Ceea ce a adus cel mai mare întuneric în biserică a fost respingerea luminii trimise de cer, urmată de punerea lucrării Duhului Sfânt pe seama fanatismului. Încă de la Conferinţa de la Minneapolis, dintre toţi cei care au jucat vreun rol în aceasta, în frunte s-au aflat Archibald R. Henry şi Harmon Lindsay. A. R. Henry s-a alăturat bisericii adventiste în 1882 şi, la scurtă vreme după aceea, a fost chemat să ajute la administrarea financiară, ca trezorier al editurii adventiste din Battle Creek. Curând, responsabilităţile sale s-au înmulţit, căci, în anii următori, a deţinut poziţia de trezorier al Conferinţei Generale, de preşedinte, vice-preşedinte, auditor şi trezorier, precum şi cea de membru al Comitetului Executiv al Conferinţei Generale. Însă el a fost simultan şi „membru al consiliilor de conducere ale aproape tuturor instituţiilor timpurii adventiste medicale şi educaționale din centrul şi vestul Statelor Unite”.[1]

Harmon Lindsay, de asemenea, administrator financiar, a slujit în funcţii foarte asemănătoare alături de A. R. Henry, la Conferinţa Generală şi multe alte instituţii adventiste, între anii 1880 şi sfârşitul anilor 1890.[2] Cu toate că nici Lindsay, nici Henry nu erau pastori sau teologi, influenţa lor, fie spre bine, fie spre rău, a avut un enorm impact asupra bisericii în general, în urma Conferinţei de la Minneapolis, din cauza multitudinii de funcţii pe care le-au deţinut. Influenţa lor a avut impact în domeniul finanţelor, managementului, educaţiei, lucrării editoriale, colportajului, lucrării medicale, evanghelizării, organizării în general, precum şi în domeniul chestiunilor teologice cu care s-a confruntat biserica în anii în care ei au deţinut funcţii. Faptul că amândoi se îndoiau de Mărturiile şi de chemarea profetică a lui Ellen White, subminând totodată aproape permanent solia de la Minneapolis şi pe solii A. T. Jones şi E. J. Waggoner, a agravat cu atât mai mult situaţia.

La sesiunea Conferinţei Generale din 1891, A. R. Henry a fost numit în Comitetul Executiv al Conferinţei Generale, alcătuit din douăzeci şi unu de membri, comitet care urma să conducă lucrarea din întreaga lume. Ellen White avertizase de ani de zile împotriva înfiinţării unei „confederaţii” care să ducă biserica într-o direcţie greşită, iar la sesiunea din 1891 a dat cel mai puternic avertisment.[3] La mai puţin de zece zile de la încheierea sesiunii Conferinţei Generale, Consiliul pentru Misiuni Externe a votat să o trimită pe Ellen White în Australia, împreună cu lucrătorii ei şi cu W. C. White.[4]

Înainte de a pleca pentru ultima oară din Battle Creek, înainte de a se îndrepta spre Australia, Ellen White a încredinţat în mâinile preşedintelui Conferinţei Generale, O. A. Olsen, Mărturiile care abordau „răul existent” în inima lucrării. În noiembrie 1894, ea i-a reamintit lui Olsen că îi ceruse cu autoritate „să săvârşească cu credincioşie lucrarea de citire a Mărturiilor către cei vizaţi”. Dar Olsen „nu a urmat instrucţiunile, iar aspectele condamnabile au continuat să se acumuleze” la întrunirile consiliilor şi comitetelor Bisericii:

„[Tu] nu le-ai citit Mărturiile celor vizaţi şi nu le-ai arătat cu hotărâre greşelile. Aici ai eşuat în îndeplinirea datoriei tale ca preşedinte al Conferinţei Generale. Mi-ai fost arătat la întâlnirile de consiliu, ascultând afirmaţiile şi deciziile oamenilor încăpăţânaţi şi cu inima împietrită care nu se aflau sub influenţa călăuzitoare a Duhului lui Dumnezeu. Ştiai că aceste decizii nu erau în armonie cu porunca lui Dumnezeu, şi totuşi nu ai protestat împotriva lor, îngăduindu-le astfel să treacă drept decizii ce au primit aprobarea ta. Astfel, lucrurile s-au desfăşurat şi se desfăşoară după voinţa şi impulsurile oamenilor care se opun voinţei lui Dumnezeu şi care aduc o ordine a lucrurilor pe care Dumnezeu nu o poate accepta sau aproba.

Ai crezut că vei rezolva aceste probleme prin discursurile tale, abordând principiile generale, şi ai sperat că aceasta se va dovedi cea mai bună metodă de a corecta răul. Dar ar fi trebuit să vorbeşti la întrunirile comitetului şi consiliului. Nu ar fi trebuit să se îngăduie ca principiile greşite să fie aplicate într-o practică greşită, din cauză că tu nu ai vrut să te cerţi sau ai protestat într-atât de slab, încât cei care îşi urmau drumul lor greşit au crezut că erai de partea lor. Aprobarea pe care ai dat-o prin tăcerea ta, le-a întărit mâna într-o lucrare a răului.”[5]

Îngrijorarea împovărătoare a lui Ellen White cu privire la situaţia din Battle Creek şi la cei din fruntea lucrării a părut chiar să crească odată cu sosirea anului următor. Scriindu-i încă o dată lui O. A. Olsen în 1895, Ellen White a continuat să-şi exprime îngrijorarea privind direcţia în care era condusă Conferinţa Generală:

„S-a aruncat o plasă pentru a implica şi conferinţa – o plasă de care oamenii nu ştiu şi a cărei existenţă prea puţini o bănuiesc. Situaţia în care se află lucrurile îţi leagă mâinile şi împiedică lucrarea. În curând se va ajunge la criză. Nu mi s-a descoperit pe de-a întregul starea lucrurilor, dar un lucru ştiu clar: administrarea banilor s-a făcut în mare măsură după principii greşite. Câtă vreme se presupune că totul e numai prosperitate, pericolul există.

Tu ai stabilit legături cu oameni care nu au o relaţie vie cu Dumnezeu. Te temi să-ţi exerciţi judecata, ca să nu se producă o explozie. De aceea mă simt atât de tristă. Am scris despre nişte probleme pe care nu am îndrăznit să ţi le trimit până ce nu vor exista persoane cu un caracter ferm şi hotărât, care să-ţi stea alături, ca nişte adevăraţi tovarăşi de jug, şi să te susţină. Cei doi cu care te-ai asociat în mod special [A. R. Henry şi H. Lindsay] ar trebui, în actuala lor stare spirituală, să nu aibă niciun rol în planificarea şi îndeplinirea lucrării lui Dumnezeu, în oricare dintre diversele ei domenii. Dacă ei s-ar vedea aşa cum îi vede Dumnezeu şi ar cădea pe Stâncă şi ar fi zdrobiţi, atunci s-ar produce în ei o schimbare clară. Ar face atunci mărturisiri pentru a-şi elibera sufletul de toate influenţele corupătoare.

Oamenii aceştia spun în inima lor: «Domnul meu Îşi întârzie venirea», iar gândul acesta îl exprimă nu numai prin acţiuni, ci şi prin vorbe.”[6]

Însă, nu numai că oamenii trăiau ca şi cum întoarcerea Domnului întârzia, ci ei îşi mai şi oprimau fraţii pe deasupra. Ellen White a abordat această temă în scrisoarea către Olsen, şi anume, modul în care solia de la Minneapolis şi cei doi soli, Jones şi Waggoner, fuseseră şi chiar mai erau încă trataţi: „Unii au cultivat ura împotriva oamenilor pe care i-a numit Dumnezeu să ducă lumii o solie specială. Au început această lucrare satanică la Minneapolis. După aceea, când au văzut şi au simţit dovezile Duhului Sfânt, mărturisind că solia era de la Dumnezeu, ei au urât-o şi mai mult.” Aceşti împotrivitori „făceau plini de zel declaraţii împotriva entuziasmului şi a fanatismului”. Până şi credinţa „care Îl cheamă pe Dumnezeu să uşureze suferinţa omenească, credinţa pe care Dumnezeu i-a poruncit poporului Său să o exercite, este numită fanatism”. Şi cum a fost tratată solia marii strigări, adusă prin manifestările Duhului Sfânt?

„Care este solia care trebuie să fie transmisă acum? Este solia îngerului al treilea. Însă, lumina aceea, care trebuie să umple lumea cu slava sa, a fost dispreţuită de unii care susţin că cred adevărul prezent. Aveţi grijă cum păşiţi. Scoateţi-vă încălţările din picioare, căci vă aflaţi pe pământ sfânt. Atenţie la felul în care îngăduiţi trăsăturile lui Satana şi la modul în care vă revărsaţi dispreţul asupra manifestărilor Duhului Sfânt. Ştiu câţiva care de-acum chiar au ajuns prea departe ca să se mai întoarcă şi să se pocăiască (…)

Şi totuşi mulţi au ascultat adevărul rostit ca dovadă a Duhului, dar nu numai că au refuzat să accepte solia, ci au şi urât lumina. Aceşti oameni sunt factori care duc la ruina sufletelor. Ei s-au interpus între lumina trimisă de cer şi popor.”[7]

Continuându-şi scrisoarea către Olsen, Ellen White i-a amintit istoria lui Acan, când păcatul unui singur om a adus consecinţe devastatoare pentru întregul popor al lui Israel. Astfel, Ellen White afirma: „Când aprobi sau aplici deciziile oamenilor care, după cum ştii, nu sunt în armonie cu adevărul şi neprihănirea, îţi slăbeşti propria ta credinţă şi plăcerea comuniunii cu Dumnezeu. Tu pari să auzi glasul care i S-a adresat lui Iosua: «Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat (…) În mijlocul tău este un lucru dat spre nimicire, Israele.»” Aplicaţia pare evidentă. Prin faptul că Olsen îi păstra în lucrare, în funcţii cheie, pe cei care se opuneau deschis solilor şi soliei trimise de Dumnezeu şi prin faptul că nu le transmitea sfaturile inspirate trimise din cer, el îngăduia în tabără păcatul lui Acan. Avea consecinţa să fie cumva diferită?

Îndată după aceste comentarii, Ellen White a făcut una dintre cele mai cunoscute afirmaţii ale sale referitoare la solia de la Minneapolis, definindu-i însemnătatea şi conţinutul, în contrast cu modul în care fusese tratată:

„Domnul în marea Sa îndurare, a trimis o solie foarte preţioasă poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie trebuia să-L aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţă în Garant, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Isus. Ei aveau nevoie să le fie îndreptaţi ochii către persoana Lui divină, către meritele Sale, către dragostea Lui neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Lui, pentru a împărţi daruri bogate oamenilor, împărtăşind darul nepreţuit al neprihănirii Sale, agentului omenesc neajutorat. Aceasta este solia pe care Dumnezeu a poruncit să-i fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care urmează să fie proclamată cu glas tare [marea strigare], şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură [ploaia târzie].”[8]

Ellen White nu ar fi putut vorbi mai limpede! „Solia cât se poate de preţioasă” era chiar solia marii strigări, care trebuia să fie însoţită de însăşi ploaia târzie. Cu toate acestea, în continuarea lungii ei scrisori către Olsen, care era adresată conducătorilor din America, ea declara fără echivoc că solia marii strigări, a ploii târzii, era, chiar şi în 1895, tratată încă în mod dispreţuitor:

„Voi vorbi pentru a-i avertiza pe cei care de ani de zile au tot respins lumina şi au preţuit spiritul de împotrivire. Câtă vreme îi veţi mai urî şi îi veţi mai dispreţui pe solii neprihănirii lui Dumnezeu? Dumnezeu le-a dat solia Sa. Ei duc cuvântul Domnului. Există mântuire pentru voi, dar numai prin meritele lui Isus Hristos. Harul Duhului Sfânt v-a fost oferit iarăşi şi iarăşi. În mijlocul vostru au fost revărsate din abundenţă lumină şi putere de sus. Au fost aduse dovezi, ca toţi să-i poată discerne pe cei pe care Domnul i-a recunoscut drept slujitorii Săi. Însă există şi unii care i-au dispreţuit pe aceşti oameni şi solia pe care o duceau ei. I-au ridiculizat că ar fi fanatici, extremişti şi plini de un entuziasm exagerat. Vă voi face o profeţie: dacă nu vă veţi umili îndată inima înaintea lui Dumnezeu şi nu vă veţi mărturisi păcatele, care sunt multe, veţi vedea, când va fi prea târziu, că aţi luptat împotriva lui Dumnezeu. Prin influenţa convingătoare a Duhului Sfânt, dar care nu va mai fi spre reformă şi iertare, veţi vedea că aceşti oameni împotriva cărora aţi vorbit au fost ca nişte semne în lume, ca nişte martori ai lui Dumnezeu. Aţi da atunci întreaga lume, dacă aţi mai putea răscumpăra trecutul, dacă aţi putea fi drepţi şi zeloşi, mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu pentru a vă ridica glasul într-o avertizare solemnă adresată lumii, şi dacă aţi putea fi ca ei, neclintiţi în principii la fel ca o stâncă. Domnul cunoaşte felul în care întoarceţi voi lucrurile cu susul în jos. Mergeţi înainte încă puţin, aşa cum aţi mers, în respingerea luminii din cer, şi veţi fi pierduţi (…)

Dacă îi respingeţi pe solii delegaţi ai lui Hristos, Îl respingeţi pe Hristos însuşi. Neglijaţi această măreaţă mântuire care v-a fost pusă în faţă de ani de zile, dispreţuiţi acest minunat dar al îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi al sfinţirii prin puterea curăţătoare a Duhului Sfânt – şi nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci numai aşteptarea sigură şi plină de groază a judecăţii şi indignării arzătoare.”[9]

După Minneapolis, în scrisorile lui Ellen White către cei care continuau să se opună luminii, pare să se distingă cel puţin o temă principală. Aceştia continuau să atribuie fanatismului adevărata lucrare a Duhului Sfânt, iar consecinţele erau distrugătoare.

După şase luni, scriindu-le „fraţilor care ocupă funcţii de răspundere în lucrare” la începutul anului 1896, Ellen White avea să le scrie încă o dată cuvinte de avertizare celor care arătau „dispreţ faţă de manifestările Duhului Său Sfânt”. Ea le reamintea că „Mângâietorul trebuie să Se descopere nu în vreun mod clar precizat pe care omul să-l poată delimita, ci în ordinea lui Dumnezeu, la vreme neaşteptată şi în moduri care să-I onoreze numele”. Acest lucru trebuia să fie păstrat în minte, pentru că Dumnezeu „S-a revelat în mod repetat la Battle Creek, într-o manieră cât se poate de distinctă”, revărsându-Şi asupra lor Duhul Său Sfânt.

Apoi, în ceea ce este poate una dintre declaraţiile mai însemnate făcute de Ellen White după 1888, ea a abordat din nou subiectul donaţiilor mari făcute după manifestarea Duhului Sfânt la Battle Creek şi cel al necredinţei care a urmat curând după aceea. Cel mai notabil episod petrecut de la cazul lui Anna Rice de la sfârşitul anului 1893. Această declaraţie prezintă un interes special, din cauza unora dintre afirmaţiile făcute astăzi de unii istorici adventişti:

„Dumnezeu S-a revelat în mod repetat la Battle Creek, într-o manieră cât se poate de distinctă. El le-a dăruit credincioşilor de acolo o măsură bogată a Duhului Său Sfânt. Uneori, aceasta s-a întâmplat pe neaşteptate, iar inimile şi minţile au fost profund impresionate. S-a văzut o renunţare la scopurile egoiste şi aducerea în vistierie a multor lucruri pe care aţi fost convinşi că Dumnezeu vi le interzisese. Această binecuvântare s-a extins asupra multora, dar de ce nu a continuat în inimi şi minţi această dulce şi sfântă lucrare? Unii s-au simţit iritaţi de această revărsare şi şi-au manifestat propriile înclinaţii naturale. Ei spuneau: «A fost doar fervoare; nu a fost Duhul Sfânt, nu a fost revărsarea din cer a ploii târzii.» Au fost inimi pline de necredinţă, care nu au sorbit din Duhul, ci care aveau amărăciune în suflet.

În multe ocazii a lucrat Duhul Sfânt, însă cei care au opus rezistenţă Duhului lui Dumnezeu la Minneapolis, aşteptau o şansă ca să meargă pe acelaşi drum, pentru că şi spiritul lor era acelaşi. După aceea, când au avut dovezi peste dovezi, unii au fost convinşi, dar cei care nu s-au lăsat înmuiaţi şi supuşi prin lucrarea Duhului Sfânt au dat propria interpretare fiecărei manifestări a harului lui Dumnezeu şi au pierdut mult. Ei au declarat în inima şi în sufletul lor, precum şi în vorbe, că această manifestare a Duhului Sfânt era fanatism şi închipuire. Au rămas ca o stâncă, în timp ce valuri de îndurare curgeau peste ei şi în jurul lor, dar ei le-au respins cu inima lor împietrită şi rea, care s-a împotrivit lucrării Duhului Sfânt. Dacă ar fi primit-o, le-ar fi dat înţelepciune spre mântuirea lor. I-ar fi făcut mai sfinţi, pregătiţi să împlinească lucrarea lui Dumnezeu cu abilităţi sfinţite. Însă întregul univers al cerurilor a fost martor la modul ruşinos în care L-au tratat pe Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă în faţa lor S-ar fi aflat Hristos, ei L-ar fi tratat într-o manieră similară cu cea în care L-au tratat evreii.

Ce i-a mişcat pe oameni la Battle Creek când şi-au umilit inima înaintea lui Dumnezeu şi şi-au lepădat idolii? În zilele lui Hristos, când El Îşi proclama misiunea, toţi au fost martori şi s-au minunat de cuvintele pline de har ce ieşeau din gura Sa. Însă necredinţa şoptită de Satana a început să lucreze, iar ei au spus: «Nu este Acesta fiul lui Iosif?»”[10]

Indiferent de greşelile lui Jones şi Prescott în episodul Anna Rice, Ellen White nu le-a găsit scuze celor care pretindeau că mişcările Duhului Sfânt erau în întregime rezultatul fanatismului. Cu toate acestea, astăzi, după 125 de ani, chiar când „celebrăm” anul 1888, se aude ecoul aceloraşi sentimente: «A fost doar fervoare; nu a fost Duhul Sfânt, nu a fost revărsarea din cer a ploii târzii.»[11]*

Ellen White i-a scris gânduri asemănătoare şi lui Harmon Lindsay, care în 1896 continua să lupte împotriva soliei de la Minneapolis, în timp ce se afla încă sub aripa lui O. A. Olsen. Ellen White i-a adresat cuvintele cerului: „[Harmon Lindsay] nu poate vedea acum lumina Duhului Sfânt, pe care a stins-o în sufletul lui. El a rămas la fel de orb cum erau evreii, care au închis ochii ca nu cumva să vadă şi şi-au închis inima ca nu cumva să simtă. El a numit fanatism manifestările Duhului. Buzele lui trecătoare au exprimat simţămintele care au arătat lucrarea puterii din sufletul lui. Percepţia lui este într-atât de pervertită, încât el numeşte lumina întuneric, iar întunericul, lumină.”[12]

Scriindu-i lui S. N. Haskell la o lună după aceea, Ellen White declara că „biserica trebuie să se convertească” şi că „reprezentanţii bisericii” trebuie, cu inima smerită, să „implore cu seriozitate ca Duhul Sfânt să fie revărsat de sus asupra noastră”. Cu toate acestea, ei trebuiau să se roage, de asemenea, „să aibă discernământul necesar pentru a înţelege că este de la Dumnezeu”. Întrucât, îi mustra ea, „unii au tratat Duhul ca pe un musafir nepoftit, refuzând să primească darul bogat, refuzând să-L recunoască, întorcându-I spatele şi condamnându-L drept fanatism”.[13]

Într-un articol despre istoria idolatriei lui Israel şi a viţelului de aur, scris cu câteva zile mai înainte, Ellen White le cerea celor aflaţi în inima lucrării din America să „analizeze experienţa” anilor trecuţi şi să vadă dacă se potriveau cuvintele: bine, rob bun. „Nu v-aţi temut de Duhul Sfânt?”, întreba ea. „Din când în când, El Şi-a făcut simţită influenţa atotstăpânitoare în şcoala de la Battle Creek şi în şcolile din alte părţi. L-aţi recunoscut?” Apoi, într-o declaraţie oarecum retorică, ea afirma: „Dacă aţi limitat şi respins în felul acesta Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, vă implor să vă pocăiţi cât mai repede posibil.”

Ellen White Îl cunoştea pe „acest oaspete ceresc” şi ştia că „Duhul Sfânt creștea tineretul”. Însă unele „inimi erau atât de reci şi de întunecate (…) încât lumina lui Dumnezeu a fost retrasă”. Nu este de mirare că ea se simţea „indignată în duh, deoarece în instituţiile noastre I s-a dat atât de puţină cinstire Dumnezeului cel viu (…) Duhul lui Dumnezeu nu este recunoscut şi respectat. Oamenii L-au judecat, I-au condamnat acţiunile drept fanatism, înflăcărare, fervoare exagerată”.[14]

Note de subsol

[1]. Don F. Neufeld, ed., „Henry, Archibald R.”, Seventh-day Adventist Encyclopedia, vol. 10, p. 581.

[2]. Ibidem, p. 789. Vezi şi Seventh-day Addventist Year Book pentru anii 1888-1898.

[3]. „Afternoon Meeting”, General Conference Daily Bulletin, 19 martie 1891, p. 163; White Estate, „Confederation and Consolidation: Seventh-day Adventist History and the Counsels of the Spirit of Prophecy”, 6 aprilie 1977, în Document File 24, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda. Vezi şi Ellen G. White, în Materialele 1888, pp. 278, 322, 581, 650, 797, 826, 848, 903, 917, 951, 1017, 1033, 1161, 1227, 1262, 1360, 1383, 1392, 1582.

[4]. „Proceedings of the Board of Foreign Missions”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie 1891, p. 256. Pentru mai multe informaţii despre exilarea lui Ellen White în Australia, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 şi 2.

[5]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 58, 26 noiembrie 1894, în Materialele 1888, pp. 1316-1317.

[6]. Ellen G. White către O. A. Olson, Scrisoarea 57, 1 mai 1895, în Materialele 1888, pp. 1322-1323.

[7]. Ibidem, pp. 1325-1326, 1335-1336.

[8]. Ibidem, pp. 1336-1337.

[9]. Ibidem, pp. 1341-1342.

[10]. Ellen G. White către fraţii care ocupă funcţii de răspundere în lucrare, Scrisoarea 6, 16 ianuarie 1896, în Materialele 1888, pp. 1478-1479, subliniere adăugată.

[11].*George Knight aduce această acuzaţie de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, susţinând că mişcarea de înviorare din 1892-1893 s-a întemeiat pe o fervoare fanatică, fiind rezultatul faptului că Jones şi Prescott au interpretat în mod fals declaraţia lui Ellen White din 22 noiembrie, ca urmare a acceptării lor a lui Anna Rice ca profet: „Mai degrabă Jones şi Prescott, decât doamna White, au fost cei care au dus fervoarea din 1893 la proporţii exagerate, făcând o exegeză a declaraţiei ei din noiembrie 1892 în lumina interpretării lor personale a înălţării chipului fiarei în vara lui 1892 (…) Te confrunţi cu adevărul crud că Jones, cel care întotdeauna se entuziasma prea uşor, nu era un conducător de încredere în 1893. Cu toate că a avut o solie oportună, centrată pe Hristos, el acceptase şi viziunile lui Anna Rice şi ar fi prezentat mărturiile ei pentru a promova reînviorarea, în solia lui despre marea strigare la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, dacă Olsen nu i-ar fi interzis să facă astfel (…) Nu trebuie să uităm niciodată că el a avut perena problemă a extremismului (…) În urma dezastrului Rice, Ellen White a adresat adventismului chemarea de a nu se mai concentra asupra fervorii, ci asupra evangheliei mântuirii aşa cum se găseşte ea în Biblie” (From 1888 to Apostasy, pp. 100-101, sublinieri adăugate).

„Această concluzie ne aduce înapoi la declaraţia lui Ellen White din noiembrie 1892, în care susţinea că marea strigare a început în 1888. De vreme ce acel citat a servit ca punct central al fervorii ploii târzii de la întrunirile din 1893, el merită o analiză atentă (…) Un al doilea aspect (…) «faimoasa declaraţie» din 22 noiembrie nu a fost făcută «faimoasă» de Ellen White, ci de Jones, Prescott şi de urmaşii lor din prezent, cu privire la înţelesul afirmaţiei despre marea strigare (…) Eşti lăsat cu impresia distinctă că «faimoasa declaraţie» a fost enorm de mult exagerată în mijlocul fervorii din perioada aceea.” (Angry Saints, pp. 126-127, sublinieri adăugate).

„Din nefericire, Jones cel exuberant nu a înţeles acea declaraţie, a confundat marea strigare (o solie) cu ploaia târzie (puterea de a transmite solia) şi a creat la sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale un entuziasm escatologic. Parţial, motivul surescitării lui Jones a fost faptul că el o acceptase deja pe Anna Rice ca un al doilea profet adventist şi, deci, şi lucrarea ei drept semn al revărsării Duhului Sfânt. Din nefericire, ea s-a dovedit a fi un profet fals, însă acest lucru nu s-a văzut până ce Jones şi Prescott au agitat adventismul în 1893 şi 1894, referitor la acest subiect. Jones, în entuziasmul lui caracteristic, a eşuat să discearnă nu numai problemele legate de domnişoara Rice, ci şi diferenţa, nu la fel de subtilă, dintre marea strigare şi ploaia târzie.” (A Search for Identity, p. 109)

„Contrar acelei interpretări [că 1893 a marcat retragerea darului cerului, al ploii târzii],  faptele arată că Jones şi Prescott fuseseră «înşelaţi» înainte de începutul întrunirilor din 1893 (…) Trebuie să subliniem din nou că, la momentul  întrunirilor din 1893, nici Jones, nici Prescott nu erau nişte călăuze pe deplin sigure în privinţa aspectelor legate de Duhul Sfânt. Cu toate că nu cunoaştem toate motivele pentru întârzierea celei de-a doua veniri, din câte se pare, printre ele nu s-a numărat respingerea interpretării lui A. T. Jones a ploii târzii în 1893.” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 128, sublinieri în original).

[12]. Ellen G. White către H. Lindsay, Scrisoarea 63, 20 aprilie 1896, în Materialele 1888, pp. 1505.

[13]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai 1896, în Materialele 1888, p. 1540.

[14]. Ellen G. White, „Experience of the Golden Calf an Example for God’s People Today”, Manuscrisul 16, 10 mai 1896, în Manuscript Releases, vol. 19, pp. 113-114, sublinieri adăugate.