Evenimentele primei, celei de-a doua şi a treia Trâmbiţe au adus Imperiul de Apus pe marginea dispariţiei; cea de-a patra Trâmbiţă va realiza stingerea sa cu desăvârşire.
„Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea.” Versetul 12.
Această Trâmbiţă ilustrează dizolvarea guvernării romane. Soarele, luna şi stelele sunt în mod evident simboluri care ilustrează puterile conducătoare în cadrul guvernului – împăraţii, consulii şi senatorii.
Ultimul paragraf (al 19-lea) al capitolului, din lucrarea „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care redă istoria invaziilor lui Attila, şi astfel a celei de-a treia Trâmbiţe, este intitulat „Simptome ale decăderii şi ruinei” Imperiului de Apus; iar în relatarea istoriei lui Genseric, „monarhul mării”, istoria marelui munte aruncat în mare, care a durat mai mult decât căderea stelei care ardea ca o făclie – în relatarea acestei istorii, ultimele cuvinte au afirmat că Genseric „a văzut stingerea finală a Imperiului de Apus.”
Astfel, prin însăşi cuvintele istoriei literare suntem introduşi în marele subiect al Trâmbiţei a patra; şi prin aceasta, către un alt nume – Odoacru – cel care, în distrugerea Imperiului Roman, trebuie să rămână pentru totdeauna remarcabil alături de Alaric, Genseric şi Attila.
„Într-o perioadă de 20 de ani după moartea lui Valentinian (16 martie 455 d.Hr.), au dispărut nouă împăraţi; iar fiul lui Orestes (Odoacru), un tânăr recomandat numai de frumuseţea sa, ar fi fost cel mai puţin demn de remarcat pentru posteritate, dacă domnia sa, care a fost marcată de STINGEREA Imperiului Roman de Apus, nu ar fi lăsat o eră memorabilă în istoria omenirii.”
„Soarele a fost lovit.” „Stingerea Imperiului de Apus în anul 476 sau 479 d.Hr.” este titlul paragrafului 31 din capitolul 36 al lucrării Declinul şi căderea Imperiul Roman. Şi acesta spune: „Regalitatea era familiară barbarilor, iar populaţia docilă a Italiei era pregătită să se supună fără murmur autorităţii pe care el (Odoacru) ar fi binevoit să o exercite ca viceregent al împăratului de Apus. Dar Odoacru a decis să abolească acea funcţie nefolositoare şi costisitoare; şi atât de mare era greutatea prejudecăţii antice, încât era necesară îndrăzneală şi perspicacitate pentru a descoperi marile avantaje ale acestei acţiuni. Nefericitul Augustulus a fost făcut instrumentul propriei sale dizgraţii; şi-a prezentat demisia în faţa senatului, iar acea adunare, în ultimul lor act de supunere faţă de un prinţ roman, a continuat să influenţeze spiritul de libertate şi prevederile constituţiei.
„Prin decretul lor unanim a fost scrisă o epistolă către împăratul Zeno, ginerele şi succesorul lui Leo, care a fost ulterior repus în funcţie pe tronul bizantin după o scurtă rebeliune. În mod solemn ei au repudiat necesitatea sau chiar dorinţa de a mai continua succesiunea imperială în Italia; de vreme ce în opinia lor, maiestatea unui singur monarh era suficientă pentru a penetra şi proteja în acelaşi timp Răsăritul şi Apusul. În propriul lor nume şi în numele poporului au consimţit ca tronul imperiului universal să fie transferat de la Roma la Constantinopol; şi de fapt au renunţat la dreptul de a-şi alege conducătorul, singurul vestigiu care mai rămăsese din autoritatea care dăduse legi lumii…”
„Vanitatea lui Zeno a fost satisfăcută de titlul de singurul împărat şi de statuile ridicate în onoarea sa în cele câteva cartiere din Roma; el a întreţinut o corespondenţă prietenoasă dar ambiguă cu patricianul Odoacru; şi a acceptat cu bucurie însemnele imperiale, ornamentele sacre ale tronului şi ale palatului, pe care barbarul nu a dorit să le înlăture dinaintea privirii populaţiei.”
Puterea şi gloria Romei, ca lider al tuturor popoarelor, se stinsese. Doar numele i-a rămas reginei naţiunilor. Orice însemn regal a dispărut din cetatea imperială. Cea care domnise peste naţiuni zăcea în ţărână, ca un al doilea Babilon, ca şi când nici nu ar fi existat un tron pe care şezuse Cezarul. Ultimul act de supunere faţă de un prinţ roman pe care l-a făcut acea adunare odinioară augustă, a fost acceptarea demisiei ultimului împărat al Apusului şi abolirea succesiunii imperiale în Italia. Soarele Romei fusese lovit.
„Mult timp acest nume constituise o spaimă pentru naţiuni, identificându-se cu autoritatea supremă în lume. Mult timp împăratul Romei strălucise şi condusese pe pământ, la fel ca soarele pe firmament. El avusese un regat şi dominion mare, înfricoşător şi peste măsură de puternic, căruia toate celelalte fuseseră supuse sau subordonate. Autoritatea lui supremă sau imperială, în perioada de declin a imperiului fusese în mare măsură întunecată, dar până atunci nu fusese stinsă. Fusese întunecată şi desfigurată de o mare furtună; eclipsată ca de un munte în flăcări; şi întrecută în strălucire ca de o stea căzătoare, ca de un meteorit în flăcări. A supravieţuit asalturilor goţilor, vandalilor şi hunilor. Deşi întunecată şi eclipsată, nu fusese niciodată doborâtă; şi cu toate că lumina ei nu mai ajungea atât de departe în locurile în care strălucise odinioară, nu fusese niciodată stinsă.
„Dar nu tot soarele a fost lovit, ci numai ‚a treia parte.’ Tronul Cezarilor fusese timp de veacuri soarele lumii, în timp ce alţi regi fuseseră asemenea stelelor. Dar puterea imperială a fost în primă fază transferată la Constantinopol de către Constantin, şi a fost mai apoi împărţită între Răsărit şi Apus. Iar Imperiul de Răsărit încă nu era destinat distrugerii. Chiar şi Imperiul de Apus a fost revigorat după aceea, şi o dinastie mai modernă s-a ridicat pentru a pretinde şi menţine titlul de împărat al romanilor. Dar acum, pentru prima dată, după frământări neaşteptate şi violente, puterea imperială DIN ROMA, unde stăpânise triumfătoare pentru o perioadă atât de lungă de timp, a fost redusă la tăcere pentru totdeauna; şi a treia parte din soare a fost lovită.”
„Dar, cu toate că Roma însăşi, ca oraş imperial a încetat să exercite suveranitate peste toate naţiunile, însemnele imperiale, alături de ornamentele sacre ale tronului şi ale palatului, au fost transferate la Constantinopol, unde Zeno domnea sub titlul de unic împărat. Aclamaţiile militare ale aliaţilor Italiei l-au salutat pe Odoacru cu titlul de rege.”
„Un nou cuceritor al Italiei, Theodoric ostrogotul, s-a ridicat cu repeziciune, şi-a asumat roba împărătească şi a domnit prin dreptul cuceritorului. ‚Theodoric a fost proclamat rege de către goţi (5 martie 493 d.Hr.), cu consimţământul tardiv, repulsiv şi ambiguu al împăratului din Răsărit.’ Puterea imperială a Romei, a cărei tron fusese fie la Roma, fie la Constantinopol, fie în ambele locuri, nu mai era recunoscută în Italia, şi cea de-a treia parte din soare a fost lovită până când nu a mai emis nici razele cele mai slabe. Puterea Cezarilor nu mai era recunoscută în Italia, şi un rege got domnea peste Roma.”
„Dar cu toate că cea de-a treia parte din soare fusese lovită iar puterea imperială a Romei era la finele ei în cetatea Cezarilor, luna şi stelele încă străluceau, sau licăreau pentru încă puţin timp în emisfera de vest, chiar în mijlocul întunericului gotic. Consulatul şi senatul (‚luna şi stelele’) nu au fost abolite de Theodoric. ‚Un istoric got aplaudă consulatul lui Theodoric ca fiind la o înălţime mai presus de orice putere şi măreţie temporală:’ – la fel cum luna domneşte noaptea, după apusul soarelui. Şi, în loc să desfiinţeze acea funcţie, Theodoric însuşi‚ felicită pe acei favoriţi anuali ai şansei care, fără griji, se bucurau de splendoarea tronului.”
„Dar, în ordine profetică, consulatul şi senatul Romei şi-au împlinit soarta, deşi nu au căzut lovite de mâinile vandalilor sau de cele ale goţilor. Următoarea revoluţie în Italia a fost pentru supunerea ei lui Belisarius, generalul lui Iustinian, împăratul din Răsărit. El nu a cruţat ceea ce barbarii îngăduiseră.” „Consulatul Roman nimicit de Iustinian în 541 d.Hr.”, este titlul ultimului paragraf al capitolului patruzeci din istoria lui Gibbon despre declinul şi căderea Romei. „Succesiunea consulilor a încetat în final în cel de-al treisprezecelea an al lui Iustinian, al cărui temperament despotic a fost satisfăcut de stingerea în tăcere a unui titlu care amintea romanilor de vechea lor libertate.”
„Soarele a fost lovit.” Odoacru a făcut ca titlul de împărat să nu mai existe. Dar numai a treia parte a fost afectată – jurisdicţia Romei se extindea atunci numai asupra diviziunii de mijloc a imperiului, care fusese cedat de Constantin celor trei fii ai săi. A treia parte din lună a fost lovită; efectul acestei calamităţi politice a avut aceeaşi întindere ca şi precedenta. Atunci când consulatul a fost desfiinţat, Roma a cedat toate teritoriile ei de dincolo de Alpi.”
„A treia parte din soare a fost lovită, a treia parte din lună, şi a treia parte din stele. Pe firmamentul politic al lumii antice, sub domnia imperială a Romei, scaunul împăratului, consulatul şi senatul străluceau asemenea soarelui, lunii şi stelelor. Istoria declinului şi căderii lor descrie ‚stingerea’ primelor două, făcând referire la Roma şi Italia, care fusese considerată atât de mult timp cea dintâi dintre oraşe, şi prima ţară între toate celelalte. În final, la încheierea sunetului celei de-a patra Trâmbiţe, vedem ‚stingerea acelei ilustre adunări’, senatul roman. Oraşul care stăpânise lumea, ca şi cum cineva şi-ar fi bătut joc de măreţia omenească, a fost cucerit de eunucul Narses, succesorul lui Belisarius. El i-a înfrânt pe goţi (552 d.Hr.), a reuşit să ‚cucerească Roma’, iar soarta senatului a fost pecetluită.”
„Calamităţile venite asupra Romei imperiale, în căderea ei, au fost descrise până la ultima, până când Roma a ajuns fără împărat, consul şi senat. ‚Sub Exarhatul de la Ravena, Roma a fost coborâtă la un rang secundar.’ Cea de-a treia parte din soare fusese lovită, la fel şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele. Descendenţa Cezarilor nu s-a stins odată cu împăraţii din Apus. Roma, înainte de căderea ei, poseda numai o parte din puterea imperială. Constantinopolul împărţea cu ea stăpânirea imperială asupra lumii. Nici goţii, nici vandalii nu au domnit peste oraşul acela totuşi imperial, al cărui împărat, după cel dintâi transfer al scaunului imperial realizat de către Constantin, deseori a pretins că împăratul Romei este viceregentul său. Iar soarta Constantinopolului a fost rezervată pentru alte secole şi a fost anunţată de alte trâmbiţe. Cât despre soare, lună şi stele, numai a treia parte din ele a fost lovită.
„Ultimele cuvinte ale celei de-a patra Trâmbiţe implică restabilirea viitoare a Imperiului de Apus: ‚ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea’ (şi ziua nu a mai avut lumină a treia parte a ei, şi noaptea de asemenea – trad. KJV). Din punct de vedere al autorităţii civile, Roma a devenit supusă Ravenei, iar Italia a fost făcută provincie cucerită a Imperiului de Răsărit. Dar, fapt descris mai degrabă de alte profeţii, pledarea pentru închinarea la icoane a adus pentru prima oară în violentă coliziune puterea spirituală a papei şi cea temporală, a împăratului; şi, prin faptul că a conferit papei toată autoritatea asupra bisericilor, Iustinian a contribuit la promovarea supremaţiei papale, care mai apoi şi-a asumat puterea de a crea monarhi. În anul 800 d.Hr., papa a conferit lui Carol cel Mare titlul de Împărat al Romanilor.” (Keith). Acel titlu a fost apoi transferat de la regele Franţei, regelui Germaniei. Şi, odată cu împăratul Francis al Doilea, s-a renunţat în cele din urmă, şi pentru totdeauna, la această ficţiune, la 6 august 1806.