Una dintre modalităţile în care a lucrat întotdeauna Satana, pentru a încerca să discrediteze solia lui Dumnezeu, este reprezentată de eşecurile şi greşelile solilor înşişi. Aşa s-a întâmplat şi după 1888, nu numai în cazul lui Jones şi Waggoner, care au plecat din biserică la începutul secolului al XX-lea, ci şi în cazul lui Jones şi Prescott, care au acceptat-o pe Anna Rice ca al doilea profet pentru biserica rămăşiţei.[1]*
În vara lui 1892, Ellen White a scris cel puţin două scrisori în care menţiona posibilitatea ca Jones şi Waggoner să cadă în ispită. Scriindu-i lui O. A. Olsen din pricina opoziţiei continue față de solia cea mai de preţ, Ellen White întreba: „Dacă, după ce au rezistat curajoşi un timp de partea adevărului, solii Domnului ar cădea în ispită şi L-ar dezonora pe Cel care le-a dat să facă lucrarea, ar fi aceasta o dovadă că solia nu este adevărată?” Răspunsul ei a fost un apăsat: „Nu, pentru că Biblia este adevărată (…) Păcatul săvârşit de solul lui Dumnezeu l-ar bucura pe Satana, iar cei care l-au respins pe sol şi au respins solia, ar triumfa.” Însă Ellen White indica, de asemenea, unde s-ar găsi o mare parte din vină: „Port o mare durere în inimă deoarece am văzut cât de repede sunt criticate un cuvânt sau o faptă a fratelui Jones sau a fratelui Waggoner. Cât de repede trec multe minţi cu vederea tot binele care a fost făcut prin ei în ultimii câţiva ani şi nu văd nicio dovadă că Dumnezeu lucrează prin aceste instrumente. Ei vânează ceva ca să condamne.”[2]
Ellen White i-a scris şi lui Uriah Smith nişte gânduri asemănătoare: „Fratele Jones sau Waggoner pot fi doborâţi de ispitele vrăjmaşului.” Încă o dată, Ellen White a prevăzut tristele consecinţe asupra celor care luptau împotriva soliei trimise de cer. Dacă Jones şi Waggoner aveau să cadă, „aceasta nu ar dovedi că ei nu au avut nicio solie de la Dumnezeu ori că lucrarea pe care au făcut-o a fost în întregime o eroare. Dar, dacă s-ar întâmpla aşa, câţi ar adopta această poziţie şi ar intra pe terenul înşelării fatale, pentru că nu se află sub controlul Duhului lui Dumnezeu (…) Ştiu că aceasta este chiar poziţia pe care ar adopta-o mulţi dacă vreunul dintre aceşti oameni ar cădea”.[3]
Scriind chiar înainte de începerea sesiunii Conferinţei Generale din 1893, Ellen White a abordat din nou această temă: „Nu inspiraţia cerească îi conduce pe oameni să fie suspicioşi, să pândească o ocazie şi s-o înhaţe cu lăcomie pentru a demonstra că acei fraţi, care se deosebesc de noi în interpretarea unei părţi a Scripturii, nu au o credinţă solidă. Există pericolul ca acest mod de acţiune să producă tocmai consecinţele pe care caută ei să le evite, iar vina va cădea în mare măsură asupra celor care pândesc răul.” Nu opoziţia din partea lumii, ci „opoziţia din propriile noastre rânduri le-a impus solilor Domnului [Jones şi Waggoner] o însărcinare laborioasă şi epuizantă pentru suflet. Căci ei au trebuit să se confrunte cu dificultăţi şi obstacole care nu erau obligatorii să existe”.[4] Trebuie să reţinem toate acestea când ne ocupăm de episodul Anna Phillips Rice.
Anna Phillips s-a născut în Anglia, în 6 mai 1865. Când avea 6 ani, a însoţit-o pe mama ei, văduvă, la Cleveland, Ohio, unde a cunoscut adventismul după vârsta de 20 de ani, prin intermediul publicaţiei Signs of the Times. Având o sănătate precară, ea a fost aproape invalidă până când s-a însănătoşit complet ca răspuns la rugăciune, la adunarea de tabără de la Mt. Vernon, în timpul verii lui 1891. Cu sănătatea refăcută şi cu o capacitate mai mare de analiză şi studiu, Anna a decis, la sugestia lui G. A. Irwin, să se înscrie la Şcoala Biblică din Chicago, care începea în noiembrie 1891 şi avea o durată de trei luni.[5]
Pe atunci, E. J. Waggoner, Miss Parmelee, J. N. Loughborough, W. W. Prescott şi G. B. Starr predau cu toţii la şcoala biblică.[6] Anna a avut o experienţă atât de frumoasă la şcoală încât, după cele trei luni, a dorit să devină lucrător biblic. A fost chemată de Conferinţa Ohio şi, de asemenea, de fratele Rice, un pastor din Ogden, Utah. După o îndelungă luptă cu sine, s-a hotărât să plece în vest, însă, după ce a ajuns în Utah în primăvara lui 1892, a fost primită foarte rece de către fratele Rice. În loc de a fi folosită ca lucrător biblic în regiune, a fost pusă să lucreze în gospodăria acestuia, mai degrabă ca fată în casă, iar fratele Rice îi lua salariul şi materialele biblice pentru propriul lui uz. Cu toate că sora Rice era foarte bună şi în cele din urmă avea să încurajeze adopţia tinerei în familia lor, îi era frică de soţul ei şi făcea numai ce i se spunea.
Această situaţie a continuat timp de câteva luni, până în august, când Anna a avut primul ei vis sau viziune, cu privire la însuşi fratele Rice. Iată cum descrie ea evenimentul şi consecinţele acestuia: „M-am luptat cu mine însămi pentru că nu ştiam ce să fac. I-am spus surorii Rice, iar ea m-a sfătuit să scriu viziunea şi apoi să mă rog, după care să i-o dau domnului Rice şi, dacă Domnul dorea ca el s-o accepte, atunci avea să-l pregătească pentru aceasta. Aşa am făcut şi după o zi sau două i-am dat-o. El a spus că totul era adevărat şi a părut să se schimbe ceva în munca lui.” Nu mult după aceea, „mai multe au venit” la Anna, viziuni pe care le-a împărtăşit verbal surorii Rice, cu ideea că aceasta i le va spune şi soţului ei. Îndrumările şi mustrările erau cât se poate de practice şi au fost imediat acceptate, ducând la o schimbare în felul de a fi al fratelui Rice şi în casă. El a început să ţină devoţionale cu familia, să citească Mărturiile, să trăiască respectând mai mult solia despre sănătate, să meargă la culcare la „ora 10 în loc de 1 sau 2” şi să se trezească dimineaţa, nu la prânz. Și, de asemenea, a început şi să se poarte mai frumos cu soţia lui.
Cu toate că viaţa ei a devenit mai plină de pace, pentru Anna aceasta a durat foarte puţin, deoarece, foarte curând, fratele Rice a împărtăşit cele întâmplate recent cu un frate Harper din California şi cu fratele Lamb şi fratele Shaffer din Salt Lake. Curând Harper a dorit ca Anna Rice să renunţe la munca ei din Utah, să înceapă să scrie îndrumări şi să plece împreună cu el în California. Chiar a vrut să fie fotografiat alături de ea, ceea ce se pare că a fost ultima picătură. Anna a refuzat să facă toate acestea. Timp de câteva luni a fost foarte tulburată, căci fratele Rice şi alţii o împingeau să-şi scrie visele, astfel încât ei să le poată împărtăşi şi altora.[7]
Tocmai acesta a fost momentul în care Anna „s-a simţit atât de impresionată”, încât trebuia „să discute cu câţiva fraţi din conducere şi să le ceară sfatul şi călăuzirea”. Aşadar, cu propriile ei cuvinte, ea a declarat că „pe 14 decembrie 1892” a plecat la Chicago.[8] Este foarte important de observat înşiruirea de evenimente şi data sosirii lui Anna Rice, întrucât reînviorările de la adunările de tabără din 1892 avuseseră deja loc, iar la Colegiul Battle Creek începuseră deja cursurile şi săptămâna de rugăciune, însoţită şi ea de o reînviorare. Se publicaseră deja şi două mărturii importante ale lui Ellen White. Special Testimony to Our Ministers No. 2, care indica faptul că era momentul să se roage pentru revărsarea Duhului Sfânt, care „aşteaptă să-L cerem şi să-L primim”, a fost publicată la începutul lui noiembrie[9], iar articolul ei din Review, care confirma începutul marii strigări a celui de-al treilea înger „prin revelarea neprihănirii lui Hristos”,[10] a fost publicat în 22 noiembrie. A. T. Jones şi numeroşi fraţi ajunseseră deja la aceleaşi concluzii cu privire la ploaia târzie şi la marea strigare. După articolul din 22 noiembrie din Review al lui Ellen White, pe 26 noiembrie, Jones a ţinut „două predici mişcătoare şi de folos” unei audienţe care depăşea numărul de locuri al tabernacolului din Battle Creek. Prima predică a fost despre ploaia târzie şi marea strigare, arătând că de-acum era „datoria şi privilegiul bisericii să-I ceară Domnului ploaie la timpul acesta”. A doua predică „a fost despre «neprihănirea lui Hristos», pe care creştinul o obţine prin credinţa în El”.[11]
Astfel, când Anna Rice a ajuns la Chicago la şcoala biblică, la mijlocul lui decembrie, toate evenimentele de mai sus avuseseră deja loc – şi nici ea, nici „viziunile” ei nu puteau fi cauza mişcărilor providenţiale produse înainte de sosirea ei. De fapt, pare evident că diavolul încerca să producă o situaţie care să discrediteze şi să împiedice mişcările autentice inspirate de Duhul Sfânt, aflate pe atunci în plină desfăşurare. Din nefericire, în istoria noastră adventistă, discreditarea acestor mişcări autentice este un adevăr valabil până în ziua de azi.[12]*
Când a ajuns Anna Rice, A. T. Jones şi J. N. Loughborough erau principalii instructori la şcoala biblică. Însă Jones a fost prezent numai până la sfârşitul săptămânii, ca să se poată întoarce la Battle Creek la timp pentru săptămâna de rugăciune, care începea pe 17 decembrie.[13] Anna povestea că şi-a relatat „experienţa fratelui A. T. Jones şi fratelui Loughborough, întrebându-i ce credeau şi ce ar trebui” să facă. Amândoi au sfătuit-o să-şi noteze experienţele, „spunând că testul constă în scrierea lor”. Cam tot pe atunci, Anna i-a scris lui S. N. Haskell, preşedintele Conferinţei California, şi mai devreme şi lui F. M. Wilcox, trimiţându-i un document în eventualitatea publicării lui în lecţiile Şcolii de Sabat pentru copii. Dar, când fraţii Harper, Lamb şi Shaffer au primit vestea că ea plecase la Chicago în loc să rămână să lucreze în Utah şi California, i-au trimis vorbă lui Anna că era „posedată de un diavol”. De asemenea, s-au dus acasă la familia Rice şi i-au scris lui Haskell, criticând-o pe ea şi viziunile ei. Acţiunile lor au fost într-atât de vehemente încât păreau să susţină, de fapt, validitatea viselor ei, pentru care era acum persecutată.[14]
Cu toate că A. T. Jones a plecat din Chicago, Anna a rămas la şcoala biblică încă vreo şase sau şapte săptămâni, până la sfârşitul acesteia. Deşi, în timp ce era la şcoală, a fost încurajată să îşi scrie visele, ea a amânat să facă astfel până la mijlocul lui ianuarie 1893, când a scris o experienţă personală şi un vis pe care îl avusese, care o ajutaseră să se încreadă mai deplin în Dumnezeu. Cu toate că era de multă vreme implicat în lucrare şi îi erau familiare mişcările fanatice din anii de început ai adventismului, J. N. Loughborough nu a avut nimic împotrivă să citească relatarea lui Anna în faţa tuturor studenţilor de la şcoala biblică, în ultima zi de cursuri, marţi 17 ianuarie. Astfel, în vreme ce Anna era prezentată în cea mai negativă lumină posibil de către fraţii Harper, Lamb şi Shaffer, după cum susţinea ea, fraţii Loughborough, Johnson, Haskell, Jones şi „alţi câţiva” o încurajau. Este totuşi de interes faptul că, în lunga ei corespondenţă cu Ellen White, un an mai târziu, ea nu l-a menţionat deloc pe W. W. Prescott când a descris amănuntele evenimentelor.[15]*
La începutul lui ianuarie 1893, Haskell i-a scris lui Ellen White şi, printre câteva pagini referitoare la alte chestiuni, a menţionat-o şi pe Anna Rice. Haskell spunea că articolul pe care-l citise, cel trimis de Anna la departamentul Şcolii de Sabat, „era foarte bun şi nu se putea găsi nicio greşeală în el; dar s-a considerat că nu va fi apreciat – şi de aceea nu a mai fost publicat”. Însă Haskell primise şi unele rapoarte negative de la fratele Harper. Opinia lui Haskell era că Anna era „o creştină sinceră, naivă şi inofensivă”, dar pe baza raportului lui Harper, el „privea totul cu o anume suspiciune”.[16] Cu toate acestea, Ellen White nu a menţionat-o niciodată pe Anna Rice în niciuna dintre scrisorile trimise lui Haskell până la sfârşitul lui 1893.
Deşi A. T. Jones o îndemnase şi el pe Anna să scrie ceea ce i se arătase şi să-i trimită şi lui o copie, ea nu a făcut acest lucru până pe 7 februarie 1893. Chiar şi aşa, când a vorbit la institutul pastoral în 5 februarie, la sfârşitul prelegerii sale, în care comparase evenimentele de la Cincizecime cu timpul ploii târzii, Jones a citit din Ioel capitolul 2: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea” (Ioel 2:28-29). Întrucât Petru citase această profeţie la Cincizecime, în Fapte 2:17-18, şi deoarece trăiau vremurile pe care le trăiau, Jones a declarat plin de încredere: „Mulţumim Domnului! El nu Se va mai mulţumi mult timp cu un singur profet! El va avea mai mulţi profeţi. Cu unul a făcut o lucrare minunată. Şi, pentru că a făcut aşa o lucrare măreaţă numai cu unul singur, oare ce va face când va avea o mulţime de profeţi?” Fără îndoială că Jones anticipa împlinirea capitolului 2 din Ioel, cu toate că Ellen White avea să-l avertizeze mai târziu pentru o astfel de interpretare exagerat de generală a acestei profeţii, deoarece nu toţi cei care „profetizează” deţin obligatoriu şi poziţia oficială de profet.[17]
După două zile, pe 7 februarie, Anna Rice i-a scris lui A. T. Jones şi i-a dat prima „mărturie” din două. Însă această primă mărturie era cea care îi fusese „arătată” în august 1892 pentru fratele şi sora Rice şi era, în principal, de natură personală. Cu toate că este posibil ca Jones să fi fost convins că această „mărturie” era autentică, datorită rezultatelor din familia Rice pe care Anna i le relatase deja, este improbabil ca el să fi dorit să împărtăşească în mod public la conferinţă această „mărturie” destul de personală.[18]
În cele din urmă, în 21 februarie, cu doar două săptămâni înainte de sfârşitul întrunirilor de la Conferinţa Generală, Anna Rice a scris cea de a doua „mărturie” şi i-a trimis-o lui A. T. Jones. Această „mărturie” era de o natură mult mai generală şi se adresa întregii biserici. Era o chemare la pocăinţă şi reformă, la renunţarea la lumesc şi pregătirea pentru a doua venire prin susţinerea cauzei.[19] Cel mai probabil, după C. McReynolds, aceasta a fost mărturia pe care a dorit Jones s-o citească la Conferinţa din 1893, dar O. A. Olsen s-a opus acestei idei când Jones a cerut permisiunea.[20]*
Cu toate că A. T. Jones şi alţii au crezut poate atunci că Anna Rice era împlinirea profeţiei din Biblie, că Dumnezeu le va da viziuni tinerilor şi tinerelor, nu există nicio dovadă credibilă că prelegerile lor – care fuseseră planificate cu şase luni înainte – sau că manifestările Duhului Sfânt la institutul pastoral şi sesiunea Conferinţei Generale din 1893 au luat naştere ca urmare a unei astfel de convingeri, ori datorită influenţei lui Anna Rice. La fel, nu există nicio dovadă că reînviorarea din 1892 şi 1893 a fost rezultatul extremismului, emoţiilor şi fanatismului provocate de credinţa în mărturiile lui Anna Rice.[21]* Şi nu există vreo dovadă nici că W. W. Prescott promova pe atunci mărturiile lui Rice, lucru care în mod clar s-a întâmplat numai după conferinţă.[22]*
În vara lui 1893, Jones şi Prescott au început să promoveze acele câteva „mărturii” pe care le scrisese Anna Rice. Deşi, mai târziu, L. T. Nicola a afirmat că, „exceptând menţiunile frecvente că «trebuie să cunoaştem personal vocea», nu s-a prea spus nimic despre mărturiile lui Rice”.[23] Jones a citat totuşi din ele la vreo două adunări de tabără, dar fără ca audienţa să ştie ce citează.
Episodul Anna Rice a ajuns la un punct culminant pe 30 decembrie 1893, în tabernacolul din Battle Creek. După ce s-a citit din Home Missionary Extra,[24] textul scris de Ellen White pentru săptămâna de rugăciune, „The Call from Destitute Fields”, A. T. Jones a citit din ceea ce a numit el „o mărturie nepublicată”, care era de fapt „mărturia” pe care i-o trimisese Rice pe 21 februarie, în timpul sesiunii Conferinţei Generale. Jones relata că „mărturia nepublicată citită îndemna insistent la o totală separare de lume şi de lumesc, de mândrie şi de podoabele din afară, spunând că îmbrăcămintea trebuie să fie foarte simplă şi, mai ales, că aurul trebuie «smuls» etc., în loc să fie purtat «aşa cum fac păgânii»”. După citirea celor două materiale, a avut loc un serviciu divin de reînviorare – întrucât oamenii au început să-şi scoată bijuteriile de aur şi să le doneze pentru cauza lui Dumnezeu.[25] Ca rezultat al întâlnirii, şaptezeci de persoane au cerut botezul, numărul crescând până la 150 în săptămâna următoare. În următorul Sabat, după-amiază, W. W. Prescott a condus serviciul de laudă în tabernacol, „locurile fiind ocupate aproape în întregime” în cursul serviciului divin de botez.[26]
O asemenea experienţă părea să confirme validitatea „mărturiilor” lui Anna. Şi Prescott a continuat să le promoveze în mod subtil în cursul unei serii de întâlniri cu tema: „Spiritul profeţiei în Biserică”, în luna ianuarie şi la începutul lui februarie, 1894. El a făcut acest lucru prezentând ideea că toţi trebuiau să aibă darul profeţiei, nu neapărat practicându-l ei înşişi, ci fiind capabili să-l discearnă oriunde s-ar fi manifestat el.[27] Însă mişcarea a încetat brusc, când pe la mijlocul lui februarie a sosit în cutia poştală a lui A. T. Jones o mărturie a lui Ellen White. Aceasta căuta să pună din nou lucrurile în ordine:
„Am primit nişte scrisori de la persoane din America, în care se spune că tu ai susţinut revelaţiile lui Anna [Rice] şi că le-ai citit în faţa oamenilor, dându-le impresia că citeşti din mărturiile sorei White (…) Falsul şi contrafacerea există, iar mintea trebuie să se afle sub controlul constant al Duhului lui Dumnezeu pentru a putea deosebi contrafacerea de autentic (…)
Dumnezeu v-a folosit, pe tine şi pe fratele Waggoner, într-un mod special, pentru a face o lucrare specială, iar eu am ştiut acest lucru. Mi-am folosit toată puterea de influenţă alături de voi, pentru că făceaţi lucrarea lui Dumnezeu pentru timpul acesta. Am făcut tot ce era posibil să fac, în Isus Hristos, pentru a vă fi aproape şi a vă ajuta în orice fel. Dar mă întristează când văd lucruri pe care nu le pot susţine şi mă îndurerează această problemă (…)
Acum, nici tu, nici fratele Waggoner să nu fiţi lipsiţi de precauţie şi să promovaţi lucruri neadecvate, care nu sunt în armonie cu solia adevărată dată de Dumnezeu. Dacă voi aţi fi în vreun fel duşi în eroare, aceasta s-ar reflecta şi asupra lucrării pe care Dumnezeu mi-a dat-o mie, precum şi asupra lucrării pe care amândoi aţi făcut-o până acum, pe care o anumită categorie a privit-o întotdeauna cu suspiciune şi împotrivire. Dacă voi veţi cădea în vreo greşeală, ei se vor simţi îndreptăţiţi în ceea ce priveşte ideile lor din trecut, invidia lor, felul în care au urmărit totul şi suspiciunile lor.”[28]*
A. T. Jones s-a pocăit îndată. Nici nu a plecat de la oficiul poştal fără a-i împărtăşi mai întâi şi lui O. A. Tait scrisoarea de mustrare de la Ellen White. Chiar Sabatul următor, Jones i-a citit congregaţiei din tabernacolul de la Battle Creek porţiuni din Mărturia pe care tocmai i-o trimisese Ellen White. El a recunoscut deschis: „Am greşit şi o recunosc.”[29]* Scriindu-i lui Ellen White la puţin timp după aceea, O. A. Olsen a relatat că i s-a „spus că fratele Jones a plâns ca un copil când a primit mesajul” ei.[30] Şi F. M. Wilcox a declarat că „atunci când a primit scrisorile, fratele Jones s-a simţit cu adevărat foarte rău”.[31]*
Însă Jones nu s-a oprit aici, făcând tot ce a putut mai bine pentru a corecta personal greşeala pe care o făcuse. După ce a primit Mărturia de la Ellen White, el „a început de îndată să oprească circulaţia mărturiilor lui Rice, cu rugămintea de a fi adunate şi arse”.[32] De asemenea, Jones s-a dus la un număr de fraţi din conducere din biserica Battle Creek, declarând: „Sora White a condamnat lucrarea surorii Rice.” El a făcut planuri de a publica întreaga Mărturie pe care i-o trimisese Ellen White, dar s-a gândit că era mai înţelept să ceară mai întâi sfatul fraţilor din conducere în timpul Consiliului de primăvară, ca nu cumva „să facă o greşeală şi mai mare încercând să remedieze problema, decât făcuse recomandând mărturiile” lui Rice.[33]
Şi W. W. Prescott a reacţionat în acelaşi fel când i s-a înmânat o copie a scrisorii lui Ellen White, pe când era la Walla Walla, Washington, la sfârşitul lui februarie. S. N. Haskell relata că Prescott „a acceptat imediat Mărturia şi a spus: «Acum voi anula pe dată, cât pot de mult, tot ce am făcut în favoarea lor.»”[34]* Atât Jones, cât şi Prescott i-au scris lui Ellen White cerându-i iertare pentru problemele pe care le făcuseră şi cerându-i să-i îndrume şi să le arate dovezi în mărturiile lui Rice care ar fi trebuit să-i pună în gardă cu privire la pericolele lor.[35]* Mai târziu, Ellen White i-a reamintit lui Jones cum îşi exprimase el „adâncul regret cu privire la rolul” pe care şi l-a asumat în această neînţeleaptă mişcare şi cum „apelase la ea pentru instrucţiuni”, ca să „poată evita pe viitor astfel de greşeli”.[36]
Ellen White a răspuns în parte, referitor la faptul că nu se găseau „sentimente deosebit de inacceptabile” în mărturiile lui Rice, spunând că nu exista „nimic atât de evident, în ceea ce s-a scris”. Ea continua afirmând că „înşelăciunea va veni – şi va fi de o asemenea natură încât să-i inducă în eroare chiar şi pe cei aleşi, dacă ar fi posibil. Dacă în aceste manifestări s-ar observa o lipsă de consecvenţă marcantă şi afirmaţii evident neadevărate, n-ar mai fi nevoie de cuvintele de pe buzele marelui Învăţător”.[37] De asemenea, ea i-a declarat lui Jones că „multe lucruri din aceste viziuni şi vise par să fie adevărate, o repetare a celor care există de mulţi ani în câmpul lucrării. Dar – continua ea – curând se introduce o iotă aici, o fărâmă de eroare acolo, doar o mică sămânţă care prinde rădăcini şi înfloreşte – şi astfel mulţi ajung să fie pângăriţi”. Astfel, Satana căuta să-şi aducă înşelătoriile în biserică, în acelaşi timp subminând şi discreditând lucrarea de reînviorare şi reformă produsă de manifestările autentice ale Duhului Sfânt. Jones şi Prescott aveau de-acum să încerce să revină şi să înlăture confuzia pe care o provocaseră.
Din nefericire, nu totul putea fi anulat, inclusiv reproşurile la adresa lucrării care le fusese încredinţată lui Jones, Waggoner şi Prescott. Acea „anumită categorie” care le-a privit lucrarea „întotdeauna cu suspiciune şi împotrivire”, după Ellen White, s-a simţit îndreptăţită „în ceea ce priveşte ideile lor din trecut, invidia lor, felul în care au urmărit totul şi suspiciunile lor”.[38] Şi totuşi câţiva, cum ar fi F. M. Wilcox şi S. N. Haskell, au fost dispuşi să recunoască faptul că şi ei erau la fel de susceptibili să facă greşeli.[39] Haskell a sugerat chiar că, dacă Prescott şi Jones, cărora le lipsea experienţa anilor de început ai adventismului, ar fi putut să se consulte cu Uriah Smith sau alţi fraţi mai în vârstă, poate că nu ar mai fi făcut greşeala.[40] Totuşi, J. N. Loughborough susţinuse iniţial „mărturiile” lui Anna Rice, iar el chiar era unul dintre pionieri. Pe de altă parte, Uriah Smith era unul dintre fraţii care încă se opunea atât de mult lui Jones, Waggoner şi Prescott încât, atunci când a auzit de situaţie şi de mustrarea lui Ellen White, s-a bucurat, spunând că „s-a bucurat să vadă că figura aia de Jones a primit una în bot”.[41] Aceleaşi sentimente erau împărtăşite nu de puţini din Battle Creek.
F. M. Wilcox şi-a exprimat îngrijorarea că greşeala lui Jones şi Prescott va fi folosită ca o scuză pentru a se continua „lupta” împotriva principiilor neprihănirii prin credinţă şi libertăţii religioase, despre care predicase Jones. Wilcox a declarat că mulţi gândeau deja astfel, la numai două săptămâni după ce Jones a primit de la Ellen White scrisoarea de mustrare.[42] Şi O. A. Olsen i-a transmis lui W. C. White preocupări asemănătoare, afirmând că „orice greşeli pe care le fac [Jones şi Prescott] sunt exploatate la maximum de unii din cealaltă tabără (…) Şi bineînţeles că vrăjmaşul e hotărât să câştige cât mai mult din orice astfel de lucruri”.[43] Olsen a informat-o şi pe Ellen White că i se părea că „nimic nu i-ar face mai multă plăcere lui Satana în momentul acesta decât să distrugă forţa” mărturiei pline de putere a lui Jones şi Prescott.[44]
Şi S. N. Haskell a exprimat gânduri asemănătoare, scriindu-i lui Ellen White: „Nu cred că există alţi doi oameni care să regrete mai profund lucrurile decât fraţii Jones şi Prescott. Eu cred că ei s-au pocăit sincer şi că au făcut tot ce le-a stat în putere ca să îşi retragă influenţa, după conştiinţa lor. Şi sper sincer din adâncul sufletului că fraţii noştri nu vor fi lăsaţi să se năpustească asupra acestor doi fraţi.”[45] Ellen White a răspuns acestor îngrijorări scriindu-i lui S. N. Haskell cincisprezece pagini pentru a încerca să oprească astfel de repercusiuni:
„Nu am decât sentimente calde faţă de [Anna Rice]. Îmi pare într-adevăr rău atât pentru fratele Prescott, cât şi pentru fratele Jones (…) Am în prezent mai multă încredere în ei decât am avut în trecut şi cred pe deplin că Dumnezeu va fi ajutorul, mângâierea şi speranţa lor (…)
Am cele mai calde sentimente faţă de fraţii noştri care au făcut această greşeală şi aş spune că cei care îi dispreţuiesc pe cei care au acceptat mustrarea vor trece prin încercări care vor scoate la lumină propriile lor slăbiciuni şi defecte de caracter. Fraţii Jones şi Prescott sunt solii aleşi ai Domnului, iubiţi de Dumnezeu. Ei au conlucrat cu Dumnezeu în lucrarea pentru timpul acesta. Deşi nu pot să le aprob greşelile, am pentru ei simpatie şi le sunt alături în lucrarea lor generală (…) Aceşti fraţi sunt ambasadorii lui Dumnezeu. Ei au prins repede razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii şi au răspuns împărtăşind lumina cerească şi altora. Dacă le-a fost teamă să refuze ceea ce purta aparenţa luminii, dacă au apucat prea nerăbdători ceea ce era înşelător, crezând că este îndrumarea lui Dumnezeu, este cineva dispus să le găsească vreo vină, să critice sau să se plângă, acum că ei recunosc că nu au fost atât de atenţi pe cât ar fi trebuit să fie, ca să distingă adevărata tendinţă a unei mărturii care părea să fie divină?”[46]
Ellen White a sugerat de asemenea că experienţa putea să fie un mare câştig pentru Jones şi Prescott şi alţii care îi înălţaseră pe un loc „pe care trebuia să se afle numai Dumnezeu”. Unii acceptaseră prea uşor tot ce spuseseră ei, fără să studieze şi să caute cu atenţie îndrumarea lui Dumnezeu pentru sine. Dar, când a comparat acţiunile lui Jones şi Prescott cu ale acelora care luptau de atâta vreme împotriva adevărului, Ellen White nu a oferit nicio scuză pentru răzvrătirea necurmată a acestora din urmă:
„Oare cei care mereu au refuzat pe faţă să accepte adevărata lumină, care au refuzat să accepte puterea Duhului Sfânt, se vor întări şi mai mult în împotrivirea lor faţă de lumină şi se vor scuza pentru împietrirea inimii lor, care nu le-a adus decât întuneric şi neplăcerea lui Dumnezeu, pentru că nişte fraţi care au primit lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu au făcut un pas greşit? (…)
În transmiterea soliei prezente, a trebuit să luptăm pentru fiecare inch de teren, iar unii nu s-au împăcat cu providenţa lui Dumnezeu în alegerea celor pe care El i-a desemnat pentru a duce această solie specială. Ei întreabă: De ce n-a ales El oameni care sunt de mult în lucrare? Motivul este că El ştia că oamenii aceştia, care au o îndelungată experienţă, nu vor face lucrare în felul lui Dumnezeu şi după planul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales chiar pe cei pe care i-a vrut şi avem motive să-I mulţumim că aceşti oameni au făcut, cu credincioşie, lucrarea să progreseze şi au fost instrumentul prin care a vorbit Dumnezeu. Acum, pentru că ei nu au văzut limpede toate lucrurile şi pentru că se aflau în pericol, Domnul le-a trimis o avertizare (…) Să-I mulţumim Domnului că ei nu s-au opus soliei de avertizare pe care El a găsit potrivit să le-o dea – şi că astfel nu au repetat grava greşeală pe care au făcut-o alţii, de a se împotrivi ani de zile Duhului lui Dumnezeu (…)
Cei care au neglijat să primească lumina şi adevărul, să nu profite de pe urma greşelii fraţilor noştri, să nu arate cu degetul şi să nu rostească vorbe pline de mândrie, din cauză că aleşii lui Dumnezeu au fost prea zeloşi în ideile lor şi au abordat unele probleme cu prea multă ardoare. Avem nevoie de astfel de oameni zeloşi. Căci lucrarea noastră nu este una pasivă. Lucrarea noastră este activă (…)
Agenţii aleşi ai lui Dumnezeu s-ar fi bucurat să se unească cu oamenii care s-au ţinut departe de ei, îndoindu-se, criticându-i şi opunându-li-se. Dacă ar fi existat unire între aceşti fraţi, după cum le-a poruncit Hristos ucenicilor Săi în învăţăturile Sale, s-ar fi evitat unele greşeli şi erori. Dar, dacă oamenii care ar fi trebuit să-şi folosească experienţa pentru a face lucrarea să înainteze, s-au străduit, de fapt, s-o împiedice – şi astfel s-au făcut greşeli care nu ar fi apărut dacă ei ar fi rămas la locul desemnat lor – cine Îl va considera responsabil pe Dumnezeu pentru aceste erori? Responsabili îi va considera El pe acei oameni care ar fi trebuit să adune lumina şi să se unească cu străjerii credincioşi în aceste zile de pericol. Însă unde erau ei? Stăteau pe poziţia celor care nu primesc lumina pentru sine, ba mai şi opresc lumina pe care vrea Dumnezeu să o trimită altora.” [47]
Astfel, vina a fost aruncată pe capul celor care se împotriviseră atât de mult timp adevărului şi care ar fi trebuit de fapt să le poată fi de folos lui Jones şi Prescott cu experienţa lor. Totuşi, era un aspect care o îngrijora pe Ellen White mai mult decât oricare altul – şi anume, faptul că manifestările Duhului Sfânt erau considerate fanatism şi că se încerca să se găsească scuze pentru această atitudine în greşeala lui Jones şi Prescott:
„Ceea ce este esenţial pentru proclamarea adevărului este darul Duhului Sfânt, care trebuie să călăuzească, să conducă şi să păzească sufletul de puterea înşelătoare a lui Satana, în aceste zile din urmă, pline de capcane şi înşelăciune. Duhul Sfânt trebuie să facă o lucrare pentru mintea omenească, lucrare pe care omul nu o înţelege încă nici pe departe. Noi aspecte ale adevărului trebuie să fie deschise ochilor noştri. O, ce puţin sunt apreciate bogăţiile cuvântului lui Dumnezeu. Dacă Duhul Sfânt nu îşi va face lucrarea Sa în inima omenească, nici caracterul nu se va dezvolta după asemănarea divină (…)
Botezul Duhului Sfânt, la fel ca în ziua Cincizecimii, va duce la revigorarea adevăratei religii, precum şi la venirea îngerilor şi realizarea multor lucrări minunate. Îngerii cereşti vor veni printre noi, iar oamenii vor vorbi după cum vor fi mişcaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Însă, dacă Domnul ar face în oameni lucrarea pe care a făcut-o în ziua Cincizecimii şi după aceea, mulţi care pretind acum că au credinţă în adevăr, ar cunoaşte, de fapt, atât de puţin despre acţiunile Duhului Sfânt încât ar striga: «Păziţi-vă de fanatism». Ei ar spune despre cei umpluţi de Duhul: Oamenii aceştia «sunt plini de must!» (…) Marele păcat al celor care se pretind creştini este că nu îşi deschid inima să primească Duhul Sfânt. Când sufletul tânjeşte după Hristos şi caută să devină una cu El, cei care se mulţumesc cu o formă de evlavie exclamă «Fiţi atenţi, să nu exageraţi» (…)
Ştiu că Domnul însuşi a lucrat prin puterea Lui în Battle Creek. Nimeni să nu încerce să nege aceasta. Căci, făcând astfel, ei vor păcătui împotriva Duhului Sfânt. Din cauză că poate există nevoia de a-i preveni pe toţi să umble cu grijă şi cu rugăciune, ca influenţa înşelătoare a vrăjmaşului să nu-i îndepărteze pe oameni de Biblie, nimeni să nu creadă că Dumnezeu nu Îşi va manifesta puterea în rândurile poporului Său; (…) «După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.» Unele suflete vor vedea şi vor primi lumina, dar cei care s-au împotrivit îndelung luminii, pentru că nu prea se potrivea cu ideile lor, vor fi în pericol de a numi lumina întuneric şi întunericul lumină.”[48]
Din păcate, nimic din ce a spus Ellen White la vremea aceea nu i-a oprit pe unii să continue să îşi exprime părerea că reînviorările din 1892 şi 1893, cu manifestările Duhului Sfânt, au fost doar consecinţele fanatismului şi fervorii exagerate. Din nefericire, încă şi astăzi se mai exprimă aceeaşi concepţie.[49]*
Dintre toate tacticile folosite de Satana pentru a submina începerea ploii târzii şi a marii strigări, felul în care i-a incitat pe cei din poziţii cu responsabilitate să considere săptămâna de rugăciune din 1892 şi reînviorarea de la sesiunea Conferinţei Generale din 1893 drept un simplu rezultat al fervorii exagerate, extremismului şi fanatismului – a adus cel mai mare succes pentru planurile lui diavoleşti. Confundarea lucrării Duhului Sfânt cu fanatismul la Minneapolis în 1888 a dus la patru ani de luptă, conflicte, răzvrătire şi întârziere. Acum, chemarea la pocăinţă a Laodiceei fusese însoţită de manifestări ale Duhului Sfânt, în special în cursul lui 1892 şi 1893. A răspunde la asemenea manifestări cu aceleaşi acuzaţii de fervoare exagerată, extremism şi fanatism avea să se dovedească păgubitor pentru mişcarea rămăşiţei lui Dumnezeu.
Uriah Smith, J. H. Kellogg şi mulţi alţii au aruncat astfel de acuzaţii împotriva reînviorărilor.[50] Câţiva, probabil că au împărtăşit acest punct de vedere, deoarece anumite persoane, cum ar fi Stanton şi Caldwell, ajunseseră la extrem când au numit biserica Babilon, în 1893. Unii au fost conduşi să adopte acuzaţia de fanatism din cauza aspectelor lumeşti care au urmat după reînviorările din 1892-1893. Alţii au fost conduşi să facă astfel de acuzaţii în 1894 din cauza greşelii lui A. T. Jones şi W. W. Prescott de a promova viziunile lui Anna Rice. Cu toate acestea, mulţi alţii, pur şi simplu au continuat să aprobe astfel de acuzaţii, de multă vreme pe placul lor în răzvrătirea lor neîntreruptă împotriva lui Jones, Waggoner şi acum şi Prescott, precum şi împotriva soliei neprihănirii prin credinţă predicată din anul 1888. Ellen White a dat un răspuns la toate aceste scuze.
În iulie 1893, J. H. Kellogg i s-a plâns lui W. C. White cu privire la evenimentele de dinaintea şi din timpul sesiunii Conferinţei Generale din 1893, menţionând şi continua lui îngrijorare în privinţa lui Jones, Waggoner şi Prescott. El a afirmat că pentru „scurt timp înainte de Conferinţă, a fost o perioadă foarte excitantă şi senzaţională pentru studenţii de la colegiu, totul desfăşurându-se sub foarte mare presiune pentru un timp”. Desigur, Kellogg „nu a încurajat acelaşi efort” şi la sanatoriu, pentru că el „nu văzuse niciodată vreun rezultat bun al unei astfel de lucrări, iar rezultatele de la colegiu n-au fost cu nimic mai bune decât de obicei”. Ca răspuns la starea spirituală în declin a celor de la colegiu, Kellogg i-a spus lui White care credea el că era cauza: „Mă simt sigur că, dacă fierul a fost încins până la alb, prin aţâţarea la maximum a focului în furnal, este foarte dificil să-l mai înfierbânţi şi mai mult. Este imposibil să păstrezi permanent interesul religios în clocot. Trebuie să existe o reacţie.” În realitate, Kellogg considera mişcările din cele câteva luni anterioare drept consecinţa excitării şi fanatismului.[51]
Însă vederile lui Kellogg se datorau parţial tensiunii neîntrerupte dintre el şi fraţii săi din pastoraţie, cu privire la lucrarea misionară medicală. În scrisoarea lui către W. C. White, el a profitat de ocazie ca să-şi exprime şi neplăcerea faţă de conţinutul unor scrisori recente pe care le primise atât de la W. C., cât şi de la mama acestuia, scrisori care îl avertizau împotriva atitudinii sale negative faţă de Jones, Waggoner şi Prescott. De exemplu, în ianuarie 1893, Ellen White îşi exprimase clar îngrijorarea scriindu-i lui Kellogg: „Fratele meu, nu-mi este pe plac că simţi ceea ce simţi faţă de fraţii Waggoner, Jones şi Prescott. Dacă oamenii aceştia ar fi beneficiat de cooperarea fraţilor noştri pastori şi dacă s-ar fi bucurat de aceeaşi susţinere ca şi alte departamente ale lucrării, lucrarea, ca întreg, ar fi fost deja mai avansată cu ani de zile faţă de cum este acum. Nu este pe placul Domnului ca tu să păstrezi aceste sentimente. Ţie ţi s-a încredinţat o ramură specială a lucrării, care este partea ta din vie şi pe care trebuie să o cultivi după capacităţile tale. Iar Domnul le-a dat şi acestor oameni lucrarea lor.”[52]
Răspunsul pe care i l-a dat Kellogg lui W. C. White denota orice altceva, în afară de acceptare: „Mi-a părut rău să văd din scrisoarea ta că ţi-ai format într-un fel, o impresie greşită despre influenţa mea (…) Eu nu am fost un opozant al lucrării fratelui Jones şi a profesorului Prescott (…) N-am fost niciodată de partea opoziţiei. Din ceea ce mi-ai scris, precum şi din scrisoarea mamei tale, pare evident că cineva v-a creat o impresie falsă în ceea ce priveşte poziţia mea (…) Nu-mi place să mi se atribuie atitudinea unui opozant şi a unuia care tulbură pacea, plin de amărăciune şi invidie, când aceasta nu este câtuşi de puţin atitudinea mea. Poate că sunt aşa de orb încât nu pot vedea realitatea. Dacă sunt, m-aş bucura să mi se arate această realitate.” Dar problema era tocmai că atât W. C. cât şi Ellen White îi arătaseră lui Kellogg care era „realitatea”, iar pe el nu îl interesa cu adevărat să asculte.[53]*
Şi alţii se aflau într-o situaţie asemănătoare. Dacă articolele lui Ellen White din Review, publicate la o lună după sesiunea Conferinţei Generale, indicau adevărata cauză a problemelor din Battle Creek, Kellogg şi alţii nu aveau o bază pe care să se sprijine. Ellen White era îngrijorată pentru bisericile din America, în special pentru cea din Battle Creek, unde „poporul primise ospeţe îmbelşugate”. Oamenii se convinseră că trebuiau să lucreze pentru Dumnezeu, dar nu erau neapărat şi convertiţi la această idee. Adevărul pentru timpul acela fusese prezentat, şi „puterea Duhului Sfânt dăduse mărturie pentru el. Se arătase clar că singura noastră speranţă de a dobândi acces la Tatăl stă în neprihănirea lui Hristos. Cât de simplu, cât de clar le-a fost prezentată calea vieţii celor care doresc să meargă pe ea”. Şi totuşi, s-ar fi schimbat cu ceva lucrurile dacă ar fi existat şi mai multe dovezi? S-ar fi schimbat cu ceva situaţia evreilor dacă ar fi fost mai multe dovezi?
„Mai multe dovezi şi manifestări mai puternice, ar fi înlăturat barierele care au fost interpuse între adevăr şi suflet? – Nu. Mi s-a arătat că s-au dat suficiente dovezi. Cei care au respins dovezile deja existente, nu ar fi convinşi de argumente şi mai numeroase. Ei sunt la fel ca iudeii (…) În zilele noastre există mai puţine scuze pentru încăpăţânare şi necredinţă decât pentru iudei pe vremea lui Hristos. Ei nu au avut în faţă exemplul unei naţiuni care a suferit pedeapsa pentru necredinţa şi neascultarea ei. Însă noi avem înaintea noastră istoria poporului ales al lui Dumnezeu, care s-a despărţit de El şi L-a respins pe Prinţul vieţii (…)
Mulţi spun: «Dacă aş fi trăit pe vremea lui Hristos, eu nu I-aş fi răstălmăcit cuvintele, nici nu I-aş fi interpretat în mod fals învăţăturile. Nu L-aş fi respins şi nu L-aş fi răstignit, aşa cum au făcut iudeii.» Însă adevărul unei astfel de afirmaţii poate fi dovedit numai de modul în care trataţi solia şi solii Lui din prezent. Domnul pune astăzi poporul la încercare la fel de mult cum i-a pus în vremurile acelea la încercare pe iudei. Când El Îşi trimite solia de îndurare, lumina adevărului Său, vă trimite şi Duhul adevărului, iar dacă acceptaţi solia, Îl acceptaţi şi pe Isus. Cei care declară că, dacă ar fi trăit pe vremea lui Hristos, nu ar fi făcut la fel ca cei care I-au respins îndurarea, vor fi astăzi puşi la încercare. Cei care trăiesc în zilele noastre nu sunt responsabili pentru faptele celor care L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Dar dacă, având lumina care strălucea peste poporul Său din vechime zugrăvită înaintea noastră, şi noi mergem pe acelaşi drum, păstrăm acelaşi spirit, refuzăm să primim mustrarea şi avertismentul, atunci vina noastră va fi cu mult mai mare, iar condamnarea care a căzut peste ei va cădea şi peste noi, numai că va fi cu atât mai mare, cu cât lumina noastră din epoca aceasta este mai mare decât a fost lumina lor din epoca lor.”[54]
La o săptămână după aceea, s-a publicat încheierea articolului lui Ellen White, care compara istoria iudeilor cu modul în care erau trataţi solia şi solii Lui la timpul acela. Ea a citat în mare măsură din apelul adresat de Hristos iudeilor, când a stat pe culmea dealului de pe care se vedea Ierusalimul. Şi totuşi, apelul lui Hristos a fost ignorat de iudeii necredincioşi, care nu vedeau în El decât un impostor. Dar cum stăteau lucrurile în cazul poporului rămăşiţei lui Dumnezeu?
„Cei care sunt plini de necredinţă, pot discerne şi cel mai mic lucru căruia i se poate reproşa ceva şi, privind numai la trăsătura aceea negativă, ei pierd din vedere toate dovezile pe care le-a dat Dumnezeu, manifestându-Şi din belşug harul şi puterea, revelând nestematele preţioase ale adevărului din inepuizabila mină a cuvântului Său. Ei se pot uita prin lupa imaginaţiei lor la atomul criticabil până ce acesta ajunge să pară mare cât lumea şi le blochează vederea, iar ei nu mai pot vedea lumina preţioasă a cerului. Însă, în loc să fixeze înaintea ochilor ceea ce pare criticabil, de ce nu aduc înaintea sufletului lucrurile preţioase ale lui Dumnezeu? De ce fac din lucrurile cu o valoare nepreţuită lucruri de nimic, în timp ce fac mare caz de lucrurile fără nicio valoare? De ce să vă ocupaţi atât de mult de ceea ce vi se pare că i s-ar putea reproşa solului, îndepărtând toate dovezile pe care le-a dat Dumnezeu ca să îndrepte mintea spre adevăr?
Având înaintea noastră istoria copiilor lui Israel, să luăm aminte şi să nu fim găsiţi vinovaţi de înfăptuirea aceloraşi păcate şi de urmarea aceloraşi căi de necredinţă şi răzvrătire.”[55]
O astfel de necredinţă în solia pe care o trimisese Dumnezeu a fost deseori însoţită de acuzaţii de fervoare exagerată şi fanatism, care nu au făcut altceva decât să adâncească starea laodiceeană. Înainte de luna octombrie 1893, Ellen White i-a scris lui W. W. Prescott pentru a răspunde la îngrijorarea acestuia că starea colegiului şi a lucrării din Battle Creek era în declin. Abordând problema autenticităţii revărsării Duhului Sfânt la sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale, ea a afirmat fără ezitare: „Toate revelările lui Dumnezeu de la conferinţă, eu le declar ca fiind de la El. Nu îndrăznesc să spun că lucrarea aceea a fost fervoare exagerată şi entuziasm nejustificat. Nu, nu. Dumnezeu S-a apropiat de voi, iar Duhul Său Sfânt v-a revelat că El are un cer întreg plin de binecuvântări, chiar şi lumină pentru a lumina lumea.”[56]* Totuşi, Ellen White a explicat cum pătrunsese lumescul, iar apoi „a apărut o reacţie – şi în minţile multora a rămas un simţământ de dispreţ, o impresie că s-ar fi putut să fi fost înşelaţi, că au fost prea entuziaşti”. Bineînţeles că aceste idei au fost amplificate de cei care puseseră tot timpul mişcarea la îndoială:
„Dacă manifestarea Duhului Sfânt ar fi fost apreciată aşa cum s-ar fi cuvenit, ea ar fi realizat pentru cel care ar fi primit-o ceea ce era în planul lui Dumnezeu: o bună lucrare în perfecţionarea caracterului spre asemănarea cu Hristos. Dar a lipsit dorinţa de consacrare faţă de Dumnezeu, au lipsit renunţarea la sine şi umilinţa, iar prin aplicare şi preluare greşite, lucrarea a dat naştere la îndoială şi necredinţă. Se pune chiar sub semnul întrebării dacă a fost lucrarea lui Dumnezeu sau un val de fanatism. O – şi ce mai exultă Satana!”[57]
Scriindu-i la puţin timp după aceea lui Uriah Smith, care sprijinise aducerea acuzaţiilor de fanatism împotriva reînviorărilor din 1892-1893, Ellen White l-a avertizat riguros în privinţa luării unei astfel de poziţii: „Mi s-au scris nişte lucruri cu privire la acţiunile Duhului lui Dumnezeu la ultima conferinţă şi la colegiu, care indică limpede faptul că, deoarece oamenii nu s-au ridicat la înălţimea acestor binecuvântări, în minţile lor s-a produs confuzie, iar ceea ce era lumină din cer, ei au numit fervoare exagerată. M-am întristat să văd această problemă în această lumină. Trebuie să fim foarte atenţi să nu îndurerăm Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, declarând că ajutorul dat de Duhul Său Sfânt este o formă de fanatism.” Ellen White ştia că „Dumnezeu a lucrat în mod vizibil” şi a avertizat ca nimeni să nu „se aventureze să spună că acesta nu este Duhul lui Dumnezeu”. De fapt, sfatul ei era: „Este exact ceea ce suntem autorizaţi să credem şi pentru ce suntem autorizaţi să ne rugăm, deoarece Dumnezeu doreşte le să dea Duhul Sfânt celor care Îl roagă, mai mult decât doresc părinţii să le dea daruri bune copiilor lor.”
Ellen White i-a explicat lui Smith că Satana i-a condus pe mulţi să cadă în ispită, ca el „să poată sugera multor minţi că lumina trimisă din cer era numai fanatism şi excitare”. Însă situaţia în declin de la Battle Creek se datora „nu fanatismului, ci faptului că cei care au fost binecuvântaţi nu L-au lăudat pe Cel care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Ellen White era acum îngrijorată că atunci când Dumnezeu Îşi trimite Duhul Său Sfânt, „sunt unii care nu înţeleg felul în care lucrează El şi cum să preţuiască slava lui Dumnezeu care străluceşte asupra lor, iar dacă ei nu vor discerne acţiunile Duhului lui Dumnezeu, vor numi lumina întuneric şi vor alege întunericul în locul luminii”. Ellen White a deplâns o astfel de stare: „Mi-a fost teamă, teribil de teamă că cei care au simţit razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii – căci nu am nicio îndoială că ei au primit Duhul Sfânt – vor ajunge la concluzia că binecuvântările lui Dumnezeu trimise din cer sunt o iluzie înşelătoare.”[58]
În mai multe articole din Review, publicate la începutul lui 1894, s-au tipărit îndrumările lui Ellen White cu privire la lucrarea de educaţie din Battle Creek. În această serie de articole, scrise în mod evident în 1893, Ellen White a continuat să împărtăşească îndrumarea lui Dumnezeu referitoare la pericolul de a confunda adevărata lucrare a Duhului Sfânt cu fanatismul, însă acum, îndrumarea se adresa întregii biserici. Ea indica faptul că „lumea” căuta să vadă care avea să fie „influenţa ulterioară a lucrării de înviorare care avusese loc la colegiu, la sanatoriu, la editură şi în rândul membrilor bisericii din Battle Creek” în 1892 şi 1893. Ea a indicat că unii „puneau deja la îndoială lucrarea care era atât de bună şi care ar fi trebuit apreciată în cel mai înalt grad. Ei o privesc ca pe un anume fel de fanatism”. Ea a admis că nu ar fi fost surprinzător să existe şi o măsură de fanatism, pe care diavolul ar încerca să o strecoare, „întrucât oricând şi oriunde lucrează Domnul, dând o binecuvântare autentică, se dezvăluie şi o contrafacere”.[59]
Însă realitatea este că Dumnezeu „dăduse Duhul Sfânt celor care şi-au deschis uşa inimii pentru a primi darul ceresc”. Nu era timpul pentru „a ceda ulterior ispitei de a crede că fuseseră înşelaţi”. Ellen White era profund îngrijorată de modul în care aveau unii să privească în urmă la minunatele manifestări ale revărsării Duhului Sfânt asupra bisericii în 1892 şi 1893:
„Păcatul pentru care a mustrat Hristos Horazinul şi Betsaida, a fost păcatul de a respinge dovada care i-ar fi convins de adevăr, dacă ei s-ar fi supus puterii ei. Păcatul scribilor şi fariseilor a fost păcatul de a pune lucrarea cerească, făcută în faţa lor, în întunericul necredinţei, astfel încât a fost pusă la îndoială dovada care ar fi trebuit să-i conducă la o credinţă statornică, iar lucrurile sacre pe care ar fi trebuit să le preţuiască au fost considerate fără nicio valoare.
Mă tem că poporul i-a îngăduit vrăjmaşului să lucreze în acelaşi fel, astfel că binele venit de la Dumnezeu, binecuvântarea îmbelşugată pe care a dat-o El – au ajuns să fie privite de unii ca fanatism. Dacă se va păstra această atitudine, atunci, când Domnul va face din nou să strălucească lumina Sa asupra poporului, ei vor întoarce spatele iluminării cereşti, spunând: «La fel am simţit şi în 1893, iar unii în care am avut încredere au spus că lucrarea a fost fanatism.» Oare cei care au primit harul bogat al lui Dumnezeu şi care adoptă poziţia că lucrarea Duhului Sfânt a fost fanatism nu vor fi gata să critice acţiunile Duhului lui Dumnezeu şi pe viitor? (…)”[60]
Săptămâna următoare, continuând în aceeaşi notă, Ellen White a explicat cum voia să-i conducă Satana, pe cei care experimentaseră puterea Duhului Sfânt în viaţa lor, să cadă şi să se îndepărteze. Apoi avea să le spună că nu avea niciun rost să încerce „să trăiască o viaţă creştină”. Mai mult, Satana avea să sugereze că „experienţa despre care aţi crezut că a fost de la Dumnezeu a fost numai rezultatul emoţiilor şi impulsurilor nejustificate”. De îndată ce aceste idei ar fi fost acceptate, cugeta Ellen White, ele ar fi „început să pară plauzibile, iar atunci cei care ar trebui să ştie mai bine, care au avut o experienţă mai îndelungată în lucrarea lui Dumnezeu, ar susţine sugestiile lui Satana şi Duhul Sfânt ar fi întristat din suflet”. Atunci, ea a dat glas unui avertisment care este aplicabil până în zilele noastre:
„Nicio rază de lumină din cer să nu fie pusă la îndoială şi chestionată. Domnul harului v-a descoperit cu mare putere îndurarea şi dragostea Sa, iar cel care acuză lucrarea lui Dumnezeu de exagerare nejustificată şi o numeşte fanatism, se află în mod sigur pe un teren periculos. Dacă unii ca aceştia nu îşi vor retrage paşii făcuţi, conştiinţa lor va deveni din ce în ce mai puţin sensibilă, iar ei vor preţui din ce în ce mai puţin Duhul lui Dumnezeu. Va deveni din ce în ce mai greu pentru ei să înţeleagă solia lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ei păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt. Iar, ca rezultat al împotrivirii lor, se aşază într-o poziţie în care nu mai pot recunoaşte Duhul lui Dumnezeu, ci se opun fiecărei modalităţi pe care ar putea-o folosi Dumnezeu pentru a-i salva de la distrugere (…)
Este periculos să te îndoieşti de manifestările Duhului Sfânt. Întrucât, dacă te îndoieşti de această putere, nu mai există nicio altă rezervă de putere prin care să se poată lucra în inima omenească. Cei care atribuie lucrarea Duhului Sfânt agenţiilor omeneşti, spunând că asupra lor s-a exercitat o influenţă nepotrivită, taie legătura sufletului cu izvorul binecuvântării. Dacă sufletul se pocăieşte şi crede, oricare ar fi păcatul, vina poate fi spălată prin ispăşirea sângelui lui Hristos. Însă cel care respinge revelaţiile Duhului lui Dumnezeu şi acuză că lucrarea lui Dumnezeu s-ar datora unor mijloace omeneşti – este în pericol de a se aşeza într-o poziţie în care nu va mai simţi pocăinţa şi credinţa.
El refuză să Îi permită Duhului Sfânt să-i înmoaie inima, umplându-i-o de iubire şi părere de rău, şi priveşte ceea ce ar fi trebuit să-l înmoaie drept fanatism. Astfel, este condus să refuze darul ceresc. Orice plan ar alcătui Dumnezeu pentru a-i impresiona inima – el îl va zădărnici din cauza acestor sugestii ale lui Satana. Cel rău îşi aruncă umbra diavolească între suflet şi Dumnezeu, iar lucrarea lui Dumnezeu este privită drept fervoare exagerată şi înşelăciune. În zadar Se luptă Duhul, căci toată bogăţia evangheliei nu poate să supună sufletul şi să corecteze eroarea. Obiceiul de a opune rezistenţă este atât de înrădăcinat, omul a interpretat un timp atât de îndelungat lumina drept întuneric şi fanatism, încât şi cea mai clară lucrare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu devine pentru el, nu o mireasmă de viaţă spre viaţă, ci o mireasmă de moarte spre moarte, din cauza necredinţei lui (…)
Am pe suflet o povară care nu pare să devină mai uşoară, ci din ce în ce mai grea, pe măsură ce stau de vorbă cu bărbaţi şi femei de încredere din Battle Creek. Seara sunt ocupată să fac cele mai sobre apeluri către cei care ar trebui să fie mult mai înaintaţi – datorită îndurării şi harului pe care li le-a dăruit Domnul – decât sunt în prezent.”[61]
Îndrumările lui Ellen White, trimise din cer, nu ar fi putut ajunge la un moment mai potrivit, deoarece biserica adventistă, şi în mod special la sediul central de la Battle Creek, avea să fie din nou pusă la încercare cu privire la solia autentică trimisă din cer. Nu este de mirare că povara lui Ellen White se îngreuna tot mai mult.
O povară tot mai grea
Îngrijorarea lui Ellen White pentru cei din Battle Creek, însăşi inima lucrării, nu a scăzut odată cu trecerea lunilor. În timpul înviorării din săptămâna de rugăciune din 1893, care se încheiase pe 30 decembrie cu citirea „mărturiei nepublicate” a lui Anna Rice, s-a adunat o sumă mare, întrucât oamenii şi-au scos podoabele extravagante şi le-au donat pentru a sprijini înaintarea lucrării în toată lumea. Întrunirile de reînviorare au culminat şi cu conducerea la botez a 142 de persoane, botez făcut în bazinul din tabernacol în Sabatul următor. Pentru majoritatea, acesta era primul botez.[62]
După ce au primit îndrumări de la Ellen White, cum că Jones şi Prescott fuseseră prea grăbiţi să susţină „mărturiile” lui Anna Rice, unii au decis că întreaga înviorare din săptămâna de rugăciune era consecinţa fanatismului şi, de aceea, au vrut să li se înapoieze donaţiile. După cum explica F. M. Wilcox într-o scrisoare către O. A. Olsen, alţii erau pe atunci conduşi să pună la îndoială legitimitatea experienţei lor de convertire, al cărei rezultat fusese marele număr de botezuri:
„Destul de mulţi încep să judece astfel: că donaţia mare [colectată la finalul săptămânii de rugăciune] era consecinţa mărturiei sorei White, iar acum, dacă mărturia era o fraudă, înseamnă că ei au fost influenţaţi în mod incorect să doneze şi ar trebui să primească înapoi donaţiile făcute. Acţionând în temeiul acestui principiu, unii au cerut deja înapoierea articolelor pe care le-au donat.
Cel mai rău aspect al acestei controverse este că, prin aceeaşi logică şi pe acelaşi temei, cei care au început la momentul respectiv să-I slujească Domnului, vor fi conduşi să se îndoiască de chemarea adresată lor de Domnul, căci experienţa lor religioasă va fi acoperită de un nor. Mi se pare că ar trebui să fim foarte fermi în privinţa acestei chestiuni şi, în timp ce continuăm să susţinem că lucrarea făcută aici a fost de la Dumnezeu, nu trebuie să se pună în seama mărturiilor sorei Rice. Mişcarea din ultimul Sabat nu a fost decât o acumulare a întregii săptămâni de rugăciune. Oamenii erau gata pentru progres, iar eu nu cred că mărturiile sorei Rice trebuie socotite răspunzătoare pentru ceea ce, fără îndoială, s-ar fi realizat la fel, chiar dacă acestea nu ar fi fost citite”.[63]
L. T. Nicola era de acord că întrunirile din săptămâna de rugăciune aveau deja ca rezultat o lucrare de reînviorare, chiar înainte de a se fi citit mărturia lui Anna Rice: „Săptămâna de rugăciune s-a desfăşurat foarte bine, toţi conducătorii diferitelor departamente ale lucrării angajându-se cu toată inima în efortul făcut pentru a se apropia de Domnul. S-au ţinut întruniri speciale pentru tineri, s-au făcut vizite din casă în casă, mulţi dintre cei tineri au fost convinşi de adevăr, cei care se îndepărtaseră au fost chemaţi înapoi şi totul era pregătit pentru o întrunire de reînviorare plină de succes.”[64] O. A. Olsen a înştiinţat-o pe Ellen White despre dorinţa unora de a-şi „cere darurile înapoi”. Însă el a asigurat-o că „nu s-a făcut nimic de felul acesta”, căci „problema a fost înăbuşită” prin eforturile câtorva fraţi.[65]
Înainte de a primi vorbă că unii puneau la îndoială darurile făcute şi convertirile experimentate ca urmare a săptămânii de rugăciune, Ellen White a fost condusă să scrie îndrumări pentru a răspunde la astfel de reacţii. În seria ei de articole din Review, scrise la încheierea anului 1893, Ellen White i-a prevenit pe cei care ar fi putut pune la îndoială, atribuind-o fanatismului, lucrarea cea bună a Duhului Sfânt în Battle Creek în cursul anului respectiv. Cu toate acestea, ea a admis că „nu ar fi suprinzător dacă ar fi câţiva” care să vorbească sau să acţioneze fără discernământ; „întrucât oricând şi oriunde lucrează Domnul, dând o binecuvântare autentică, se dezvăluie şi o contrafacere, ca să anuleze adevărata lucrare a lui Dumnezeu”.[66]
Când a aflat mai multe despre situaţia Anna Rice în timpul următoarelor săptămâni, Ellen White a repetat aceleaşi îndrumări, afirmând că Satana ar încerca, dacă ar fi posibil, să „amestece contrafacerea cu autenticul, astfel încât sufletele să fie puse în pericol în efortul de a le discerne. Oriunde şi oricând lucrează Dumnezeu – declara ea – Satana şi îngerii lui sunt şi ei prezenţi”.[67] Scriindu-i lui Jones după câteva săptămâni, Ellen White descria „chinul profund al suferinţei mintale” prin care trecuse când i se arătase că „unii aveau să profite şi să şi pună astfel sufletele în pericol, pentru că vor adopta o poziţie falsă cu privire la acţiunea Duhului Sfânt asupra agentului omenesc”, pe seama greşelii pe care o făcuseră Jones şi Prescott.[68]
Într-o scrisoare trimisă lui S. N. Haskell în aceeaşi săptămână, în care îi apăra pe Jones şi Prescott care se pocăiseră, Ellen White afirma fără să ezite: „Ştiu că Domnul a lucrat în Battle Creek prin puterea Sa. Nimeni să nu încerce să nege aceasta. Pentru că, făcând astfel, va păcătui împotriva Duhului Sfânt.” Nu exista niciun motiv să se „presupună că Dumnezeu nu Îşi va manifesta puterea în rândurile poporului Său credincios”, numai din cauză că fusese nevoie „de a-i avertiza pe toţi să umble cu atenţie şi cu rugăciune, pentru ca influenţa înşelătoare a vrăjmaşului să nu-i îndepărteze pe oameni de Biblie”. Ellen White îi prevenea „să nu se opună rezistenţă niciunei singure raze de lumină, să nu se interpreteze niciuna dintre acţiunile Duhului lui Dumnezeu ca fiind întuneric”.[69]
Când Ellen White a fost înştiinţată că unii încercau să li se înapoieze articolele donate la colecta de la încheierea săptămânii de rugăciune, le-a trimis celor din Battle Creek o scrisoare de răspuns. În primul rând a abordat extravaganţa afişată în „nebunia bicicletei” care ajunsese atunci şi în Battle Creek, sugerând că până şi „notiţele publicate în ziarele noastre, în care se aduc laude bicicletelor – ar fi mai bine să fie eliminate, iar în locul lor să se prezinte câmpurile de lucru nevoiaşe din străinătate”. Apoi a abordat tema marii colecte de la săptămâna de rugăciune. Ea nu a pus la îndoială acţiunile veritabile ale Duhului Sfânt care i-au îndemnat pe oameni să dăruiască pentru cauză, cu jertfire de sine, şi nici nu a atribuit aceste acţiuni fanatismului:
„America, şi în special Battle Creek, unde a strălucit asupra poporului cea mai mare lumină din cer, poate deveni locul celui mai mare pericol şi întuneric pentru că oamenii nu continuă să practice adevărul şi să umble în lumină. Care a fost semnificaţia acţiunii de iarna trecută [1893-94], când s-a renunţat la bijuterii şi podoabe? A fost oare pentru a da o lecţie poporului nostru? De Duhul Sfânt au fost ei îndemnaţi să facă acele lucruri şi să folosească ajutoarele primite pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în ţări străine? Şi încerca oare Satana să contracareze lucrarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor, ca să poată să apară o reacţie de împotrivire şi să existe încă un rău? Manifestările din prezent [legate de nebunia bicicletei] sunt izbitor de nepotrivite cu acţiunea aceea de renunţare la podoabe şi la plăcerile egoiste care absorb mijloacele, mintea şi afecţiunea, deturnându-le spre false canale (…)
A venit timpul ca în Battle Creek să se schimbe lucrurile, altfel cu siguranţă că vor cădea asupra poporului judecăţile lui Dumnezeu. Binecuvântarea Lui a fost peste voi, cu măsură largă. V-a făcut ea să fiţi împreună lucrători cu El? Oare poporul nostru din Battle Creek nu le dovedeşte necredincioşilor că nu crede în adevărul pe care pretinde că îl susţine? Dumnezeu îi cheamă să se depărteze de orice fel de îngăduinţă de sine şi de toate felurile de extravaganţă. Când biserica are o lumină mare, atunci este în pericol dacă nu umblă în lumină şi nu îşi îmbracă frumoasele veşminte, dacă nu se scoală şi nu se luminează. Întunericul îi va înceţoşa vederea, astfel încât lumina va fi considerată întuneric, iar întunericul, lumină.”[70]*
Note de subsol
[1].* Întregul episod Anna Rice va fi tratat în detaliu în seria Întoarcerea ploii târzii. Aici vom aborda doar pe scurt acest subiect.
[2]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 19d, 1 septembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1025-1026.
[3]. Ellen G. White către U. Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1044-1045.
[4]. Ellen G. White către W. Ings, Scrisoarea 77, 9 ianuarie 1893, în Materialele 1888, pp. 1127-1128.
[5]. Glen Baker, „Anna Phillips — A Second Prophet?”, Adventist Review, 6 februarie 1986, p. 8; Anna C. Rice către Ellen G. White, 18 martie 1894, în Document Files, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[6]. G. B. Starr, „The Central Bible School in Chicago”, Review and Herald, 3 noiembrie 1891, p. 686; Uriah Smith, „Close of the Conference”, Review and Herald, 31 martie 1891, p. 200.
[7]. Anna C. Rice către Ellen G. White, 18 martie 1894, în Document File 363, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[8]. Ibidem, p. 15.
[9]. Ellen G. White, „Power of the Holy Spirit Awaits our Demand and Reception”, Manuscrisul 20, 28 decembrie 1891, în Special Testimony to Our Ministers, No. 2, (1892), p. 24.
[10]. Ellen G. White, „The Perils and Privileges of the Last Days”, Review and Herald, 22 noiembrie 1892, în Materialele 1888, p. 1073.
[11]. Notă editorială, Review and Herald, 29 noiembrie 1892, p. 752.
[12]. După cum se va vedea, episodul Anna Rice joacă un rol major în teza lui George Knight cu privire la 1888 şi ceea ce a urmat. De fapt, în numeroasele sale cărţi despre istoria anului 1888 se găsesc, în mai multe locuri, aluzii la incidentul Anna Rice, însă cu detalii prea puţine sau chiar distorsionate. Scopul folosirii acestui episod este, desigur, acela de a-l discredita pe Jones (şi pe Prescott), în mod special în timpul evenimentelor din 1892 şi 1893. Unul dintre primele aspecte pe care a încercat Knight să îl impună este acela că ideile lui Jones şi Prescott despre marea strigare şi ploaia târzie au fost rezultatul acceptării lui Anna Rice ca al doilea profet.
În 1897, în biografia lui Jones, Knight afirma următoarele: „Jones fusese de la început confidentul lui Anna. Prima ei mărturie făcea aluzie la el, drept o persoană cu autoritate în biserică, iar în a doua jumătate a lui decembrie 1892 ea a căutat să-şi valideze pretenţiile de profet prin obţinerea aprobării lui.” (From 1888 to Apostasy [1987], p. 108, subliniere adăugată). În notele de la sfârşitul lucrării, Knight face referire la scrisoarea lui Anna Rice către Ellen White, în care Anna dă data exactă din luna decembrie când a plecat la Chicago pentru a-i vedea pe Jones şi ceilalţi fraţi. Peste doi ani, Knight face următoarea afirmaţie în noua sa carte: „Al cincilea lucru cu privire la care putem fi siguri este că A. T. Jones o acceptase deja pe Anna Rice (…) ca al doilea profet adventist, înainte de începerea întrunirilor [din 1893] (…) La sfârşitul lui 1892, domnișoara Rice a călătorit la Chicago, pentru a descoperi dacă era cu adevărat profeteasă” (Angry Saints [1989], p. 124, subliniere adăugată). Knight schimbă cuvintele prin care a descris data în care a călătorit Anna, din „a doua jumătate a lui decembrie” în „sfârşitul lui 1892”, şi nu mai pomeneşte de scrisoarea lui Anna Rice, în care apare data exactă.
Aproape la o decadă după aceea, în cartea lui, scrisă pentru a răspunde la toate întrebările despre 1888, Knight ajustează chiar şi mai mult descrierea datei la care a călătorit Anna: „Prin anul 1892, Rice a început să aibă experienţa unor viziuni. Era normal ca ea să se întrebe dacă viziunile erau autentice. În consecinţă, în a doua jumătate a lui 1892 ea a călătorit de pe coasta de vest la Chicago, pentru a se întâlni cu Jones şi a determina dacă era sau nu un profet adevărat” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message [1998], p. 125, subliniere adăugată). În afirmaţiile sale, când se referă la data la care a venit Anna Rice să se întâlnească cu Jones, Knight a trecut de la „a doua jumătate a lui decembrie” la „sfârşitul lui 1892”, iar acum la „a doua jumătate a lui 1892”. De ce?
Răspunsul se găseşte în următoarele afirmaţii ale lui Knight din aceeaşi carte: „Declaraţia lui Ellen White din 22 noiembrie referitoare la marea strigare aveau să fie «textul» dominant al acelor întruniri [de la sesiunea Conferinţei Generale]. Însă criza duminicală şi declaraţia lui Ellen White privind marea strigare nu au fost singurul motiv pentru care predicatorii reînviorării din 1893 (Jones şi Prescott) erau entuziasmaţi de ploaia târzie. Ei primiseră şi mărturia unei femei pe care o acceptaseră deja ca profet” (Ibidem, subliniere în original). Pe pagina următoare, Knight îşi continuă şirul gândurilor: „Curând după ce Jones a acceptat lucrarea lui Anna în 1892, Ellen White a declarat că marea strigare începuse deja. Era cât se poate de normal ca Jones să privească viziunile lui Anna Rice în lumina acestei declaraţii şi să concluzioneze că ploaia târzie începuse” (Ibidem, p. 126, sublinieri adăugate).
Astfel, Knight este dispus să mute voit data călătoriei lui Anna Rice pentru a-l întâlni pe Jones, de la sfârşitul lui decembrie la începutul lui noiembrie, cel puţin, pentru a încerca să-şi susţină ipoteza; şi anume, că reînviorarea din 1892 şi 1893 s-a întemeiat, în primul rând pe fanatismul şi fervoarea exagerată a lui Jones şi Prescott, după ce au acceptat-o pe Anna Rice ca al doilea profet şi, prin urmare, au interpretat greşit declaraţia despre marea strigare a lui Ellen White, din numărul din 22 noiembrie al publicaţiei Review. Ce drept are George Knight să fie atât de evident necinstit şi să rescrie istoria adventistă? Mai sunt şi alte chestiuni în care el este în mod voit necinstit când încearcă să reinterpreteze istoria noastră adventistă?
[13]. J. N. Loughborough, „Chicago Training School”, Review and Herald, 17 mai 1892, p. 317; „Chicago Training School”, Review and Herald, 18 octombrie 1892, p. 656.
[14]. Anna C. Rice către Ellen G. White, 18 martie 1894, în Document File 363, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[15]. Ibidem. Nu pare să existe nicio dovadă directă că Prescott o „acceptase” ca profet pe Anna Rice înainte de sesiunea Conferinţei din 1893. Cu toate că George Knight pare să îşi fi dat seama de acest lucru în câteva dintre cărţile sale de mai demult despre 1888, la câţiva ani după acestea, el îl adaugă pe listă pe Prescott în A User-Friendly Guide to the 1888 Message (1998): „Contrar acelei interpretări, faptele arată că Jones şi Prescott fuseseră «înşelaţi» înainte de începerea întrunirilor din 1893 (…) Trebuie să subliniem din nou că nici Jones, nici Prescott nu mai erau nişte călăuze de încredere în privinţa Duhului Sfânt la întrunirile din 1893” (p. 128, sublinieri în original). „Cu toate acestea, este important de observat că Jones şi Prescott aveau alte motive să creadă că ploaia târzie începuse înainte de sesiunea Conferinţei Generale din 1893. La urma urmelor, chiar în perioada aceea, ei deţineau mărturii de la un al doilea profet adventist, pe care sperau să le folosească pentru a aduce revărsarea Duhului Sfânt înainte de sfârşitul sesiunii” (Ibidem, p. 112).
[16]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 4 ianuarie 189[3], în Document Files, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[17]. A. T. Jones, „Predica 7”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie 1893, p. 153.
[18]. Anna C. Rice către A. T. Jones, 7 februarie 1893; Anna C. Rice către Ellen G. White, 18 martie 1894, p. 13; Anna C. Rice către fratele şi sora Rice, dată în 10 august 1892, scrisă în februarie 1893, în Document File 363, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[19]. Anna C. Rice către A. T. Jones, 21 februarie 1893; Anna C. Rice către Ellen G. White, 18 martie 1894, pp. 13, 23, în Document File 363, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[20]. C. M. Reynolds către L. T. Nicola, 22 martie 1894. Încă o dată, în biografia lui Jones, George Knight prezintă incorect faptele şi înşiruirea evenimentelor de la Conferinţă: „La mijlocul Conferinţei, [Jones] primise o mărturie de la [Anna Rice] pe care voia cu disperare să o prezinte adunării delegaţilor. Totuşi, O. A. Olsen îi interzisese să o citească în public. Aşadar, Jones a putut doar să facă aluzie la lucrurile măreţe care aveau să se întâmple în curând. «Mulţumim Domnului», le-a spus el delegaţilor cam la o săptămână după începerea întrunirilor, «El nu Se va mai mulţumi mult timp cu un singur profet! (…)»” (From 1888 to Apostasy, p. 98, sublinieri în original). Există cu toate acestea o mare problemă. Jones nu a primit o „mărturie” de la Anna Rice decât după ce a predicat pe 5 februarie – şi nu există nicio dovadă, nici măcar în referinţele lui Knight, că Jones ar fi vorbit cu O. A. Olsen înainte de 21 februarie, după ce a primit a doua scrisoare a lui Rice. De asemenea, nu există nicio dovadă directă că Jones dorea „cu disperare” să prezinte oricare dintre cele două scrisori la Conferinţă. De unde nevoia de a prezenta incorect faptele sau chiar a le inventa?
Părând că nu vrea să piardă nicio ocazie de a-l pune pe Jones în cea mai neagră lumină, Knight rezumă acest incident după cum urmează: „Adventiştii pot fi recunoscători că Jones nu a avut mână liberă la sesiunea din 1893 [adică nu i s-a permis să citească scrisoarea lui Anna Rice], de vreme ce, pe atunci, el nu mai era o călăuză de încredere. Într-adevăr, a sa «înviorare a ploii târzii» ar fi putut să ducă adventismul pe un drum ciudat şi ar fi putut să schimbe natura Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea aducând-o mai aproape de cea penticostală, pe atunci în plină dezvoltare. (În aceeaşi idee, merită o atenţie mai mult decât trecătoare şi faptul că ultima afiliere religioasă a lui Jones avea să fie la o grupare de vorbitori în limbi, Penticostalii Sabatarieni. El nu a reuşit să scape niciodată de dorinţa lui după manifestările carismatice.)” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 127).
După aceste afirmaţii, este interesant, în lumina concluziilor lui Jones, trase din capitolul 2 din Ioel, ce spune Knight însuşi despre acest text – mai ales după ce a căutat să-l prezinte pe Jones într-o lumină proastă: „Biserica trebuie să aibă grijă să nu facă greşeala opusă dacă în cadrul ei se vor manifesta din nou darurile spirituale. Nu este imposibil, de exemplu, ca Dumnezeu să reactiveze darul autentic al profeţiei pentru a schimba sau a corecta tradiţia sau autoritatea administrativă. De fapt, pe baza lui Ioel 2:28-32, se pare că ne putem chiar aştepta în viitor la darul profetic. Într-o astfel de situaţie, înţelegerea experienţei lui Jones şi Prescott din 1894 va avea o valoare specială” (From 1888 to Apostasy, pp. 115-116). Dar cum vom beneficia noi de „experienţa lui Jones şi Prescott” dacă istoricii prezintă teribil de eronat faptele legate de Anna Rice? Knight a făcut afirmaţii similare şi într-o prezentare la sesiunea Conferinţei Generale din 2000 de la Toronto: „Dacă eu aş fi diavolul, i-aş face pe adventişti să se teamă de Duhul Sfânt. Când ne gândim la tema Duhului Sfânt, prea mulţi dintre noi se tem de penticostalism (…) Acum câţiva ani am observat la o prezentare, la o sesiune a Conferinţei Generale, că adventiştii nu cred cu adevărat cele 27 de puncte de doctrină. În mod special cel referitor la darurile spirituale. Noi credem mai degrabă într-un singur dar spiritual decât în daruri spirituale, iar majoritatea dintre noi restricţionează acel dar la o singură persoană, care se află în mormânt de vreo 85 de ani. Cum ar fi dacă astăzi, la amvon, aş primi deodată darul vorbirii în limbi, un dar adevărat? Aş putea fi luat de val. Dar dacă aş primi un autentic dar al profeţiei? Cel mai probabil, s-ar întruni un comitet foarte numeros ca să studieze situaţia încă vreo zece ani. Ei bine, trebuie să recunosc că până şi a vorbi despre astfel de lucruri mă tulbură, pentru că este imposibil să controlăm Duhul. Pe de altă parte, avem făgăduinţa din Ioel 2, a revărsării darurilor spirituale în zilele din urmă, ceea ce va diviza biserica în două, cel mai probabil. Cât de mult ne gândim noi în realitate la Duhul Sfânt şi la revărsarea ploii târzii?” („If I Were the Devil”; la http://www.adventistreview.org/2000-1546/devil.html). Dar poate că totuşi diavolul a creat deja mai multă zăpăceală în rândurile noastre prin prezentarea eronată a propriei noastre istorii?
[21]. Cu toate acestea, de mai multe ori în cartea sa, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight caută să consolideze ideea că aceasta a fost realitatea: „Însă criza duminicală şi declaraţia lui Ellen White privind marea strigare nu au fost singurul motiv pentru care predicatorii reînviorării din 1893 (Jones şi Prescott) erau entuziasmaţi de ploaia târzie. Ei primiseră şi mărturia unei femei pe care o acceptaseră deja ca profet.”
„46. Ce rol a jucat entuziasmul pentru Anna Rice în aşteptările referitoare la ploaia târzie din 1893?
Anna Rice (numită uneori Anna Phillips) a jucat un rol semnificativ în aşteptările din 1893, cu toate că puţini au înţeles aceasta. Totuşi, influenţa ei nu a fost una directă. Mai degrabă s-a exercitat prin intermediul lui A. T. Jones şi W. W. Prescott” (p. 125, subliniere în original).
Peste câteva pagini, Knight continuă cu gânduri similare: „47. Cum a fost atmosfera la întrunirile sesiunii din 1893 a Conferinţei Generale? Atmosfera era încărcată de anticiparea celei de-a doua veniri în perioada imediat următoare. De-a lungul întrunirilor, în special Jones şi Prescott au fost exuberanţi [plini de entuziasm, bucurie, însufleţire]. Din cauza crizei duminicale, a declaraţiei lui Ellen White privind marea strigare şi a revelării unui nou profet, cu siguranţă că trăiau zilele finale ale istoriei pământului” (p. 129).
Knight reiterează aceleaşi gânduri şi spre sfârşitul cărţii sale: „Însă, după cum am văzut la întrebările 40 şi 46, impresia lui Jones că Dumnezeu revărsa atunci ploaia târzie se datorau în mare parte convingerii lui neîntemeiate că Anna Rice era un al doilea profet adventist. Un asemenea dar nu prea susţine ceea ce spunea el despre ploaia târzie” (p. 152). Pe de altă parte, orice cititor al General Conference Daily Bulletin din 1893 va putea decide cu uşurinţă dacă afirmaţiile lui Knight sunt corecte sau doar nişte rescrieri exagerate ale istoriei adventiste.
[22]. Vezi notele de subsol 15 şi 20.
[23]. L. T. Nicola către O. A. Olsen, 2 martie 1894.
[24]. Ellen G. White, „The Call From Destitute Fields”, The Home Missionary Extra, Week of Prayer Readings, noiembrie 1893, pp. 36-38.
[25]. A. T. Jones, „Sabbath, Dec. 30, in Battle Creek”, Review and Herald, 2 ianuarie 1894, p. 11.
[26]. Notă editorială, „What Hath God Wrought?”, Review and Herald, 9 ianuarie 1894, p. 32.
[27]. Notă editorială, Review and Herald, 30 ianuarie 1894, p. 80; Notă editorială, Review and Herald, 6 februarie 1894, p. 96.
[28].* Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 37, 14 ianuarie 1894, în Manuscript Releases, vol. 14, pp. 200-201, ultimul paragraf nepublicat, sublinieri adăugate. Alături de scrisoarea de mai sus, trimisă lui Jones, Ellen White a inclus şi o copie a scrisorii ei din 23 decembrie 1893, cea către „Fraţii şi surorile” din California, pe care le-o scrisese ca să clarifice confuzia privind mărturiile lui Anna (Scrisoarea 4, 1893, în Manuscript Releases, vol. 14, pp. 189-199). Vezi şi Glen Baker, „Anna Phillips – Not Another Prophet”, Adventist Review, 20 februarie 1986, p. 8.
[29].* W. M. Adams, „The Spirit of Prophecy Test”, Review and Herald, 7 iulie 1949, pp. 10-11. Scrisă după cincizeci şi cinci de ani, relatarea lui Adams este corectă în aproape toate privinţele, când o comparăm cu toate dovezile directe, cu excepţia faptului că afirmă că era luna aprilie, în loc de februarie, atunci când Jones a primit prima scrisoare a lui Ellen White. Vezi şi Tim Poirier, „Some Key Correspondence Relating to the Reception of Ellen White’s Testimonies Regarding Anna Phillips”, în Document File 363a, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[30]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 29 martie 1894, în Ellen G. White’s Letters Received File.
[31].* W. M. Adams, „The Spirit of Prophecy Test”, Review and Herald, 7 iulie 1949, pp. 10-11; O. A. Olsen către Ellen G. White, 29 martie 1894; F. M. Wilcox către Dan T. Jones, 27 februarie 1894. Din nefericire, uneori s-au cam pierdut din vedere ocaziile în care Jones s-a pocăit prompt de greşelile făcute, după ce a primit îndrumări de la Ellen White, iar resentimentele lui faţă de ea din anii de mai târziu, au fost atribuite acestei experienţe de mai devreme. Într-o scrisoare păstrată la Ellen G. White Estate, scrisă lui William Armstrong în 1923, se descrie astfel în mod fals cazul lui A. T. Jones. Cu toate că scrisoarea ilustrează mai corect unele dintre atitudinile lui Jones din anii de mai târziu, ea înfăţişează incorect consecinţele episodului Anna Rice: „Dovada că A. T. Jones a pierdut bunul Duh al lui Dumnezeu, care a fost cu el până atunci [în 1893], se găseşte în faptul că a susţinut-o pe Anna Phillips [Rice] ca profeteasă. El a făcut aceasta în întruniri publice în tabernacol. Când sora White l-a mustrat pentru aceasta, printr-o viziune pe care a primit-o de la Domnul în Australia, el s-a întors împotriva surorii White, aruncând toate volumele preţioase scrise după mărturia lui Isus (…) Mie, frate Armstrong, asta nu mi s-a părut a fi lucrarea Duhului lui Dumnezeu” (scrisoare către William Armstrong, 18 septembrie 1923, în Document File 53, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda).
Tot nefericit este şi faptul că, atunci când se vorbeşte despre A. T. Jones în timpurile moderne, se face acest lucru numai printr-o remarcă trecătoare nefavorabilă, în parte din cauza anilor în care el a fost descris negativ de către unii istorici adventişti. Un exemplu de astfel de caracterizare eronată a fost raportată la recenta celebrare a 150 de ani de la organizarea formală a adventismului: „Bill Knott, editor şi director executiv al revistelor Adventist Review şi Adventist World (…) a comentat viaţa şi cariera în biserică ale lui Hull, care a fost adventist doar şase ani, şi ale lui A. T. Jones, a cărui implicare a cuprins decenii întregi şi a inclus câteva roluri din cele mai influente în biserică. Cu toate acestea, deşi a avut multă energie şi realizări, «mintea care nu a putut niciodată să perceapă nuanţele de gri s-a opus la fel de mult şi să primească vreun sfat de la oricine cu numele de White», a explicat Knott, referindu-se la numeroasele îndrumări date lui Jones de către co-fondatoarea bisericii, Ellen White” (Mark A. Kellner şi Elizabeth Lechleitner, „Adventist Leaders Hear Fresh Perspectives on Adventist Church History”, Adventist World, iunie 2013, pp. 6-7).
Însă astfel de critici la adresa lui Jones nu adaugă prea mult la pretinsa „nouă perspectivă asupra istoriei bisericii adventiste” şi nici nu iau în considerare ocaziile în care el s-a pocăit de îndată după ce a primit îndrumare de la Ellen White. De ce există o asemenea tendinţă de a-l zugrăvi pe Jones într-o lumină atât de rea?
[32]. L. T. Nicola către O. A. Olsen, 2 martie 1894.
[33]. F. M. Wilcox către D. A. Robinson, 8 martie 1894, în Document File 363a, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.
[34].* S. N. Haskell către Ellen G. White, 31 martie 1894, în Ellen G. White Received Letters File. Scrisoarea lui Ellen White a ajuns în ziua în care Prescott planificase să citească una dintre mărturiile lui Rice în faţa profesorilor şi studenţilor de la Colegiul Walla Walla – dar, astfel, el şi-a revizuit planurile. Vezi şi S. N. Haskell către Ellen White, 9 martie 1894.
[35].* Din nefericire, scrisorile lui Jones şi Prescott către Ellen White par să nu mai existe astăzi. Totuşi, se face referire la ele sau sunt menţionate în următoarele: Ellen G. White către W. W. Prescott şi A. T. Jones, Scrisoarea 68, 16 aprilie 1894, în Manuscript Releases, vol. 14, p. 184; Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 38, 14 aprilie 1894, în The Kress Collection, p. 33; A. T. Jones către Anna C. Rice, 24 mai 1894.
Trebuie făcută observaţia că Jones şi Prescott nu au fost singurii care au primit îndrumări de la Ellen White. Şi Anna Rice însăşi, precum şi doamna Rice şi fratele J. D. Rice, într-o oarecare măsură, au acceptat mustrarea lui Ellen White: „Îndată, presupusele viziuni ale lui Anna au încetat. Mai târziu, ea a devenit o lucrătoare biblică de încredere, slujind denominaţiunea timp de mulţi ani” (Glen Baker, „Anna Phillips — Not Another Prophet”, Adventist Review, 20 februarie 1986, 10).
Glen Baker continuă afirmând: „Fratele Jones şi Anna Phillips ar fi putut uşor să dea vina unul pe celălalt, însă ei n-au făcut astfel. În loc de aceasta, au rămas prieteni mulţi ani de zile. După ce a acceptat mustrarea lui Ellen White, fratele Jones i-a scris lui Anna cel puţin două scrisori de sprijin şi mângâiere, pentru a-i întări credinţa şi a o asigura de prietenia lui. Fără îndoială că această dovadă de bunătate a contribuit la susţinerea ei în această perioadă dificilă şi a ajutat-o să devină un lucrător de succes pentru biserică” (Ibidem).
Şi George Knight notează modul în care a tratat-o Jones pe Anna Rice după încheierea acestui episod: „Jones a dovedit că era cu adevărat o persoană responsabilă şi plină de grijă faţă de principala victimă a întregului episod – Anna Rice (…) [El] a făcut tot ce a putut, nu numai ca persoană plină de compasiune, ci şi ca un creştin curajos (1888 to Apostasy: The Case of A.T. Jones, pp. 111-112). Cu toate acestea, răspunzându-i lui Dennis Hokama care a scris o recenzie a cărţii 1888 to Apostasy, Knight îşi arată adevărata intenţie: „[Hokama] nu a putut înţelege suspiciunea mea că Jones a consolat-o pe Rice mai puţin din politeţe şi mai degrabă din cauză că el nu a refuzat niciodată vreo ocazie de confruntare publică (…) În întreaga sa carieră, Jones a prosperat pe seama cauzelor nepopulare” (George R. Knight, „A Spark in the Dark: A Reply to a Sermonette Masquerading as a Critique, George Knight Answers Hokama”, Adventist Currents, aprilie 1988, p. 44).
[36]. Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 242, 3 iulie 1906, în The Kress Collection, p. 33.
[37]. Ellen G. White către W. W. Prescott şi A. T. Jones, Scrisoarea 68, 16 aprilie 1894, în Solii alese, pp. 2, 94, 95.
[38]. Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 37, 14 ianuarie 1894, porţiune din scrisoare nepublicată.
[39]. F. M. Wilcox către N. Z. Town, 8 martie 1894; S. N. Haskell către Ellen G. White, 26 mai 1894, în Ellen G. White Received Letters File.
[40]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 20 aprilie 1894, în Ellen G. White Received Letters File.
[41]. O. A. Tait către W. C. White, 7 octombrie 1895, în W. C. White Received Letters File.
[42]. F. M. Wilcox către A. T. Jones, 1 martie 1894.
[43]. O. A. Olsen către W. C. White, 31 mai 1894, în W. C. White Received Letters File.
[44]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 16 aprilie 1894, în Ellen G. White Received Letters File.
[45]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 22 aprilie 1894, în Manuscript and Memories of Minneapolis, pp. 275-276.
[46]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 27, 1 iunie 1894, în Materialele 1888, pp. 1240-1242.
[47]. Ibidem, pp. 1242, 1245-1248.
[48]. Ibidem, pp. 1249-1251, 1254-1255.
[49].* George Knight aduce această acuzaţie de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, susţinând că mişcarea de înviorare din 1892-1893 s-a întemeiat pe o fervoare fanatică, fiind rezultatul faptului că Jones şi Prescott au interpretat în mod fals declaraţia lui Ellen White din 22 noiembrie, ca urmare a faptului că au acceptat-o pe Anna Rice ca profet: „Mai degrabă Jones şi Prescott, decât doamna White, au fost cei care au dus fervoarea din 1893 la proporţii exagerate, făcând o exegeză a declaraţiei ei din noiembrie 1892 în lumina interpretării lor personale a înălţării chipului fiarei în vara lui 1892 (…) Te confrunţi cu adevărul crud că Jones, cel care întotdeauna se entuziasma prea uşor, nu era un conducător de încredere în 1893. Cu toate că a avut o solie oportună, centrată pe Hristos, el acceptase şi viziunile lui Anna Rice şi ar fi prezentat mărturiile ei pentru a promova reînviorarea, în solia lui despre marea strigare la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, dacă Olsen nu i-ar fi interzis să facă astfel (…) Nu trebuie să uităm niciodată că el a avut perena problemă a extremismului (…) În urma dezastrului Rice, Ellen White a adresat adventismului chemarea de a nu se mai concentra asupra fervorii, ci asupra evangheliei mântuirii aşa cum se găseşte ea în Biblie” (From 1888 to Apostasy, pp. 100-101, sublinieri adăugate).
„Această concluzie ne aduce înapoi la declaraţia lui Ellen White din noiembrie 1892, în care susţinea că marea strigare a început în 1888. De vreme ce acel citat a servit ca punct central al fervorii ploii târzii de la întrunirile din 1893, el merită o analiză atentă (…) Un al doilea aspect (…) «faimoasa declaraţie» din 22 noiembrie nu a fost făcută «faimoasă» de Ellen White, ci de Jones, Prescott şi de urmaşii lor din prezent, cu privire la înţelesul afirmaţiei despre marea strigare (…) Eşti lăsat cu impresia distinctă că «faimoasa declaraţie» a fost enorm de mult exagerată în mijlocul fervorii din perioada aceea.” (Angry Saints, pp. 126-127, sublinieri adăugate).
„Din nefericire, Jones cel exuberant nu a înţeles acea declaraţie, a confundat marea strigare (o solie) cu ploaia târzie (puterea de a transmite solia) şi a creat la sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale un entuziasm escatologic. Parţial, motivul surescitării lui Jones a fost faptul că el o acceptase deja pe Anna Rice ca un al doilea profet adventist şi, deci, şi lucrarea ei drept semn al revărsării Duhului Sfânt. Din nefericire, ea s-a dovedit a fi un profet fals, însă acest lucru nu s-a văzut până ce Jones şi Prescott au agitat adventismul în 1893 şi 1894, referitor la acest subiect. Jones, în entuziasmul lui caracteristic, a eşuat să discearnă nu numai problemele legate de domnişoara Rice, ci şi diferenţa, nu la fel de subtilă, dintre marea strigare şi ploaia târzie.” (A Search for Identity, p. 109)
„Contrar acelei interpretări [că 1893 a marcat retragerea darului cerului, al ploii târzii], faptele arată că Jones şi Prescott fuseseră «înşelaţi» înainte de începutul întrunirilor din 1893 (…) Trebuie să subliniem din nou că, la momentul întrunirilor din 1893, nici Jones, nici Prescott nu erau nişte călăuze pe deplin sigure în privinţa aspectelor legate de Duhul Sfânt. Cu toate că nu cunoaştem toate motivele pentru întârzierea celei de-a doua veniri, din câte se pare, printre ele nu s-a numărat respingerea interpretării lui A. T. Jones a ploii târzii în 1893.” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 128, sublinieri în original).
[50]. Vezi de exemplu Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator”, disertație la Universitatea Andrews, p. 148.
[51]. J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 264-265.
[52]. Ellen G. White către J. H. Kellogg şi soţia, Scrisoarea 86a, ianuarie 1893, în Materialele 1888, p. 1147.
[53].* J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 264-265, 267. Dumnezeu îl înzestrase pe dr. Kellogg cu o cunoaştere practică a lucrării misionare medicale, care trebuia sprijinită şi susţinută de către biserică. La sesiunea Conferinţei Generale din 1893, el ţinuse opt prelegeri despre lucrarea misionară medicală. Dar probabil că opoziţia lui faţă de Jones, Waggoner şi Prescott, de dinainte de Conferinţă, l-a condus să dea glas unor puncte de vedere opuse cu privire la marea strigare, în special în cursul celei de-a cincea şi de-a şasea prezentări, „Special Light About Missionary Work”. Kellogg şi-a exprimat atunci necredinţa în posibilitatea ca marea strigare să fi început, aşa cum afirmase atât de clar Ellen White în luna noiembrie a anului precedent, deoarece biserica nu abordase în primul rând lucrarea misionară medicală aşa cum o prezenta el (The Medical Missionary Extra, no. 1, martie 1893, pp. 19-34).
După cum a arătat dr. Fred Bischoff, „solia evangheliei este cea care duce la convertire, înainte de a fi măcar posibil ca noi să trăim în armonie cu legea”. Astfel, când analizăm referirile lui Kellogg la marea strigare de la Conferinţa din 1893, „observăm o confuzie în ceea ce priveşte ordinea” evenimentelor. Se pare că J. H. Kellogg „nu a apreciat aşa cum ar fi trebuit tema evangheliei”. Deşi „Kellogg a văzut pe bună dreptate deficienţe în binefacere [fapte bune] şi în respectarea legii, el nu a reuşit să vadă că motivul acestor deficienţe era chiar necredinţa în soliile evangheliei”. În consecinţă, „slăbiciunea [lui Kellogg], eşecul lui de a mărturisi începutul marii strigări a dezvăluit necredinţa lui în afirmaţia explicită pe care o făcuse Ellen White în toamna precedentă”, şi anume, că „marea strigare a celui de-al treilea înger a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos” (Materialele 1888, p. 1073). Lui „îi lipsea din păcate înţelegerea semnificaţiei a ceea ce deja începuse”, iar „eşecul lui de a vedea că este «de cea mai mare importanţă ca noi să cunoaştem» temelia mântuirii, a subminat, de fapt, întreaga lui lucrare de binefacere”. Dr. Bischoff concluzionează: „Noi trebuie să ajungem faţă în faţă cu puterea care s-a aflat în începutul marii strigări şi să recunoaştem că lipsa unui răspuns, prin credinţă, la acea solie, este de fapt ceea ce perpetuează starea laodiceeană. Deoarece începutul marii strigări a cuprins şi vestirea soliei laodiceene.” („Reflections on Kellogg’s View of the Loud Cry in His 1893 Talks”, 2013; la http://www.fredbischoff.com/wp-content/uploads/2013/08/Kellogg-Loud-Cry.pdf, 1, 7, 6, 2, 6, subliniere în original, accesat la 4 ianuarie 2014).
Astfel, opoziţia lui Kellogg faţă de solia marii strigări şi faţă de solii care o vesteau, a împiedicat realizarea lucrării speciale care îi fusese încredinţată. Faptul că a întârziat să accepte mustrarea lui Ellen White în această privinţă avea să ducă în cele din urmă la căderea lui. Vom explora mult mai amănunţit acest subiect în seria Întoarcerea ploii târzii. Între timp, este suficient să spunem că astăzi, când ne asumăm sarcina de a promova marea lucrare misionară medicală pe care a pus Kellogg accentul, nu trebuie să începem cum a făcut el în 1893 – nu trebuie să căutăm să sabotăm începutul marii strigări din 1888.
[54]. Ellen G. White, „Address to the Church”, Review and Herald, 11 aprilie 1893.
[55]. Ellen G. White, „Address to the Church, (concluded)”, Review and Herald, 18 aprilie 1893.
[56].* Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893, în Manuscript Release, vol. 10, p. 346, subliniere adăugată. Aici se face referire la Apocalipsa 18:1, ea vorbind despre marea strigare sub îndrumarea ploii târzii.
[57]. Ellen G. White către W. W. Prescott, Scrisoarea 46, 5 septembrie 1893 şi Scrisoarea 47, 25 octombrie 1893, în Solii alese, vol. 1, p. 132-133 şi în „A Sheaf of Correspondence Between E. G. White in Australia and W. W. Prescott Regarding School Matters at Battle Creek, Particularly Sports and Amusements”, Ellen G. White Estate Shelf Documents, No. 249a, 3-7, la: http://drc.whiteestate.org/files/130.pdf, accesat la 25 noiembrie 2011.
Pentru consideraţii mai recente referitoare la efectele sporturilor competiţionale asupra experienţei creştine, vezi „Competitive Christianity: Wes Peppers Story”, produs de Little Light Studios: http://vimeo.com/ondemand/competitivechristianity/77252608. Vezi şi Tim Ponder, „How Much Do the Games Cost?”, Adventist Review, 24 ianuarie 2014.
[58]. Ellen G. White către U. Smith, Scrisoarea 58, 30 noiembrie 1893, în Materialele 1888, pp. 1210-1213.
[59]. Ellen G. White, „Was the Blessing Cherished?”, Review and Herald, 6 februarie 1894.
[60]. Ibidem.
[61]. Ellen G. White, „Peril of Resisting the Holy Spirit”, Review and Herald, 13 februarie 1894.
[62]. A. T. Jones, „Sabbath, decembrie 30, in Battle Creek”, Review and Herald, 2 ianuarie 1894, p. 11; notă editorială, „What Hath God Wrought?”, Review and Herald, 9 ianuarie 1894, p. 32.
[63]. F. M. Wilcox către O. A. Olsen, 7 martie 1894, în Document File 363a, Ellen. G. White Estate.
[64]. L. T. Nicola către O. A. Olsen, 2 martie 1894.
[65]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 29 martie 1894, în Ellen G. White Received Letters File.
[66]. Ellen G. White, „Was the Blessing Cherished?”, Review and Herald, 6 februarie 1894.
[67]. Ellen G. White către fraţi şi surori, Scrisoarea 6a, 16 martie 1894, în The Paulson Collection, p. 130. CD-ul Ellen G. White Writings Comprehensive Research Edition listează această scrisoare sub data de 15 martie.
[68]. Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 39, 7 iunie 1894, în Manuscript Releases, vol. 6, pp. 199-200.
[69]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 27, 1 iunie 1894, în Materialele 1888, pp. 1254-1255.
[70]. Ellen G. White către I. H. Evans & Battle Creek, Scrisoarea 23c, 20 iulie 1894, în „Special Testimonies — Relating to Various Matters in Battle Creek”, Ellen G. White Pamphlet no. 84, pp. 1-5. Îndrumările lui Ellen White referitoare la bicicletă au fost uneori interpretate greşit. La vremea când a scris această scrisoare, bicicletele costau chiar şi 150 de dolari, o sumă mare pentru zilele acelea… Şi totuşi, numeroşi adventişti îşi cumpărau biciclete, căci „moda a cuprins curând Battle Creek… Cicliştii organizau curse, carnavaluri şi parade. Într-o seară din mai 1894, vreo 250 de biciclişti au mers într-o paradă, din campusul colegiului prin tot oraşul şi suburbiile lui, cu roţile decorate cu steaguri şi lanterne japoneze” (Emmett K. Vande Vere, The Wisdom Seekers, p. 64). Şi toate acestea, în timp ce prin Mărturia lui Isus se făceau permanent auzite chemări la a dărui cu jertfire de sine, pentru a sprijini lucrarea misionară mondială care se zbătea în greutăţi. Acesta a fost contextul în care şi-a scris Ellen White scrisoarea către Battle Creek, în urma episodului Anna Rice, cel care a adus false acuzaţii împotriva manifestărilor autentice ale Duhului Sfânt, manifestări care avuseseră ca rezultat dăruirea cu jertfire de sine.