Despre profeţiile legate de aceste Trâmbiţe s-a afirmat pe bună dreptate că „nimeni nu a reuşit să elucideze textele mai clar, sau să le prezinte mai complet, decât lucrarea realizată de Gibbon.” Capitolele din Gibbon „care tratează în mod direct această chestiune, nu au nevoie decât de un text care să le preceadă … pentru a se constitui într-o serie de expuneri despre capitolele opt şi nouă din Apocalipsa.” Istoria reprezintă singurul comentariu real al profeţiilor; iar expunerea corectă a profeţiilor se realizează prin punerea faţă în faţă a istoriei cu profeţia; deoarece istoria, aşa cum este ea în realitate, este doar complementul profeţiei aşa cum este scrisă. În această broşură nu poată fi redată întreaga istorie; dar va fi relatat suficient de mult pentru a clarifica evenimentele avute în vedere de profeţie, cu referinţe care vor indica exact locul în care se poate găsi istoria completă.

„Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă, şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă.” Apocalipsa 8:7.

Timpul acoperit de această profeţie este din 395 până în 419 d.Hr., şi vorbeşte despre invaziile vizigoţilor, în special sub Alaric, şi a marilor hoarde de barbari sub Radagaisus. „Naşterea lui Alaric, slava faptelor sale eroice din trecut şi încrederea în planurile sale de viitor au unit pe nesimţite întreaga naţiune sub drapelul său victorios; şi, cu acordul unanim al căpeteniilor barbare, generalul suprem al provinciei Iliricum a fost ridicat, potrivit unui obicei străvechi, pe un scut, fiind proclamat în mod solemn regele vizigoţilor. Înarmat astfel cu dublă putere, aflat la graniţa dintre cele două imperii, şi-a vândut în mod alternativ promisiunile amăgitoare domniei lui Arcadius şi Onorius, până când şi-a declarat şi executat decizia de invadare a regatelor din Apus.

Provinciile din Europa care aparţineau Împăratului din Răsărit erau deja epuizate; cele din Asia erau inaccesibile, iar puterea Constantinopolului rezistase atacului său. Acum era atras de faima, frumuseţea şi bogăţia Italiei pe care o vizitase în două rânduri. În mod secret aspira să înfigă steagul gotic pe zidurile Romei şi să-şi îmbogăţească armata cu prăzile acumulate de pe urma a trei sute de victorii. … Bătrânul gospodar care îşi petrecuse viaţa simplă şi inocentă în vecinătatea Veronei, era străin de certurile dintre regi şi episcopi; plăcerile lui, dorinţele şi cunoştinţele lui se limitau la micul cerc al fermei părinteşti; un toiag îi sprijinea paşii marcaţi de vârstă pe acelaşi pământ pe care se jucase în copilărie. Chiar şi această oază de fericire modestă şi rustică era expusă furiei nepărtinitoare a războiului. Copacii săi, bătrânii săi copaci contemporani cu el, trebuiau să ardă în conflagraţia care cuprindea întreaga ţară (observaţi cuvintele profeţiei: „a treia parte din copaci au fost arşi”); un detaşament al cavaleriei gotice îi putea spulbera oricând căsuţa şi familia; iar puterea lui Alaric era în măsură de a distruge această fericire, pe care nu era capabilă nici să o guste, nici să o aducă oamenilor.

‚Faima,’ spune poetul, ‚zburând cu aripi întunecate ce aduceau groaza, anunţa marşul armatei barbare, şi umplu Italia de jale;’ temerile fiecărui individ creşteau pe măsura averilor sale; iar cei mai fricoşi, îmbarcându-şi bunurile de valoare, s-au gândit să scape pe insula Siciliei sau pe coasta Africii.” (Declinul şi căderea Imperiului Roman,  Cap. 30, par. 4,5.)

După ce a devastat nordul Italiei, aproape până la oraşul Torino, Alaric a suferit o înfrângere din partea armatelor Romei sub comanda lui Stilicho. Marşul său a fost oprit pentru un anotimp; dar numai pentru un anotimp. Totuşi, perioada de timp dintre prima invazie a lui Alaric şi cea din urmă, a fost din plin acoperită de invazia lui Radagaisus.

În anul 405 d.Hr., „arogantul Rhodogast, sau Radagaisus, a mărşăluit din nordul extrem al Germaniei aproape până la porţile Romei, lăsând ca restul armatei sale să ducă la bun sfârşit distrugerea Apusului. Vandalii, suevii şi burgunzii au fost baza acestei puternice oştiri. … Doisprezece mii de războinici, distinşi faţă de soldaţii de rând prin descendenţa lor nobilă sau prin faptele lor eroice, străluceau în avangardă; iar întreaga mulţime, care număra nu mai puţin de două sute de mii de luptători, era sporită de prezenţa femeilor, a copiilor şi a sclavilor, ajungând până la patru sute de mii de persoane. Această formidabilă emigrare a pornit de pe aceeaşi coastă a Mării Baltice de unde au plecat miile de Cimbri şi Teutoni, pentru a ataca Roma şi Italia în vigoarea ei de republică.”

După ce această mare oaste a măturat totul dinaintea ei până la Florenţa în Italia, a suferit de asemenea un eşec, şi a fost în final înfrântă. Văzând că nu mai puteau înainta în acea direcţie, mai bine de o sută de mii dintre ei s-au întors pe calea pe care veniseră şi „prin alăturarea unor dezertori din Panonia, au dobândit informaţii despre ţară şi căile de acces; iar invadarea Galiei pe care o plănuise Alaric, a realizat-o (pe 31 Decembrie, anul 406 d.Hr.) ce a mai rămas din marea armată a lui Radagaisus.”

„Aliaţii biruitori şi-au urmat marşul, şi în ultima zi a anului (406), într-un anotimp când apele Rinului erau cel mai probabil îngheţate, au intrat fără a întâmpina opoziţie, în provinciile lipsite de apărare ale Galiei. Această memorabilă traversare a suevilor, vandalilor, alanilor şi burgunzilor, care nu s-au mai retras niciodată, poate fi considerată drept momentul căderii Imperiului Roman în ţările de dincolo de Alpi; iar barierele care despărţiseră atât de mult timp naţiunile civilizate ale pământului de cele necivilizate, din acel moment fatal au fost făcute una cu pământul.”

„În timp ce pacea Germaniei a fost asigurată prin ataşarea francilor şi prin neutralitatea alemanilor, supuşii Romei, inconştienţi de calamităţile ce se apropiau, se bucurau de o stare de linişte şi prosperitate, cum rareori fuseseră binecuvântate frontierele Galiei. Turmelor şi cirezilor lor li se permitea să pască pe păşunile barbarilor; vânătorii lor intrau fără teamă sau pericol în adâncurile întunecoase ale pădurii Herciniene. Malurile Rinului s-au umplut, asemenea celor ale Tibrului, de case elegante şi ferme prospere; iar dacă un poet ar fi coborât pe malul râului, ar fi putut exprima cu nedumerire că nu ştie de ce parte este teritoriul romanilor.”

„Această scenă de pace şi belşug a fost schimbată pe neaşteptate într-o pustietate; şi doar priveliştea ruinelor fumegânde mai putea face diferenţa între solitudinea naturii şi pustiirea făcută de om. Oraşul înfloritor Mentz a fost luat prin surprindere şi distrus; multe mii de creştini au fost în mod inuman masacraţi în biserică. Worms a pierit după un asediu îndelung şi persistent; Strasburg, Spire, Rheims, Tournay, Arras, Amiens au experimentat opresiunea crudă a jugului german, iar flăcările mistuitoare ale războiului s-au întins (în anul 407 d.Hr.) de pe malurile Rinului peste cea mai mare parte a celor şaptesprezece provincii ale Galiei. Ţara aceasta bogată şi întinsă, de la ocean, până la Alpi şi Pirinei, a fost dată barbarilor, care mânau într-o gloată pestriţă pe episcop, senator şi nevinovaţi, încărcaţi cu prada luată din casele şi de pe altarele lor.” („Declinul şi căderea Imperiului Roman” cap. 30, par. 14-19.)

În anul 408 d.Hr. Alaric împreună cu vizigoţii săi au invadat din nou Italia, înaintând biruitori spre zidurile Romei. Pe când mărşăluia pe calea sa; „un pustnic italian, ale cărui zel şi sfinţenie erau respectate până şi de barbari, a ieşit în faţa monarhului victorios, rostind cu hotărâre indignarea Cerului împotriva opresorilor pământului. Dar sfântul însuşi a fost pus în încurcătură de declaraţia solemnă şi categorică a lui Alaric, cum că el simţea un îndemn tainic şi supranatural care îl dirija, chiar îl constrângea să meargă spre porţile Romei.”

De trei ori în trei ani succesivi, 408, 409, şi 410, cetatea Romei a fost asediată de Alaric, şi a fost chinuită de foamete, ciumă şi toate ororile care însoţesc un asediu persistent şi o apărare înverşunată. În cele din urmă, în anul 410, asediul final a luat sfârşit, şi „la o mie o sută şaizeci şi trei de ani de la fondarea Romei, oraşul imperial care stăpânise şi civilizase o parte considerabilă din omenire, a fost lăsat pe seama furiei oarbe a triburilor Germaniei şi Scitiei.” Timp de şase zile oraşul a fost supus jafului, focului, captivităţii şi crimei. „Nu este uşor a calcula mulţimile celor care, de la o situaţie onorabilă şi un viitor prosper, au fost dintr-odată reduşi la condiţia mizerabilă de prizonieri şi exilaţi. … Această groaznică catastrofă a Romei a umplut imperiul consternat de durere şi groază” în asemenea măsură încât pe bună dreptate au fost „ispitiţi să confunde distrugerea capitalei cu dezagregarea globului terestru.”

După şase zile, „în fruntea unei armate îngreuiate de bogăţii şi trofee valoroase, conducătorul cutezător a înaintat de-a lungul Căii Appia spre provinciile din sudul Italiei, distrugând tot ceea ce îndrăznea să i se opună, şi bucurându-şi sufletul cu prăzile unei ţări care nu avea putere de împotrivire.” A continuat să înainteze până la extremitatea sudică a Italiei, şi a planificat chiar să ajungă în Sicilia. Dar, în toiul pregătirilor de a-şi duce armata peste strâmtori, Alaric a murit în 410 d.Hr. În doi ani, cumnatul său, Adolfus, a traversat din nou, cu oastea gotică, întreaga suprafaţă a Italiei, de la sud la nord, şi a trecut finalmente în sud vestul Galiei, loc în care naţiunea s-a aşezat şi a rămas.” (Idem, cap. 31, par. 2, 14-28)

„Unitatea Imperiului Roman a fost dizolvată; geniul ei a fost umilit, fiind făcut una cu ţărâna, iar armatele barbarilor necunoscuţi, venind din regiunile îngheţate ale Nordului, şi-au stabilit dominaţia victorioasă asupra celor mai frumoase provincii din Europa şi Africa.” (Idem cap. 33, ultima frază)