Marile naţiuni de astăzi: de unde au venit? Care le este destinul? Despre marile naţiuni din vechime s-au spus aceste lucruri, şi astfel, au fost cunoscute de cei care au dorit să înţeleagă. Dar despre marile naţiuni de astăzi nu a fost spus nimic, pentru ca aceste lucruri să poată fi cunoscute?

Despre marile naţiuni din vechime, despre ridicarea, dezvoltarea şi destinul lor a vorbit Domnul prin profeţii Săi. Dar nu a spus El nimic despre acestea referitor la marile naţiuni de astăzi? Lucrul acesta nu este posibil, de vreme ce El nu se schimbă. El este „acelaşi ieri, azi şi în veci.” De aceea, grija Sa pentru oameni şi pentru popoare este mereu aceeaşi.

Este pentru totdeauna adevărat că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului. Le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, pentru ca ei să caute pe Domnul,  şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, …  suntem din neamul Lui.

Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeu Îşi neglijează vlăstarele într-o eră mai mult decât în alta, sau că le-ar neglija de tot în vreun secol.

Cartea lui Daniel este cartea din Biblie care vorbeşte în mod deosebit despre marile naţiuni din vechime. Ea vorbeşte despre ridicarea, dezvoltarea, caracterul şi destinul imperiului Babilon, a imperiului Mezilor şi Perşilor, a imperiului Macedonean – Alexandru şi succesorii săi, - şi a imperiului Roman. Vorbeşte de asemenea, deşi fără a oferi toate detaliile, despre naţiunile care s-au ridicat după căderea Romei.

Există o altă carte în Biblie care ocupă faţă de timpurile moderne aceeaşi poziţie pe care o ocupă cartea lui Daniel faţă de timpurile din vechime. Ea vorbeşte despre naţiunile moderne aşa cum cartea lui Daniel vorbeşte despre cele din vechime. Această carte este Apocalipsa.

Cartea lui Daniel şi cartea Apocalipsei sunt, de aceea, cărţi care se completează una pe alta în ce priveşte istoria naţiunilor, vechi şi moderne; cu diferenţa că subiectul principal al cărţii lui Daniel îl constituie istoria naţiunilor, cea a Bisericii fiind secundară, iar în cartea Apocalipsei, marele subiect este istoria Bisericii, istoria naţiunilor fiind incidentală.

Cheia înţelegerii istoriei moderne, a marilor naţiuni de astăzi – a originii, dezvoltării şi destinului lor – aşa cum apare în cartea Apocalipsei, se găseşte pe linia profeţiei celor Şapte Trâmbiţe. Dar cele Şapte Trâmbiţe au la rândul lor un fundament. Linia profeţiei celor Şapte Trâmbiţe este o consecinţă. Evenimentele prevestite acolo au loc datorită unor lucruri care au fost făcute. Aceste lucruri sunt arătate în primii trei paşi din cele două linii anterioare ale profeţiei din cartea Apocalipsei: cele Şapte Biserici şi cele Şapte Peceţi. De aceea, pentru a descoperi fundamentul celor Şapte Trâmbiţe, trebuie să ne uităm la aceste lucruri care constituie cauza lor.

Linia profeţiei celor Şapte Biserici este formată din şapte scrisori adresate de Domnul Bisericii Sale în cele şapte faze ale experienţei ei, de la prima venire a lui Hristos, până la cea de-a doua. În fiecare din aceste scrisori nu doar este oferit sfatul prin descoperirea căii drepte, ci sunt arătate şi pericolele şi relele care au copleşit Biserica, împotriva cărora ea trebuia să se păzească în mod deosebit şi de care, pentru a rămâne curată, trebuia să scape.

Bisericii în prima fază – „Bisericii din Efes” – El i-a spus: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.” Apocalipsa 2:4, 5. Aceste cuvinte arată în mod hotărât spre „căderea” despre care vorbeşte Pavel prezbiterilor din Efes (Fapte 20:30), şi asupra căreia stăruie în mod deosebit în 2 Tesaloniceni 2; cădere care, continuată, a dezvoltat „omul păcatului”, „fiul pierzării” „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare; aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 2:3, 4.

Scrisoarea către Biserică în cea de-a doua ei fază este în exclusivitate elogioasă. Acest lucru dovedeşte că, în timp ce indivizi au continuat în apostazia menţionată în prima scrisoare, Biserica însăşi a luat în seamă sfatul oferit de Capul Bisericii, s-a pocăit şi a revenit la „faptele dintâi.” Timpul acestei faze a experienţei Bisericii este sugerat prin expresia „veţi avea un necaz de zece zile.” (Apoc. 2:10). Aceasta se referă la cei zece ani de persecuţie din timpul domniei lui Diocleţian, din anul 303 până în 313, perioadă care a luat sfârşit odată cu Edictul de la Milan, semnat de cei doi împăraţi, Constantin şi Licinius, în martie, anul 313 d.Hr.

Apoi urmează cea de-a treia fază a Bisericii, în care sfatul lui Hristos menţionează cu laudă faptul că ea a ţinut cu putere numele Său, şi că nu a lepădat credinţa Lui, „chiar în zilele acelea în care Antipa a fost martirul Meu credincios.” Apocalipsa 2:13 (KJV). Cuvântul „Antipa”, nu este numele unei persoane, ci este un termen caracteristic acelor timpuri. Este format din două cuvinte greceşti: „anti” şi „pappas.” „Anti” înseamnă „împotriva”, iar „pappas” este atât în limba engleză, cât şi în toate limbile, termenul pentru „papa.” Cuvântul „papa” reprezintă pur şi simplu repetarea rădăcinii „pa.” Iar acest cuvânt „papa”, este originea denumirii de „papă.”

De aceea, cuvântul „Atipas” (engl.) – „împotriva ‚pas’ (plural – n.tr.) sau ‚papilor’” - arată spre dezvoltarea papalităţii în perioada imediat următoare anului 313 d.Hr. Aceasta a fost perioada din timpul lui Constantin şi după aceea, perioadă în care papalitatea a prins contur şi a început în mod deschis să-şi afirme autoritatea. Istoria consemnează că în acea perioadă, pe când ceilalţi episcopi principali ai Bisericii purtau titlul de „patriarhi”, episcopul Romei evita intenţionat acest titlu „care îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi patriarhi.” El a preferat mereu titlul de „papa” sau „papă” şi aceasta pentru că termenul „patriarh” denotă o guvernare oligarhică asupra bisericii, adică guvernare a mai multor persoane, în timp ce „papă” denotă o guvernare a bisericii de tip monarhic, adică a unei singure persoane. (Schaff, „Istorie a Bisericii Creştine”, Vol. III). Astfel, istoria şi cuvântul sfatului lui Hristos se unesc, trasând drept caracteristici ale acestei faze a Bisericii, formarea papalităţii şi asumarea autorităţii de către papă.

Acest lucru ne conduce în mod definit la timpul formării Papalităţii, şi corespunde exact, ca timp, cu evenimentele descrise de istorie care au urmat Edictului de la Milan, edict ce a pus capăt „necazului” menţionat în scrisoarea anterioară adresată Bisericii. Astfel, „căderea”, părăsirea „dragostei dintâi” menţionate în prima scrisoare, s-au dezvoltat, ajungând în perioada celei de-a treia scrisori, la culmea concretizată în papalitate.

Acelaşi curs este trasat în primii trei paşi ai liniei profeţiei celor Şapte Peceţi. Sub prima pecete, este prezentat un cal alb (Apocalipsa 6:2), corespunzând cu Biserica în prima ei fază, în puritatea ei. Dar sfatul lui Hristos din prima Lui scrisoare a spus că a existat o cădere de la cea dintâi dragoste a ei; cădere simbolizată în cea de-a doua pecete, sub care „s-a arătat un alt cal, un cal roşu.” Iar sub cea de-a treia pecete „m-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru.” (Apocalipsa 6:5). Astfel, simbolurile din peceţi, trecând de la alb la negru, arată cursul apostaziei descrisă în scrisorile către cele Şapte Biserici ca trecând de la dragostea dintâi, în care Hristos era totul în toţi în primul ei stadiu, până la cel de-al treilea stadiu în care a fost aşezat în locul lui Dumnezeu un om, în templul – Biserica – lui Dumnezeu. (Efeseni 2:21), dându-se drept Dumnezeu, acolo unde era „scaunul de domnie al Satanei” şi unde locuia Satana.

Efectul acestei apostazii care a dat naştere Papalităţii în Imperiul Roman, a fost ruina totală a acestuia. Iar consecinţa apostaziei trasată în primii trei paşi din cele două linii profetice ale celor Şapte Biserici şi celor Şapte Peceţi, este descrisă în linia profeţiei celor Şapte Trâmbiţe.