor de a-l forța să facă uz de  autoritatea pentru a aboli păgânismul, astfel că păgânismul a fost tot timpul mărturisit pe față și a constituit religia imperiului care se confrunta cu creștinismul, astfel încât, după moartea sa, ambele religii s-au luptat pentru Constantin. A fost zeificat de păgâni și venerat de creștini. Stanley, în History of the Christian Church (Istoria Bisericii Creștine), spune: „Așa s-a stins primul împărat creștin, primul apărător al credinței – primul protector imperial al scaunului papal și al întregii biserici răsăritene, întemeietorul sfântului lăcaș – păgân și creștin, convențional și eretic, liberal și fanatic, nu pentru a fi inițiat sau admirat, ci pentru a fi ținut minte și pentru a fi studiat cu atenție.”

Acestea sunt unele dintre înregistrările autentice ale istoriei, așa că puteți judeca într-o oarecare măsură ce fel de om a fost Constantin.

Acum despre legislația duminicală a lui Constantin. Citind din Neander, care îl citează pe Sozomen, citim prima lege duminicală pentru a arăta că a fost în favoarea atât a păgânilor, cât și a creștinilor. Aceasta este legea care nu s-a păstrat; doar a doua s-a păstrat. Aceasta privea atât ziua de vineri, cât și duminica. Data la care a fost  adoptată această lege nu este cunoscută. Scopul era ca ziua să fie dedicată devoțiunii. Amintiți-vă că romanii aveau zile de sărbătoare, dar nicio zi pusă deoparte pentru închinare. Deci nu este corect să spunem că duminica era o zi de închinare printre păgâni. Aceasta este o idee papală, aceea de a o pune deoparte doar pentru închinare, separat de celelalte zile. De aceea Constantin a numit-o venerabila zi a soarelui, pentru că nu a îndrăznit să-i ofenseze pe păgâni. Creștinii nu se închinau la soare. Biserica primea mai întâi pe cineva drept catehumen, iar acesta se întorcea mai întâi către vest, tărâmul lui Satana, și apoi se întorcea către est pentru a se închina la „soarele Neprihănirii”, schimbând închinarea păgână la soare cu cea la soarele neprihănirii. Legea din 321, pe care o cunoașteți, îi obliga pe oamenii din orașe să se odihnească duminica. Milman spune că decretul pentru respectarea religioasă a duminicii, „care poruncea suspendarea tuturor afacerilor publice și a muncii private […] a fost promulgată în tot Imperiul Roman, dar dacă nu am avea dovezi directe că decretul prezenta motivul creștin al sfințeniei acestei zile, ne putem îndoi dacă actul nu a fost primit de cea mai mare parte a imperiului ca adăugarea unei sărbători în plus la calendarul imperiului”.

Avem o dovadă directă? Nu. A citit ce spune Milman: „Decretul ce ordonă sărbătorirea Sabatului creștin nu face nicio aluzie la sfințenia sa deosebită ca instituție creștină.” Când a fost adoptată această lege duminicală, ea a cuprins întreaga lume romană, iar Constantin a pus să se scrie o rugăciune pe care atât păgânii, cât și creștinii să o adreseze Dumnezeului căruia I se închinau, iar soldații erau aliniați și obligați s-o repete la unison. Această lege a fost dată numai pentru a le face pe plac episcopilor care au transferat sfințenia Sabatului lui Dumnezeu asupra teocrației lor contrafăcute, convingându-l pe împărat să impună respectarea pe care ei o doreau, astfel încât ziua ca zi de închinare este în întregime papală. Milman numește aceasta „noul păgânism”, deoarece păgânii puteau accepta fără scrupule respectarea ei. Toate aceste lucruri arată că duminica nu are niciun fundament civil. Era religioasă din toate punctele de vedere. A poruncit Dumnezeu acest lucru? Nu. A poruncit cezarul acest lucru? Nu. A izvorât din biserică, avându-și bazele în păgânism, așa că nu trebuie să fie niciodată atribuită nici lui Dumnezeu, nici statului, nici nimănui din cer sau de pe pământ. Episcopii aveau nevoie de această instituție pentru a-și duce la bun sfârșit teocrația lor și pentru a-i obliga pe oameni să acționeze în conformitate cu ideea lor, însă existau oameni pe atunci care știau că acest lucru era în opoziție cu toate drepturile cunoscute, iar episcopii știau și ei lucrul acesta.

Vorbitorul a citat din nou din Alexandru pentru a arăta că obiceiul în biserică a fost stabilit printr-o lege a sinodului, conform căreia toți creștinii trebuiau să se abțină de la muncă duminica, dar a fost făcută mai eficientă prin folosirea puterii statului, prin adoptarea legii duminicale. Același canon douăzeci și nouă care stabilea acest obicei, este același care-i blestema pe toți cei care păzeau Sabatul Domnului. Poate exista o mai bună împlinire a profeției care spune: „Se va gândi să schimbe vremurile și legea”? Acest lucru s-a împlinit când papalitatea a depus eforturi pentru a schimba legea lui Dumnezeu.

Iată acum câteva dintre motivele invocate de episcopi pentru a obține aceste legi duminicale. Evident că toți oamenii siliți să stea degeaba s-au înghesuit la circuri și la teatre, iar publicul era atât de numeros, încât a trebuit să fie angajați mulți oameni, așa că au fost angajați creștinii. Așadar, episcopii au susținut că oamenii care mergeau în asemenea locuri făceau necesar ca circurile și teatrele să angajeze personal suplimentar și, astfel, îi obligau pe creștini să lucreze „împotriva voinței lor”. Manden spune că în anul 326 a fost interzisă orice fel de muncă, astfel că în zilele de sărbătoare circurile și teatrele interferau cu închinarea la biserică, iar episcopii au argumentat că oamenii s-ar închina la biserică dacă nu ar exista marea atracție a spectacolelor, așa că au cerut legi care să-i oblige să păzească duminica. Chiar argumentele folosite atunci sunt folosite și acum, aproape cuvânt cu cuvânt, iar dacă am avea acces la biblioteca Vaticanului, fără îndoială că asemănarea ar fi și mai evidentă. Episcopii susțineau atunci că circurile și teatrele îi persecutau pe creștini prin faptul că îi obligau să lucreze duminica, iar ei numeau acest lucru persecuție. Exact același lucru se spune acum în legătură cu căile ferate etc. După ce i-au obligat pe oameni să stea degeaba pentru a fi devotați, au fost nevoiți să le răpească mijloacele de distracție pentru a-i forța să fie devotați, iar la fel se va întâmpla și acum. Nu numai atât, dar ei trebuie să înlocuiască amuzamentul cu devoțiunea pentru a-i feri de iad și a-i conduce spre cer, și pornind pe această cale, trebuie să ajungă la cel din urmă punct, inchiziția, pentru a ajunge la inimile lor spre a-i salva de la ruină. Să nu uitați niciodată faptul că inchiziția nu a fost niciodată o pedeapsă pentru răutate, ci un mijloc de a salva sufletele din iad. Ei nu torturau un om pentru că era rău, ci pentru a-l determina să mărturisească, pentru că aceasta îi aducea iertare și pentru a-i oferi siguranță; ei îl ucideau apoi cât timp era sfânt, pentru a nu mai avea ocazia de a mai păcătui. Și atunci nu este inchiziția chiar teoria păzirii duminicii? Acuma eu nu spun că inchiziția în această țară va fi asemenea celei de la Roma, dar aceeași practică va atrage același rezultat aici ca și în Roma, iar solia îngerului al treilea spune că moartea va fi decretată împotriva tuturor celor ce nu păzesc ziua soarelui în opoziție față de Sabat. Toți cei ce apără legile duminicale nu văd toate aceste lucruri, sau nu se așteaptă la o teocrație, dar toate argumentele lor sunt teocratice și conduc la toate rezultatele pe care le-am enumerat. Mulți ar fi îngroziți dacă s-ar gândi că acțiunile lor duc la toate aceste lucruri, dar ei vor fi conduși pas cu pas până când nu vor mai vedea sfârșitul așa cum trebuie să se întâmple.

Încă ceva. Canonul de la Laodiceea i-a blestemat pe toți cei ce țineau Sabatul. De ce a fost necesar acest lucru? Pentru că existau oameni care țineau Sabatul, iar ei avertizau populația împotriva fraudei – astfel că episcopii au fost nevoiți să oprească minimalizarea zilei soarelui. Acum, despre cine afirmă reformatorii naționali că ar fi adevărații opozanți ai păzirii duminicii? Nu sunt oare adventiștii de ziua a șaptea? Ei recunosc acest lucru și spun că este cel mai greu lucru de înfruntat, deoarece opoziția vine din ceea ce scrie în Biblie. Atunci când a fost făcută afirmația că adventiștii nu numai că vor să păzească ziua a șaptea, dar încearcă să distrugă păzirea duminicii și s-a pus întrebarea ce ar trebui făcut, răspunsul a fost: „Nu trebuie să li se îngăduie să urmeze o astfel de cale.” Acest lucru așteaptă ei de la noi. Dumnezeu ne-a dat solia, iar calea pe care trebuie să o urmăm este să încercăm să distrugem tot respectul față de duminică, deoarece aceasta este o zi pentru care nimeni nu ar trebui să aibă niciun respect.

[1] Stindard imperial roman, purpuriu, pe care Constantin cel Mare a pus crucea și monograma lui Isus Hristos.