Acel ultim cuvânt, „Africa”, indică spre scenele celei de-a doua Trâmbiţe. Centrul acţiunilor „se schimbă de pe ţărmurile Mării Baltice, pe coasta de sud a Mediteranei, de la regiunile îngheţate din Nord, la graniţele Africii toride.” Sub această Trâmbiţă, în locul unei furtuni de grindină care cade peste pământ, un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare.

„Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare   s-a făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă, au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit.” Apocalipsa 8:8, 9.

Perioada de timp acoperită de sunetul acestei trâmbiţe este din anul 428 până în 476 d.Hr., iar profeţia a fost împlinită prin cumplitul Genseric, regele vandalilor şi „Stăpânul Mării”, ale cărui ravagii au fixat pentru totdeauna în limbajul oamenilor termenul ce exprimă distrugerea deliberată, nestăvilită şi ignorantă drept „vandalism”, şi care „şi-a impus termenii tratativelor în jurul lumii.” (Gibbon cap. 32, 34)

După ce vandalii împreună cu alanii, suevii şi burgunzii au devastat Galia, tot ei, împreună cu alanii şi suevii, au pus stăpânire pe întreaga peninsulă spaniolă. Acolo şi-au pierdut alanii regele şi, în loc de a alege un altul, au ales să se unească cu naţiunea vandalilor. În anul 429 întreaga naţiune a vandalilor s-a mutat din Spania în Africa. În timp de zece ani au pus stăpânire pe întreaga coastă mediteraneană până la Cartagina, oraş pe care l-au cucerit şi l-au proclamat capitala lor, pe 9 octombrie, 439 d.Hr. „De îndată ce a ajuns pe coastă, sau mai bine zis de îndată ce docurile şi porturile din Hippo şi Cartagina au ajuns sub puterea sa, el, conducătorul unui trib de barbari din interiorul continentului, care a depins de ofiţerii amicali ai lui Bonifaciu pentru transportul vaselor sale în traversarea Gibraltarului, şi-a concentrat toate energiile în construirea de corăbii şi, curând a ajuns să aibă de departe cea mai formidabilă putere navală din Mediterana.” (Italia şi invadatorii ei, vol.3, cap.2, par.49)

Din capitala sa africană, „cunoaşterea şi cucerirea popoarelor de culoare neagră care locuiau în sudul torid, nu a putut ispiti ambiţia raţională a lui Genseric; însă el şi-a aruncat privirile spre mare; a hotărât să creeze o putere navală, iar decizia lui îndrăzneaţă a fost dusă la realizare cu o perseverenţă riguroasă şi activă. Pădurile Muntelui Atlas ofereau o sursă inepuizabilă de material lemnos, iar noii săi supuşi erau dibaci în arta navigaţiei şi construcţiei navale. El îi însufleţii pe vandalii lui temerari, inspirându-le dorinţa de a-şi însuşi un mod de luptă care să facă fiecare ţară maritimă accesibilă armatelor lor. Maurii şi africanii au fost ademeniţi de speranţa jafului şi, după trecerea a şase secole, flotele plecate din portul Cartaginei pretindeau din nou stăpânirea asupra Mediteranei.”

Din anul 439 până în 445 d.Hr., acţiunile întreprinzătoare ale lui Genseric au fost încununate de succes prin „cucerirea Siciliei, jefuirea oraşului Palermo şi frecvente descinderi pe coasta Lucania.” Aceste succese au trezit şi alarmat slabii conducători ai Romei aflate în declin. Dar toate „planurile guvernului roman au fost în mod repetat dejucate de amânări abile, promisiuni ambigue şi concesii aparente.” Genseric avea un aliat formidabil la Dunăre, ale cărui mişcări răsturnau orice încercare din partea autorităţilor Romane de atac asupra Cartaginei; şi, în 455 d.Hr., Genseric împreună cu flota sa „a aruncat ancora la gura Tibrului.” Tocmai în vremea aceea familia imperială din Roma traversa o criză, iar Împăratul Maximus a fost atacat de populaţie pe străzi, fiind omorât cu pietre şi aruncat în Tibru. „A treia zi după tumult, Genseric înaintă cu îndrăzneală din portul Ostia până la porţile oraşului lipsit de apărare.”

Nu exista nicio armată care să apere oraşul, iar Papa Leo cel Mare, în fruntea clerului său, l-a întâmpinat în afara porţilor şi l-a rugat să cruţe oraşul. Însă, tot ceea ce Genseric a promis a fost că populaţia nu va fi măcelărită, clădirile nu vor fi arse, iar prizonierii nu vor fi torturaţi. Cu toate acestea întregul oraş şi populaţia lui „au fost lăsaţi pradă trivialităţii vandalilor şi maurilor, ale căror porniri oarbe au răzbunat vătămările aduse Cartaginei. Jaful a durat paisprezece zile şi nopţi, şi tot ce a mai rămas din bunurile publice sau private, din comorile sacre sau profane, a fost transportat pe vasele lui Genseric. … Instrumentele sfinte ale închinării evreilor, masa de aur şi sfeşnicul de aur cu şapte braţe, făcute potrivit instrucţiunilor lui Dumnezeu Însuşi, şi aşezate în sanctuarul templului Său, fuseseră arătate în mod ostentativ poporului roman în cadrul desfăşurării ceremoniei de onorare a victoriei lui Titus. Mai târziu au fost depozitate în Templul Păcii; iar la finele a patru sute de ani, prada luată din Ierusalim a fost transferată de la Roma la Cartagina de un barbar care se trăgea de pe ţărmurile Mării Baltice. …”

„În cei patruzeci şi cinci de ani care trecuseră de la invazia goţilor, splendoarea şi luxul Romei au fost în anumită măsură restaurate, şi era dificil de a satisface sau de a scăpa de avariţia unui cuceritor care avea timp să strângă, şi corăbii să transporte averea capitalei. Ornamentele imperiale ale palatului, mobila şi garderoba magnifică, dulapurile din plăci masive, au fost strânse într-un jaf dezordonat; aurul şi argintul a ajuns la câteva mii de talanţi, până şi alama şi cuprul au fost laborios adunate. … Multe mii de romani, bărbaţi şi femei, care posedau vreun meşteşug util sau plăcut barbarilor, au fost siliţi a se îmbarca pe navele lui Genseric, iar suferinţa lor a fost agravată de barbarii fără inimă care, împărţind prada, au despărţit pe femei de soţii lor şi pe copii de părinţi.”

După doi ani, Împăratul Majorian a decis să invadeze Africa şi să înfrângă puterea lui Genseric. Trei ani au fost necesari construirii unei flote. „Pădurile Apeninilor au fost doborâte; arsenalele şi manufacturile din Ravenna şi Misenum au fost restaurate; Italia şi Galia rivalizau în ce priveşte contribuţiile libere pentru serviciul public; forţa navală imperială de trei sute de galere, alături de un număr considerabil de transportoare şi vase mai mici, a fost strânsă în portul sigur şi încăpător al Cartaginei în Spania.” Dar Genseric „a luat prin surprindere flota nepăzită în Golful Cartaginei; multe corăbii au fost scufundate, capturate sau arse, iar pregătirile de trei ani de zile au fost distruse într-o singură zi.”

După această experienţă, Roma a devenit mai slabă, iar Genseric şi mai înspăimântător decât înainte. „În fiecare primăvară ei echipau o forţă navală formidabilă în portul Cartaginei şi Genseric însuşi, cu toate că era înaintat în vârstă, comanda personal cele mai importante expediţii. Planurile sale erau ascunse în mod desăvârşit până în momentul în care ridica vela. Atunci când pilotul său întreba despre direcţia pe care s-o urmeze, barbarul replica cu o aroganţă cucernică: ‚Lasă vânturile să decidă! Ele ne vor duce la coasta vinovată a cărei locuitori au provocat dreptatea divină.’ Dar atunci când Genseric catadicsea să dea ordine mai exacte, el le considera pe cele mai bogate ca fiind cele mai vinovate. Vandalii au vizitat în repetate rânduri coastele din Spania, Liguria, Toscana, Campania, Lucania, Brutium, Apulia, Calabria, Veneţia, Dalmaţia, Epirus, Grecia şi Sicilia; au fost tentaţi să cucerească insula Sardinia, aşezată într-o poziţie atât de avantajoasă în mijlocul Mediteranei, iar armatele lor au răspândit pustiirea sau teroarea de la coloanele lui Hercule până la gurile Nilului. Pentru că doreau mai mult să jefuiască decât să fie încununaţi de glorie, rareori atacau cetăţi fortificate sau angajau trupe obişnuite în câmp deschis. Dar repeziciunea mişcărilor lor le oferea posibilitatea ca, aproape în acelaşi timp, să ameninţe şi să atace cele mai îndepărtate ţinte care le atrăgeau dorinţele; şi pentru că luau mereu un număr suficient de cai, imediat ce aruncau ancora, măturau ţara consternată cu un corp de cavalerie uşoară.”

Resursele lor fiind pe deplin epuizate, conducătorii a ceea ce mai rămăsese din Imperiul de Apus au cerut ajutorul Imperiului de Răsărit împotriva vandalilor. Acest ajutor a fost în final obţinut. A fost adunată şi echipată o flotă imensă estimată la cinci milioane, opt sute cinci zeci de mii de lire sterline – aproape treizeci de milioane de dolari (la valoarea dolarului din anii 1800 – n.tr.). „Puterile Imperiului de Răsărit s-au străduit cu perseverenţă să elibereze Italia şi Mediterana de vandali; iar Genseric, care oprimase atât de mult timp atât marea cât şi pământul, s-a trezit ameninţat din toate părţile de o formidabilă invazie.”

„Flota care a navigat de la Constantinopol către Cartagina (în anul 468 d.Hr.) număra o mie o sută treisprezece corăbii, şi un număr de soldaţi şi marinari care întrecea cifra de o sută de mii.” O altă forţă, din Egipt şi Libia, a acostat la Tripoli şi a mărşăluit în vederea unui atac asupra Cartaginei pe uscat. Cele două forţe s-au întâlnit la Capul Bona, la patruzeci de mile de Cartagina şi, dacă comandantul superior „ar fi sesizat momentul de consternare, şi ar fi avansat cu îndrăzneală spre capitală, Cartagina ar fi trebuit să se predea, iar împărăţia vandalilor ar fi fost nimicită.”

„Genseric a tratat pericolul cu fermitate, şi l-a evitat cu dexteritatea veteranului.” El s-a prefăcut că este gata să se predea pe sine şi dominioanele sale împăratului; dar a cerut un armistiţiu de cinci zile pentru a aranja termenii. Comandantul roman „a consimţit să acorde armistiţiul fatal.”

„În acest scurt interval de timp, vântul a devenit favorabil planurilor lui Genseric. El a echipat cele mai mari dintre navele sale de război cu cei mai curajoşi dintre mauri şi vandali, şi au remorcat după ei multe ambarcaţiuni pline cu materiale inflamabile. În întunericul nopţii aceste vase distrugătoare au fost împinse înspre romani, care s-au trezit simţind pericolului imediat. Aşezarea navelor în ordine strânsă, una lângă alta, a favorizat extinderea incendiului care s-a propagat cu o forţă rapidă şi irezistibilă, iar sunetul vântului, trosnetul focului, strigătele disonante ale soldaţilor şi marinarilor care nu puteau nici să ordone nici să se supună, au făcut ca oroarea tumultului nocturn să sporească. În timp ce încercau să scape din incendiu şi să salveze măcar o parte din flotă, galerele lui Genseric i-au atacat cu o dârzenie calmă şi disciplinată; aşa că mulţi romani care au scăpat de furia flăcărilor, au fost ucişi sau capturaţi de vandalii biruitori. …”

„După eşecul acestei imense expediţii, Genseric a devenit din nou tiranul mării. Coastele Italiei, Greciei şi Asiei au fost din nou expuse răzbunării şi avariţiei sale. Tripoli şi Sardinia au revenit la supunere faţă de el. A adăugat şi Sicilia la provinciile care îi erau supuse şi, înainte de a muri, în plinătatea vârstei şi a gloriei, a văzut STINGEREA FINALĂ a Imperiului de Apus.” (Gibbon, cap. 36, par. 1-4, 13, 14, 17, 21, 22.)