Prin intermediul acestei profeţii atenţia ne este îndreptată către un alt bici îngrozitor: arogantul Attila cu hunii săi înspăimântători care, pe parcursul stăpânirii sale, au devenit „teroarea lumii.” Attila s-a autointitulat de fapt „Biciul lui Dumnezeu”, „Nepotul lui Nimrod, educat în Engedi, prin harul lui Dumnezeu, Regele hunilor, goţilor, danezilor şi mezilor, teroarea lumii.” Şi „există un proverb despre mândria feroce a lui Attila, potrivit căruia iarba nu mai creştea niciodată pe locul pe care a păşit calul său.” El „a insultat şi invadat alternativ Răsăritul şi Apusul, şi a determinat căderea rapidă a Imperiului Roman.” (Gibbon, cap 34, par. 1, 8; cap. 35, par. 12; Hodgkin, Italia şi invadatorii ei, vol.2, cap 4. par.7)

„Dacă s-ar fi tras o linie de despărţire între lumea civilizată şi cea necivilizată de pe glob, între locuitorii oraşelor, care cultivau pământul şi vânătorii şi păstorii care locuiau în corturi, Attila ar fi putut aspira la titlul de singur şi suprem monarh al barbarilor. Numai el, dintre cuceritorii timpurilor antice şi moderne, a unit cele două regate puternice ale Germaniei şi Sciţiei, iar acele vagi denumiri când sunt aplicate regatului său vor fi înţelese cu o libertate de interpretare mult mai mare. Turingia, care se întindea dincolo de limitele ei actuale până la Dunăre, era în rândul provinciilor sale. El a intervenit, cu greutatea lui de vecin puternic, în afacerile private ale francilor; iar unul dintre locotenenţii săi i-a pedepsit aspru şi aproape i-a exterminat pe burgunzii de pe Rin. El şi-a supus insulele oceanului, regatele Scandinaviei, înconjurate şi împărţite de apele Mării Baltice, iar hunii au primit un tribut în blănuri din acea regiune nordică ce fusese protejată faţă de toţi ceilalţi cuceritorii de severitatea climei şi de curajul locuitorilor. Spre est este dificil de a circumscrie întinderea domeniului lui Attila peste deşerturile din Sciţia; dar putem fi siguri că a domnit peste malurile Volgăi; că regele hunilor era de temut nu numai ca războinic, ci şi ca magician; că a insultat şi a înfrânt pe hanul formidabilului Geougen; şi că a trimis ambasadori pentru a negocia o alianţă de la egal la egal cu imperiul Chinei.” (Gibbon, cap. 35)

Capitala acestui vast „Imperiu care pe întinderi de mii de mile nu avea niciun oraş,” era „o tabără neesenţială care, datorită rezidenţei îndelungate şi frecvente a lui Attila, a devenit pe nesimţite un sat imens.” Se pare că a fost aproape, dacă nu chiar în locul unde se situează Tokai acum, puţin mai la est de râul Tisa din Ungaria. „Întreaga suflare a Europei, extinsă de-a lungul a cinci sute de mile, de la Euxin la Marea Adriatică, a fost dintr-odată invadată, ocupată şi pustiită de miile de barbari conduşi de Attila pe câmpul de luptă.” (Idem, par.13, 7)

În momentul acesta al carierei lui Attila a sunat Trâmbiţa a treia, iar hoardele lui pustiitoare s-au abătut peste Imperiul de Apus; Attila a fost adus aici prin intermediul acţiunilor „vicleanului Genseric care şi-a întins negocierile pe tot pământul.” Cel mai mare fiu al lui Genseric se căsătorise cu fiica lui Theodoric, regele vizigoţilor, care guverna Spania. Printr-o anumită conjunctură, Genseric a nutrit suspiciunea că nora sa plănuia să-l omoare prin otrăvire. În ceea ce-l priveşte pe Genseric, simpla sa suspiciune era suficientă pentru a dovedi vinovăţia; şi, asupra nefericitei fiice a lui Theodoric, s-a pronunţat teribila sentinţă de a i se tăia nasul şi urechile. Astfel mutilată, a fost trimisă înapoi la casa tatălui ei. Datorită acestei injurii, Theodoric a fost provocat să pornească război împotriva regelui vandalilor, în cadrul căruia a fost pe deplin sprijinit de simpatia vecinilor săi. Pentru a se proteja pe sine şi regatul său de invazia periculoasă – de două ori periculoasă, pentru că şi Roma dorea atunci să-i frângă puterea – Genseric, prin „daruri bogate şi solicitări persistente, a aprins ambiţia lui Attila” care, astfel convins, a pornit în anul 451 d.Hr. cu o armată de şapte sute de mii de oameni în memorabila invazie asupra Galiei.

Atunci şi astfel s-a întâmplat că:

„Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema ‚Pelin’; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.” Apocalipsa 8:10, 11.

Perioada acoperită de această profeţie este scurtă, ca trecerea unei „stele căzătoare”, din anul 451 până în 453 d.Hr. Despre această profeţie, Albert Barnes a spus pe bună dreptate că în împlinirea ei „trebuie să fie vorba de o căpetenie sau un luptător, care poate fi comparat cu un meteorit aprins al cărui curs are o strălucire singulară; care apare deodată, ASEMENEA unei stele căzătoare aprinse, şi apoi dispare asemenea stelei a cărei lumină s-a stins în ape; că drumul pustiitor al acelui meteorit trebuie să fie în principal prin acele porţiuni ale lumii care abundă în izvoare de apă şi pâraie; că efectul produs va fi comparabil cu transformarea acestor izvoare şi pâraie în ape amare, ceea ce înseamnă că mulţi oameni vor muri, şi că o pustiire sălbatică se va produce în vecinătatea acestor râuri şi izvoare, ca şi când o stea otrăvitoare ar cădea în ape şi moartea s-ar răspândi peste teritoriile învecinate lor şi udate de ele.”

Şi mai departe: „Este specificat că efectul se va răsfrânge asupra ‚râurilor’ şi ‚izvoarelor de apă.’ Dacă această afirmaţie are o aplicaţie literală, sau dacă, aşa cum s-a presupus în cazul celei de-a doua Trâmbiţe, limbajul este de asemenea manieră încât face referire la partea din imperiu afectată în mod deosebit de invazia ostilă, atunci putem presupune că se referă la acele părţi din imperiu care abundau în râuri şi izvoare, şi îndeosebi la acele părţi în care râurile şi pâraiele îşi au originea – căci efectul resimţit definitiv este peste ‚izvoarele apelor.’” Şi, ca o remarcă, principalele acţiuni ale lui Attila legat de Imperiul de Apus, s-au desfăşurat în regiunile Alpilor şi în acele părţi din imperiu din care porneşte curgerea râurilor spre cea mai mare parte a Europei în toate direcţiile. Aceasta este în mod categoric regiunea „izvoarelor apelor.”

Trâmbiţa a răsunat; iar „regii şi naţiunile Germaniei şi Sciţiei, de la Volga probabil, şi până la Dunăre, s-au supus chemărilor la război ale lui Attila. Din satul imperial de pe şesurile Ungariei steagul său s-a mutat spre vest; şi, după un marş de şapte sau opt sute de mile, a ajuns la confluenţa Rinului cu Necker … Miriadele ostile s-au revărsat cu o violenţă irezistibilă în provinciile Belgiei. Consternarea galilor era generală. … De la Rin şi Moselle, Attila a înaintat până în inima Galiei; a traversat Sena la Auxerre şi, după un marş lung şi obositor, a campat sub zidurile din Orleans.”

Aetius, comandantul roman, a adunat o mare armată din toate popoarele Apusului „pentru a lupta cu oastea nenumărată a lui Attila.” Cele două mari forţe s-au întâlnit pe câmpia din Chalons, unde s-au angajat în „una din cele mai gigantice şi totodată importante confruntări rămase în istorie.” („Encyclopedia Britannica” – Attila.)

„Naţiunile de la Volga până la Atlantic, s-au adunat pe câmpia de la Chalons. … Numărul celor ucişi s-a ridicat la o sută şaizeci şi două de mii, sau, potrivit unei alte numărători, la trei sute de mii de persoane; iar aceste incredibile exagerări presupun o pierdere efectivă, reală, suficientă pentru a justifica remarca istoricului că generaţii întregi trebuie să fi fost măturate de nebunia regilor, numai într-o singură oră.”

Cu toate că niciuna din părţi nu a obţinut o victorie decisivă, „hunii au fost fără îndoială înfrânţi, de vreme ce Attila a fost nevoit să se retragă.” „Cu toate acestea nici spiritul, nici forţele şi nici reputaţia lui Attila nu au fost slăbite de nereuşita expediţiei din Galia.” „Calea meteoritului aprins a fost schimbată, nu oprită; şi, ajungând în Italia pentru prima dată, marea stea, după ce arsese ca o făclie, a căzut peste ‚a treia parte din râuri’, şi peste izvoarele apelor.

În primăvara ce a urmat (a anului 453 d.Hr.) … a traversat câmpia, a trecut Alpii, a invadat Italia şi a asediat Aquileia cu o nenumărată oaste de barbari. … Zidurile cetăţii Aquileia au fost asediate cu un arsenal formidabil de berbeci de atac, turnuri portabile şi maşini care aruncau pietre, suliţe şi foc. … Hunii s-au lansat în asalt cu o furie irezistibilă, iar următoarea generaţie abia a mai putut descoperi ruinele cetăţii Aquileia. După această aspră pedeapsă, Attila şi-a continuat marşul şi, în trecerea lui oraşele Altinum, Concordia şi Padua au fost prefăcute în mormane de ruine şi scrum. Oraşele din interiorul ţării, Vicenţa, Verona şi Bergamo au fost supuse cruzimii avide a hunilor. Milan şi Pavia s-au predat fără rezistenţă, cu pierderea bogăţiei lor, şi au aplaudat clemenţa neobişnuită care a ferit de flăcări clădirile publice şi private, şi care a cruţat vieţile mulţimilor captive. … Attila şi-a întins ravagiile peste câmpiile bogate ale Lombardiei moderne, care erau despărţite de râul Po şi mărginite de Alpi şi Apenini.” (Gibbon Idem cap. 35 par. 7-12)

„Valea râului Po era acum pustiită, spre mulţumirea inimii invadatorilor. Să treacă acum Apeninii şi să şteargă Roma de pe pământ, aşa cum au şters şi Aquileia din rândul oraşelor? Aceasta era marea problemă discutată în tabăra hunilor; şi, în mod ciudat, nu toate vocile erau în favoarea războiului. … În timp ce această discuţie era purtată în tabăra barbară, toate vocile au fost aduse la tăcere şi întreaga atenţie a fost atrasă de veştile sosirii unei ambasade de la Roma.” (Hodgkin, Italia şi invadatorii ei, vol. 2 cap. 4, par.11)

Înainte de campania sa în Galia, Attila ceruse mâna prinţesei Honoria, sora împăratului Valentinian III; dar oferta sa a fost respinsă. Anul următor, după lupta de la Chalons, şi-a reînnoit cererea; şi, fiind din nou respinsă, s-a răzbunat prin această campanie în Italia. La apropierea lui Attila, împăratul Valentinian III a fugit la Roma din capitala sa Ravenna, iar la Roma s-a decis de către împărat, senat şi popor să se trimită „o ambasadă solemnă şi rugătoare”, condusă de Papa Leo cel Mare, pentru a condamna mânia lui Attila. „Monarhul barbar a ascultat cu o atenţie îngăduitoare, chiar respectuoasă; iar eliberarea Italiei a fost câştigată cu imensul preţ de răscumpărare, sau zestre, al prinţesei Honoria.

Înainte ca regele hunilor să evacueze Italia, a ameninţat că va reveni într-un mod mai neîndurător şi teribil dacă mireasa lui, prinţesa Honoria, nu avea să fie predată ambasadorilor săi în termenul stipulat în tratat. Dar, între timp, Attila şi-a alinat anxietatea prin adăugarea unei frumoase fecioare, pe nume Ildiko, la lista nenumăratelor sale soţii. Nunta lor a fost celebrată cu o pompă şi festivitate barbară la palatul său construit din lemn, de dincolo de Dunăre; iar monarhul, doborât de vin şi oboseală, s-a retras la o oră târzie de la banchet în patul nupţial. Servitorii săi au continuat să-i respecte plăcerile, sau odihna, pe tot parcursul zilei care a urmat, până când tăcerea neobişnuită le-a alarmat temerile şi suspiciunile; şi după ce au încercat să îl trezească pe Attila cu strigăte puternice şi repetate, au pătruns în cele din urmă în apartamentul regal. Au găsit mireasa tremurândă stând lângă pat, cu faţa ascunsă de un văl, plângând datorită pericolului în care se găsea, ca şi pentru moartea regelui care se consumase în timpul nopţii (453 d.Hr.). O arteră îi plesnise brusc şi, cum stătea întins pe spate, a fost sufocat de un torent de sânge care, în loc să iasă pe nări, a ajuns în plămâni şi în stomac.” (Gibbon,  Declinul şi căderea, cap. 35, par.15)

„În mod evident, sunetul trâmbiţelor indică ordinea debutului lor, şi nu durata lor, sau durata războaielor sau a evenimentelor pe care le reprezintă. Atunci când cel de-al doilea înger a sunat din trâmbiţă, s-a văzut ceva asemănător cu un munte care ardea. Atunci când cel de-al treilea înger a sunat, a căzut din cer o mare stea care ardea ca o torţă. Simbolul, în fiecare din aceste cazuri, este în mod expresiv asemănător; şi unul este faţă de celălalt, în ce priveşte asemănarea comparativă, ca un munte în flăcări faţă de o stea care cade; şi unul şi altul a fost ‚mare.’ Cel dintâi a fost aruncat în mare, iar cel din urmă a fost văzut căzând, şi a căzut peste izvoare şi râuri. Există deosebiri în ce priveşte descrierea şi locaţia, ceea ce implică în mod necesar o diferenţă în ce priveşte obiectul reprezentat.” (Keith) Astfel, cea de-a două Trâmbiţă – acţiunea lui Genseric pe mare, 439-477 d.Hr. – a început mai repede şi a durat mai mult decât cea de-a treia Trâmbiţă – acţiunea lui Attila în zona râurilor şi izvoarelor apelor: 451-453 d.Hr., aşa cum un munte care arde există mai mult timp decât o stea căzătoare; iar muntele aprins, în mod natural străluceşte mai mult timp decât o stea căzătoare ce luminează ca o făclie.

De asemenea, o făclie aprinsă, căzută în apă, se va stinge mult mai repede decât un munte aprins chiar dacă este aruncat în mare. La începutul acestui capitol, Barnes a observat că Trâmbiţa a treia indică o activitate de o „strălucire singulară”, „asemenea unei stele căzătoare aprinse, care apoi dispare asemenea stelei a cărei lumină s-a stins în ape”. Istoria declară: „Dramatic de repede, după moartea lui Attila, scena este părăsită de toţi actorii principali.” Vocea unanimă a istoriei spune că „moartea lui Attila a fost urmată de dizolvarea imperiului său, într-un mod la fel de complet şi încă mai dezastruos decât cea a monarhiei macedoniene după moartea lui Alexandru.” (Hodgkin, Italia şi invadatorii ei, vol. 3, cap. I)

Distrugerea imperiului lui Attila s-a consumat în cadrul luptei de la râul Netad sau Nedao, din Panonia, la câteva luni după moartea sa. „Treizeci de mii de huni şi aliaţii lor au rămas morţi pe câmpul de luptă, printre care Ellak, întâiul născut al lui Attila. … Restul naţiunii lui a fugit peste câmpiile Daciei şi dincolo de Munţii Carpaţi, spre stepele din sudul Rusiei. … Ernak, iubitul lui Attila, a domnit liniştit sub protecţia romană în regiunea dintre Dunărea de jos şi Marea Neagră, pe care o numim acum Dobrogea, şi care reprezenta atunci ‚Sciţia mică.’ … Nu mai există nimic de interes legat de acest imperiu, în istoria care a urmat a acestor fragmente ale naţiunii. De acum înainte, imperiul hun este o simplă bucată de lemn care pluteşte pe calea inevitabilă a uitării.” (Hodgkin, Idem., par.3) „Imensul imperiu fondat de regele Attila, a fost destinat să fie de scurtă durată după moartea fondatorului său. Fii săi, Aladar şi Csaba, în lupta lor pentru moştenire, au recurs la arme. Războiul s-a încheiat cu distrugerea totală a naţiunii.” (Arminius Vambery, Istoria Ungariei,cap.4. Pentru mai multe informaţii, vezi Marile Imperii ale Profeţiei,pag. 686-693)