Fiara a fost făcută în Imperiul Roman. Ea s-a născut din unirea Bisericii apostate cu Statul Roman.

În capitolul 16 am văzut că singurul loc în care Chipul Fiarei putea fi făcut este Statele Unite; iar Chipul Fiarei, atunci când este făcut, trebuie să constituie o legătură de unire între o Biserică apostată şi Statul American.

În capitolul anterior s-a arătat faptul că în Biserica apostată din timpul Imperiului Roman a „apărut în Biserică o teorie teocratică falsă” care ţintea „formarea unui Stat sacerdotal, prin subordonarea elementului secular faţă de ea într-o manieră falsă şi aparentă,” şi că episcopii care au susţinut această falsă teorie teocratică erau hotărâţi „să folosească puterea Statului pentru atingerea scopurilor lor.”

Încă din 1863, în Statele Unite există o organizaţie a conducătorilor bisericeşti care susţine exact aceeaşi „falsă teorie teocratică”; şi, exact ca aceia din vechime, sunt decişii „să facă uz de puterea Statului pentru atingerea scopurilor lor.”

Această organizaţie, de la înfiinţarea ei, este cunoscută ca Asociaţia pentru Reformă Naţională. Ei susţin că:

„Orice guvernare pe baza unor legi echitabile, este o guvernare a lui Dumnezeu; o republică guvernată astfel este guvernată de El, prin popor, şi este o teocraţie la fel de adevărată şi reală ca şi comunitatea lui Israel. Refuzul recunoaşterii acestui fapt reprezintă o impietate tot atât de necugetată ca aceea a omului care persistă în refuzul de a recunoaşte că Dumnezeu este Autorul existenţei sale.”

Expresia „legi echitabile” din această declaraţie se referă numai la legile care corespund voinţei acestor Reformatori Naţionali. Ei declară că „adevărata teocraţie este încă în viitor… şi prosperitatea omenirii depinde de întronarea lui Hristos în legi şi legislatori.” „Hristos va fi regele acestei lumi – da, cu adevărat, REGELE ACESTEI LUMI în domeniile ei de la cauză la efect, - rege al curţilor ei de judecată, al campusurilor ei, al comerţului ei, - rege al şcolilor şi mânăstirilor ei, - rege al obiceiurilor şi constituţiilor ei. … Împărăţia lui Hristos trebuie să intre în lege pe poarta politicii.”

Am văzut de asemenea că la formarea Fiarei, atunci când episcopii au reuşit să aducă pe deplin puterea Statului sub controlul lor pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, au declarat că venise împărăţia lui Dumnezeu. Conducătorii bisericeşti din această naţiune de astăzi, care susţin aceeaşi „falsă teorie teocratică”, afirmă, ca şi ceilalţi, că atunci când vor reuşi să aducă puterea Statului sub controlul lor spre a fi folosită potrivit propriei lor voinţe pentru atingerea propriilor lor scopuri, împărăţia lui Dumnezeu va veni. Ei spun:

„Când vom atinge apogeul, … vom intra în lumina blândă dar glorioasă a zilelor mileniului, când se va spune: ‚Împărăţiile acestei lumi au trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său.’”

Conducătorii falsei mişcări teocratice de astăzi, asemenea celor din secolul patru, sunt hotărâţi „să facă uz de puterea Statului pentru atingerea scopurilor lor.” Astfel, de la începuturile mişcării lor au cerut şi au acţionat pentru obţinerea unui amendament la Constituţia Statelor Unite care să aşeze tot ceea ce ei numesc „legi, instituţii şi obiceiuri creştine, pe o bază legală de netăgăduit în cadrul legii fundamentale a ţării;” şi apoi, fiind „imprimat acest caracter în Constituţia noastră,” prin puterea naţională „să se impună legile moralităţii creştine tuturor celor care vin printre noi.”

În timp ce solicită un amendament constituţional prin care   să-şi atingă scopurile, au fost mereu gata ca prin orice mijloace, constituţionale sau neconstituţionale, să-şi atragă de partea lor recunoaşterea şi puterea guvernului.

Astfel, când, în 1892, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat  într-o decizie că „aceasta este o naţiune creştină”, organizaţia pentru Reforma Naţională  s-a agăţat de ea imediat şi cu bucurie, şi a făcut uz de ea pe orice cale posibilă pentru a-şi atinge scopurile. Ei au declarat cu satisfacţie „‚Aceasta este o naţiune creştină.’ Aceasta înseamnă guvernare creştină, legi creştine, instituţii creştine, practici creştine, cetăţenie creştină.”

La fel cum în apostazia originală şi în falsa teocraţie care a dat naştere Fiarei, principalul lucru avut în vedere, a fost înălţarea duminicii; la fel, în apostazia aceasta modernă şi falsă teocraţie, înălţarea duminicii constituie mereu principalul scop. Şi, aşa cum în cazul formării Fiarei, legislaţia duminicală a fost mijlocul prin care Biserica şi-a asigurat puterea Statului prin care să oblige pe toţi, chiar şi pe cei care nu aparţineau Bisericii, să se supună doctrinei şi disciplinei Bisericii, la fel acum în formarea Chipului Fiarei legislaţia duminicală este folosită în exact acelaşi scop şi exact în aceeaşi manieră.

Astfel, atunci când, prin declaraţia Curţii Supreme din 29 februarie 1892 că „aceasta este o naţiune creştină” guvernul naţional a fost aliniat atât de mult voinţei lor, ei au exclamat imediat:

„Această decizie este vitală pentru chestiunea duminicii în toate aspectele ei … Iar această decizie importantă este bazată pe principiul fundamental potrivit căruia religia este întipărită în structura organică a guvernului american – o religie care recunoaşte, şi care este destinată să menţină duminica drept zi de odihnă şi închinare.”

În capitolul anterior am văzut că, în originala teocraţie falsă, de îndată ce Biserica Catolică a fost sigură de recunoaşterea şi sprijinul Statului, a făcut presiuni asupra Statului cu cereri pentru stabilirea şi impunerea duminicii prin lege, şi a făcut totul în opoziţie faţă de Sabatul Domnului. La fel, în moderna falsă teocraţie, de îndată ce a fost publicată declaraţia Curţii Supreme că „această este o naţiune creştină,” aceştia au făcut presiuni asupra guvernului naţional şi, prin ameninţări cu ruină politică pentru toţi cei care ar fi refuzat, această falsă teocraţie şi-a asigurat aici recunoaşterea şi stabilirea duminicii, şi totul în opoziţie faţă de Sabatul Domnului.

CĂCI, pe 10 iulie 1892, în cadrul şedinţei Senatului Statelor Unite, a fost citită din Biblie cea de-a Patra Poruncă drept „argument” pentru legislaţia în dezbatere cu privire la Târgul Internaţional de la Chicago: „pentru închiderea expoziţiei în ziua Sabatului.” Legea propusă a fost adoptată în acea zi. Dar, de teamă ca nu cumva expoziţia să fie de fapt închisă în Sabat în loc de duminică, la două zile după ce a fost adoptată, s-a introdus un amendament prin care cuvintele „închiderea expoziţiei în ziua Sabatului” au fost şterse, în locul lor fiind introduse cuvintele „închiderea părţii mecanice din expoziţie în prima zi a săptămânii, în mod uzual numită duminică.”

Schimbarea aceasta s-a făcut în mod expres în cuvintele legislaţiei, deoarece pentru aplicarea poruncii a patra la închiderea expoziţiei în Sabat, acest amendament trebuia să explice şi să decidă ca managerii expoziţiei să nu o închidă „în ultima zi a săptămânii, în conformitate cu ceea ce respectă evreii şi Baptiştii de Ziua a Şaptea;” ci „să fie închisă în prima zi a săptămânii, cunoscută în general ca Sabatul Creştin.” Această legislaţie a fost adoptată ca lege cu aprobarea Camerei Reprezentanţilor şi a executivului naţiunii.

Astfel, aşa cum în acţiunile şi în fondarea falsei teocraţii din cel de-al patrulea secol, prin legislaţie şi prin lege Sabatul Domnului a fost înlocuit cu duminica; la fel, în acţiunile şi în fondarea falsei teocraţii a secolului 19, prin legislaţie şi prin lege, Sabatul Domnului a fost înlocuit cu duminica. Aceasta, în secolul patru şi în Statul Roman, a fost formarea Fiarei. Aceasta, în secolul 19 şi în Statul American, este pas cu pas şi punct cu punct, asemănarea exactă a ceea ce s-a petrecut în secolul patru. Este chiar repetarea ei. De aceea, nu este nimic mai puţin decât formarea Chipului Fiarei.

La începutul acestui capitol am afirmat despre „Chipul Fiarei, că atunci când se va forma, va consta într-o legătură a unei Biserici apostate cu Statul American.” Iar acum, pentru ca toţi să vadă cât de sigur este că este o apostazie din partea Protestanţilor faptul de a fi implicaţi în ceea ce am relatat, vom cita următoarea declaraţie autoritară care arată ce este cu adevărat Protestantismul „în chiar esenţa lui”:

„Principiile conţinute în celebrul Protest din 19 aprilie 1529 constituie însăşi esenţa Protestantismului. Acest Protest se opune faţă de două abuzuri ale omului în materie de credinţă: primul este intruziunea magistratului civil; cel de-al doilea, autoritatea arbitrară a Bisericii. În locul acestor abuzuri Protestantismul aşează puterea conştiinţei deasupra magistratului şi autoritatea cuvântului lui Dumnezeu mai presus de Biserica vizibilă. În primul rând, el respinge puterea civilă în ce priveşte lucrurile divine şi afirmă împreună cu apostolii şi profeţii: ‚Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.’ În prezenţa lui Carol al Cincilea, Protestantismul înalţă coroana lui Isus Hristos.” – D’Aubigne – „Istoria Reformei”, Vol. 13, cap. 6.

Aşa cum ştie toată lumea, în cadrul legislaţiei pentru duminică de astăzi, se pretinde de-a lungul Statelor Unite că aceasta are în vedere numai Sabatul „civil.”

Niciodată nu a fost prezentată vreo pretenţie mai nefondată decât aceasta pentru susţinerea duminicii drept Sabat civil. Duminica, drept zi de odihnă, în tot ceea ce este legat de ea, nu conţine nici cea mai mică relaţie cu ceva civil. Forma ei prezentă, întreaga ei istorie, originea ei – totul demonstrează adevărul că legislaţia duminicală nu poate fi altfel decât religioasă.

Mişcarea pentru duminică din zilele noastre nu este decât o renaştere sau o continuare a ceea ce a fost şi în trecut. Întreaga legislaţie duminicală a noilor State este o imitare a ceea ce a fost în cele 13 State care, la început, au constituit cele 13 Colonii. Iar Coloniile deţineau legi duminicale pentru că toate (cu excepţia Rhode Island, care nu a avut nici legislaţie duminicală) aveau o legătură de unire între religie şi Stat.

Printr-o astfel de legislaţie Coloniile nu au făcut decât să continue ceea ce au adus cu ei din căminele lor de baştină din Europa. Ţările lor de origine din Europa au moştenit legislaţia aceasta din timpul când papalitatea guverna Europa. Iar legislaţia duminicală din timpul în care papalitatea guverna Europa, nu a fost decât continuarea legislaţiei duminicale care şi-a avut originea în ridicarea papalităţii, în secolul patru.

Atunci, întrucât legislaţia duminicală de astăzi este legată, prin genealogia ei de netăgăduit, de legislaţia duminicală din timpul ridicării papalităţii în secolul patru, este foarte clar faptul că natura acelei legislaţii de la origine marchează caracterul legislaţiei duminicale pentru totdeauna. De aceea, studiul acestei chestiuni în zilele formării Fiarei, reprezintă de asemenea un studiu al legislaţiei duminicale din timpul prezent şi al formării Chipului Fiarei.

Într-un studiu anterior am văzut că, în strategia urmată de falsa teocraţie a episcopilor din secolul patru, atunci când Biserica a fost ridicată la primirea favorii imperiale şi a devenit una cu Statul, s-a susţinut că acest lucru era stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Şi, datorită acestui fapt, duminica a fost înălţată în această falsă împărăţie a lui Dumnezeu, în imitarea stabilirii Sabatului în mijlocul poporului Israel după eliberarea lor din Egipt şi fondarea adevăratei teocraţii. Şi „toate lucrurile care trebuiau făcute în Sabat, noi,” au spus episcopii, „le transferăm” asupra zilei de duminică.

Toate acestea arată că legislaţia duminicală a fost, în esenţa ei, în orice idee şi scop al ei, religioasă şi numai religioasă. Şi aşa cum a fost la origine, aşa rămâne pentru totdeauna. Înregistrarea sub formă de statut a unei instituţii sau rit religios nu poate niciodată transforma ceea ce este religios în ceva civil. Dimpotrivă, imprimă statutului caracterul religios. O asemenea legislaţie este doar religioasă, şi în esenţă este o unire a Bisericii cu Statul, după asemănarea papalităţii.