14. Minneapolis-ul nu a fost uitat

14. Minneapolis-ul nu a fost uitat

Odată cu începerea secolului al XX-lea, reminescențe ale Conferinței de la Minneapolis au început să apară la suprafață. În iulie 1912, fostul președinte al Conferinței Generale, G. A. Irwin, le-a îndreptat atenția cititorilor revistei Review către cele șapte biserici din Apocalipsa. În istoria acestor bisericii puteau fi văzute cele două forțe care se luptau, binele și răul. Nicio tabără nu își schimbase tactica pentru a câștiga sufletele oamenilor. Mântuirea în păcat sau prin faptele bune ale omului s-au aflat întotdeauna la „temelia tuturor religiilor păgâne și este și astăzi principiul papalității”, declara Irwin. Pe de altă parte, solia îndreptățirii prin credință dintotdeauna a fost „secretul unei vieți biruitoare”. Tocmai predicarea soliei îndreptățirii prin credință a marcat începutul marii strigări, despre care Ellen White scrisese în noiembrie 1892. Dar care a fost istoria acestei solii? Irwin avea să răspundă la această întrebare:

„Dacă predicarea neprihănirii prin credință ca o solie specială în această biserică a fost începutul marii strigări și a «luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul», este evident că Dumnezeu nu a intenționat ca această solie să înceteze, până când tot pământul nu va fi umplut de slava Domnului.

Faptul că solia nu a mers așa cum era planificat reiese clar din următoarea afirmație a servei Domnului: «Bisericile sunt căldicele (…) Învățătura neprihănirii prin credință a fost pierdută din vedere de mulți care pretind a crede solia îngerului al treilea.»

Fără îndoială că în mintea cititorului se va ridica întrebarea de ce o astfel de solie, de o importanță atât de vitală pentru oameni, o solie care era începutul marii strigări, poate fi pierdută din vedere. Răspunsul la această întrebare îl găsim în următoarea afirmație a aceleiași autoare: «Vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu nu dorește ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate. El știe că dacă poporul primește pe deplin această solie, puterea lui va fi zdrobită. Dacă el poate controla mințile astfel încât îndoiala, necredința și întunericul să fie experiența celor care pretind a fi copiii lui Dumnezeu, el îi poate birui prin ispită.»

Când solia neprihănirii prin credință (despre care serva Domnului a spus că „este cu adevărat a treia solie îngerească”) a început să fie predicată în această denominațiune, vrăjmașul a fost foarte tulburat și a făcut eforturi puternice pentru a o împiedica să se răspândească (…)

Cu siguranță (…) putem afirma că noi suntem cu ani în urmă față de unde am fi putut fi și ar fi trebuit să fim în progresul acestei lucrări (…) și când citesc că doar «cei care sunt îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos vor sta fermi în acea zi de partea adevărului și a datoriei» și că «toți cei care s-au încrezut în propria lor neprihănire vor sta sub steagul negru al prințului întunericului», sunt convins că, cu adevărat, a sosit vremea pentru ca solia îndreptățirii prin credință să devină din nou o solie proeminentă în această biserică.”[1]

Pentru Irwin era evident că solia neprihănirii prin credință nu dusese la îndeplinire scopul pentru care fusese dată în 1888. Aproape douăzeci și cinci de ani mai târziu – și Domnul încă aștepta.

În 1924, la nouă ani după moartea lui Ellen White, Consiliul Consultativ al Asociației Pastorale a votat ca fratele A. G. Daniells, fostul președinte al Conferinței Generale, să pregătească o compilație a scrierilor ei pe subiectul îndreptățirii prin credință. Începând o muncă de „cercetare exhaustivă,” el a fost „uimit și a amuțit văzând obligația solemnă care fusese pusă” asupra lui. Studierea subiectului neprihănirii prin credință din scrierile lui Ellen White l-a condus pe Daniells la „o convingere fermă” că sfaturile ei prezentau „două aspecte: în primul rând, un fapt uimitor, că prin credința în Fiul lui Dumnezeu, păcătoșii pot primi neprihănirea lui Dumnezeu și, în al doilea rând, scopul și providența lui Dumnezeu prin faptul că i-a trimis poporului Său adunat la Conferința Generală din orașul Minneapolis, Minnesota, în anul 1888, solia specifică a primirii neprihănirii lui Dumnezeu prin credință”.[2]

Citând din articolul lui Ellen White din Review, 22 noiembrie 1892 și din Scrieri Timpurii, 85 și 86, Daniells a concluzionat că ea „plasează revărsarea ploii târzii în același timp cu marea strigare, descoperirea neprihănirii lui Hristos și umplerea pământului cu lumina soliei îngerului al treilea”. Pentru Daniells era evident faptul că „începutul sau deschiderea tuturor acestor evenimente are loc în același timp. Apariția uneia dintre ele este un semnal că vor apărea toate”.[3] Dar, cercetând cei treizeci și opt de ani care se scurseseră de la solia de la Minneapolis, el a fost condus la o concluzie tristă:

„Cât de trist, cât de regretabil este că solia neprihănirii în Hristos, la momentul în care a fost dată, a fost întâmpinată cu opoziție de bărbații zeloși și cu intenții bune în cauza lui Dumnezeu! Solia nu a fost primită niciodată, nici proclamată, nici nu i s-a dat curs liber așa cum ar fi trebuit pentru a aduce asupra bisericii binecuvântările nemăsurate care se ascundeau în ea. Seriozitatea exercitării unei astfel de influențe este indicată de mustrările care au fost date. Aceste cuvinte de mustrare și avertizare trebuie să primească cea mai atentă considerație în acest moment [în 1926] (…)

O, dacă am fi ascultat toți așa cum ar fi trebuit atât avertizarea, cât și apelul care ne-au fost făcute în acel mod aparent ciudat, dar totuși impresionant, la Conferința din 1888! De câtă nesiguranță am fi scăpat, câte rătăciri, înfrângeri și pierderi ar fi fost prevenite! Ce lumină, binecuvântare, triumf și progres ar fi venit asupra noastră!”[4]

La doar câțiva ani după ce cartea lui Daniells a fost tipărită, Taylor Bunch, pastor, profesor biblic și autor, a alcătuit o broșură intitulată Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype, în care erau prezentate vederi asemănătoare despre ploaia târzie și marea strigare.[5] În această broșură, Bunch prezintă paralelele dintre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și poporul Israel în călătoria lor din Egipt înspre Canaan. Cu ajutorul soției lui, Taylor Bunch a susținut prezentări în cadrul săptămânii de rugăciune de toamnă și de primăvară la Pacific Union College în anul școlar 1930-1931, unde a prezentat subiectul din broșură.[6] Câțiva ani mai târziu, în 1937, Bunch a prezentat o serie asemănătoare de șase predici în tabernacolul din Battle Creek în timpul serviciilor de seară din Sabat. Aceste predici au fost publicate într-o carte intitulată The Exodus and Advent Movement in Type and Antitype, special pentru „cei care le-au auzit și totodată la cererea pastorilor și a altor lucrători ai evangheliei” care o doreau.[7]

În studiile sale, Bunch a pătruns mai în detaliu, în comparație cu Daniells. Când a ajuns la experiențele de la Cades-Barnea ale Israelului din vechime, Bunch le-a aplicat Conferinței de la Minneapolis din 1888, la ceea ce s-a întâmplat după aceea și la întoarcerea în pustia rătăcirii. Bunch susținea că „solia neprihănirii prin credință a fost predicată cu putere, mai bine de zece ani, timp în care criza de la Minneapolis a fost ținută înaintea liderilor”. Citând din articolul lui Ellen White din Review, 22 noiembrie 1892, Bunch declara că „solia a adus începutul ploii târzii (…) De ce nu a continuat revărsarea ploii târzii? Din cauză că solia care a adus-o a încetat să mai fie predicată. Ea a fost respinsă de mulți și curând s-a stins din experiența poporului advent, și ploaia târzie s-a stins odată cu ea. Ea poate începe din nou doar când solia care a adus-o atunci este reînviată și acceptată”. Tot așa cum poporul Israel, stând la granițele Canaanului, a trebuit să se împace cu trecutul lor, și adventismul, sugera Bunch, trebuie „să primească o viziune” a trecutului lui:

„Chiar înainte de sfârșit, poporul advent va revizui istoria lor trecută și o va vedea într-o lumină nouă. Noi trebuie să studiem și să înțelegem antitipurile experiențelor de la Cades-Barnea ale Israelului din vechime și să învățăm din greșelile înaintașilor noștri, în special din timpul crizei din 1888. Trebuie să recunoaștem și să mărturisim greșelile înaintașilor noștri și să ne asigurăm că nu le vom repeta, întârziind astfel și mai mult triumful final al Mișcării Advente. Istoria trecutului trebuie reînviată și studiată în lumina acestor greșeli și a consecințelor lor în marea întârziere a venirii lui Hristos. O astfel de viziune va explica multe întrebări enigmatice și ne va întări mult credința în călăuzirea divină a Mișcării Advente.”[8]

După săptămâna de rugăciune pe care Bunch a susținut-o în toamna anului 1930 la Pacific Union College, nu a trecut multă vreme până când vestea a ajuns la Elmshaven, unde era situat White Estate la acea vreme. D. E. Robinson, făcând parte din personalul de la White Estate, i-a trimis o scrisoare lui Bunch și, deși i-a scris cu cordialitate, el nu a fost de acord cu câteva comparații și concluzii ale lui Bunch referitoare la Israelul din vechime și mișcarea adventă.[9]* Astfel s-a început o eră a încercării eliberării adventismului de acuzația că respingerea din 1888 și anii care au urmat au adus întârzierea întoarcerii lui Hristos.[10]*

Scrisă pentru a ne fi exemplu

Biblia ne-a fost dată pentru a învăța lecții din relatările ei inspirate. Lecții care pot fi aplicate și în zilele noastre. În Leviticul 26, Moise a lăsat în scris pentru copiii lui Israel, făgăduințele binecuvântărilor sau blestemelor pentru depărtarea sau urmarea lui Dumnezeu și a sfaturilor Sale. În acea listă de binecuvântări se află făgăduințele pentru ploaia târzie și timpurie, dar în blesteme se spune că cerul se va face asemenea fierului și pământul ca arama (26:4, 19). Tot în acest capitol găsim remediile inspirate în cazul în care aveau să vină blesteme asupra națiunii: „Și cei rămași dintre voi vor lâncezi în nelegiuirea lor în țările dușmanilor voștri; și de asemenea în nelegiuirile părinților lor vor lâncezi împreună cu ei. Dacă își vor mărturisi nelegiuirea lor și nelegiuirea părinților lor, cu fărădelegea lor cu care au încălcat legea împotriva Mea și de asemenea că au umblat împotriva Mea; Și că eu de asemenea am umblat împotriva lor și i-am adus în țara dușmanilor lor; dacă atunci inimile lor necircumcise se vor umili și vor accepta atunci pedeapsa nelegiuirii lor, atunci Îmi voi aminti legământul Meu cu Iacob și de asemenea legământul Meu cu Isaac și de asemenea legământul Meu cu Avraam Mi-l voi aminti; și Îmi voi aminti de țară.” (26:39-42 – KJV, sublinieri adăugate).

Astfel, pentru a fi reprimit în țara sa, poporul Israel trebuia să își mărturisească și să recunoască păcatele lor și ale părinților lor, păcate pe care le-au perpetuat, recunoscând că toate aceste fărădelegi au adus asupra lor pedeapsa captivității într-o țară străină. Aceleași concepte au fost reiterate în cartea Deuteronomul și repetate poporului Israel înainte de a trece în Țara Făgăduită (Deuteronomul 9:1-27; 11:13-21; 12:3-8; 28:1-68; 30-32). Solomon a repetat aceste adevăruri biblice la inaugurarea templului în timpul domniei sale (2 Cronici 6:12-40; 7:1-15).

La aproape un secol după moartea lui Solomon, îl vedem pe Ilie chemând poporul să se întoarcă de la închinarea la Baal, lucru care în cele din urmă a făcut să nu mai cadă rouă sau ploaie pe pământ, așa cum scria Moise. Ca răspuns la acuzațiile regelui, care spunea că Ilie tulbura sau cauza probleme pentru Israel, el a răspuns că era vina regelui și a casei tatălui său (2 Împărați 18:18).

Vedem că regele Ezechia a căutat să aducă reînviorare și reformă în Iuda, căutând să urmeze mustrările găsite în Leviticul și Deuteronomul: „Și [Ezechia] le-a zis: Ascultați-mă, leviților! Acum sfințiți-vă, sfințiți Casa DOMNULUI, Dumnezeului părinților voștri, și scoateți afară din Sfântul Locaș ce este necurat. Căci părinții noștri au păcătuit, au făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, Dumnezeului nostru. L-au părăsit, și-au abătut privirile de la cortul Domnului și i-au întors spatele (…) Și din pricina aceasta au căzut părinții noștri uciși de sabie și fiii noștri, fiicele noastre și nevestele noastre sunt în robie” (2 Cronici 29:5-9). Ellen White spune despre conducătorii din zilele lui Ezechia că ei „cereau iertare pentru păcatele națiunii”.[11]

Împăratul Iosia a recunoscut că Iuda era în mare pericol după ce a citit din cartea Deuteronomul, din cauză că „părinții noștri n-au ținut cuvântul Domnului și n-au împlinit tot ce este scris în cartea aceasta” (2 Cronici 34:1-30). El și-a mărturisit păcatele și păcatele părinților lui și a încercat să evite pedeapsa pronunțată de Dumnezeu prin scrierile lui Moise.

Ieremia, care a prevăzut distrugerea viitoare a Ierusalimului, a recunoscut că rezultatele curviei sau ale închinării la Baal au adus blestemele: „Ai spurcat țara prin curviile tale și cu răutatea ta! Măcar că ploile au fost oprite, și ploaia de primăvară a lipsit, totuși tu ți-ai păstrat fruntea de curvă, și n-ai vrut să ai rușine” (Ieremia 3:2-3). Apelul lui era să își „recunoască numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincioasă DOMNULUI Dumnezeului tău (…) căci am păcătuit împotriva DOMNULUI Dumnezeului nostru, noi și părinții noștri, din tinerețea noastră și până în ziua de azi, și n-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru” (3:13, 25).

Ellen White confirmă că Ieremia urma sfatul din Deuteronomul: „Ca adaos la aceste minunate îndemnuri [Ieremia 3:12-14, 19, 22], Domnul i-a dat poporului Său înstrăinat de El chiar și cuvintele cu care ar fi trebuit să se întoarcă la El. Ei trebuiau să spună: «Iată-ne, venim la Tine (…) căci am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului nostru, noi și părinții noștri din tinerețea noastră și până în ziua de azi, și n-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru» (…) Ieremia le-a atras atenția de repetate ori asupra sfaturilor date în Deuteronomul. Mai mult decât alți prooroci, el a accentuat învățăturile legii mozaice și a arătat cum acestea pot aduce cea mai înaltă binecuvântare spirituală atât poporului cât și fiecărei inimi în parte.”[12] Când în cele din urmă a venit distrugerea, Ieremia a început să se tânguie: „Părinții noștri care au păcătuit nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele (…) Vai de noi, căci am păcătuit!” (Plângeri 5:7, 16).

Daniel a recunoscut că Iuda a fost dus în Babilon ca împlinire a blestemelor rostite în Deuteronomul. De aceea, el a rostit o rugăciune de mărturisire a păcatelor lui și a păcatelor părinților lui și a recunoscut pedeapsa care a fost adusă asupra lor: „Din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor părinților noștri sunt Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară” (Daniel 9:16).

La încheierea celui de-al șaptezecilea an de captivitate, Dumnezeu a orchestrat întoarcerea israeliților în țara lor de baștină. Dar acest lucru nu s-a întâmplat până nu s-a făcut mărturisirea și recunoașterea păcatelor care îi duseseră acolo: „Zorobabel și tovarășii lui erau familiarizați cu acestea [Deuteronomul 28 și 4] și multe alte versete asemănătoare, și în recenta robie avuseseră dovadă după dovadă cu privire la împlinirea lor. Iar acum, după ce se pocăiseră de păcatele care aduseseră asupra lor și a părinților lor judecățile profetizate atât de clar prin Moise, după ce se întorseseră cu toată inima la Dumnezeu și-și reînnoiseră legătura cu El, prin legământ, li se îngăduise să se reîntoarcă în Iudea ca să refacă ceea ce fusese distrus.”[13]

Când Neemia a auzit că Ierusalimul era încă în ruine, el a înălțat rugăciunea din Leveticul și Deuteronomul: „Am postit și m-am rugat înaintea Domnului cerurilor și am zis: «Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu care ții legământul Tău și ești plin de îndurare față de cei ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Să ia aminte urechea Ta și ochii să-Ți fie deschiși: ascultă rugăciunea pe care ți-o face robul Tău acum, zi și noapte, pentru robii Tăi, copiii lui Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta, căci eu și casa tatălui meu am păcătuit. Te-am supărat și n-am păzit poruncile Tale, legile și orânduirile pe care le-ai dat robului Tău Moise. Adu-Ți aminte de cuvintele acestea pe care le-ai dat robului Tău Moise să le spună.»” (Neemia 1:4-8).

Ellen White confirmă că Neemia, „cu credință, a mărturisit păcatele lui și ale poporului lui (…), vezi Deuteronomul 4:29-31. Această făgăduință îi fusese dată lui Israel, prin Moise, înainte ca ei să fi intrat în Canaan, și de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El, în pocăință și credință, iar făgăduința nu avea să rămână neîmplinită”.[14] Neemia a făcut apeluri asemănătoare la pocăință, după cum vedem în capitolul 9. Ellen White ne confirmă din nou ce stătea la baza acestor evenimente: „În timp ce ascultau o zi după alta cuvintele Legii, poporul a fost convins de nelegiuirile lui și de păcatele națiunii, în generațiile trecute. Copiii lui Israel au văzut că, din cauza depărtării lor de Dumnezeu, grija Lui protectoare a fost retrasă, iar copiii lui Avraam au fost împrăștiați în țări străine; și s-au hotărât să caute mila Sa și au făgăduit să umble în poruncile Sale (…) Când poporul s-a plecat înaintea Domnului, mărturisindu-și păcatele și rugându-se pentru iertare, conducătorii îi încurajau să creadă că Dumnezeu, conform făgăduinței Sale, le ascultă rugăciunile. Ei nu trebuiau numai să se jelească, să plângă și să se pocăiască, ci să și creadă că Dumnezeu îi iartă. Ei trebuiau să-și dovedească credința, reamintindu-și mila Lui și lăudându-L pentru bunătatea Sa.”[15]

Aproape 500 de ani mai târziu, Ioan Botezătorul avea să intre pe scenă cu solia lui venită direct din cer, ca să pregătească calea Domnului: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). „Cu spiritul și puterea lui Ilie, el denunța corupția națională și mustra aspru păcatele vremii.” El a mai „proclamat venirea lui Mesia și a chemat poporul la pocăință.”[16] Dar, deși mulți au luat seama la apelul lui la pocăință și, în inima lor, era pregătită calea pentru a-L accepta pe Mesia, Israel, ca națiune, avea să îl aleagă pe Baraba.

După răstignirea lui Mesia, ucenicii au postit și s-au rugat timp de zece zile, pocăindu-se de păcatele lor și ale națiunii, care s-au purtat cu atâta perfiditate cu Isus. Doar după acest proces venit din cer au fost pregătiți pentru revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime. Predicarea lor din acea dimineață, când au chemat la pocăință pentru păcatele națiunii, a adus 3.000 de suflete la creștinism (Fapte 1 și 2).

Trei ani și jumătate mai târziu, Ștefan a încercat să îi învețe pe conducătorii națiunii iudaice despre autenticitatea lui Hristos ca adevăratul Mesia și să îi avertizeze de apropiata distrugere a Ierusalimului. El le-a îndreptat atenția către greșelile din trecut ale națiunii, care au dus la răstignirea lui Hristos. Neluând seama la îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și la apelul final al lui Ștefan la pocăință pentru păcatele lor și ale națiunii lor, ei și-au sigilat timpul lor de probă prin moartea lui. Prin mândria lor națională și răspunsul lor încăpățânat, conducătorii iudei au adus asupra lor și asupra națiunii lor sângele tuturor neprihăniților înjunghiați, de la Abel la Zaharia, profetul, și acum chiar până la Mesia (Fapte 7; Matei 23: 35-36).[17]*

Cum rămâne cu noi?

Biserica ultimelor zile, Laodiceea, este descrisă astfel: „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”, dar totuși pretinde să fie „bogat”, „îmbogățit” și nu duce „lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Timp de mai bine de 150 de ani s-a auzit apelul laodiceean. Domnul ne-a spus foarte clar că dacă solia ar fi luată în considerare, lucrarea ar fi fost scurtată în neprihănire. Hristos ar fi putut veni înainte de 1888. Dar când acest lucru nu s-a întâmplat, cea mai prețioasă solie – remediul divin – a fost trimisă bisericii în 1888. Dar, când mulți dintre părinții noștri s-au răzvrătit împotriva soliei, ei au adăugat acel păcat la starea laodiceeană. Refuzul de a recunoaște acest lucru în anii următori a înrăutățit starea și mai mult. Afirmația că manifestarea Duhului Sfânt este fanatism, a fost cea care, în cele din urmă, a îndepărtat începutul ploii târzii și a marii strigări. Dar mândria denominațională ne-a împiedicat să recunoaștem că începutul ploii târzii a eșuat și că rezultatul păcatelor noastre și ale păcatelor părinților noștri a condus la acea lungă întârziere.

Răspunsul din partea unora din funcții de conducere, la apelul lui Taylor Bunch la pocăința Laodiceei, a fost unul de apărare. Acea apărare a continuat și a crescut chiar și până în zilele noastre. Douăzeci de ani mai târziu, când Donald K. Short și Robert J. Wieland au afirmat că era necesară o reexaminare a anului 1888 și au făcut referire la apelul Martorul adevărat la pocăință, răspunsurile oficiale au devenit și mai răutăcioase. Au trecut șaptezeci și șapte de ani de când Taylor Bunch a prezentat seria lui de predici în Battle Creek. Recent am sărbătorit 150 de ani de existență a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.[18] Acum sărbătorim 125 de ani de la istorica sesiune a Conferinței Generale din 1888, de la Minneapolis, despre care Ellen White spunea că a fost începutul marii strigări și al revărsării Duhului Sfânt ca primii stropi ai ploii târzii.

S-ar părea că unii își doresc ca aniversarea de 125 de ani să fie momentul în care să lăsăm la o parte anul 1888. Dar mulți alții, în timp ce se întreabă dacă merită sărbătorirea unor astfel de borne de hotar, se întreabă, de asemenea, unde este ploaia târzie? Ce a produs lunga ei întârziere? Fără îndoială că făgăduințele lui Dumnezeu nu s-au schimbat! Dar vai! Dacă ar fi ca ploaia târzie să se întoarcă din nou la noi ca popor, la fel ca la Conferința de la Minneapolis și în anii care au urmat, ce se va întâmpla dacă noi nu recunoaștem acuzele aduse Laodiceei pentru păcatele noastre și ale părinților noștri, fără să admitem că întârzierea este rezultatul ei? Cum vom răspunde dacă nu am învățat din lecțiile trecutului sau dacă am rescris istoria noastră pentru a se potrivi cu pretențiile căldicele ale denominațiunii noastre? Cât vom mai continua să Îl rănim pe Hristos în casa celor ce Îl iubesc?

Cuvintele lui Ellen White sunt tot la fel de adevărate astăzi, ca atunci când le-a scris, în 1892: „Nu avem de ce să ne temem pentru viitor, decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul și ceea ce a vrut El să ne învețe în istoria noastră trecută.”[19] Rugăciunea autorului este ca această carte pe care o ții în mână, să ne ajute să înțelegem mai bine istoria.

Note de subsol

[1]. G. A. Irwin, „The Message for This Time”, Review and Herald, 4 iulie 1912, p. 5.

[2]. A. G. Daniells, Christ Our Righteousness (Washington, D.C.; Ministerial Assn. of Seventh-day Adventists, 1926), pp. 5-7.

[3]. Ibidem, pp. 56, 59, 62.

[4]. Ibidem, pp. 47, 69.

[5]. Taylor G. Bunch, Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype (circa 1928).

[6]. Vezi The Adventist Review and Sabbath Herald, 21 martie 1931, pp. 24-25.

[7]. Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements in Type and Antitype (facsimil publicat în mod privat, circa 1937), i.

[8]. Ibidem, pp. 107, 168.

[9].* D. E. Robinson către Taylor G. Bunch, 30 decembrie 1930, în Manuscript and Memories, pp. 333-335. Această scrisoare a fost scrisă de D. E. Robinson, născut în 1879 și care nu a fost prezent la Conferința de la Minneapolis. El i-a scris lui Taylor Bunch fiind angajat la White Estate, în 1930, unde indexa. Robinson a fost ofensat de comparația lui Bunch și a încercat să apere biserica de ceea ce el considera a fi atacuri nefondate, care vor duce la apariția altor grupuri. Același episod a stârnit răspunsuri scrise și din partea lui A. T. Robinson (tatăl lui D. E. Robinson) și C. McReynolds (Manuscripts and Memories, pp. 136-142).

O copie a scrisorii originale a lui D. E. Robinson poate fi găsită în Document File 371, la Ellen G. White Estate, în Silver Spring, MD. La un moment dat, scrisoarea lui Robinson a fost rescrisă, un paragraf care îl numea pe el ca autor al scrisorii a fost scos și a fost pus numele lui A. L. White, după care numele lui A. L. White a fost șters și înlocuit cu numele lui W. C. White, în ceea ce pare a fi scrisul de mână a lui A. L. White. Copia originală a acestei scrisori rescrise se găsește în Document File 331 și este copia publicată în Manuscripts and Memories, pp. 333-335 și atribuită lui W. C. White (Tim Poirier de la White Estate a verificat aceste descoperiri).

Se pare că această scrisoare, atribuită pe nedrept lui W. C. White, nu a apărut decât în 1981, ca „Apendice D” în Thirteen Crisis Years: 1888-1901. Această carte a fost o retipărire a cărții lui A. V. Olson, Through Crisis to Victory: 1888-1901, publicată pentru prima dată în 1966 și sponsorizată de Comitetul Ellen G. White Estate, avându-l pe A. L. White ca secretar. Cartea din 1981 a fost publicată sub același patronaj. În „Apendice D”, Arthur White susține că W. C. White a scris această scrisoare ca răspuns la „ipotezele nefondate care ies de sub penița și de pe buzele unuia [Taylor Bunch] care, la momentul acela [Conferința de la Minneapolis] avea doar trei ani” și care a prezentat „o așa distorsionare a istoriei și așa o prognoză”. (Thirteen Crisis Years, p. 331).

Deși nu ar trebui să atribuim nicio intenție răutăcioasă din partea lui D. E. Robinson sau chiar a lui A. L. White – probabil amândoi credeau că apără biserica de ceea ce ei considerau a fi acuzații false – trebuie să ne dăm seama că doar tatăl minciunilor putea țese această pânză până la ceea ce a devenit astăzi, distorsionând astfel ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în 1888 și după aceea.

[10].* Vezi A. T. Robinson, „Did the Seventh-day Adventist Denomination Reject the Doctrine of Righteousness by Faith?” 30 ianuarie 1931; C. McReynolds, „Experience While at the General Conference in Minneapolis, Minn. in 1888,” f.d. 1931, toate în Manuscripts and Memories of Minneapolis 1888, pp. 333-342.

N. F. Pease, „Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900” (lucrare de disertație nepublicată, 1945); L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1947); A. W. Spalding, Captains of the Host (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1949).

Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, „First General Conference Committee Report,” 4 decembrie 1951, în A. L. Hudson, A Warning and its Reception (publicată în privat, f.d.); Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, The Story of Our Church (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1956); Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, „Further Appraisal of the Manuscript «1888 Re-Examined»”, septembrie 1958, în A. L. Hudson, A Warning and its Reception (publicată în privat, f.d.).

A. W. Spalding, Origin and History of Seventh-day Adventists (Washington, D.C.; Review and Herald Pub. Assn., 1962); N. F. Pease, By Faith Alone (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1962); A. V. Olson, Through Crisis to Victory 1888-1901 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1966); N. F. Pease, The Faith That Saves (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1969).

Leroy E. Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1971); Desmond Ford, The Doctrinal Decline of Dr. E. J. Waggoner: Its Relationship to the Omega Apostasy, (localizat în Adventist Heritage Center, Andrews University, Berrien Springs, MI, anii 1970); Bert Haloviak, „Ellen White și A. T. Jones la Ottawa, 1889: Diverging Paths from Minneapolis”, (Archives of the General Conference Seventh-day Adventists, Washington, D.C., 1981); A. L. White, Ellen G. White, The Lonely Years (Washington D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1984); George R. Knight, From 1888 to Apostasy: The Case of A. T. Jones (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1987); Arthur J. Ferch, Ed., Towards Righteousness by Faith: 1888 in Retrospect (New South Wales: South Pacific Division of Seventh-day Adventists, 1989); George R. Knight, Angry Saints: The Frightening Possibility of Being Adventist Without Being Christian (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1989).

Roy Adams, The Nature of Christ: Help For a Church Divided Over Perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1994); Woodrow W. Whidden, Ellen White on Salvation (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1995); George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1998).

George R. Knight, A Search for Identity: The Development of Seventh-day Adventist Beliefs (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2000); Woodrow W. Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2008).

[11]. Ellen G. White, Profeți și Regi, p. 333.

[12]. Ibidem, p. 410, sublinieri adăugate.

[13]. Ibidem, 569-570, sublinieri adăugate.

[14]. Ibidem, 629-630, sublinieri adăugate.

[15]. Ibidem, 665-666, sublinieri adăugate.

[16]. Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, p. 104. Este interesant de observat că în timp ce Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, își îndeplinea slujba de o săptămână la templul din Ierusalim, în timp ce a fost anunțată nașterea lui Ioan, „era de datoria preotului din această slujbă să se roage pentru iertarea păcatelor publice și ale națiunii și pentru venirea lui Mesia” (Ibidem, p. 99). Este la fel de interesant să observăm și că Zaharia provenea din Abia, preotul, care participase la multe slujbe sub conducerea lui Neemia atunci când locuitorii Ierusalimului se adunaseră să se pocăiască pentru păcatele lor și pentru păcatele părinților lor (Luca 1:5; Neemia 10:1, 26; 12:4).

[17].* Scriind despre distrugerea Ierusalimului, Ellen White face următoarea afirmație despre păcatele părinților: „Copiii nu trebuiau condamnați pentru păcatele părinților; dar atunci când, având cunoștință de întreaga lumină dată părinților, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, ei au devenit părtași la păcatele părinților și au umplut măsura nelegiuirii lor.” (Tragedia Veacurilor, p. 28).

[18]. Mark A. Kellner și Elizabeth Lechleitner, „Adventist Leaders Hear Fresh Perspectives on Adventist Church History”, Adventist World, iunie 2013, pp. 6-7.

[19]. Ellen G. White către frații de la Conferința Generală, Scrisoarea 32, 19 decembrie 1892, în „Council Meeting”, General Conference Daily Bulletin, 29 ianuarie 1893, p. 24.