Trâmbiţa este simbolul războiului, aşa cum este scris: „Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei, şi strigătul de război.” Ieremia 4:19. „Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” 1 Corinteni 14:8. „Sună trâmbiţa, totul este gata, dar nimeni nu merge la luptă.” Ezechiel 7:14. „Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt.” Ioel 2:1.

Am descoperit că acele Şapte Trâmbiţe profetizează consecinţele formării Papalităţii, ce s-a dezvoltat din marea apostazie a creştinismului. Papalitatea s-a format în Imperiul Roman prin unirea Bisericii apostate cu republica ce degenerase într-un despotism imperial, iar consecinţa formării Papalităţii pentru Imperiul Roman, a fost ruina totală. Această ruină a fost adusă la îndeplinire de puternicele armate ale popoarelor nordului care, într-o succesiune de invazii puternice, au potopit Imperiul Roman de Apus în perioada acoperită de primele patru din cele Şapte Trâmbiţe.

La vremea aceea, şi de cinci sute de ani, Imperiul Roman ca întreg, „umplea lumea.” „Fiind ultimul dintre cele ce sunt numite marile monarhii ale profeţiei, a fost singurul care a întruchipat la perfecţiune ideea de monarhie, constituind de fapt lumea civilizată (cu excepţia Parţiei şi a marii Indii legendare de dincolo de ea). Civilizaţia însemna imperiul; ele reprezentau idei interschimbabile şi extensive.” – De Quincey. Iar atunci când imperiul a dispărut, pentru cei care nu erau luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu, a părut ca şi când, în acele timpuri violente, lumea se năruia.

Nimeni nu-şi poate imagina teroarea din acele timpuri. Despre căderea acelui imperiu s-a spus că „existenţa nici unei naţiuni nu a fost mai complet dărâmată; niciodată indivizii nu au avut mai mult rău de îndurat şi mai multe pericole de temut. Cum se face că populaţia a fost atât de tăcută şi moartă? Cum se face că atâtea oraşe pustiite, atâtea poziţii ruinate, atâţia oameni expropriaţi, au lăsat atât de puţine urme, nu spun că ale existenţei lor active, ci ale suferinţelor lor?” – Guizot.

Cu toate că nu era sfârşitul lumii, totuşi, asemenea căderii Babilonului din vechime, căderea Romei este plină de lecţii care indică exact ceea ce se va petrece la sfârşitul lumii. Căci, împreună cu toate grozăviile care au însoţit-o, aceasta a fost consecinţa relelor adunate asupra societăţii prin înfiinţarea şi acţiunile Papalităţii. Iar când lumea va ajunge cu adevărat la sfârşit, sfârşitul, împreună cu toate grozăviile care îl vor însoţi, va fi doar consecinţa răului adunat peste societatea lumii în aceste timpuri, prin formarea şi acţiunile Chipului Papalităţii. Apocalipsa 13:1-8, 11-17: 14:9-19; 19:11-21. Şi, aşa cum Fiara însăşi este etalonul de comparaţie în tot ce priveşte formarea şi activitatea Chipului Fiarei, la fel starea societăţii şi afacerilor imperiului şi naţiunilor din acea perioadă a Fiarei, constituie un etalon sigur de comparaţie prin care putem desluşi bine cursul şi condiţia naţiunilor din timpurile actuale ale Chipului Fiarei.

De aceea, o schiţare scurtă a condiţiei societăţii la acea vreme va avea o valoare dublă prezentată aici. Aceleaşi rele care au caracterizat Roma anterioară, au fost reproduse în Roma din secolul cinci. „Rigoarea elementară a disciplinei şi manierelor a fost pe deplin uitată şi neglijată de către eclesiasticii Romei. Cel mai exorbitant lux, cu toate viciile care îl însoţeau, s-a infiltrat printre ei, şi cele mai scandaloase şi anticreştine mijloace de a dobândi bogăţia au fost în general practicate. Se pare că rivalizau în traiul desfrânat cu cei mai mari epicurieni ai Romei păgâne, atunci când luxul era acolo la cel mai înalt nivel. Căci Ieronim, care a fost martor ocular al lucrurilor despre care a scris, reproşează clericilor romani aceleaşi excese pe care poetul Juvenal le-a criticat atât de sever nobililor romani sub domnia lui Domiţian.” – Bower.

„Totul era hotărât sub semnul prevestitorilor şi auspicilor; sălbaticele orgii ale Bacanalienilor, împreună cu cântecele lor obscene şi visătoare, nu lipseau.” – Merivale. „Iar plăcerile vinovate şi frivole ale unei civilizaţii degradate, nu lăsau niciun gând pentru datoriile zilei prezente şi nici pentru încercările de temut de mâine. Pofta neînfrânată şi indecenţa neruşinată nu lăsau nimic sfânt în legătura de căsătorie. Cei bogaţi şi puternici înfiinţau haremuri, în ale căror firide soţiile lor aşteptau, uitate, neglijate şi dispreţuite. Banchetul, teatrul şi circul epuizau puţina vigoare şi energie care mai rămâneau în urma exceselor din cămin. Cei săraci maimuţăreau viciile celor bogaţi, iar depravarea hidoasă era supremă, invitând răzbunarea cerului.” – Lea.

Superstiţiile păgâne, iluziile păgâne şi viciile păgâne care au fost introduse în Biserică de apostazie, fiind îmbrăcate cu o formă de evlavie, au dat naştere unei asemenea degradări, încât societatea căreia îi aparţinea nu mai putea exista. Din ea nu mai putea ieşi nimic bun, şi trebuia măturată. „Progresul incontrolabil al zgârceniei, risipei, desfrânării, mascaradei, nestăpânirii, lipsei de ruşine; pe scurt, a tuturor viciilor păgâne pe care Creştinismul ar fi trebuit să le distrugă, au îndreptat Imperiul Roman şi populaţia cu paşi rapizi spre dezintegrare, şi l-au dat în cele din urmă în mâinile barbarilor, primitivi, dar simpli şi puternici din punct de vedere moral.” – Schaff.

Era imposibil să fie altfel. Datorită apostaziei, Evanghelia îşi pierduse puritatea şi puterea, în mulţimile care o mărturiseau. Acum era folosită numai ca o manta pentru a acoperi aceleaşi vechi păcate păgâne. Această formă a evlaviei, nu doar practicată fără putere, ci şi în sfidarea acesteia, a determinat ca masele şi imperiul să devină o masă stricată, în descompunere. Pentru că în felul acesta, singurele mijloace pe care Domnul le putea folosi pentru curăţirea oamenilor fuseseră transformate într-o manta sub care păcatul era în continuă creştere, nu mai exista niciun alt remediu: trebuia să vină distrugerea. Şi a venit: printr-o oaste sălbatică şi brutală, este adevărat, dar ale căror obiceiuri sociale erau aşa de mult deasupra celor ale populaţiei pe care au distrus-o încât, deşi erau barbari, pe bună dreptate au roşit la vederea depravării ruşinoase pe care au găsit-o în societatea aşa zis creştină a Romei.

Un scriitor care a trăit în timpul invaziilor barbare şi care a scris în calitate de creştin, a exclamat: „Biserica, aceea care ar trebui să răspândească peste tot împăcarea cu Dumnezeu, nu face altceva decât să Îi provoace mânia. Câţi oameni poţi întâlni, chiar şi în Biserică, să nu fie încă beţivi, destrăbălaţi, adulteri, păcătoşi, hoţi, criminali sau ceva asemănător, sau toate la un loc? Există chiar un soi de sfinţenie printre creştini, de a fi mai puţin viciaţi. De la închinarea publică înaintea lui Dumnezeu, şi chiar în timpul acesteia, ei trec la fapte de ruşine. Cu greu găseşti un bogat care să nu comită crime şi adulter. Am pierdut întreaga putere a creştinismului, şi Îl ofensăm pe Dumnezeu şi mai mult, pentru că păcătuim având numele de creştini. Suntem mai răi decât barbarii şi păgânii. Dacă saxonii sunt sălbatici, dacă francii sunt necredincioşi, goţii inumani, alanii beţivi, hunii triviali, sunt aşa datorită ignoranţei lor, fiind cu mult mai puţin vrednici de pedeapsă decât noi care, cunoscând poruncile lui Dumnezeu, comitem toate aceste nelegiuiri.

Voi, romani, creştini şi catolici, îi escrocaţi pe fraţii voştri, uscaţi feţele săracilor, vă irosiţi vieţile la spectacolele necurate şi păgâne din amfiteatru, vă bălăciţi în trivialitate şi beţie. Dar barbarii, deşi păgâni sau eretici, şi cruzi faţă de noi, sunt drepţi şi corecţi în relaţiile dintre ei. Cei din acelaşi trib, care au acelaşi rege, se iubesc unii pe alţii cu o dragoste neprefăcută. Mizeriile teatrului nu sunt cunoscute printre ei. Multe triburi ale lor nu cunosc mânjitura beţiei şi, la toate triburile, cu excepţia alanilor şi hunilor, castitatea este lege.

Niciunul din aceste triburi nu este pe deplin viciat. Dacă îşi au viciile lor, au şi virtuţile lor, clare, curate şi bine definite. În timp ce voi, dragii mei concetăţeni, mă doare să o spun, cu excepţia câtorva oameni sfinţi din mijlocul vostru, sunteţi cu totul răi. Vieţile voastre, de la leagăn până la mormânt, sunt o ţesătură de stricăciune şi depravare, şi toate acestea în ciuda faptului că aveţi sfânta Scriptură în mâinile voastre.

În ce alt neam de oameni mai găsiţi asemenea rele ca relele practicate printre romani? Unde s-a mai pomenit nedreptate ca la noi? Francii nu cunosc o astfel de nemernicie. Hunii nu au fărădelegi ca la noi. Stoarcerea de bani nu este practicată printre vandali şi nici printre goţi. Barbarii goţi sunt atât de departe de a tolera astfel de fraude, încât nici romanilor care trăiesc sub dominaţia gotică nu li se impun, şi, prin urmare, singura dorinţă a tuturor romanilor din acele părţi este ca niciodată să nu fie nevoiţi să treacă sub jurisdicţia romană. Într-un singur glas, oamenii din aceste pături de jos ale romanilor se roagă să le fie permis să-şi petreacă viaţa alături de barbari. Şi ne mai mirăm că armatele noastre nu le pot învinge pe cele ale goţilor, în condiţiile în care compatrioţii noştri vor a trăi mai degrabă cu ei decât cu noi.” – Salvian.

Evenimentele celor Şapte Trâmbiţe sunt importante şi din alt punct de vedere, şi anume: popoarele prin care a fost adusă la îndeplinire „judecata divină de distrugere peste lumea aşa zis creştină, care era de fapt în esenţă păgână,” mai ales peste Imperiul Roman de Apus, sunt, prin descendenţii lor, marile naţiuni de astăzi; şi astăzi sunt subiecţii de interes ai profeţiilor legate de timpurile noastre.

Primele patru din cele Şapte Trâmbiţe se referă la căderea Imperiului Roman de Apus. Dar aceste patru trâmbiţe nu reprezintă o relatare a naşterii popoarelor care au devenit marile naţiuni de astăzi; ele sunt descrieri profetice ale celor mai teribile dintre invaziile puternice, şi a celor mai notabile evenimente prin care s-a realizat distrugerea completă a Imperiului Roman de Apus, şi prin care a fost deschisă calea pentru aşezarea noilor populaţii care s-au dezvoltat în marile naţiuni de astăzi. De fapt, aceste patru Trâmbiţe se raportează la Alaric, Genseric, Attila şi Odoacru ca şi conducători, la fel cum Daniel 8:5-8, 21 se raportează la Alexandru cel Mare, mai degrabă decât la naţiuni ca atare; până şi istoria clasică referitoare la acele vremuri şi acele evenimente, scoate în evidenţă numele lui Alaric, Genseric şi Attila ca având „o pondere egală în distrugerea Imperiului Roman.” (Declinul şi căderea Imperiului Roman, cap. 33, par.5)