Despre papalitate, Fiara, unul dintre cele trei elemente care se înalţă împotriva lui Dumnezeu, este scris că „se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” Celui Preaînalt. Papalitatea a făcut aceasta, atât cât i-a stat în putere, atunci când a dat deoparte Sabatul Domnului şi, sub blestem papal, a condamnat păzirea lui, înălţând duminica în locul acestuia.
Am oferit destul de complex dovada care demonstrează împlinirea profeţiei care afirmă că se va „încumeta să schimbe vremurile şi legea” Celui Preaînalt. Această schimbare a Sabatului este cea care, mai mult decât orice, descoperă acea trăsătură a papalităţii prin care Cuvântul lui Dumnezeu o distinge ca fiind „omul păcatului” – prin „călcarea legii” – şi „taina fărădelegii.”
Spunem aceasta pentru că există un principiu în procedura guvernamentală, recunoscut ca atare prin lege, şi privit la fel în decursul istoriei, care afirmă că reeditarea din partea unui guvern subordonat, mai ales cu schimbări, a unei legi concepută de autoritatea superioară acelui guvern al Statului subordonat, este „echivalentă cu o declaraţie de independenţă” din partea guvernului subordonat. Un exemplu din istorie ne poate ajuta să înţelegem principiul:
În 1698, ca şi acum, Irlanda era în posesiunea Marii Britanii. Coloniştii englezi din Irlanda reprezentau puterea de acolo şi aveau propriul lor parlament – Camerele Lorzilor şi a Comunelor – un soi de guvernare locală. „Camerele Lorzilor şi a Comunelor din Irlanda şi-au permis nu numai să reediteze un Act Englez care fusese conceput în mod expres pentru a-i supune, dar l-au reeditat şi cu schimbări. Schimbările au fost într-adevăr mici; dar schimbarea chiar şi numai o unei singure litere era echivalentă cu o declaraţie de independenţă.” Dar, „colonia din Irlanda era de fapt dependentă; era dependentă nu numai prin legea regatului, ci prin chiar natura lucrurilor. Era absurd să se pretindă independenţa pentru o comunitate care nu putea înceta de a mai fi dependentă fără a-şi înceta existenţa.” – Macaulay – „Istoria Angliei” cap. 23. Din perspectiva acestui principiu au fost rostite şi scrise şi cuvintele din Matei 5:17-19 şi Daniel 7:25.
De aceea, orice putere, oricare ar fi ea, oricum ar fi organizată, şi oriunde s-ar afla pe pământ, care-şi permite să introducă legea lui Dumnezeu în legislaţie, ba mai mult şi cu schimbări, prin chiar acest lucru se declară independentă faţă de Dumnezeu. Papalitatea a făcut acest lucru atunci când, prin acţiunile ei, Sabatul a fost incorporat în legislaţie, ba mai mult, tot ceea ce ţinea de acesta a fost transferat unei alte zile, incorporând astfel în legislaţie legea lui Dumnezeu cu modificări. Aceasta a fost declaraţia de independenţă faţă de puterea şi guvernarea lui Dumnezeu. Şi aceasta nu putea fi mai puţin decât chiar culmea aroganţei nelegiuirii.
Iar acum, aşa cum a fost deja arătat, guvernul Statelor Unite repetă exact acţiunea papalităţii. Atunci când guvernul Statelor Unite a introdus cea de-a patra poruncă a legii lui Dumnezeu în propria legislaţie, şi apoi în mod deliberat în legislaţia sa a schimbat Sabatul poruncii cu duminica – prin chiar acest lucru guvernul Statelor Unite, asemenea papalităţii, şi-a declarat independenţa faţă de puterea şi guvernarea lui Dumnezeu. Este imposibil ca vreo putere să schimbe mai sigur Sabatul, atât cât o poate face, decât a făcut-o guvernul Statelor Unite după asemănarea papalităţii dinaintea sa.
Doar două puteri dintre cele care au fost în lume s-au gândit la un astfel de lucru: catolicismul şi Imperiul Roman; Protestantismul şi Statele Unite. Prima este Fiara, iar cea din urmă Chipul Fiarei.
Căci această acţiune a Statelor Unite a fost realizată sub presiunile unei Biserici apostate, tot aşa cum s-a realizat schimbarea în Imperiul Roman. Din 1888 până în 1892 întreaga mişcare pentru Reformă Naţională a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a determina Congresul şi întregul guvern al Statelor Unite să facă ceea ce liderii acestei mişcări ştiau că este un lucru neconstituţional şi anume, ca guvernul Statelor Unite să decidă în problema Sabatului prin lege şi să stabilească duminica drept sabatul american.
În timp ce mişcarea pentru Reformă Naţională depunea eforturi în acest sens, întrucât Congresul nu răspundea suficient de prompt la cererea lor, ei au adăugat ameninţări la „petiţiile” şi la celelalte eforturi ale lor. Ameninţările din partea elementelor religioase unite din ţară susţineau că se angajau că nu mai voteze şi să nu mai susţină vreun membru al Congresului şi nici vreun senator sau reprezentant care va refuza să-şi dea acordul la cererile lor pentru închiderea Expoziţiei Columbiene duminica ( în „sabatul creştin”, „ziua Domnului” etc.). Şi toată lumea ştie, sau cel puţin au avut posibilitatea să afle că Congresul a cedat în faţa acestor ameninţări şi a declarat în mod public că nu „îndrăzneşte” să facă altfel.
Iar atunci când, bazat pe Constituţie, s-a făcut un efort pentru a se anula decizia neconstituţională a Congresului, şi pentru a se aduce naţiunea şi guvernul din nou în armonie cu Constituţia şi cu principiile fundamentale sănătoase ale naţiunii, aceeaşi mişcare religioasă şi-a reînnoit ameninţările, adăugând şi altele care se potriveau scopului lor. Rezultatul a fost că comitetul Congresului care trebuia să hotărască asupra chestiunii şi care, astfel, decidea pentru întregul Congres, a exclus în mod definitiv Constituţia din considerentele sale şi a ţinut cont în exclusivitate de cererile acelei uniuni religioase. Şi au făcut aceasta pentru că, aşa cum a fost afirmat de unii reprezentanţi în Congres, dacă nu ar fi procedat astfel, singurul rezultat ar fi fost „stârnirea animozităţii împotriva târgului şi crearea împotrivirii din partea oamenilor bisericeşti.”
Aşa cum a declarat o Curte Judecătorească a Statelor Unite încă în 1891, situaţia se prezintă astfel:
„Datorită unui fel de avantaj artificial, păzitorii duminicii şi-au asigurat ajutorul legii civile, şi s-au folosit de acel avantaj cu o mare tenacitate, în ciuda reclamaţiei pentru libertate religioasă şi a progresului făcut în vederea separării absolute a Bisericii de Stat. … Iar eforturile de a anula avantajul mai sus menţionat prin decizie juridică în favoarea dreptului civil de a nu lua în considerare schimbarea, mi se pare a fi inutil. …”
Acelaşi judecător a continuat gândul astfel:
„Creştinii se pot alarma şi ar putea înlocui stelele şi celelalte simboluri ale libertăţii civile de pe drapelele oştirilor lor înarmate, cu simbolul crucii lui Hristos, şi să lupte pentru religia lor pe cheltuiala guvernului lor civil. Ei au făcut acest lucru în vremurile trecute şi o pot face din nou. Iar omul de stat care trece cu vederea o posibilitate ca aceasta şi pune astfel în pericol pacea publică, nu este înţelept. …
Civilul, spre deosebire de omul bisericesc, cu toate că sunt uniţi în aceeaşi persoană, poate găsi în principiul păstrării ordinii publice o garanţie satisfăcătoare pentru a supune prejudecăţii religioase şi fanatismului sprijinul acelor legi, atunci când cererea pentru un astfel de sprijin poate deveni o forţă care ar periclita ordinea publică. S-ar putea să fie o forţă care să se micşoreze în mod constant, dar dacă este suficient de puternică pentru a produce agitaţie, omul de stat o priveşte ca pe un factor în problemă.”
Astfel, prin fărădelegea confirmată a ligii Reformei Naţionale – adică a Protestantismului apostat al Statelor Unite – guvernul Statelor Unite a fost atras în cursa de a se declara independent faţă de puterea şi guvernul lui Dumnezeu – o cursă a fărădelegii marcată la origine de însăşi „taina fărădelegii.” Pe baza acestui exemplu, din ziua aceea până acum fărădelegea s-a înălţat şi s-a răspândit în această naţiune ca un val imens, iar acum este urmată de naţiunea însăşi pentru că respinge Declaraţia de Independenţă şi abandonează Constituţia naţiunii prin practica prezentă de a „guverna fără Constituţie.”
În vremea aceea noi ne-am aşteptat la aceste lucruri şi am vorbit despre ele. La 9 august 1894 am scris şi publicat următoarea declaraţie: „Mulţimile de oameni din Statele Unite sunt uimite şi confuze privind cât de răspândit şi persistent este spiritul violenţei şi fărădelegii pe tot cuprinsul ţării. Însă pentru cei care au observat cu atenţie mişcările publice din ultimii doi, trei ani, nu este nimic de mirare şi nici nu sunt nedumeriţi de toate aceste lucruri sau chiar de lucruri mai grave care ar putea să apară. Într-adevăr, cei care au studiat cu atenţie mişcările publice din ultimii doi sau trei ani s-au aşteptat la această răspândire a spiritului de violenţă şi nelegiuire; iar acum, în loc de a aştepta că se va sfârşi în stadiul actual deşi e atât de răspândit, se aşteaptă să devină universal.”
Pe atunci am relatat faptele, vorbind despre schimbarea Sabatului de către această naţiune, şi am afirmat în continuare că prin toate acestea „liderii Bisericii demonstrează că nu au niciun respect pentru nicio lege, ci numai pentru cea pe care ei înşişi o acceptă în mod arbitrar. Căci fără cea mai mică ezitare; ba mai degrabă cu cea mai mare îndrăzneală, ei au nesocotit şi călcat în picioare cu bună ştiinţă legea supremă a Statelor Unite – Constituţia. Ei au oferit exemplul şi au stabilit principiul fărădelegii absolute.
„Aceste fapte demonstrează că ei, în loc de a fi adevăraţii păstrători ai legii, sunt printre cei dintâi călcători de lege din ţară – cei mai nelegiuiţi din întreaga naţiune. Şi nici acest lucru nu este de mirare. Căci, pentru a-şi duce la îndeplinire scopul acesta rău al lor, din toată inima au strâns bucuroşi mâna papalităţii – acea putere pe care Domnul o numeşte ‚fărădelege’ şi însăşi ‚taina fărădelegii’. 2 Tesaloniceni 2:3, 7. Având în vedere un astfel de exemplu, poate fi surprinzător faptul că fărădelegea se manifestă prin alţii de-a lungul întregii ţări ca niciodată înainte, şi că violenţa inundă ţara de la un ocean la altul?
„Din cauza exemplului de fărădelege dat de ‚cei mai buni oameni ai ţării’, din cauza principiului violenţei şi fărădelegii, impus cu forţa guvernului de către bisericile asociate din ţară – din cauza aceasta noi ne-am aşteptat ca doar violenţa şi nelegiuirea să se răspândească în ţară, şi ne aşteptăm ca acest spirit să devină universal.
„Nu vrem să spunem că fazele particulare ale fărădelegii care au fost în ultimul timp manifestate în atât de multe părţi ale ţării, au fost realizate de factori umani care au urmat în mod conştient şi intenţionat exemplul de fărădelege oferit de biserici; dar vrem să spunem că există un spirit al lucrurilor care trebuie întotdeauna luat în considerare. Există Spiritul ordinii şi spiritul dezordinii. Şi atunci când Spiritul ordinii este atât de mult insultat, iar în locul Lui este ales şi urmat cu persistenţă spiritul dezordinii, ca în acest caz – şi când lucrul acesta este făcut chiar de către cei ce pretind a fi reprezentanţii Spiritului ordinii pe pământ – atunci lucrurile sunt lăsate sub stăpânirea spiritului dezordinii şi fărădelegii şi nu mai rămâne nimic decât ca acest spirit să domine şi să crească până când va deveni universal.”
Este un adevăr faptul că, odată cu schimbarea Sabatului, cu această dărâmare a memorialului lui Dumnezeu şi înălţarea în locul lui a contrafacerii papale de către guvernul Statelor Unite, în 1892-1893, sub ameninţările Protestantismului apostat condus de liga Reformei Naţionale, guvernul Statelor Unite a fost predat spiritului dezordinii şi fărădelegii, la fel cum s-a întâmplat Imperiului Roman în secolul IV. Iar fărădelegea, individuală şi naţională, va spori aici, la fel cum s-a întâmplat în Imperiul Roman în secolul IV, până când va prăbuşi în ruine această naţiune aşa cum a prăbuşit în ruine Imperiul Roman.
Şi datorită acestui lucru, pentru a salva oamenii de la fărădelege şi ruină, chiar acum răsună avertismentul Îngerului al Treilea către această naţiune şi către întreaga lume: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.”
Cele şapte trâmbiţe care prezintă marile naţiuni de astăzi aşa cum sunt astăzi, îşi au fundamentul în apostazia menţionată în cea dintâi şi cea de-a treia din cele Şapte Biserici şi în primele trei din cele Şapte Sigilii. Şi prin cele Şapte Trâmbiţe, Solia Îngerului al Treilea care este solia specială a lui Dumnezeu către marile naţiuni şi chiar către toate naţiunile de astăzi, îşi găseşte fundamentul în apostazia menţionată în prima şi cea de-a treia din cele Şapte Biserici şi în primele trei din cele Şapte Sigilii. Aşa stau lucrurile pentru că acea apostazie a dat naştere Fiarei; iar Solia Îngerului al Treilea apare în timpul formării Chipului Fiarei, îndreptându-şi avertismentul împotriva închinării în faţa Fiarei şi a Chipului ei. Şi, prin natura lucrurilor, Chipul Fiarei îşi are originalul în Fiară.
Rezultatul pentru Imperiul Roman al apariţiei Fiarei în Imperiul Roman, cu ajutorul Imperiului Roman, a fost ruina totală a imperiului. Această ruinare a fost realizată de puternicele armate ale popoarelor din nord care au mărşăluit sub primele patru din cele Şapte Trâmbiţe. Iar rezultatul, pentru lume, al facerii Chipului Fiarei şi al închinării înaintea Fiarei şi Chipului ei în lume şi de către lume, va însemna ruina totală a lumii prin intermediul armatelor puternice ale unui alt popor care va mărşălui sub cea de-a Şaptea trâmbiţă, acompaniat de notele grozave ale „ultimei trâmbiţe.”
Referitor la acest lucru este scris: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel Sfânt ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost din veac, şi nici în vremurile viitoare nu va mai fi. Arde focul înaintea lui, şi pâlpâie flacăra după el. Înaintea lui ţara era ca o grădină a Edenului, şi după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă. Parcă sunt nişte cai şi aleargă ca nişte călăreţi. Vin huruind ca nişte care pe munţi şi pârâie ca o flacără de foc când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă. Tremură popoarele înaintea lor şi toate feţele îngălbenesc. Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui şi nu se abate din cărarea lui. Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers. Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case şi intră pe ferestre ca un hoţ. Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina. Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare şi Cel ce împlineşte cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată! cine o poate suferi?” Ioel 2:1-11.
„Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă Cel credincios şi Cel adevărat şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este Cuvântul lui Dumnezeu. Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMNUL DOMNILOR. Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: ‚Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!’ Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Apocalipsa 19:11-21.