Ştiinţa morală trebuie să fie învăţată în fiecare şcoală creştină. Aceasta nu este mai puţin importantă decât învăţarea ştiinţei mentale, deşi, prin natura lucrurilor, este a doua după ştiinţa mentală, deoarece poate fi studiată doar cu mintea.

Principiile morale drepte pot fi discernute numai cu o minte dreaptă. De aceea, adevărata ştiinţă morală poate fi înţeleasă doar cu ajutorul adevăratei ştiinţe mentale. Astfel, deşi în acest sens ştiinţa morală este a doua în ordine după ştiinţa mentală, nu este mai puţin importantă; de fapt cele două sunt legate în mod inseparabil.

Deşi vorbim despre acestea ca „ştiinţă mentală” şi „ştiinţă morală,” tratându-le ca pe nişte ştiinţe, ceea ce de fapt şi sunt, nimeni să nu cadă în greşeala de a crede că aceste ştiinţe sunt nişte lucruri încâlcite, obscure şi confuze sub forma unor fraze lungi şi pompoase, dincolo de posibilitatea de înţelegere a oamenilor de rând. Nu sunt aşa. Adevărata ştiinţă este întotdeauna simplă şi uşor de înţeles. Cu cât este mai aproape de adevăr, şi cu cât este mai bine înţeleasă, orice ştiinţă este mai simplă şi mai uşor de prezentat clar celor ce doresc să o cunoască.

„Principii morale,” este denumirea uzuală pentru virtute: aşa că ştiinţa morală, sau ştiinţa principiilor morale, este ştiinţa virtuţii. Iar virtutea ţine de ceea ce este drept, ceea ce este bun, adevărat, curat. Are de a face cu conduita, iar conduita ţine de caracter. Cu alte cuvinte, ştiinţa morală este ştiinţa despre caracter. Iar ştiinţa este cunoaştere. Mai complet exprimat cu alte cuvinte, întrucât moralitate înseamnă caracter, iar ştiinţa este cunoaştere, ştiinţa morală este cunoaşterea caracterului; ştiinţa despre moralitate este cunoaşterea despre caracter.

Care va fi, atunci, domeniul de studiu pentru ştiinţa morală? Care anume Caracter va fi temelia şi subiectul acestei cunoaşteri? Va fi caracterul uman, sau caracterul divin? Sau, mai bine zis, în şcolile creştine se va studia ştiinţa morală umană, sau ştiinţa morală divină?

Întrucât aceste şcoli se declară a fi creştine, unica ştiinţă morală ce poate fi studiată în mod logic, este ştiinţa morală creştină. Caracterul creştin este caracterul lui Isus Hristos, iar caracterul lui Hristos este caracterul lui Dumnezeu; de aceea, unica ştiinţă despre caracter ce poate fi studiată în mod consecvent în orice şcoală creştină este ştiinţa despre caracterul lui Dumnezeu.

În educaţie, caracterul este totul. În orice adevărată educaţie, ţinta supremă, unicul scop către care trebuie să tindă toate celelalte lucruri şi la care trebuie să contribuie, este caracterul. Fiindcă este scris că, deşi aş putea să am înţelegerea celei mai profunde filozofii, şi a tuturor ştiinţelor; şi chiar dacă aş avea atâta elasticitate a minţii şi atâta elocvenţă încât să pot vorbi în limbile oamenilor şi în cele ale îngerilor; totuşi „nu sunt nimic” dacă nu am dragoste (charity – eng.), care este pur şi simplu caracterul suprem, „legătura desăvârşirii.” Am văzut în Grecia şi în Roma natura vicioasă şi rezultatele dezastruoase ale înaltei educaţii clasice lipsite de caracter; şi al culturii aproape perfecte din punct de vedere mintal şi fizic, dar lipsite de moralitate.

Istoria moralităţii omului este paralelă cu istoria minţii omului. Faptul acesta este inevitabil, fiindcă mintea este citadela moralităţii: „Aşa după cum gândeşte în inima sa, aşa este;” „Cu mintea slujesc legii lui Dumnezeu.”

Dumnezeu a făcut pe om integru, după chipul Său, îmbrăcat cu slava Lui, reflectând caracterul Lui. Dumnezeu a făcut pe om ca să rămână în starea aceasta pentru totdeauna: totuşi cu libertatea de a alege să nu rămână. Iar omul a ales să nu stea cu Dumnezeu, ci să meargă pe calea Satanei şi a păcatului. În loc să rămână pentru totdeauna de partea lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui, omul a ales de partea Satanei şi a păcatului lui, domeniul încălcării legii lui Dumnezeu, domeniul imoralităţii.

Dacă ar fi să întrebăm, „Nu putea face Dumnezeu pe om în aşa fel încât să nu poată păcătui?” putem răspunde în deplină siguranţă şi adevăr, că nu putea. Aşa este. Nu-l putea face om în felul acesta. Ca să-l facă în felul acesta trebuia să-l facă lipsit de inteligenţă, doar un robot animal, incapabil de moralitate. Fiindcă a-l face pe om aşa încât pur şi simplu să nu poată păcătui, ar fi fost acelaşi lucru cu a-l face aşa încât să nu poată face binele. Ar fi trebuit să-l facă în aşa fel încât să nu poată alege: şi a-l face incapabil să aleagă, l-ar fi făcut incapabil de virtute. Libertatea de alegere este esenţială pentru moralitate. Dumnezeu a făcut omul să fie moral. De aceea l-a făcut liber să aleagă. Iar El respectă întotdeauna acel lucru al cărui Autor este, adică libertatea de alegere în om. El Însuşi nu va trece niciun milimetru peste libertatea omului de a alege pentru sine.

Astfel, în înţelepciunea Lui, Dumnezeu a creat pe om integru, sfânt şi liber, doar „cu puţin mai pe jos de îngeri.” I-a dat paradisul să-i fie cămin. I-a dat stăpânire peste pământ şi peste orice făptură vie de pe pământ, în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu. A făcut să crească din pământ „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii.” I-a dat tot ceea ce putea să placă ochilor, să încânte simţurile şi să aducă desfătare minţii. A dat toate acestea perechii sfinte pentru a se bucura de ele pentru totdeauna. I-a făcut liberi să se bucure de aceasta sau să refuze. De aceea a pus în mijlocul grădinii şi pomul interzis, „pomul cunoştinţei binelui şi răului.” „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‚Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” În felul acesta, atunci ca şi întotdeauna, a fost stabilit principiul „alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” Acesta este principiul divin al autoguvernării, şi al guvernării cu consimţământul celor guvernaţi.

Iar prin exercitarea libertăţii de alegere, omul a ales să nu guverneze el însuşi, ci să se vândă Satanei pentru a fi dus în robia păcatului şi în robie faţă de principiul lipsei de lege – al imoralităţii. Şi chiar acolo, atunci când omul a păcătuit şi a fost pierdut, Hristos S-a oferit pe Sine pentru a-l salva. Iar unicul motiv pentru care omul nu a murit în ziua aceea, chiar în ceasul în care a păcătuit, este acela că exact atunci Isus Hristos S-a oferit pe Sine pentru el, luând asupra Lui Însuşi moartea ce ar fi trebuit să cadă atunci peste om. În felul acesta a dat omului o altă şansă, un timp de supunere la probă, o clipă de răgaz, ca să poată alege viaţa. Din acest motiv Dumnezeu a putut spune imediat înşelătorului: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Acesta este motivul pentru care El este „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13:8 – Fidela),” şi de aceea poate spune El întotdeauna, „Am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”

Aici se poate întreba: pentru că Dumnezeu a făcut omul, şi desigur toate fiinţele inteligente, libere să aleagă, şi de aceea libere să aleagă calea păcatului dacă ar fi vrut să aleagă aşa, nu ar fi trebuit să ia măsuri de prevenire a acestei posibile alegeri, înainte de a fi făcut pe om? Răspunsul este, că a făcut-o cu siguranţă. Şi pentru că a făcut şi trebuia să facă toate fiinţele create cu simţ moral şi astfel libere să aleagă, El a trebuit să ia măsuri de prevedere pentru posibilitatea intrării păcatului, chiar înainte de a fi creat o singură fiinţă inteligentă. Şi El a făcut aceasta. Măsura aceasta de prevedere este doar o parte din planul acela veşnic pe care l-a alcătuit în Hristos Isus Domnul nostru.

Haideţi să ne întoarcem cu gândul la momentul în care nu a existat persoană sau lucru creat; înapoi până la consfătuirile eterne ale Dumnezeirii. Existenţa lui Dumnezeu nu este o existenţă satisfăcută de ea însăşi. Iubirea Lui nu este iubire de sine. Bucuria Lui nu este deplină atunci când El Însuşi se înfăşoară în El Însuşi, pentru a sta în felul acesta solitar şi centrat pe Sine. Iubirea Lui este satisfăcută doar atunci când se revarsă spre cei care vor să o primească pentru a se bucura din plin de ea. Bucuria Lui este deplină doar atunci când transmite unui univers infinit, plin de inteligenţe fericite, toată plinătatea bucuriei.

Dacă, cu gândul nostru, am sta alături de Dumnezeu înainte de a fi existat o singură fiinţă inteligentă creată, dorinţa Lui este aceea ca universul să fie plin de inteligenţe voioase care să se bucure din plin de iubirea Lui. Pentru ca lucrul acesta să se întâmple, trebuie ca toate aceste făpturi să aleagă să se bucure de iubirea Lui şi de bucuria Lui. Pentru a putea alege aceasta, ele trebuie să fie libere să o aleagă. Şi pentru a fi libere să o aleagă, ele trebuie să fie libere şi să nu o aleagă: libere să aleagă să nu Îi slujească, să aleagă să nu se bucure de iubirea şi bucuria Lui. Ele trebuie să fie libere să Îl aleagă pe El sau pe ele însele, viaţa sau moartea. Aceasta implică posibilitatea ca unele să nu aleagă calea Sa, ci propria lor cale despărţită de El; şi în felul acesta implică posibilitatea pătrunderii egoismului, a pătrunderii păcatului, care este exact opusul a ceea ce El Însuşi este. Să refuze El, din acest motiv, să creeze făpturi inteligente, pentru motivul că dacă le creează, trebuie să o facă cu posibilitatea apariţiei păcatului? Dacă aceasta ar fi decizia, rezultatul poate fi doar acela că El trebuie să rămână veşnic centrat pe sine şi solitar. Dar aceasta este de asemenea opusul a tot ceea ce este El. De aceea, a decide în felul acesta ar însemna a decide că El trebuie să înceteze să mai fie Dumnezeu. Dar El nu poate înceta să fie Dumnezeu; „El nu se poate tăgădui pe El Însuşi;” de aceea, trebuie să creeze până la infinit.

Şi El a creat. A creat făpturi inteligente. Le-a creat libere să aleagă: libere să aleagă calea Lui, sau să aleagă opusul: şi de aceea libere de a păcătui dacă ar fi ales aceasta. În acelaşi timp, în iubirea Lui infinită şi în neprihănirea Lui eternă, a plănuit să Se sacrifice pe Sine pentru a răscumpăra pe toţi aceia ce vor păcătui; şi să le dea astfel o a doua libertate de a-L alege pe El sau pe ei, viaţa sau moartea. Iar pe cei care, împotrivă la toate acestea, vor alege şi a doua oară moartea, îi va lăsa să aibă ceea ce aleg cu persistenţă. Iar pe cei care vor alege viaţa – un univers plin de astfel de făpturi – îi va lăsa să se bucure pe deplin de ceea ce au ales: şi anume viaţa veşnică, plinătatea iubirii desăvârşite şi a fericirii pentru totdeauna.

Acesta este Dumnezeu, viul Dumnezeu, Dumnezeul iubirii, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este pe deplin în stare să facă tot ceea ce vrea în cer şi pe pământ, şi totuşi să îşi lase libere toate fiinţele create. Acesta este Cel care din zilele veşniciei „face toate lucrurile după sfatul voiei Sale.” Şi aceasta este „taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile cele din ceruri, şi cele de pe pământ. În El” (Efes. 1:9,10). Acesta este „planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efes. 3:11), prin care Dumnezeu împacă lumea cu Sine.

Totuşi, chiar şi prin acest act suprem şi divin de reconciliere, Dumnezeu nu caută să lege omul de Sine într-o robie absolută şi iresponsabilă, în felul în care l-a legat Satana atunci când a fost aleasă calea lui. Dumnezeu respectă întotdeauna libertatea de alegere al cărei Autor este. El nu va obliga nici măcar acum omul să meargă pe calea neprihănirii, nici nu-l va obliga să urmeze acest drum după ce l-a ales. Atunci când a fost rostit cuvântul acela creator, „Vrăjmăşie voi pune” între omenire şi duşmanul ei, Dumnezeu a făcut omul din nou liber, ca să aleagă personal pe cine vrea să slujească. Prin cuvântul acela voinţa omului a fost eliberată, şi rămâne mereu liberă, pentru a alege ca să slujească pe acela pe care vrea să îl slujească, pentru a alege eliberarea din robia păcatului sau rămânerea în ea.

Cuvântul acesta al lui Dumnezeu care sădeşte în fiecare suflet duşmănie împotriva Satanei; ura aceasta faţă de rău care doreşte eliberarea ce se găseşte numai în Hristos, - acesta este darul credinţei pentru om. Ţinta acestei credinţe este Hristos, iar Autorul ei este Hristos: în felul acesta El este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei. (Evrei 12:2 – Fidela). În felul acesta sădirea vrăjmăşiei eterne între Satana şi femeie, şi între seminţele acestora, a fost începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu care „a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Rom. 16:25). „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4, 5). Atunci au fost văzute şi au fost auzite lucruri pe care mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi ar fi vrut să le vadă şi nu le-au văzut, şi mulţi au dorit să le audă şi nu le-au auzit (Matei 13:16, 17). Şi atunci, prin cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nu a mai vorbit niciodată un om, au fost rostite „lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei 13:35.)

Astfel, Hristos prin evanghelia Sa este singura cale de întoarcere de la păcat la neprihănire, de la viciu la virtute, de la imoralitate la moralitate. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi (creaţi – KJV) în Hristos Isus pentru faptele bune (pentru moralitate), pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:8-10). În felul acesta ştiinţa morală se află pe acelaşi loc cu gândul de mântuire din cadrul ştiinţei mentale, care precede studierea gândului lui Dumnezeu exprimat prin creaţia originală sau fizică. Gândul, cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu în cadrul creaţiei morale, în lucrarea Lui de a crea sufletul pierdut pentru faptele bune, - pentru moralitatea – pe care la origine le-a poruncit drept cale a omului, trebuie să fie cunoscute şi înţelese, înainte ca acestea să poată fi cunoscute şi înţelese în mod corect în cadrul creaţiei fizice. Fiindcă doar „prin credinţă pricepem” sau putem înţelege că „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3).

De aceea, după înţelepciune, care este teama de Domnul şi începutul cunoaşterii, Solomon, cel mai înţelept om ce a trăit după Adam, a înălţat moralitatea drept esenţă a tuturor cărţilor şi a întregului său studiu, drept concluzie a tuturor celor ce au fost spuse, sau care ar putea fi spuse: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecles. 12:13). Unul dintre motivele pentru care înţelepciunea se află în fruntea tuturor lucrurilor, este acela că ea „conduce pe calea dreptăţii,” care este moralitatea. (Prov. 8:20 – KJV). Iar Acel „Unul mai mare decât Solomon,” Omul model al tuturor veacurilor, „al doilea Adam,” de asemenea înalţă moralitatea la aceeaşi poziţie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33). Neprihănirea lui Dumnezeu este unica moralitate adevărată. Legea lui Dumnezeu este singura adevărată lege morală. Iar Cartea lui Dumnezeu, învăţătura, instruirea lui Dumnezeu, este singura adevărată instruire morală.

Atunci, ce spune Cartea aceasta, instruirea aceasta din partea Celui ce este „desăvârşit în cunoaştere,” despre subiectul moralităţii? Ce spune despre moralitatea, despre caracterul omului aşa cum este: moralitatea omenească? Iată ce spune Cuvântul Celui care învaţă pe om cunoaşterea: „toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ‚Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Domnul nu este înaintea ochilor lor.” (Rom. 3:9-18). „Din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelătoriile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om.” (Marcu 7:21-23.)

Aceasta este o schiţă a caracterului omenesc făcută de Unul care în mod sigur ştie. Iar studierea ştiinţei morale umane este doar studierea acestui fel de caracter: sau mai bine zis studierea concepţiei oamenilor despre acest fel de caracter. Însă cu privire la acesta, concepţia oamenilor este cu totul greşită; fiindcă cei ce scriu despre ştiinţa morală nu cred despre caracterul omului că este aşa cum este descris aici. Ei îl percep ca fiind mult diferit. Dar deoarece ştiinţa morală este „ştiinţa datoriei umane, bazată pe cunoaşterea naturii umane, a originii şi facultăţilor ei de acţiune;” şi deoarece concepţiile oamenilor despre natura umană sunt cu totul diferite de ceea ce este în realitate natura umană, iar aceste concepţii false despre natura umană sunt clădite sub forma unei „ştiinţe morale” pentru ghidarea oamenilor; este foarte limpede că întreaga idee lumească de ştiinţă morală este nu doar o „ştiinţă pe nedrept numită astfel,” ci este o înşelăciune fatală.

Ştiinţa morală este „ştiinţa datoriei umane, bazată pe cunoaşterea naturii umane, a pornirilor şi facultăţilor ei de acţiune, şi pe (cunoaşterea) diferitelor relaţii în care omul, ca fiinţă morală şi socială, este sau poate fi pus.” Şi nu trebuie uitat, în studiul oricărei ştiinţe, că o bănuială nu este cunoaştere, presupunerea nu este cunoaştere, ipoteza nu este cunoaştere; ci cunoaştere înseamnă a şti, a şti cu certitudine. Înseamnă a şti, şi a şti că ştii.

Unde, dar, se poate găsi certitudinea „cunoaşterii naturii umane, a pornirilor şi facultăţilor ei de acţiune,” etc.? Cu siguranţă, doar la Acela care este desăvârşit în cunoaştere, care este cu adevărat Izvorul cunoaşterii, şi care învaţă pe om cunoaşterea. Doar aceasta este posibil să fie adevărata cunoaştere a naturii umane. Şi doar ceea ce se clădeşte pe această cunoaştere a naturii umane este posibil să fie adevărata ştiinţă morală.

Adevărata cunoaştere a naturii umane aşa cum este ea, ne-a descoperit-o în pasajele de descoperire citate mai sus. Dar în mod sigur nicio persoană care crede această revelaţie, niciuna care primeşte ca adevăr această cunoaştere a naturii umane, nu se va gândi nici pentru un moment să o folosească drept bază pe care să clădească ştiinţa despre datoria umană. Fiindcă această revelaţie, această adevărată cunoaştere, a naturii umane, arată că tot ceea ce este natura umană, în esenţă este imoralitate. Iar orice ştiinţă ce are aceasta drept bază, în mod clar este o ştiinţă imorală, nu morală: este doar ştiinţa despre imoralitate. Iar studierea unei asemenea „ştiinţe morale” este doar studierea imoralităţii. Desigur ea nu este percepută ca fiind aşa. Din cauza înţelegerii greşite a naturii umane aşa cum este în realitate, se presupune despre un asemenea studiu că este un studiu despre moralitatea veritabilă. Dar în lumina adevăratei cunoaşteri despre natura umană aşa cum este în realitate, este clar ca ABC că studiul despre ştiinţa morală omenească este doar un studiu despre imoralitate. Lucrul acesta îl poate testa fiecare personal dacă citeşte cărţile publicate sub formă de tratate şi manuale de ştiinţă morală. Acestea vor fi găsite în mod invariabil a fi în esenţă păgâne, dacă nu în esenţă papale, ceea ce este şi mai rău. Atât de cu totul adevărat este lucrul acesta încât cu o singură excepţie, sau poate două, încă nu am văzut până acum, şi nu credem că există în lumea aceasta vreo lucrare despre ştiinţa morală, care să nu fie în esenţă păgână, dacă nu în esenţă papală. Se întâmplă aceasta deoarece adevărata bază pentru moralitate, temelia divină, nu este discernută: doar umanul persistă în tot. Este pomul cunoaşterii binelui şi răului: care în esenţă, şi în final este găsit a fi doar al răului. Totuşi aceste cărţi – cărţile în care nu se află nici adevărată moralitate nici adevărată ştiinţă – au fost şi sunt folosite drept manuale de ştiinţă morală în pretinsele şcoli creştine. Lucrul acesta nu se poate face. Creştinismul este pomul vieţii. (Prov. 3:18).

Adevărata ştiinţă morală nu este un studiu asupra naturii umane aşa cum este, ci este studiul naturii umane aşa cum a fost şi cum trebuie să fie. Temelia adevăratei ştiinţe morale nu este cunoaşterea, chiar dacă este o cunoaştere perfectă, a naturii umane aşa cum este, cu pornirile şi facultăţile ei de acţiune; aceasta, aşa cum am văzut, nu poate fi decât o cunoaştere perfectă a imoralităţii. Cunoaşterea perfectă a naturii umane aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie, cu pornirile şi facultăţile ei de acţiune – doar aceasta este posibil să fie temelia adevăratei ştiinţe morale: aceasta este cunoaşterea perfectă a naturii umane perfecte cu pornirile ei perfecte şi cu facultăţile ei perfecte de acţiune, motiv pentru care este perfecta cunoaştere a moralităţii perfecte. Cunoaşterea aceasta este descoperită în Isus Hristos în natura umană; şi se găseşte în Cuvântul revelaţiei din ziua în care natura umană s-a îndepărtat de ceea ce a fost şi până în ziua în care natura umană va fi pe deplin răscumpărată pentru ceea ce trebuie să fie. Natura umană aşa cum este, este oarbă, este în întuneric, este afundată în păcat, şi este sub stăpânirea Satanei. Natura umană aşa cum a fost şi cum trebuie să fie, vede limpede, este în lumină, este eliberată de păcat, şi este în împărăţia şi sub stăpânirea lui Dumnezeu în Hristos. „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimet, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub stăpânirea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (să le deschizi ochii, şi să-i întorci de la întuneric la lumină, şi de la puterea Satanei la Dumnezeu, ca să poată primi iertarea păcatelor, şi moştenirea printre cei ce sunt sfinţiţi prin credinţa care este în Mine – KJV).” (Fapte 26:17, 18).

Creştinismul, deci, ştiinţa creştinismului, aşa cum se găseşte în Cartea creştinismului – Cuvântul făcut trup, evanghelia lui Hristos – este singura adevărată ştiinţă morală.

Care este adevărata natură umană aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie? Este natura umană împărtăşindu-se cu natura divină. Este natura umană şi cea divină unite într-un singur Om divino-uman. Acesta este Hristos, Omul model. El, fiind Dumnezeu, a devenit om. Fiind Divin, a devenit uman. Fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, „a fost făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr,” „Dumnezeu descoperit în trup,” „Dumnezeu cu noi.” Iar acum natura umană care este „departe” de Dumnezeu, a fost „apropiată prin sângele lui Hristos.” „Căci El este pacea noastră, care din doi (Dumnezeu şi om, din divin şi din uman) a făcut unul, .. şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia … ca să facă pe cei doi (Dumnezeu şi omul) să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace.” (Efes. 2:14, 15). Şi astfel, puterea Lui divină a dat tuturor oamenilor „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să VĂ faceţi părtaşi firii dumnezeieşti (naturii divine), după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2Petru 1:4).

Care este adevăratul caracter al omului adevărat, al omului aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie? Care este singurul caracter potrivit pentru el? – Este caracterul divin, desigur: caracterul divin manifestat în natura umană. Acesta este Hristos; şi acesta este obiectivul evangheliei lui Hristos pentru totdeauna. De aceea, „mie nu mi-e ruşine de evanghelia lui Hristos … deoarece în ea este descoperită o neprihănire (caracterul) pe care o dă Dumnezeu (a lui Dumnezeu – KJV).” Romani 1:16, 17. Astfel, evanghelia este întotdeauna doar „Dumnezeu descoperit în trup,” „Dumnezeu cu noi,” şi „Hristos în voi, nădejdea slavei.”

Care, deci, este acest caracter? Care este certitudinea că putem cunoaşte acest caracter, drept temelie pentru ştiinţa morală? Iată-o: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea, şi voi chema Numele Meu înaintea ta … Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: ‚Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.” (Exod 33:19; 34:6, 7). „Dumnezeu este dragoste.” (1Ioan 4:8). „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” (Ier. 31:3).

„Căci Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lumina din întuneric,’ ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei (ştiinţa) slavei (caracterului) lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” Şi „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava (caracterul) Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă (din caracter în caracter), prin Duhul Domnului.” (2Cor. 4:6; 3:18).

Acesta este un caracter cu totul vrednic de a fi contemplat cu cea mai mare devoţiune. Aici găsim însăşi perfecţiunea moralităţii. Cunoaşterea acestui caracter este adevărata ştiinţă morală. Iar studiul sârguincios, serios, însoţit de rugăciune, a binecuvântatei transformări a sufletului, prin credinţa lui Isus Hristos şi prin puterea Duhului lui Dumnezeu, de la rău la bine, de la ticăloşie la neprihănire, de la caracterul uman la caracterul divin, de la imoralitate la moralitate, - studierea acestor lucruri este studiul adevăratei ştiinţe a principiilor morale, şi este unica ştiinţă morală adevărată.

În domeniul moralităţii, care este caracterul, fiindcă oamenii au uitat adevărata moralitate şi au devenit complet imorali; fiindcă „toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici;” fiindcă „nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu” – în afară de cazul că Dumnezeu i-ar fi abandonat complet, era esenţial să fie pus în faţa oamenilor adevăratul standard în ce priveşte caracterul, şi să fie pus în aşa fel încât ei să fie atraşi în contemplarea acestuia.

Deşi omul a devenit cu totul imoral, Dumnezeu nu l-a putut abandona; deoarece El este „Domnul, Dumnezeu, plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul.” De aceea a formulat pentru om o transcriere a propriului Său caracter într-o aşa formă încât să fie în mod specific adaptată la starea şi nevoile omului aşa cum este el.

Transcrierea aceasta a caracterului Său, acest adevărat standard al caracterului, este formulată în Legea lui Dumnezeu, cele zece porunci. În timp ce „Dumnezeul naturii şi-a înscris existenţa în toate lucrările Sale,” de asemenea El „a scris Legea Sa în inima omului.” Iată Legea lui Dumnezeu:

 

I

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

II

Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copiii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

III

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

IV

Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

V

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

VI

Să nu ucizi.

VII

Să nu preacurveşti.

VIII

Să nu furi.

IX

Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

X

Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.”

 

A fost necesar ca Domnul să-şi prezinte Legea, transcrierea caracterului Său, în forma aceasta, tocmai din cauza imoralităţii de fond a omenirii. Fiindcă „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase.” (1Tim. 9:10).

Întrucât aceasta este o descriere a omului aşa cum este el în mod natural, în lume, este uşor de văzut cât de perfect adaptată la starea lui, cât de perfect calculată să îl trezească şi să-l despartă de sinele lui, este legea aceasta a universalului şi eternului „Să nu,” care îi interzice în mod absolut să facă tot ceea ce este natural pentru el să facă. Aceasta descoperă omului adevărata cunoaştere de sine; îi descoperă că este cu totul greşit, cu totul păcătos. În acelaşi timp, asupra lui presează acea duşmănie împotriva Satanei implantată în mod divin, ura faţă de rău şi dorinţa binelui; împreună cu funesta conştienţă a faptului că de la el nu este posibil să atingă perfecţiunea de conduită cerută de lege şi confirmată de dorinţa sufletului. În felul acesta conflictul sufletesc se adânceşte până când, plin de disperare, strigă: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apoi, ca răspuns, vine „Dorinţa tuturor naţiunilor,” şi i Se face cunoscut; iar după ce este acceptat de el, îl scoate din robia stricăciunii la libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu.

Astfel, „Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentruca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 5:20, 21). Şi „Ceea ce Legea nu putea face, din cauză că natura noastră pământească a slăbit acţiunea ei, a făcut Dumnezeu prin faptul că a trimis pe Fiul Său, cu o natură ca natura noastră păcătoasă, pentru a ispăşi pentru păcat. El a condamnat păcatul în natura aceea pământească, pentru ca cerinţele Legii să poată fi satisfăcute în vieţile noastre, trăite acum în ascultare, nu de natura noastră păcătoasă, ci de Duhul.” (Rom. 8:3, 4, traducere din engleză).

Potrivit cu aceasta, „Ştim că tot ce este spus în Lege, se adresează celor ce sunt sub autoritatea ei, pentru ca orice gură să fie astupată, şi întreaga lume să fie judecată de Dumnezeu. Căci nicio fiinţă umană nu va sta dreaptă în faţa lui Dumnezeu în urma faptelor făcute în ascultare de Lege; fiindcă prin Lege vine înţelegerea clară a păcatului. Dar acum, complet aparte de Lege, este descoperită o neprihănire (un caracter) care vine de la Dumnezeu, şi despre care mărturisesc legea şi profeţii. Este o neprihănire (o moralitate) care vine de la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, fără deosebire, pentru toţi cei ce cred în El. Fiindcă toţi au păcătuit (au ajuns imorali), şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu, dar în mila Lui, sunt îndreptăţiţi prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu l-a pus mai dinainte, să fie, prin jertfa Lui, prin credinţa în El, un mijloc de împăcare. Dumnezeu a făcut aceasta ca să-şi arate neprihănirea Lui (moralitatea Lui), şi pentru că în îndelunga Lui răbdare a trecut cu vederea păcatele dinainte: Dumnezeu a făcut aceasta pentru ca, în vremea de acum, să-şi arate neprihănirea Lui, în aşa fel încât să fie neprihănit (moral), şi să-i facă pe cei ce au credinţă în Isus să fie drepţi (morali) în faţa Lui.” (Romani 3:19-26, traducere din engleză).

Aceasta este calea moral ştiinţifică a naturii umane de la ceea ce este, la ceea ce trebuie să fie: să fie cu adevărat morală.