La sesiunea Conferinței Generale din 1901, Ellen White tocmai se întorsese din exilul de zece ani din Australia. Deși Domnul binecuvântase din belșug lucrarea ei acolo, în sânul bisericii din Battle Creek apăreau probleme tot mai mari. La deschiderea sesiunii Conferinței Generale, marți, 2 aprilie, după cuvântul președintelui G. I. Irwin, sesiunea a fost declarată deschisă. De îndată ce Irwin a întrebat: „Ce v-ar face plăcere?” Ellen White a ieșit în față să vorbească:
„Simt un interes deosebit față de mișcările și deciziile care ar trebui luate la Conferința aceasta, în ce privește lucrurile care ar fi trebuit făcute de ani de zile, mai precis acum zece ani [1891], când eram adunați pentru Conferință, iar Duhul și puterea lui Dumnezeu au pătruns în cadrul întrunirii noastre, ca să mărturisească faptul că Dumnezeu era gata să lucreze pentru poporul acesta dacă voia să intre pe făgașul lucrării. Frații au consimțit în fața luminii pe care a dat-o Dumnezeu, dar au fost unii dintre cei legați de instituțiile noastre, îndeosebi de editura Review and Herald și de Conferință, care au introdus elementele necredinței, așa încât nu s-a acționat după lumina care a fost dată. S-a consimțit în fața ei, dar nu s-a făcut nicio schimbare deosebită care să producă o astfel de stare a lucrurilor, încât puterea lui Dumnezeu să poată fi descoperită în mijlocul poporului Său.
Lumina care mi-a fost dată, arăta că poporul acesta ar trebui să stea mai sus decât orice alt popor de pe fața pământului, că ei ar trebui să fie un popor loial, un popor care să reprezinte în mod corect adevărul. Puterea sfințitoare a adevărului, descoperită în viețile lor, trebuia să-i distingă de lume. Ei trebuiau să stea în demnitate morală, având o legătură așa de strânsă cu cerul, încât Domnul Dumnezeul lui Israel să le poată da un loc pe pământ.
An după an s-a făcut aceeași recunoaștere, dar principiile care înalță poporul nu au fost țesute în lucrare. Dumnezeu le-a dat lumină clară despre ceea ce ar trebui să facă, și ce să nu facă, dar ei s-au îndepărtat de lumina aceea, și este o mirare pentru mine că încă suntem în așa prosperitate cum suntem acum. Aceasta se datorează marii îndurări a lui Dumnezeu și nu propriei noastre neprihăniri, pentru ca numele Lui să nu fie dezonorat în lume.”[1]
Solia neprihănirii prin credință care ajunsese la urechile conducerii bisericii la sesiunea de la Minneapolis, în 1888, și care fusese proclamată cu convingere în lung și în lat timp de mulți ani, dacă ar fi fost acceptată, ar fi adus o schimbare pozitivă în fiecare domeniu al experienței individuale și al lucrării bisericii organizate. Printr-o experiență creștină mai profundă, nu doar că s-ar fi văzut o maturizare a înțelegerii teologice experiențiale, dar totodată s-ar observa schimbări în organizație, finanțe, publicații, educație, evanghelizare, reforma sănătății, lucrarea misionară medicală și pastorală, și lucrarea în general ar avea de beneficiat. Cu toate acestea, prin elemente de necredință, doar s-a consimțit în fața luminii din cer, și principiile care puteau schimba vieți nu au fost întrepătrunse în lucrare. Prosperitatea și creșterea numărului de membri în biserică și extinderea instituțiilor nu era un indiciu al acceptării soliei sau al sfatului dat, ci o reflectare a marii îndurări a lui Dumnezeu.
Ellen White și-a continuat discursul la Conferință, vorbind despre unele probleme care încă existau în diverse instituții din Battle Creek. Ea spunea: „Bărbații să stea într-o poziție sacră, ca să fie glasul lui Dumnezeu pentru popor, așa cum am crezut cândva că este Conferința Generală – aceasta este trecutul. Acum e nevoie de o reorganizare. E nevoie să începem de la temelie și să zidim pe un principiu diferit.” Dar Ellen White cerea mai mult decât o reorganizare structurală – ea cerea noi „principii” care trebuiau să îi călăuzească pe bărbații de frunte din biserică. Dar schimbarea nu avea să aibă loc „prin încredințarea responsabilităților unor bărbați asupra căror a fost revărsată lumină an după an, în ultimii zece sau cinsprezece ani, și totuși nu au luat seama la lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o”.[2]* Până la sfârșitul conferinței, Ellen White a cerut schimbări structurale, dar și experiențiale.
Atât A. T. Jones, cât și E. J. Waggoner descriau o stare asemănătoare care era rezultatul simplului consimțământ față de lumină și adevăr, care nu a fost luat cu adevărat în seamă, în așa manieră, încât să aducă schimbare în viață. La sesiunea Conferinței Generale din 1893, Jones a rezumat răspunsul față de solia neprihănirii prin credință până la acea dată:
„Când a fost prezentată în urmă cu patru ani [în 1888] și tot timpul de atunci încoace, unii au acceptat solia așa cum a fost dată și au fost bucuroși la auzirea veștii că Dumnezeu avea o neprihănire care trecea de judecată (…) Alții nu voiau să aibă nimic de-a face cu ea și au respins-o în întregime. Alții păreau să aibă o poziție de mijloc (…) Astfel, între predare deschisă, voită și acceptarea ei, până la respingere deschisă, voită și o respingere a sa – între aceste două extreme – adepții compromisului au fost împrăștiați pretutindeni. Cei care au adoptat acea poziție compromițătoare nu sunt mai bine pregătiți în această seară să discearnă care este solia neprihănirii prin credință a lui Hristos decât erau în urmă cu patru ani.”[3]
Ani mai târziu, Jones rezuma din nou răspunsul celor care doar au consimțit la auzirea soliei: „După cum bine știți, sora White a susținut deschis și cu tărie neprihănirea prin credință de la început. După ce Conferința [din 1888] s-a încheiat, ea, fratele Waggoner și cu mine am continuat să predicăm despre neprihănirea prin credință (…) Acest lucru a continuat iarna, până în primăvară. Apoi, când a venit timpul pentru adunarea de tabără, toți trei am vizitat adunările de tabără cu solia neprihănirii prin credință și a libertății religioase. Uneori, toți trei fiind la aceeași adunare.” Rezultatele eforturilor lor unite au fost observabile, dar acest lucru pare să nu fi adus o schimbare durabilă. Jones explică: „Acest lucru a produs o schimbare în popor și aparent, în majoritatea conducătorilor. Dar la cei din urmă a fost doar în aparență. Nu a fost niciodată autentică, deoarece tot timpul în comitetul Conferinței Generale, și printre alții, se observa un antagonism secret.”[4]
Waggoner, de asemenea, a rezonat cu comentariile lui Ellen White de la Conferința din 1901. Scriindu-i lui A. G. Daniels în 1903, Waggoner își amintește de starea din America în timpul în care Daniells a fost în Australia:
„În tot acest timp [în anii 1890], în America, lucrurile nu s-au îmbunătățit, după cum știi (…) Aceasta se datora doar faptului că deși, după multă împotrivire, biserica a acceptat oficial adevărul avansat al soliei, dar nu l-a pus în practică. Ei l-au acceptat ca fiind unul din lucrurile în care «noi, ca și popor, credem», dar nu ca ceva după care să conduci lucrările, să predai științele etc. Ei nu au văzut în lumina trimisă de Domnul un principiu care putea să rezolve orice problemă și care să reorganizeze, sau mai bine zis să organizeze, să aducă viață în toată lucrarea. Cel mai rău este că ei nu au acceptat avansarea luminii soliei. Deoarece ei au făcut o singură mișcare, s-au simțit inconfortabil când li s-a sugerat că trebuie să meargă mai departe. Ei credeau că trebuie să li se acorde încredere pentru demersul măreț de a ieși dintr-o direcție și a intra în alta (…)
Niciun alt bărbat nu a avut un cuvânt mai bun de deschidere, sau să înceapă mai bine, decât fratele Olsen, în urmă cu paisprezece ani [1889]. Dar el nu a putut înfrunta vechea gardă. Fratele [Irwin] a început în circumstanțe excepțional de favorabile. Dar curând s-a demonstrat că lucrarea sa a fost un eșec. Este inutil să spunem că greșeala era la om; să spunem că ei nu erau bărbați buni. Ei erau la fel de buni și drepți ca creștini precum oricine altcineva (…) Dacă a fost ceva greșit la ei, ca oameni, a fost incapacitatea lor de a vedea un principiu de adevăr care putea să rezolve orice problemă și putea stinge orice situație dificilă. Dar vechea plămădeală a rămas și a lucrat.”[5]
A. G. Daniells, care urma să fie votat ca președinte la Conferința din 1901, a predicat în seara zilei de duminică, 14 aprilie. El a vorbit despre solia neprihănirii lui Hristos care trebuia dusă în întreaga lume de adventiștii împrăștiați pretutindeni pe pământ. „Ah, de ne-ar atinge Dumnezeu buzele cu un cărbune aprins de pe altar!” proclama Daniells, „până când neprihănirea – acea neprihănire despre care am vorbit atât de mult în ultimii zece, doisprezece ani – ar merge înainte ca o candelă care arde”. Dar deși se vorbise mult despre solie, Daniells se temea ca nu cumva ei să nu se fi prins de ea așa cum ar „putea, cum ar trebui”. Îi era teamă „că a fost prea mult doar în teorie”. Dar știa „că în ea este o putere binecuvântată”.[6] Daniells a continuat să exprime gânduri asemănătoare și în anii care au urmat. Puterea nelimitată a marii strigări și mesajul ploii târzii nu fusese realizată, deși se pusese accent pe solie mai bine de un deceniu.
În seara următoare, 15 aprilie, W. W. Prescott și-a împărtășit și el convingerile tot mai puternice cu privire la vremurile impresionante în care trăiau. El a vorbit despre exemple din istorie din care puteau fi învățate câteva lecții. Știind că „istoria se repetă”, Prescott a prezentat din lumina cuvântului lui Dumnezeu, „trei perioade de timp în care același set de circumstanțe a dus la aceleași experiențe”. El a acoperit perioada de timp chiar înainte ca poporul lui Dumnezeu „să fie dus în Babilon”, timpul „chiar înainte de distrugerea Ierusalimului”, și „timpul prezent”, în 1901. Fiecare din aceste trei perioade de timp despre care a vorbit, au fost precedate de solia neprihănirii prin credință, rezultate cumplite ale respingerii acestei solii și apelului pentru recunoaștere, mărturisire și pocăință pentru a îndrepta pedeapsa divină care urma. „Acum, noi trecem din nou prin aceleași circumstanțe”, declara Prescott. Biserica a fost „amenințată cu distrugerea. De ce? Din același motiv ca în vechime – deoarece au refuzat adevărul, au respins solia lui Dumnezeu, s-au întors de la un serviciu din inimă și au acceptat forme și ceremonii în locul faptelor vieții lui Dumnezeu în inimă și suflet.”[7]
Prescott a încercat să îndrepte mințile celor din audiență înspre deceniul 1880, când poporul era orientat înspre lege și a încercat să le reamintească faptul că „în urmă cu treisprezece ani, la Minneapolis, Dumnezeu a trimis o solie acestui popor, ca să îi scoată din acea experiență”. Ajuns la apogeul cuvântării, Prescott a rezumat istoria modului în care solia a fost tratată din 1888 până în acel moment și implicațiile cerute de o astfel de atitudine în 1901:
„Care a fost istoria acestui popor și a acestei lucrări de la acea vreme până astăzi? Care este poziția noastră astăzi față de această solie? Cât de mult a fost primit acel adevăr – nu doar consimțit, ci primit cu adevărat? Vă spun eu; nu foarte mult. Cât de mult a fost binecuvântată lucrarea acestei biserici cu Duhul? Vă spun eu, nu foarte mult. În ultimii treisprezece ani, această lumină a fost respinsă și mulți s-au întors împotriva ei și chiar astăzi se întorc împotriva ei și o resping. Oricui care face acest lucru îi spun: «Astfel, luați seama să nu vi se întâmple ce se spune în prooroci: ‘Uitați-vă, disprețuitorilor, mirați-vă și pieriți.’»
Care este remediul? Același ca în vechime, nu este altul – pocăință față de Dumnezeu și credință în Domnul Isus Hristos. Când Ioan Botezătorul a venit pentru a pregăti calea Domnului în circumstanțele despre care v-am povestit, care a fost solia lui? «Pocăiți-vă: căci Împărăția cerurilor este aproape.» Când însuși Hristos a apărut și Și-a început lucrarea, ce a spus El? «S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în evanghelie.» Când i-a trimis pe ucenici, apostolii, în locul Lui, să ducă mai departe lucrarea Lui după înălțare, ce au predicat ei? «Pocăiți-vă, dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu.» Care sunt soliile către biserici? Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă. Care este solia către biserica Laodiceea? «Fii plin de râvnă, dar, și pocăiește-te.»”[8]
Dar, așa cum a observat și Prescott în timpul conferinței, care acum se apropia de ultima săptămână, pocăința la care chema Dumnezeu nu avea loc. Oare urmau ei pe urmele pașilor primelor două exemple găsite în Scriptură?
„Nu am văzut și nu văd la această conferință acel răspuns veritabil la solia pe care Dumnezeu ne-a trimis-o, care să aducă vreun rezultat eficient în lucrarea Sa. Sunt gata să accept acest lucru, căci e sigur. Vreau să vă spun că trebuie să vină asupra noastră, lucrători ai cuvântului lui Isus Hristos, un așa duh de pocăință, cum mulți dintre noi nu au cunoscut timp de mulți ani. La această conferință trebuie să se facă o lucrare ale cărei semne nu le-am văzut încă. M-am rugat din nou și din nou, ca Dumnezeu să producă aceste semne. El este singurul care poate face acest lucru. Le spun fraților mei din lucrare, dar și celorlalți: Dacă plecăm de la această conferință, această criză în lucrarea lui Dumnezeu, această vreme în care noi, poporul lui Dumnezeu, stăm pentru a treia și ultima oară față în față cu experiența pe care am studiat-o în Scriptură – dacă plecăm de la această Conferință fără o schimbare hotărâtă și foarte vizibilă în noi, diferit de ceea ce s-a văzut până acum – Dumnezeu să aibă milă de poporul Lui și de lucrarea Sa!
Poate aveți impresia că mă adresez vouă prea simplu, dar vreau să vă spun, frații mei, sufletul meu este împovărat de acest lucru și trebuie să îmi rostesc mesajul. Eu cred că Dumnezeu, prin soliile cuvântului Său, prin soliile servei Sale [Ellen White], a rostit aici cuvinte care ar trebui să ne țiuie urechile. Dacă acest cuvânt care a fost rostit aici nu reușește să ne țiuie urechile și să ne aducă într-o stare de pocăință și smerenie înaintea lui Dumnezeu, atunci ce altceva ar putea? Dar totuși, acest lucru nu s-a întâmplat și deja am trecut de jumătatea conferinței. Vom continua la fel până la încheierea ei? Ne vom întoarce înapoi fără putere, fără lumină nouă? Ne vom întoarce și vom trece din nou prin aceleași experiențe?”[9]
Apropiindu-se de finalul cuvântării sale, Prescott i-a asigurat pe frații pastori că solia era aceeași și după treisprezece ani: neprihănirea prin credință. Dar nu ca teorie, ci ca o experiență care să schimbe inima. Astfel, schimbările de care era nevoie în organizație, nu urmau să aducă schimbările dorite dacă nu includeau și o schimbare interioară. Oare nu era datoria pastorilor să deschidă calea?
„Solia este foarte simplă. «Cel neprihănit va trăi prin credință.» (…) Aceasta este solia acum. Aceasta este solia care a venit la acest popor în urmă cu treisprezece ani și a fost ținută la distanță și este ținută la distanță de parcă nu ar fi solia; și este solia. Cei care și-au închis ochii în fața ei, atât de mulți ani, îmi e teamă că nu o vor vedea clar niciodată. Mi-e teamă că ei sunt cei care și-au pierdut capacitatea de discernământ și nu vor fi în stare să recunoască acum solia, să discearnă adevărul. Dar poate această lucrare și poate acest popor, să fie scos afară din starea lui actuală de confuzie, întuneric și descurajare, de astfel de conducători și învățături? Vă spun că nu. Dumnezeu trebuie să lucreze. El trebuie să pună puterea asupra cuiva care este dispus să o primească, care va sta drept și va rosti solia cu claritate și putere și va deschide calea, departe de confuzie și întuneric.
Aceasta nu se va face prin forma vizibilă de organizare. Mințile noastre au fost foarte ocupate în ultima săptămână în formularea de planuri de organizare, și simțământul meu spiritual este că noi am pierdut teren în lucrarea de organizare. Să nu credeți că se va face prin schimbarea planului, prin schimbarea administrației, printr-o modalitate nouă de a face lucrurile. Schimbarea de care este nevoie este o schimbare totală a inimii. Când în lucrarea lui Dumnezeu se va vedea o schimbare totală a inimii, puterea care este în ea va mătura toate acele lucruri străine (…) Nu se va vedea în forma exterioară și în planul de funcționare. Este în regulă, acestea trebuie schimbate, dar dacă mințile noastre zăbovesc asupra acestui lucru, lucrarea nu va fi făcută pe această cale (…)
Dacă Dumnezeu nu ne ajută, atunci cine ne va ajuta? Și dacă El nu ne dă Duhul Său de pocăință adevărată și o întoarcere la El, cine o va face? Frații mei din lucrare, nu ar trebui să deschidem noi calea pentru popor? Întreb fiecare persoană prezentă aici, fiecare lucrător al evangheliei lui Isus Hristos, chemat la o lucrare mare sau mică: Nu trebuie să îi arătăm noi poporului calea pe care trebuie să meargă? Nu este oare vremea să luăm solia lui Dumnezeu pentru noi înșine și să ne dăm seama că El ne vorbește nouă și pentru noi și așteaptă un răspuns din partea noastră?”[10]
Ar trebui să luăm seama la preocuparea lui Prescott privitoare la schimbări organizaționale exterioare care sunt făcute fără o schimbare a inimii. Deși astfel de schimbări ar fi benefice pentru biserică în anii care vor veni, ele nu ar fi răspuns pentru lucrurile de la bază, care rețin făgăduințele lui Dumnezeu. O săptămână mai târziu, pe 23 aprilie, Conferința din 1901 a luat sfârșit, cu mari schimbări organizaționale, cel puțin din punct de vedere structural.
Ellen White, care privea cu mare teamă înspre efectele acestei conferințe, în ultima zi a spus: „Niciodată în viața mea nu am fost mai uimită decât acum, văzând ce întorsătură au luat lucrurile la această întâlnire. Aceasta nu este lucrarea noastră. Dumnezeu a înfăptuit-o.” Cum s-a întâmplat acest lucru? Dumnezeu Și-a trimis îngerii Săi să le dea „minți corecte și pașnice. Ei au fost în mijlocul nostru pentru a face lucrările lui Dumnezeu, să țină puterile întunericului, pentru ca lucrarea pe care Dumnezeu intenționase să o facă să nu fie împiedicată”.[11] Cu toate că, Conferința Generală din 1901 s-a încheiat într-o notă victorioasă, se va vedea în curând că lucrurile la care Ellen White spera din toată inima – și putem spune că întreg cerul – nu s-au înfăptuit.[12]*
1901 în retrospectivă
În decembrie 1901, Ellen White sugerează că, și după schimbările făcute la Conferința Generală, lucrurile nu mergeau bine. Scriindu-i lui P. T. Magan în eforturile lui timpurii de a restabili colegiul din Battle Creek în Berrien Springs, Michigan, în mijlocul luptelor lui, ea îi amintea că „mâna Providenței ține acest mecanism”. Doar atunci când mâna Sa „pornește roata, toate lucrurile vor începe să se miște”. Dar Ellen White, cercetând trecutul, a spus foarte clar că nu Dumnezeu era vinovat că roata progresului a fost ținută pe loc:
„Poporul Lui este cu mult înapoi. Agențiile omenești, sub planul divin, ar putea recâștiga ceva din ceea ce a fost pierdut din cauză că, oamenii care au avut o mare lumină, nu au avut evlavia, sfințirea și zelul necesare pentru a pune în aplicare planurile date de Dumnezeu. Ei au pierdut, spre nenorocirea lor, ceea ce ar fi putut câștiga pentru înaintarea adevărului dacă ar fi înfăptuit planurile și voia lui Dumnezeu. Nu e posibil ca omul să se întindă peste acel abis care a fost creat prin lucrători care nu L-au urmat pe Conducătorul ceresc.
Poate va fi nevoie să mai rămânem mulți ani în această lume din cauza neascultării, la fel ca poporul Israel, dar, de dragul lui Hristos, poporul Său nu ar trebui să mai îngrămădească păcat peste păcat [Isaia 30:1[13]*], acuzându-L pe Dumnezeu de consecințele acțiunilor lor greșite.”[14]
Acțiunile greșite și neascultarea cuprindeau mult mai mult decât ceea ce se petrecuse în lucrarea de educație de la Battle Creek – lucruri pe care Magan și alții încercau acum să le corecteze. Aici erau incluse în special acțiunile întreprinse la Minneapolis și după Minneapolis, care afectaseră multe alte domenii ale lucrării lui Dumnezeu în biserică de-a lungul anilor. Chiar și așa, toate aceste probleme ar fi putut fi rezolvate prin pocăința laodiceeanului și prin acceptarea adevăratelor remedii ale lui Dumnezeu. Vara următoare, când scria noului comitet al Conferinței Generale și comitetului Misionar Medical, Ellen White a exprimat următoarele gânduri în contextul Conferinței Generale din 1901:
„O lucrare minunată ar fi putut fi făcută pentru marea mulțime adunată în Battle Creek la Conferința Generală din 1901, dacă conducătorii lucrării noastre s-ar fi reformat pe ei înșiși. Dacă s-ar fi făcut o lucrare amănunțită la această conferință; dacă s-ar fi făcut, așa cum intenționa Dumnezeu să se facă, o desțelenire a pământului inimii de către bărbații care purtau responsabilități; dacă ei, smerindu-și sufletele, ar fi condus în lucrarea de mărturisire și consacrare, dând dovadă că ei au primit sfaturile și avertizările trimise de Domnul pentru a îndrepta greșelile lor, atunci s-ar fi văzut una dintre cele mai mari reînviorări de la Cincizecime încoace.
Dar lucrarea pe care întreg cerul aștepta să o facă, de îndată ce oamenii aveau să pregătească calea, nu a fost făcută. Conducătorii din lucrare au închis și au pus zăvorul pe ușă, împiedicând intrarea Duhului Sfânt. Ei au hotărât să nu se predea pe deplin lui Dumnezeu. Inimi care ar fi putut fi curățate de greșeală, au fost întărite în facerea răului. Ușile au fost îngrădite împotriva curentului ceresc, care ar fi măturat tot răul. Bărbații nu și-au mărturisit păcatele. Ei s-au întărit în facerea răului și au spus Duhului Domnului: «De astă dată, du-Te. Când voi mai avea prilej, Te voi chema.»
Domnul cere acum să se facă o auto-examinare atentă, o examinare care nu s-a făcut la ultima Conferință Generală, când El aștepta să fie îndurător. Prezentul este timpul secerării pentru veșnicie. Noi trebuie să culegem roadele seminței rele pe care am semănat-o, dacă nu ne căim că am semănat și nu ne cerem iertare pentru greșelile făcute. Cei care, după ce li s-a dat ocazia de a se pocăi și de a face reformă, trec pe acest teren fără a-și smeri inima înaintea lui Dumnezeu, fără să renunțe la lucrurile pe care Dumnezeu le mustră, vor avea inima împietrită la sfatul Domnului Isus.”[15]
Ellen White a spus foarte clar că dacă s-ar fi făcut lucrarea cuvenită în 1901, s-ar fi văzut o căință amănunțită pentru greșelile făcute în ultimul deceniu și Duhul Sfânt ar fi fost revărsat în măsura Cinzecimii. Dar vai, acea lucrare nu fusese făcută.
În februarie 1902, Uriah Smith, pus din nou în funcția de redactor șef la Review, a arătat clar că vechile controverse nu fuseseră uitate și încă se manifesta necredință față de solia de la Minneapolis. Smith a dat tiparului o serie de articole în trei părți în revista Review, scrie de W. M. Brickey, care aducea din nou în atenție poziția lui Jones și Waggoner cu privire la legea din Galateni și legămintele – componente cheie ale soliei 1888, pe care Ellen White le susținuse.[16]* A. G. Daniells, președintele Conferinței Generale, i-a spus lui W. C. White că articolele erau „pe cât se poate de greșite și neraționale”, și că „erau un atac vicios și pe față al soliei neprihănirii prin credință prezentat la Minneapolis”. El nu putea percepe cum Smith putea „să își proclame încrederea deplină în Spiritul Profeției, și totuși să respingă solia de la Minneapolis”. Dar Daniells nu era îngrijorat doar pentru Smith, ci pentru „toată progenitura de bărbați ai vechiului legământ care constant trezeau îndoială și necredință cu privire la lumina care venise la întâlnirea de la Minneapolis”.[17]*
În cele din urmă, Ellen White a răspuns la controversa amenințătoare în noiembrie 1902. Cu câțiva ani înainte, ea i-a relatat lui Smith sfaturi trimise din cer, spunându-i că, neacceptarea adevărului că legea din Galateni vorbea în primul rând despre legea morală, stă la temelia opoziției față de solia prezentată de Jones și Waggoner. Prin astfel de acțiuni, Satana reușise să alunge puterea ploii târzii, care i-ar fi făcut în stare să ducă lumii solia marii strigări. Mulți frați s-au împotrivit și luminii soliei marii strigări, în mare măsură, iar Smith avusese un rol semnificativ.[18] Acum nu era vremea ca vechile controverse să fie readuse la lumină și să se facă din aceasta un test în stabilirea calității de membru în biserică, asupra unei probleme care îndepărtase deja Duhul Sfânt și întârziase întoarcerea Domnului.
Ellen White i-a avertizat pe frați cu ardoare: „Niciodată nu ar trebui ca ceea ce Dumnezeu nu a dat ca test, să fie tratat așa cum a fost tratat subiectul legii din Galateni. Am fost instruită că experiența teribilă de la Conferința de la Minneapolis este una dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred adevărul prezent.”[19]
O lună mai târziu, Ellen White nu reușea să doarmă noaptea fiindu-i îndreptată atenția înspre starea poporului lui Dumnezeu, „atât pastori, cât și membri laici”. Într-un manuscris lung adresat celor din lucrare, Ellen White declara că „în fiecare biserică din țară” este nevoie de „mărturisire, pocăință și convertire”. Dacă acestea nu se vor face „cu rapiditate”, amăgirile ultimelor zile „îi vor lua în stăpânire”, și curând lumina se va transforma în întuneric și întunericul în lumină:
„Dumnezeu cheamă la pocăință fără întârziere. Mulți s-au jucat atâta vreme cu mântuirea, încât vederea lor spirituală a scăzut, și ei nu mai pot discerne lumina și întunericul. Hristos este umilit în poporul Său. Dragostea dintâi a dispărut. Credința este slabă, este nevoie de o transformare categorică (…)
Neprihănirea de sine nu este haina de nuntă. Eșecul în a urma lumina clară a adevărului este un pericol de temut. Solia către biserica din Laodiceea ne descoperă starea noastră ca popor. Luați seama la această solie. [Citează Apocalipsa 3:14-18.]
Ah, ce descriere! Câți de acolo se află în această stare teribilă. Îl rog stăruitor pe fiecare pastor să studieze cu atenție capitolul trei din Apocalipsa, căci în el este redată starea de lucruri din ultimele zile. Studiați cu atenție fiecare verset din acest capitol, căci prin aceste cuvinte, Isus vă vorbește vouă.
Dacă a fost vreodată un popor care să fie reprezentat de solia către Laodiceea, acela este poporul care a avut o lumină mare, descoperirea Scripturilor, așa cum au primit adventiștii de ziua a șaptea. În locul înălțării eului, dând pe față mândrie, încredere în propriile puteri și auto-suficiență; în locul descoperirii slăbiciunilor personale de caracter rămânând mândri, lăudăroși și neconvertiți, poporul lui Dumnezeu cu numele ar trebui să își dea seama de nevoia lor de harul Duhului adevărului și al neprihănirii.”[20]
A continua în starea de laodiceeni, refuzând să se pocăiască, nu doar că era în detrimentul celor din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, dar era o umilință pentru Hristos. O astfel de stare doar continua prelungirea marii lupte cu Satana, cu toate acuzațiile lui aduse împotriva guvernării lui Dumnezeu. Într-o declarație a lui Ellen White, care ar putea fi considerată una dintre cele mai sfâșietoare declarații referitoare la sentimentele lui Isus față de starea noastră continuă de laodiceeni, ea declara: „Dezamăgirea lui Hristos nu poate fi descrisă.”
Deși Ellen White avea o dorință arzătoare să vadă biserica „umblând în lumină, așa cum Hristos este în lumină”, și se ruga stăruitor pentru frați în acest scop, ea totuși a reușit să vadă că lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o, „nu este favorabilă pentru pastorii și bisericile noastre”. Astfel de atitudini față de lucrarea pe care i-o încredințase Dumnezeu, arătau că schimbările necesare nu fuseseră făcute la Conferința din 1901. Acum ea spunea că nu mai simțea dorința să participe la următoarea Conferință Generală, din martie 1903:
„Frații mei, simt o mare durere în inimă. Nu mă voi mai înfățișa înaintea voastră din nou la întâlnirile noastre generale, dacă nu voi simți îndemnul din partea Duhului lui Dumnezeu că trebuie să fac acest lucru. Ultima Conferință Generală la care am participat [în 1901] v-a dat toate dovezile pe care le veți avea în orice întâlnire convocată. Dacă acea întâlnire nu v-a convins că Dumnezeu lucrează prin Duhul Său prin slujitorii Săi smeriți, motivul este că sfeșnicul a fost înlăturat din locul lui. Am crezut că după ultima Conferință Generală vă veți schimba părerea, dar, în timpul acelei întâlniri, lucrarea care trebuia făcută pentru ca Dumnezeu să intre, nu a fost făcută și nici nu a fost făcută de atunci până în prezent. Dumnezeu bate la ușa inimii noastre. Însă până în prezent, ușa nu a fost deschisă pentru a-L lăsa să intre și să ia pe deplin în stăpânire templul sufletului.”[21]
Astfel că, la aproape doi ani după Conferința Generală din 1901, lucrarea din inimă, care ar fi trebuit făcută încă era lăsată nefăcută și motivul principal era șovăiala în a asculta chemarea Martorului Credincios la pocăință, dată prin Mărturiile Sale. Două săptămâni mai târziu, lui Ellen White i-a fost arătată din nou enormitatea acestei stări, de data aceasta printr-un vis avut în timp ce scria despre reforma nereușită de după Conferința Generală din 1901:
„Într-o zi, la amiază, scriam cu privire la lucrarea ce s-ar fi putut face la ultima Conferință Generală, dacă oamenii din poziții de răspundere ar fi urmat voia și calea lui Dumnezeu. Cei care au avut o mare lumină n-au mers în lumină. Adunarea s-a încheiat și ruptura nu s-a făcut. Oamenii nu s-au smerit înaintea Domnului, așa cum ar fi trebuit să o facă, și Duhul Sfânt nu a fost revărsat. Scrisesem până aici când mi-am pierdut cunoștința și se făcea ca și cum aș fi fost martoră la o scenă ce se petrecea în Battle Creek.
Eram adunați în auditoriul tabernacolului. S-a înălțat o rugăciune, s-a cântat un imn, și din nou s-a înălțat o rugăciune. Se adresa lui Dumnezeu cea mai călduroasă cerere. Adunarea se caracteriza prin prezența Duhului Sfânt. Lucrul se adâncea tot mai mult, și unii dintre cei prezenți plângeau în hohote. Cineva s-a ridicat din locul unde era plecat și a spus că înainte avusese neînțelegeri cu anumite persoane și că nu simțise iubire pentru ele, dar că acum se vedea așa cum era. Cu multă solemnitate, el a repetat solia către biserica din Laodiceea: «Pentru că zici: ‘Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.’ În îngâmfarea mea mă simțeam chiar așa», a spus el. «‘Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.’ Acum văd că aceasta este starea mea. Ochii mei sunt deschiși. Duhul meu a fost aspru și nedrept. M-am socotit neprihănit, dar inima mea este zdrobită și simt nevoia sfatului prețios al Aceluia care m-a cercetat până în străfundurile inimii mele. O, cât de îndurătoare, miloase și iubitoare sunt cuvintele acestea: ‘Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi.’» (Apocalipsa 3:17-18).
Vorbitorul s-a întors către cei care se rugaseră și a spus: «Avem ceva de făcut. Trebuie să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu.» El a făcut mărturisiri dintr-o inimă zdrobită și apoi a pășit spre diferiți frați, unul după altul, și le-a întins mâna, cerându-le iertare. Cei cărora li se adresa, se ridicau repede în picioare, mărturisindu-și greșelile și cerând iertare, căzând unul pe gâtul celuilalt, plângând. Spiritul mărturisirii se întindea prin toată adunarea. Era ca în ziua Cincizecimii. Se cântau laude lui Dumnezeu și lucrarea aceasta s-a făcut până târziu în noapte, până spre dimineață.”[22]
Fără îndoială, Ellen White a fost cuprinsă de sentimente de bucurie de nedescris fiind martoră la această scenă, când lucrarea de mărturisire a continuat: „Nimeni nu părea că e prea mândru pentru a face mărturisiri cu o inimă zdrobită, iar cei care stăteau în fruntea lucrării erau cei cu influență, dar care mai înainte nu avuseseră curaj să-și mărturisească păcatele. Era o bucurie ce nu se mai simțise niciodată în tabernacol.” Trezindu-se din starea de inconștiență, Ellen White, pentru o scurtă vreme, părea să nu știe unde era. Penița i-a rămas în mână. Apoi au fost rostite cuvintele: „Așa ar fi putut să fie. Domnul aștepta să facă toate acestea pentru poporul Său. Tot cerul aștepta să-și reverse îndurarea.” Ellen White s-a gândit: „Ce ar fi putut să fie, dacă la ultima adunare a Conferinței Generale s-ar fi făcut o lucrare deplină; și asupra mea s-a abătut o agonie a dezamăgirii când mi-am dat seama că scena la care fusesem martoră nu era realitatea.”[23]*
Două săptămâni mai târziu, Ellen White îi scria lui Jude Jesse Arthur, un bărbat care nu avea foarte multă experiență cu darul ei profetic. Dorind să îl încurajeze să nu se lase atras de cei care puneau la îndoială acest dar, ea îl asigura de modul în care Dumnezeu o susținuse în lucrarea ei:
„Puterea Lui a fost cu mine tot timpul la ultima Conferință Generală, iar dacă bărbații din poziții de răspundere ar fi simțit un sfert din povara ce apăsa pe umerii mei, atunci s-ar fi văzut mărturisire și căință din inimă. Duhul Sfânt ar fi făcut o lucrare cum nu s-a mai văzut în Battle Creek niciodată înainte. Cei care, la acea vreme, au auzit soliile mele și au refuzat să își smerească inimile înaintea lui Dumnezeu, nu au nicio scuză. Niciodată nu le va mai fi dată o dovadă mai mare.
Rezultatul ultimei Conferințe Generale a fost cea mai mare, cea mai îngrozitoare întristare din viața mea. Nu s-a făcut nicio schimbare. Spiritul care ar fi trebuit adus în toată lucrarea ca rezultat al întâlnirii nu a fost adus deoarece, oamenii nu au primit Mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Întorcându-se în câmpurile lor de lucru, ei nu au umblat în lumina pe care Domnul o făcuse să lumineze pe cărarea lor, ci au dus în lucrarea lor principiile greșite care predominau în lucrarea de la Battle Creek.
Domnul a însemnat fiecare mișcare făcută de bărbații din fruntea instituțiilor și conferințelor noastre. Este periculos să respingi lumina pe care Dumnezeu o trimite. Cele mai bogate binecuvântări au fost oferite fără plată pentru Horazin și Betsaida (…) Dar ele au refuzat Darul ceresc (…) Astăzi, asupra celor care au avut lumină și dovezi, dar care au refuzat să ia seama la avertizările și rugămințile Domnului, este pronunțat un vai din cer.”[24]
Evident că Ellen White nu vorbea despre schimbările structurale în organizație, care au avut loc în 1901. Ea vorbea despre „spiritul care ar fi trebuit adus în toată lucrarea”.
În 18 februarie 1902, principala clădire a sanatoriului de la Battle Creek – spitalul – a ars din temelii. Zece luni mai târziu, pe 30 decembrie 1902, sediul Review and Herald a avut aceeași soartă. Împotriva sentimentelor ei de mai înainte, Ellen White a fost călăuzită să participe la Conferința Generală, câteva luni mai târziu, în Oakland, California. Fiind acolo, atenția ei a fost atrasă, printr-o viziune de noapte, asupra cazului lui Iosia, care i-a fost prezentat ca o lecție pe care „să o aducă în atenție la conferință”. Astfel, ea a împărtășit aceste gânduri înaintea celor adunați la Conferința Generală, în 1 aprilie 1903.
Împăratul Iosia a fost credincios Dumnezeului lui Israel. „El nu a repetat păcatele tatălui său, umblând pe calea fărădelegii”, spunea Ellen White. El a ales să nu calce pe urmele greșelilor înaintașilor lui, ci a încercat să readucă închinarea la Dumnezeu. Când Iosia a găsit cartea legii (Deuteronom) și a citit pentru prima dată binecuvântările și blestemele, el și-a sfâșiat hainele, dându-și seama că timp de secole, poporul Israel umblase contrar poruncilor lui Dumnezeu. El și-a dat seama că păcatele adunate ale națiunii urmau să aducă asupra lor judecățile grabnice ale lui Dumnezeu. Continuând să împărtășească această relatare înaintea celor adunați la Conferința Generală, Ellen White a făcut o paralelă cu adventismul din zilele lor:
„Iosia, văzând în trecut idolatria și ireverența din mijlocul lor, a fost foarte tulburat. Acum, citind din cartea legii despre pedeapsa care era rezultatul sigur al acestor practici, inima lui a fost cuprinsă de o mare întristare. Niciodată înainte nu mai realizase el atât de amplu, dezgustul pe care Dumnezeu îl avea pentru păcat (…)
Regele nu a considerat că aceasta era o chestiune de mică importanță. Preoților și celorlalți bărbați din slujbe sfinte, el le-a dat porunca: «Duceți-vă și întrebați pe Domnul pentru mine, pentru popor și pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărții acesteia care s-a găsit, căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinții noștri n-au ascultat de cuvintele cărții acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.» Iosia nu a spus: «Nu știam nimic despre această carte. Acestea sunt învățături vechi și vremurile s-au schimbat.» El a numit bărbați care să cerceteze acest lucru și acei bărbați s-au dus la prorocița Hulda (…)
Astăzi Dumnezeu privește asupra poporului Său. Noi ar trebui să încercăm să aflăm ce vrea El să ne spună prin arderea sanatoriului și a editurii. Să nu mergem înainte ca și când totul ar fi în regulă. Împăratul Iosia și-a sfâșiat hainele și și-a zdrobit inima. El a plâns și a suspinat pentru că el nu avusese cartea legii și nu cunoștea pedepsele care îi amenințau. Dumnezeu vrea să ne venim în fire. El dorește ca noi să cercetăm care este semnificația calamităților care au venit asupra noastră, ca să nu călcăm pe urmele poporului Israel și să spunem: «Acesta este templul Domnului, templul Domnului suntem noi», când noi, de fapt, nu suntem deloc.”[25]
În continuare, Ellen White a aplicat acest sfat lucrării care ar fi trebuit făcută la Conferința Generală din 1901, lucrare care încă trebuia făcută:
„În fiecare instituție a noastră e nevoie să se facă o reformă. Aceasta este solia pe care am dat-o la ultima Conferință Generală ca fiind cuvântul Domnului. La acea întâlnire am purtat o povară foarte mare și o port cu mine de atunci. Noi nu am obținut biruința la acea întâlnire. De ce? Pentru că au fost atât de puțini care au urmat cursul lui Iosia. La acea întâlnire au fost persoane care nu au văzut lucrarea care trebuia făcută. Dacă ei și-ar fi mărturisit păcatele, dacă ar fi luat o pauză, dacă s-ar fi așezat într-un loc mai înalt, puterea lui Dumnezeu ar fi intrat la întâlniri și ar fi trebuit să vedem vremea Cincizecimii.
Domnul mi-a arătat ce ar fi putut fi dacă lucrarea care trebuia făcută ar fi fost făcută. În timpul nopții am fost prezentă la o întâlnire unde un frate îi mărturisea altui frate. Cei prezenți au căzut unul pe gâtul celuilalt și au făcut mărturisiri dintr-o inimă zdrobită. Duhul și puterea lui Dumnezeu au fost descoperite. Nimeni nu părea prea mândru pentru a se pleca înaintea lui Dumnezeu în umilință și părere de rău. Cei care conduceau această lucrare erau cei care nu avuseseră curajul mai înainte să își mărturisească păcatele. Așa ar fi putut să fie. Domnul aștepta să facă toate acestea pentru poporul Său. Tot cerul aștepta să-și reverse îndurarea.”[26]
La scurtă vreme după ce focul a distrus sediul Review and Herald, în revista Review a fost publicat un articol scris de Ellen White, „în care se afirma clar că distrugerea prin foc a sanatoriului și a sediului Review a fost o pedeapsă de la Dumnezeu din cauza depărtării permanente de la căile Sale și din cauză că nu au acționat conform avertizării și sfatului dat de El în urmă cu mulți ani prin Spiritul Profeției”.[27] Ellen White a pledat înaintea celor de la Battle Creek care „s-au opus luminii și dovezilor, refuzând să asculte avertizările lui Dumnezeu”, ca ei să vadă în „distrugerea sediului Review and Herald, un apel de la Dumnezeu pentru ei, ca să se întoarcă la El cu inimă deplină”.[28] Cu toate acestea, la scurtă vreme după sesiunea Conferinței Generale din 1903, la o „întâlnire a acționarilor de la Review and Herald, s-a afirmat înaintea unei audiențe deschise că aceste incendii nu erau judecățile lui Dumnezeu”.[29]
La scurtă vreme după această întâlnire, W. W. Prescott a vorbit înaintea unei mari adunări în tabernacolul din Battle Creek, în Sabat, 9 mai. Aici, el a îndreptat audiența adventistă înspre cartea lui Ieremia, „unde se vorbește despre experiența legată de distrugerea și demolarea Ierusalimului”, în speranța că vor „vedea clar adevărata cauză a dărâmării sale și a ducerii poporului în captivitate”. Ajuns la apogeul mesajului său, Prescott le-a amintit ascultătorilor ce a făcut Dumnezeu cu poporul Său de la sesiunea de la Minneapolis până în acel moment:
„Celor care sunt familiarizați cu circumstanțele lucrării noastre și ale instituțiilor de aici, în special din ultimii zece sau cinsprezece ani, nu trebuie să le mai amintesc de multele cuvinte de avertizare și învățătură pe care Domnul ni le-a trimis prin purtătorul Său de cuvânt ales, până când judecata lui Dumnezeu a căzut peste noi din cauza neascultării noastre, și este inutil, ba chiar mai rău decât inutil, să încerc să ascund acest lucru de ochii noștri sau de ochii lumii. Ceea ce am fi putut salva dacă ascultam de cuvintele de învățătură și avertizare a devenit acum o calamitate publică pentru noi. Dar, în ciuda acestor lucruri, încă se mai aud voci care spun că asupra noastră nu este nicio judecată. Acum este vremea ca cei care se tem de Dumnezeu să răspundă învățăturii, avertizării și sfatului Său. [Glasuri: «Amin.»] Cred că este vremea ca poporul lui Dumnezeu să se scoale și să spună, ca răspuns, că ei cred în Domnul, Dumnezeu lor, chiar și atunci când El îi pedepsește cu judecăți. Cred că este vremea ca acest popor și această biserică să ia poziție în mod deschis și public, ca răspuns la aceste cuvinte de învățătură și avertizare și să recunoască înaintea lui Dumnezeu și a lumii că Domnul ne-a pedepsit cu judecată și ne pocăim și ne întoarcem la El.”[30]
Atitudinea și acțiunile celor care au refuzat solia de la Minneapolis, în deceniul trecut, răspândiseră un efect istovitor asupra succesului bisericii în aproape orice sarcină. Cel mai mare rău a rezultat din desconsiderarea sfatului trimis din cer, sfat dat pentru fiecare aspect al vieții și al responsabilității bisericii, din cauza necredinței crescânde în Spiritul Profeției după răzvrătirea de la Minneapolis. Un lucru era sigur – deși la Conferința Generală din 1901 se făcuseră schimbări majore în structura organizațională, schimbări care sunt valabile și astăzi, experiența pocăinței Laodiceei și a ploii târzii nu a apărut niciodată. În 1903, biserica se confrunta cu provocări de tot felul. Din nefericire, cei doi soli de la Minneapolis, Jones și Waggoner, la scurtă vreme după aceea, au părăsit slujirea lor credincioasă, în mare parte din cauza opoziției constante cu care s-au confruntat din 1886. Din păcate, amândoi au fost influențați de J. H. Kellogg, care până la sfârșitul secolului, s-a depărtat de biserică. Waggoner a fost influențat de ideile panteiste ale lui J. H. Kellogg, pe când participa la Conferința Generală din 1897, și, în 1899, a început să exprime idei asemănătoare cu ale acestuia. Jones a fost influențat de răzvrătirea lui Kellogg împotriva bisericii organizate și de desconsiderarea lui față de Spiritul Profeției, când s-a mutat înapoi la Battle Creek în 1903, deși Ellen White îl avertizase împotriva acestui lucru.[31]* Chiar și Prescott, care lucrase cu atâta putere la începutul anilor 1890, a început să pună sub semnul îndoielii validitatea darului lui Ellen White la scurtă vreme după moartea ei.[32] Ellen White a fost trecută la odihnă în 1915, fără a trăi să mai vadă a doua venire pe care o așteptase atât de mult. Binecuvântata ploaie târzie a fost respinsă și în cele din urmă retrasă.
Note de subsol
[1]. Ellen G. White, „Remarks at 1901 General Conference”, General Conference Bulletin, 3 aprilie 1901, p. 23, sublinieri adăugate.
[2].* Ibidem, p. 25. „Zece sau cincisprezece ani” ne duceau înapoi la Conferința Generală din 1886, de când lui Ellen White i-au fost date multe sfaturi cu privire la schimbările organizaționale necesare. Dar, totodată, a fost și timpul în care conceptele lui Jones și Waggoner despre neprihănirea prin credință și cartea Galateni, au fost prezentate pentru prima dată.
[3]. A. T. Jones, „Predica 11”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 13 februarie 1893, pp. 243-244.
[4]. A. T. Jones către fratele Holmes, 12 mai 1921, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 329, sublinieri adăugate.
[5]. E. J. Waggoner către A. G. Daniells, 24 iulie 1903.
[6]. A. G. Daniells, „Sermon, 14 aprilie 1901”, General Conference Bulletin, 16 aprilie 1901, p. 272.
[7]. W. W. Prescott, „Sermon”, 15 aprilie 1901, în General Conference Bulletin, 17 aprilie 1901, pp. 303-s304, sublinieri în original.
[8]. W. W. Prescott, „Sermon”, (conclusion), 15 aprilie 1901, General Conference Bulletin, 18 aprilie 1901, p. 321.
[9]. Ibidem.
[10]. Ibidem, pp. 321, 322, sublinieri în original.
[11]. Ellen G. White, comentarii făcute în cadrul „Missionary Farewell Service”, 23 aprilie 1901, în General Conference Bulletin, 25 aprilie 1901, pp. 464-463.
[12].* Referitor la sesiunile Conferinței Generale din 1889 și 1891, la care Ellen White a fost prezentă personal, pot fi citate și folosite afirmații care să sugereze o biruință totală și succes pentru Conferința din 1901, deși, în același timp, se vedea negare și înfrângere sau eșec, care este posibil să fi lăsat rezultate negative de durată (vei Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, capitolul 10, „Închinarea la Baal”, pp. 256-274). Găsim un exemplu în prefața cărții lui A. V. Olson, Crisis to Victory, în care se susține că „cei treisprezece ani dintre Minneapolis 1888 și sesiunea Conferinței Generale din 1901 au fost, într-o oarecare măsură, cei mai progresivi ani de până atunci ai Mișcării Advente”. Deși admite că acei ani au fost „încărcați de conflicte cu privire la idei organizatorice și păreri teologice”, analiza finală este că „a fost o perioadă în care Providența a putut rosti cuvântul biruință”. (Arthur L. White, în Crisis to Victory: 1888-1901, p. 7, sublinieri în original).
Afirmații asemănătoare au fost împărtășite de mulți alți autori încă din 1901, dar totuși ar părea că nu mai e nevoie de nicio altă dovadă în afară de calendarele de pe pereții noștri, care să ne demonstreze cât de eronată este această teorie folosită adesea. Dacă 1901 a adus biruința pe care atâția au sugerat-o, când s-a pus capăt rezultatelor negative ale Conferinței de la Minneapolis și s-a intrat într-o nouă eră, în care neprihănirea prin credință a fost acceptată pe deplin, atunci nu s-ar fi întors Hristos cu mult timp în urmă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, acum vom privi mai în profunzime la evenimentele care au avut loc la scurtă vreme după Conferința din 1901, pentru a înțelege afirmația finală a lui Ellen White cu privire la succesul sau eșecul său.
[13].* „Vai – zice Domnul – de copiii răzvrătiți, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu și îngrămădesc astfel păcat peste păcat!” (Isaia 30:1).
[14]. Ellen G. White către P. T. Magan, Scrisoarea 184, 7 decembrie 1901, în Manuscript Releases, vol. 10, pp. 277-278.
[15]. Ellen G. White către comitetul Conferinței Generale și comitetul Misionar Medical, Scrisoarea 129, 11 august 1902, în Kress Collection, p. 95, sublinieri adăugate.
[16].* W. M. Brikey, „Notes on Galatians, No. 1-3”, Review and Herald, 21 ianuarie, 28 ianuarie, 4 februarie, pp. 36, 52, 67-68. Susținerea lui Ellen White față de prezentările lui Jones și Waggoner despre legea din Galateni și legăminte poate fi găsită în: Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890 și Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896, în Materialele 1888, pp. 604, 1575. Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, capitolele 12 și 16. Acest episod anume din 1902, cu articolele despre Galateni, a dus din nou la demiterea lui Smith din funcția de redactor șef.
[17].* A. G. Daniells către W. C. White, 14 aprilie 1902, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 318, 321. Eugene F. Durand scrie în biografia sa despre Uriah Smith: „Este evident faptul că concepțiile lui Uriah Smith despre neprihănirea prin credință și legea din Galateni nu s-au schimbat nici măcar puțin de-a lungul vieții sale. Promisiunea făcută față de Ellen White cu lacrimi, în 1891, s-a dovedit peste puterea lui. Dar cu toate acestea, el nu și-a retras calitatea de membru, așa cum au făcut Jones și Waggoner, ci a rămas unul dintre «opozanții loiali» în acest punct.” (Yours in the Blessed Hope, Uriah Smith [Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1980], p. 268). Deși lucrarea lui Durand este o resursă inestimabilă în a vedea contribuția enormă a pionierului Uriah Smith pentru Biserica Adventistă, favoritismul lui față de Smith și uneori descrierea defavorabilă a lui Jones și Waggoner, l-au făcut să ajungă la unele concluzii stranii. Deși nu vom pune în discuție destinul veșnic al lui Uriah Smith, ideea că cineva ar putea fi un „opozant loial” față de mesajul marii strigări, fără consecințe de durată, ne-a făcut reticenți, ca popor, în a recunoaște greșelile trecutului și orbi față de cauza întârzierii lui Hristos.
[18]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896, în Materialele 1888, p. 1575.
[19]. Ellen G. White către C. P. Bollman, Scrisoarea 179, 19 noiembrie 1902, în Materialele 1888, p. 1796.
[20]. Ellen G. White, „Heed the Message to Laodicea”, Manuscrisul 166, 17 decembrie 1902, în Manuscript Releases, vol. 18, pp. 192-194. Doi ani mai târziu, pasaje din acest manuscris au fost publicate în Review: „A Call to Repentance”, Review and Herald, 15 decembrie 1904.
[21]. Ibidem, pp. 192, 195-196.
[22]. Ellen G. White către A. G. Daniells (Battle Creek Church), Scrisoarea 7, 3 ianuarie 1903, în Mărturii, vol. 8, pp. 104-105.
[23].* Ibidem, pp. 105-106, sublinieri adăugate. Este evident că Ellen White nu considera anul 1901 ca fiind o mare biruință. Pe bună dreptate ne putem întreba cum a putut A. V. Olson să scrie o carte intitulată Through Crisis to Victory: 1888 to 1901. Cartea a fost publicată în 1966, iar A. V. Olson a murit înainte cu trei ani, în 1963, când cartea a fost preluată și sponsorizată de Ellen G. White Estate Board, avându-l pe A. L. White ca secretar. Este posibil ca nu Olson să fie cel care a ales titlul cărții.
[24]. Ellen G. White către Judge Jesse Arthur, scrisoare, 14 ianuarie 1903, în Manuscript Releases, vol. 13, pp. 122-123, sublinieri adăugate.
[25]. Ellen G. White, „Lessons from Josiah’s Reign”, predică din 30 martie 1903, în General Conference Bulletin, 1 aprilie 1903, pp. 29-31, sublinieri adăugate.
[26]. Ibidem, sublinieri adăugate.
[27]. Notă editorială, „Instruction and Response”, Review and Herald, 19 mai 1903, p. 8.
[28]. Ellen G. White, „The Meaning of God’s Providences”, Review and Herald, 27 ianuarie 1903, p. 8.
[29]. Notă editorială, „Instruction and Response”, Review and Herald, 19 mai 1903, p. 8, sublinieri adăugate.
[30]. W. W. Prescott, în „Instruction and Response”, Review and Herald, 19 mai 1903, p. 8.
[31].* Ellen G. White către fratele și sora Paulson, Scrisoarea 116, 2 aprilie 1906. Unii, poate, vor fi dezamăgiți că nu vom oferi foarte multe detalii despre a doua parte a vieții lui Jones și Waggoner. Însă ne dorim să fim sinceri cu privire la realitățile căderii lor și ne dorim, de asemenea, să fim siguri că spunem povestea cu toate detaliile ei. Plănuim să facem acest lucru mult mai în detaliu în seria Întoarcerea ploii târzii.
Pentru acum se merită să menționăm că, încă din 1892, Ellen White avertiza cu privire la rezultatele urii continue, manifestată de mulți dintre frați față de cei doi soli, Jones și Waggoner. Ea întreba următoarele: „Solii Domnului vor putea suporta presiunea exercitată împotriva lor?” „Dacă da – răspundea ea – este pentru că Dumnezeu îl face să stea în puterea Lui și să apere adevărul că el este trimis de Dumnezeu.” În continuare, Ellen White a afirmat că „dacă solii Domnului, după ce au luat poziție cu tărie pentru adevărul pentru această vreme, vor cădea pradă ispitei și Îl vor dezonora pe Cel care le-a încredințat lucrarea, va fi aceasta o dovadă că solia nu este adevărată? Nu, pentru că Biblia este adevărată (…) Păcatul solilor lui Dumnezeu îl va face pe Satana să tresalte, și cei care respins solul și solia vor triumfa. Dar acest lucru nu îi va scuza deloc pe cei care s-au făcut vinovați de respingerea soliei adevărului trimisă de Dumnezeu.” Ellen White și-a exprimat „marea mâhnire din inimă” pentru că a văzut „cât de rapid un cuvânt sau o acțiune din partea fraților Jones și Waggoner era criticată. Cât de repede trec cu vederea oamenii tot binele care a fost făcut prin ei”. Ea se temea de rezultatul final al acestor critici continue (Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 19d, 1 septembrie 1892, în Materialele 1888, p. 1025, 1026).
Doar câteva săptămâni mai târziu, Ellen White a exprimat gânduri asemănătoare într-o scrisoare către Uriah Smith, unul dintre principalii oponenți ai lui Jones și Waggoner. „Este foarte posibil – avertiza ea – ca frații Jones și Waggoner să fie doborâți de ispitele vrăjmașului. Dar dacă va fi așa, acest lucru nu va demonstra că ei nu au avut o solie de la Dumnezeu sau că lucrarea pe care au făcut-o a fost cu totul o greșeală. Dar dacă se va întâmpla acest lucru, câți alții vor adopta această poziție și vor cădea pradă unei amăgiri fatale pentru că nu sunt sub controlul Duhului lui Dumnezeu (…) și vor bâjbâi la fel ca evreii.” Din nefericire, Ellen White știa că „aceasta este poziția pe care mulți o vor adopta dacă unul dintre acești bărbați va cădea”, unii fiind cuprinși de această amăgire fatală chiar și astăzi (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892, în Materialele 1888, p. 1044-1045, sublinieri adăugate).
Ellen White a înțeles întotdeauna pe umerii cui cădea marea parte din vină, dacă Jones și Waggoner aveau să cadă pradă ispitei. La începutul anului 1893, ea a vorbit din nou despre opoziția continuă împotriva acestor soli: „Nu inspirația cerului este cea care îi conduce pe oameni să fie suspicioși, așteptând ocazia și acționând numaidecât pentru a dovedi că acești frați care interpretează unele versete diferit de noi, nu au credința bună. Există pericolul ca aceste acțiuni să producă chiar rezultatul pe care ei încearcă să îl evite și, în mare măsură, vina va cădea pe umerii celor care pândesc răul” (Ellen G. White către W. Ings, Scrisoarea 77, 6 ianuarie 1893, în Materialele 1888, p. 1027).
Nu putem să știm în ce măsură au căzut Jones si Waggoner sub ispită, sau dacă vor fi pierduți pentru totdeauna. Dar, pentru subiectul general al acestei cărți, greșelile lui Jones și Waggoner din anii lor de pe urmă nu schimbă, pentru noi astăzi, chemarea pentru Laodiceea. Putem avea încredere că, deși mesagerii lui Dumnezeu au avut defectele lor, El încă ne cheamă astăzi să acceptăm acea solie trimisă de cer și să nu cădem într-o iluzie fatală.
[32]. Vezi Arthur L. White, „The Prescott Letter to W. C. White: April 6, 1915”, White Estate Shelf Document, 15 iunie 1981.