Dumnezeu a dorit să vindece Babilonul, dar ea nu a vrut să fie vindecată. Prin Reformă El i-a trimis un balsam pentru a fi vindecată; dar ea nu l-a primit şi, de aceea, Domnul a fost obligat   s-o lase să-şi urmeze propriile căi.

Prin Reformă Domnul a trimis Evanghelia Sa cu un suflu nou, şi cu putere, tuturor oamenilor. În vremea aceea toţi oamenii, cu excepţia unor puţini membri risipiţi ai „Bisericii din pustiu”, se aflau în Babilon, pentru că toate naţiunile erau sub dominaţia Romei. Mulţimile au primit Evanghelia şi au umblat în lumina care a fost atunci descoperită. Însă, pentru că acesta a fost primul pas afară din întuneric, urmau alţi paşi care trebuiau făcuţi pentru a ajunge la plinătatea Evangheliei; era o lumină în creştere în care trebuia păşit.

În acest punct istoria începe din nou să se repete; mulţi dintre cei care au ieşit din întuneric şi au făcut primii paşi în lumina Evangheliei, s-au oprit acolo, fiind satisfăcuţi cu atât. S-au socotit suficient de bogaţi, au văzut că s-au îmbogăţit şi de aceea nu au mai simţit nevoia de nimic altceva. În consecinţă, s-au mândrit tot mai mult cu ce aveau, înălţându-se pe sine pe baza a ceea ce aveau, şi au devenit exclusivişti. Atunci, pentru că Evanghelia trebuia să înainteze asemenea luminii care creşte tot mai mult până la miezul zilei, a urmat că toţi cei care doreau să umble în lumina crescândă, toţi cei care doreau să primească mai mult adevăr – Evanghelia mai deplină – au fost excluşi din compania celor mulţumiţi de sine, şi au fost obligaţi să înainteze, asemenea celor dinaintea lor.

Apoi, la rândul lor, aceştia au devenit satisfăcuţi cu ce aveau, s-au mândrit tot mai mult cu aceasta, preamărindu-se pe sine şi devenind exclusivişti. Însă, pentru că Evanghelia trebuia încă să avanseze, asemenea luminii care trebuie să strălucească mai pe deplin; şi pentru că aceia care doreau să umble în lumina crescândă şi să primească mai mult adevăr, nu puteau face asta şi să fie recunoscuţi ca făcând parte din grupul acelora care făcuseră paşii anteriori, au fost nevoiţi, la rândul lor, să înainteze într-o grupă separată.

Despre acest subiect, Mosheim spune:

„Doctrina Bisericii Luterane a rămas nealterată de-a lungul acestui secol (XVII); principiile ei fundamentale nu au fost deloc alterate, şi niciun doctor  al acestei Biserici, care s-ar fi încumetat să renunţe sau să anuleze vreunul din punctele teologice care sunt însumate în cărţile simbolice ale Luteranilor, nu ar fi fost întâmpinat cu toleranţă şi îngăduinţă.”

Şi din nou:

„Metoda … respectată de Calvin … a fost urmată, din respect pentru exemplul său, de aproape toţi clericii comunităţi sale, care l-au privit ca modelul şi călăuza lor.”

În loc de a continua a fi reformatori, ei au devenit luterani, calvinişti, etc.

Astfel, fiecare fază a înaintării adevărului a dat naştere unei denominaţiuni aparte. Aceasta este întreaga filozofie a principalelor diviziuni manifestate în diferitele denominaţiuni ale Protestantismului. La început, bineînţeles, nu ar fi trebuit să fie aşa; apoi, datorită felului în care au decurs circumstanţele, a devenit esenţial ca lucrurile să aibă acest curs. Dacă cei care au pornit în Reformă ar fi continuat să umble în lumină pe măsură ce aceasta strălucea tot mai mult, dacă ar fi acceptat adevărul crescând pe măsură ce înaintau în înţelegerea Evangheliei, este destul de clar că nu ar mai fi existat niciodată vreo denominaţiune nouă; ar fi fost cu toţii reformatori într-o singură reformă continuă şi progresivă.

Şi aşa ar fi trebuit să fie. Dar când, în loc de aceasta, cei care au primit lumina şi adevărul au refuzat să primească mai mult, când au susţinut că aveau toată lumina şi tot adevărul; când au devenit mândri, îngâmfaţi şi exclusivişti datorită adevărului; şi când i-au exclus pe cei care doreau să primească lumină crescândă şi mai mult adevăr, – atunci, prin natura lucrurilor, aceştia din urmă nu au putut face altfel decât să se adune în unitatea luminii şi adevărului pe care îl primiseră, şi, în spiritul Evangheliei să-l răspândească la toţi oamenii.

Apoi, istoria s-a repetat mai departe. Aceste denominaţiuni succesive, refuzând fiecare la rândul ei să înainteze şi respingând astfel adevărul, au fost preschimbate de la originala „Poartă a lui Dumnezeu” în „confuzie.” Fiecare, la rândul ei, ca mama lor la început, s-a alipit de un alt bărbat. Au acceptat pe împăraţii pământului să le fie cap în locul lui Hristos, adevăratul cap, şi au intrat astfel într-o legătură ilegală cu împăraţii pământului.

Împăratul Germaniei de azi, în calitate de rege al Prusiei, este capul, pontiful suprem al Bisericii Luterane din Prusia. În ţările Scandinave, Biserica Luterană este Biserica de Stat, şi acolo de asemenea capul Statului este capul Bisericii. În Anglia, suveranul este capul Bisericii Anglicane; iar în Scoţia, acelaşi suveran este capul Bisericii (Presbiteriene) a Scoţiei. Şi astfel, datorită faptului că aceeaşi persoană este suveranul ambelor ţări, aceeaşi persoană este capul Bisericii în Anglia şi a celeilalte în Scoţia: este episcopal când este în Anglia, şi presbiterian când este în Scoţia. Independenţii, sau Congregaţionaliştii, care nu s-au alipit Statului în Europa, au făcut aceasta în coloniile din Noua Anglie, în timp ce Biserica Anglicană era biserica oficială în toate coloniile din Sud. Aşa se face că în „Lumea Nouă”, Biserica şi Statul au fost unite în fiecare colonie, cu excepţia celei din Rhode Island, şi întreaga influenţă a acestor biserici şi a guvernelor coloniale se desfăşura pentru susţinerea legăturii ilegale a pretinsului Protestantism cu Statul, după exemplul întocmai al „Babilonului celui mare, mama.”

Dar în Virginia, imediat după formularea Declaraţiei de Independenţă, prezbiterienii, baptiştii şi quakerii au preluat conducerea într-o mişcare care a devenit universală şi chiar naţională de această parte a mării. Acea mişcare consta în absoluta separare a religiei de Stat, aducând bisericile înapoi la „principiile pe baza cărora a fost propagată la început Evanghelia şi pe baza cărora Reforma ieşită din catolicism a dus-o mai departe.” După o luptă de aproape zece ani, această ţintă splendidă a fost împlinită în Statul Virginia, „cu speranţa că va ţine pentru totdeauna.”

Îndelungata şi universala discuţie asupra acestui mare subiect în statul Virginia a atras atenţia tuturor celorlalte colonii către acest mare principiu; şi atunci când, datorită triumfului principiului în Virginia, a fost convocată convenţia pentru a formula Constituţia şi a pune bazele unui guvern pentru întreaga naţiune, acest principiu al separării totale între Biserică şi Stat a fost stabilit în Carta Naţională şi a fost recunoscut ca principiu fundamental al naţiunii. De aici s-a răspândit influenţa lui şi a determinat ca „în toate celelalte state americane, articolele opresive referitoare la religie să nu mai fie aplicate, şi în mod gradat să fie abrogate.”

Astfel, în marea naţiune a Statelor Unite, Protestantismul a fost repus în poziţia sa originală, ca la începutul Reformei, aşa cum o cereau cele dintâi principii ale Reformei; şi de asemenea, a fost repus în poziţia originală a creştinismului, aşa cum a fost predicat de Hristos şi de apostoli, şi aşa cum o cer principiile fundamentale ale creştinismului. Astfel, Protestantismul, - Biserica, deşi împărţită în diferitele ei denominaţiuni – întorcându-se iarăşi la adevăratul ei Domn, a fost îmbrăcată cu o putere care a făcut-o încă o dată şi pe drept, „Poarta lui Dumnezeu.” Iar influenţa bună a acestui exemplu excelent a acţionat asupra tuturor naţiunilor din Lumea Veche, conducându-le pe calea luminii şi a libertăţii care este calea adevăratului Protestantism, care este calea adevăratului creştinism, care este calea separării totale a Bisericii de Stat: calea pe care Biserica păşeşte numai alături de adevăratul ei soţ, depinzând numai de Dumnezeu.

Apoi, în 1840 – 1844 a venit timpul când „oricărei naţiuni, oricărui neam, oricărei limbi şi oricărui  popor”, Dumnezeu i-a trimis mesajul „Evangheliei veşnice”, anunţând tuturor oamenilor: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă; căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Apocalipsa 14:6, 7. Întrucât Biserica din această mare naţiune se afla în cea mai strânsă şi mai curată relaţie cu Dumnezeu, faţă de orice altă biserică din lume – prin natura lucrurilor această Biserică trebuia să fie instrumentul ales prin care Dumnezeu să răspândească solia de binecuvântare şi avertizare „oricărei naţiuni, oricărui neam, limbă şi popor.” De asemenea, prin natura lucrurilor, această naţiune trebuia să fie locul în care această solie să se ridice cu puterea sa, şi din care să se răspândească spre toate naţiunile.

A fost o minunată binecuvântare aceea pe care a avut-o Dumnezeu pentru Biserica Sa de la vremea aceea – o binecuvântare prin care ea ar fi putut să fie cu adevărat „Poarta lui Dumnezeu” pentru „fiecare naţiune, neam, limbă şi popor” de pe pământ. A fost o solie de la Dumnezeu care deschidea în faţa Bisericii perspectiva lungimii, lăţimii, adâncimii şi înălţimii slavei Evangheliei veşnice aşa cum n-a mai fost văzută din zilele în care apostolii au predicat-o în plinătatea puterii sale. În această Solie era descoperită „taina lui Dumnezeu” în toată plinătatea ei – Dumnezeu manifestat în trupul omenesc – Hristos în oameni „nădejdea slavei.” Şi toată această binecuvântare şi slavă trebuiau proclamate întregii lumi în vederea faptului că „a venit ceasul judecăţii Lui”; pentru ca oamenii să fie făcuţi în măsură de a sta sfinţi şi fără vină înaintea lui Dumnezeu, pregătiţi în toate privinţele pentru a fi luaţi la cer fără a vedea moartea, la venirea preaslăvitului Domn.

Dar iată! În loc de a primi această minunată binecuvântare, în loc de a se desfăta şi a se bucura că Dumnezeu i-a trimis o solie care să o îmbrace cu o asemenea putere încât să facă din ea instrumentul celei mai măreţe lucrări a lui Dumnezeu pentru salvarea naţiunilor, ea a refuzat binecuvântarea, a respins solia lui Dumnezeu, şi nu a vrut să umble în lumina care i s-a dat ei şi întregii lumi.

Atunci, istoria s-a repetat din nou. Pentru că a respins astfel solia lui Dumnezeu, s-a produs din nou o „cădere” de la adevăr şi cea care a fost „Poarta lui Dumnezeu” a devenit „confuzie”, şi despre ea a trebuit să se spună „A căzut, a căzut Babilonul.”

Credinţa este tăria şi salvarea Bisericii, ca şi a individului. Credinţa este ca aerul pentru Biserică, la fel ca şi pentru individ; şi, asemenea aerului, trebuie să fie în mod constant şi în fiecare moment folosită pentru a trăi prin ea; pentru că „neprihănitul va trăi prin credinţă;” iar credinţa vine prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel, întrucât credinţa vine prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, oricând este respins vreun cuvânt al lui Dumnezeu, vreo solie a lui Dumnezeu, credinţa însăşi este respinsă; pentru că este imposibil de a reţine credinţa în timp ce se respinge singurul mijloc prin care vine credinţa. Mai departe: atunci când este respinsă o lumină suplimentară sau un adevăr adiţional, aceasta înseamnă nu numai o respingere a acestei lumini sau adevăr suplimentar, ci şi respingerea oricărei lumini sau adevăr deţinut anterior. O persoană care refuză să respire, nu numai că refuză viaţa reînnoită, ci pierde şi viaţa pe care o avea.

Acest adevăr este puternic ilustrat în cuvintele lui Isus referitoare la poporul care L-a respins în vremea în care era pe pământ: „Dacă nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum nu au nicio dezvinovăţire pentru păcatele lor.” Ioan 15:22. Înainte de venirea lui Isus, poporul umbla în lumina credinţei aşa cum o avea, iar Isus mărturiseşte că erau acceptaţi aşa. Dacă aceste persoane ar fi murit înainte de venirea lui Isus, ar fi fost mântuite pentru că „n-ar fi avut păcat.” Dar când El a venit cu o asemenea lumină, adevăr şi slavă; când le-a vorbit asemenea cuvinte cum nu le-au mai fost rostite niciodată; când a făcut printre ei asemenea lucrări cum nimeni nu mai făcuse vreodată; şi când le-au respins pe toate şi L-au refuzat; făcând aşa au respins întreaga credinţă adevărată; nu numai credinţa prezentă în El şi în solia Sa, ci, de asemenea şi credinţa pe care au avut-o înainte ca El să fi venit, şi care i-a făcut să fie primiţi înaintea lui Dumnezeu înainte de venirea Sa. Potrivit acestor lucruri, Isus a spus mai departe: „Dacă n-aş fi făcut în mijlocul lor lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” Versetul 24.

Oamenii nu pot respinge adevărul lui Dumnezeu, şi totuşi să păstreze adevărul lui Dumnezeu; ei nu pot refuza să umble în lumină, şi să continue să meargă în lumină; ei nu-L pot urî pe Hristos şi pe Dumnezeu, şi să fie în continuare fraţii lui Hristos şi copiii lui Dumnezeu.

De aceea, atunci când în 1840 – 1844 li s-a dat minunata solie de la Dumnezeu a Evangheliei celei veşnice, o solie a luminii, a binecuvântării şi adevărului pentru fiecare naţiune, neam, limbă şi popor, aducându-le prezenţa, puterea şi neprihănirea lui Dumnezeu care i-ar fi pregătit să reziste judecăţii – când aceasta a fost respinsă, şi când solii lui Dumnezeu pe care el i-a trimis să le dea solia au fost urâţi şi persecutaţi, atunci cea care fusese „Poarta lui Dumnezeu” la vremea ei, a încetat de a mai fi „Poarta lui Dumnezeu” şi a devenit numai „confuzie.”

Atât timp cât o persoană umblă în lumina lui Dumnezeu, cât timp iubeşte şi acceptă adevărul lui Dumnezeu, indiferent de calea pe care vine acel adevăr, prezenţa şi puterea lui Dumnezeu îl vor însoţi şi va avea influenţă asupra oamenilor. Atunci când Iacov a ştiut că nu avea putere să stea împotriva lui Esau care se apropia însoţit de patru sute de oameni înarmaţi, L-a căutat cu seriozitate pe Dumnezeu toată noaptea până la răsăritul soarelui; iar când îngerul a exclamat: „Lasă-mă să plec, pentru că se crapă de ziuă.” Iacov a spus: „Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” „Omul acela i-a zis: ‚Cum îţi este numele?’ ‚Iacov’, a răspuns el. Apoi a zis: ‚Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor.’” Geneza 32:26-28.

Permanenta prezenţă şi putere a lui Dumnezeu este singura sursă adevărată a puterii legitime şi influenţei asupra oamenilor. Iar a continua să umbli în lumina crescândă, a primi adevărul suplimentar, este singurul mijloc real de a avea această permanentă prezenţă şi putere a lui Dumnezeu; pentru că aceasta este singura cale a credinţei; iar credinţa este singura cale prin care Dumnezeu locuieşte cu noi, sau noi cu El. De aceea, este în natura lucrurilor faptul că oricând lumina crescândă sau adevărul adiţional este respins, puterea şi prezenţa lui Dumnezeu se pierd; şi, prin aceasta se pierde adevărata sursă a puterii legitime şi a influenţei asupra oamenilor. Şi ori de câte ori se întâmplă acest lucru, fie că este cazul unui individ, fie al unei biserici, această pierdere este sesizată de acel individ sau de acea biserică; şi atunci rezultă consecinţa invariabilă de a recurge la invenţii proprii, la mijloace lumeşti şi externe, pentru a se asigura putere şi influenţă asupra oamenilor.

În toate cazurile, în tot cursul istoriei, din zilele apostolilor până acum, când o biserică a refuzat să umble în lumina crescândă, când a refuzat adevărul adiţional, s-a despărţit de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu, şi atunci în mod invariabil a recurs la  invenţii proprii şi la mijloacele lumeşti şi externe pentru a-şi asigura puterea şi influenţa asupra oamenilor. Iar începând cu anii 1840 – 1844 aşa s-a întâmplat cu această Biserică colectivă a Protestantismului din Statele Unite. Ea a respins solia lui Dumnezeu; astfel s-a despărţit de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu, pierzându-şi puterea şi influenţa asupra oamenilor.

Însă puterea aparţine Bisericii lui Dumnezeu. Aceasta este sigur. Şi ea vrea să aibă putere: ea trebuie să aibă putere, sau va pieri. Dar numai puterea lui Dumnezeu o poate păstra în viaţă. Prin oricare altă putere, oricât de mare ar fi, ea va pieri cu siguranţă. Puterea lui Dumnezeu, aşa cum este manifestată în adevărata Evanghelie a lui Hristos, atrage oamenii; căci este scris: „După ce voi fi înălţat de la pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”  Dar, prin natura lucrurilor, după ce Biserica a respins puterea de atracţie a Evangheliei celei veşnice a lui Hristos Cel crucificat, este constrânsă să recurgă la alte mijloace de a atrage oamenii. Iar când recurge la alte mijloace de a atrage oamenii, este din nou în natura lucrurilor faptul că nu îi atrage la Hristos, ci la sine. Se produce o „cădere.” Se înalţă pe sine în locul lui Dumnezeu şi atrage ucenici la sine.

Toţi ştiu că bisericile Protestante din Statele Unite au urmat  întocmai acest curs. Începând cu festivalurile căpşunilor din timpul verii şi dineurile cu stridii din iarnă, au trecut prin stadii succesive ca „apucă sacoşa”, „iazurile de peşte”, „sărută albinele”, „licitaţii”, „prăjiturile – clopoţel”, „serate nebuneşti”, loterii, tombole, etc., etc. Toate acestea sunt prea cunoscute pentru a mai avea nevoie de vreo dovadă.

Iar această gradaţie rea, de la temperat la tot mai intens, este foarte logică: pentru că atunci când bisericile au recurs la asemenea mijloace pentru a atrage mulţimea şi a „influenţa masele”, formele moderate de divertisment au devenit curând răsuflate. Iar acestea pierzându-şi puterea de atracţie, au trebuit inventate altele mai inedite. La rândul lor şi acestea s-au învechit, pierzându-şi puterea de atracţie, aşa că au trebuit inventate altele. Însă, în cele din urmă au ajuns să epuizeze acest fel de resurse.

Dar mai exista o sursă de putere şi de influenţă asupra oamenilor de care încă nu s-au atins; aceasta era – Statul. Şi după logica situaţiei, şi după logica întregului curs al istoriei, această putere a Statului nu a fost în final doar invocată, ci, prin ameninţări cu pierderi politice pentru legislatori, şi „prin intrarea cu buldozerul a reprezentanţilor lor în Congres”, efectiv au  pus mâna pe puterea guvernului Statelor Unite; şi de atunci se laudă că guvernul Statelor Unite este în mâinile lor. Şi, după cum reiese din propriile lor declaraţii şi după cum recunosc politicienii din conducerea naţiunii, puterea Statului şi influenţa legii constituie singura putere şi influenţă de care depinde Biserica pentru a controla masele, şi chiar pe membrii ei.

Astfel, aceste biserici au parcurs întregul drum după exemplul „Babilonului celui mare, mama”; şi, prin respingerea adevărului, prin despărţirea de Domnul lor şi prin unirea lor cu Puterile pământului, s-au făcut adevărate fiice ale „Babilonului celui mare, mama prostituatelor şi spurcăciunilor pământului.”

În felul acesta, respingerea soliei Evangheliei celei veşnice proclamată de primul dintre cei trei îngeri din Apocalipsa 14, a avut ca rezultat „căderea” de la adevăr şi formarea fiicelor Babilonului. De aceea, a doua solie a devenit datorată lumii şi trebuie vestită: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, pentru că a făcut ca toate naţiunile să bea din vinul mâniei desfrânării ei.” (KJV).

Şi după cum prima „cădere de la credinţă” care a  dat naştere Babilonului mamă, a sfârşit cu formarea „Fiarei”, tot aşa această ultimă cădere, care a dat naştere fiicelor Babilonului, sfârşeşte cu formarea „Chipului Fiarei.” Iar aceasta face necesară cea de-a treia dintre cele trei solii îngereşti – marea şi solemna Solie a Îngerului al Treilea – care le urmează pe primele două, „spunând cu glas tare: ‚Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.’” Apocalipsa 14:9,10.

Acesta este felul şi cursul lucrurilor care fac necesar ca Solia Îngerului al Treilea să fie vestită lumii. Aşa am fost aduşi în timpul Soliei Îngerului al Treilea şi în starea de lucruri care cer ca această solie să fie vestită. Aşa suntem conduşi la cercetarea Soliei Îngerului al Treilea, în modul în care are de-a face cu „Fiara şi Chipul ei.”