În ciuda unor astfel de reacții negative din partea câtorva lideri din poziții cheie, manifestările Duhului Sfânt au continuat și în anul crucial, 1893. În 27 ianuarie a început institutul pastoral cu o durată de trei săptămâni, urmat de cele trei săptămâni ale sesiunii Conferinței Generale, care a început în 17 februarie și s-a încheiat în 9 martie. O. A. Olsen a considerat Conferința care urma să aibă loc ca fiind o întâlnire foarte importantă – „probabil cea mai importantă organizată de poporul nostru”. Astfel, era de așteptat ca „fiecare Conferință locală să fie reprezentată de o delegație care să fie pe măsura tuturor circumstanțelor și, de asemenea, ca toți delegații să fie prezenți și la cursurile de la institut”. Din nou, majoritatea liderilor bisericii din întreaga țară și din toată lumea, împreună cu „un număr mare de pastori, dar și membrii laici” urmau să participe și doreau ca să fie umpluți de binefacerile și binecuvântările pe care Dumnezeu le avea pregătite pentru ei. Nu este deloc surprinzător faptul că Olsen i-a cerut „poporului nostru de pretutindeni să facă din institut și din Conferința Generală un subiect special de rugăciune, pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie prezentă în măsură bogată”.[1]

S. N. Haskell, J. N. Loughborough, R. A. Underwood, A. T. Jones, W. W. Prescott, R. C. Porter, O. A. Olsen și alții au fost aleși de comitetul Conferinței Generale în august 1892, fiindu-le atribuite subiecte pentru studiile biblice, care trebuiau prezentate sutelor de adventiști din întreaga lume care urmau să se adune în Battle Creek.[2] Au fost planificate două întâlniri zilnice – dimineața și seara – în timpul cărora să fie prezentate două studii biblice pentru institutul pastoral. Întâlnirea de seară urma să continue și pe parcursul Conferinței Generale, toate oferind suficient timp, în cele șase săptămâni, pentru studierea Bibliei împreună.[3]

Ellen White, fiind la mii de mile depărtare în Australia, se gândea mult la America de Nord și la viitoarea sesiune a Conferinței Generale. Din nou, liderii Coferinței Generale, delegații, pastorii, liderii colportorilor, instructorii biblici și membrii laici din întreaga țară și din toată lumea, urmau să se adune la cea mai importantă întâlnire. Nedorind să rateze ocazia de a prezenta sfatul Domnului înaintea vastei adunări a conducerii adventiștilor, Ellen White i-a spus lui E. J. Waggoner că a fost îndrumată să scrie și să trimită în America „aproximativ 200 (peste 400 multiplicate) de pagini de scrieri copiate de mână”. Din acest material, „o mare parte urma să fie folosită la Conferință”.[4]

Astfel, în absența lui Ellen White, glasul lui Dumnezeu prin Duhul profeției putea fi citit și auzit de către toți cei care se întâlneau în inima lucrării. Mărturiile au fost citite în întregime de câteva ori în timpul celor șase săptămâni și fiecare dintre vorbitori a avut suficient sfat din adevărul prezent, din care să citească în timpul studiilor biblice. S. N. Haskell spunea că, în consecință, la acea Conferință, Mărturiile au fost folosite mai mult decât ar fi reușit să vorbească dacă ar fi fost acolo. „Mai multe persoane s-au convertit. Unii chiar din oraș, oameni care de abia au auzit o predică. Ei au fost convinși de păcatele lor și nu au avut liniște până când nu și-au predat inimile lor lui Dumnezeu, iar apoi au mers la vecinii lor și le-au spus ce făcuse Domnul pentru ei.”[5]*

Vineri dimineața, în 27 ianuarie, institutul pastoral s-a întrunit în tabernacolul din Battle Creek, Michigan, cu peste 300 de participanți prezenți. Deși Uriah Smith fusese desemnat să țină prima serie de studii despre „Studiul Bibliei”, el s-a retras cu puțin timp înainte de institut, și S. N. Haskel a fost numit ca să îi ia locul.[6] Haskell și-a început lecția vorbind despre importanța studierii personale a Bibliei, nu cu scopul de a „găsi un argument pentru a-l folosi împotriva altei persoane”, ci pentru a „primi cuvântul lui Dumnezeu pentru binele nostru personal”. A urmat J. N. Loughborough cu lecția de deschidere despre Spiritul Profeției, în contextul istoriei advente timpurii și „a zăbovit în mod special asupra efectului său în producerea unității între credincioși”.[7] Probabil că nu existau alte subiecte mai bune cu care să se înceapă institutul pastoral și Conferința Generală din 1893, decât aceste două subiecte.

În weekendul de deschidere, la cererea comitetului Conferinței Generale, W. W. Prescott a avut ocazia de a citi una dintre Mărturiile primite recent de la Ellen White, înaintea unui tabernacol arhiplin în Battle Creek.[8]* Ellen White încerca să trezească membrii bisericii din Battle Creek să-și vadă responsabilitatea de a sprijini eforturile misionare din întreaga lume. În loc să toarne bani într-o orgă cu tuburi costisitoare pentru tabernacol, ei ar trebui să dăruiască sacrificial pentru construirea de biserici în alte locații, precum toată Australia, care avea un singur locaș de întâlnire. Solia adevărului prezent, „așa cum este ea în Isus”, trebuie dată lumii, și Dumnezeu cheamă membrii Săi la acțiune:

„Fraților și surorilor din Battle Creek, care ați avut aceste adevăruri prețioase înaintea voastră, vă cer să vă gândiți la multele, multele suflete care au nevoie să audă solia despre iubirea răscumpărătoare (…)

Cum pot cei care au fost mult timp în credință, ca cei din Battle Creek, să cheltuie din ce în ce mai mult pentru propria lor plăcere, când ei cunosc, prin actuala prezentare a cazului, marile nevoi ale lucrării din țările străine? (…)

Întreg pământul trebuie să fie luminat de slava adevărului lui Dumnezeu. Domnul nu va încheia perioada de probă până când solia de avertizare nu va fi proclamată mai distinct (…) Dar lucrarea va fi scurtată în neprihănire. Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să se audă de la un capăt al lumii la celălalt. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea.

Cei din Battle Creek dorm? Sunt paralizați? Oare, lumina care a strălucit în raze noi și clare, rază după rază, îi va trezi la acțiune? De mult ați așteptat evenimentele minunate și uimitoare care vor avea loc chiar înainte de venirea Fiului omului pe norii cerului, cu putere și slavă mare. Acum vă întreb: Sunteți voi pregătiți să dați un sunet clar de trâmbiță? Știți voi că sunteți conectați cu Dumnezeu și că trăiți în lumina chipului Său? (…)

Domnul vine. Scenele istoriei acestui pământ se încheie cu rapiditate și lucrarea noastră nu este încheiată. Am așteptat cu nerăbdare cooperarea agentului uman în avansarea lucrării. Tot cerul, dacă pot folosi această expresie, așteaptă nerăbdător ca oamenii să coopereze cu agenții divini în lucrarea pentru mântuirea sufletelor.”[9]

Din nou, așa cum a făcut de multe ori, ea a legat evenimentele finale și marea strigare de solia neprihănirii lui Hristos care strălucea atunci peste biserică.[10]*

Luni seara, 30 ianuarie, W. W. Prescott și-a început seria de prezentări despre „Făgăduința Duhului Sfânt”. De când i-a fost desemnat subiectul, el s-a gândit cum ar „putea fi studiat în cel mai practic mod”. Planul lui era să „înainteze cu pași mici pentru a primi Duhul, iar când Duhul va fi primit, El ne va învăța mai multe despre El însuși decât am putea învăța pe orice altă cale”.

Spre finalul prezentării lui, Prescott a citit Apocalipsa 18:1, urmat de pasaje din articolul din Review al lui Ellen White din 22 noiembrie 1892, în care ea a confirmat, fără urmă de îndoială, începutul marii strigări și timpul pentru revărsarea Duhului Sfânt – ploaia târzie. „Marea strigare și ploaia târzie merg împreună”, a declarat Prescott. „Așa cum a venit timpul pentru marea strigare, a venit timpul și pentru ploaia târzie, iar noi trebuie să o cerem (…) Domnul de mult a așteptat să ne dea Duhul Său. Chiar și acum, El așteaptă cu nerăbdare să Îl reverse peste noi. Cât va mai trebui să aștepte? Noi ne-am obișnuit să privim înspre Cincizecime ca fiind timpul când Domnul a făcut cea mai mare lucrare pentru poporul Său. Dar acum a început o lucrare care va fi mai mare decât Cincizecimea, și unii din cei de aici o vor vedea. Aici și acum trebuie să fim potriviți pentru lucrare.”

Prescott a mai citit și din Historical Sketches, unde Ellen White a declarat că Scriptura este singurul nostru adăpost și că „îngăduirea unui singur păcat cunoscut va cauza slăbiciune și întuneric și ne va supune la ispite nemiloase”. În lumina unei astfel de declarații, Prescott avertiza că „noi trebuie să biruim înclinația spre păcat, altfel nu putem primi ploaia târzie. Lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava sa a început deja să strălucească. Ce înseamnă acest lucru pentru noi, practic? Aceasta înseamnă că timpul de zguduire este aici și că Dumnezeu va face o despărțire în poporul Său, și acelora care nu Îl au pe Hristos trăind în ei, nu li se va permite să ia parte la lucrarea lui Dumnezeu, atunci când se va transforma în marea strigare”.[11]

În dimineața următoare, în cuvântarea sa despre studierea Bibliei, S. N. Haskell a citat aceeași declarație despre marea strigare, din articolul lui Ellen White din 22 noiembrie. „Observați ce urmează – spunea Haskell – căci este lucrarea fiecărei persoane la care a ajuns solia de avertizare, să Îl înalțe pe Isus, să Îl prezinte lumii așa cum este descoperit în tipuri, așa cum este prezentat în simboluri, așa cum este manifestat în descoperirile profeților, așa cum este descoperit în lecțiile date ucenicilor Săi și în minunile uimitoare înfăptuite pentru fiii oamenilor. Cercetați Scripturile, căci ele mărturisesc despre El.» Aș vrea să știu cât din Biblie rămâne pe dinafară.” Haskell știa că dacă ei Îl primeau pe Hristos în sufletele lor, El urma să devină în ei „o fântână de apă, care izvorăște în viața veșnică. Atunci suntem pregătiți să cercetăm Scripturile, care reprezintă Duhul descoperirii care ne-a fost dat, iar acesta ne va face potriviți să stăm în furtuna care vine”.[12]

Nu doar diverșii vorbitori le aminteau celor care veniseră la institutul pastoral, faptul că marea strigare începuse, ci și diferitele publicații periodice tipărite de biserica din Battle Creek. De exemplu, W. A. Colcord, scriind în ediția din ianuarie a publicației Home Missionary, făcând referire la același articol din Review al lui Ellen White, adresa o întrebare profundă: „De ce a început mai degrabă marea strigare cu o lucrare pentru noi și nu cu o lucrare de la noi? De ce a început cu «descoperirea neprihănirii lui Hristos, răscumpărătorul care iartă păcatele», așa cum a declarat sora White în Review, în 22 noiembrie 1892, decât cu strigătul nostru înaintea lumii, despre căderea Babilonului?” Răspunsul lui Colcord la aceste întrebări ar trebui să ne intereseze și astăzi: „Dar răspunsul este ușor. Domnul a văzut că noi avem nevoie să fim făcuți potriviți înainte de a fi pregătiți să facem lucrarea pe care El plănuit-o pentru noi. El a văzut că noi aveam nevoie să știm ce este cu adevărat evanghelia – puterea lui Dumnezeu pentru mântuire – înainte de a putea predica evanghelia veșnică cu puterea și manifestarea Duhului înaintea celorlalți.”[13]

Marți seara, W. W. Prescott avea să introducă o nouă dimensiune în prezentarea sa, care urma să devină o temă care va ocupa întreaga atenție până la încheierea institutului și a Conferinței Generale – o temă prezentă nu doar în prezentările sale, ci și în ale celorlalți vorbitori. La începerea celei de-a doua prezentări din serie, Prescott a scos în evidență faptul că Hristos fusese uns sau sigilat de Duhul Sfânt pentru lucrarea Sa, deoarece El iubea neprihănirea și ura nelegiuirea (Evrei 1:9). Cu toate acestea, acea ură pentru păcat nu L-a împiedicat pe Hristos să facă lucrarea pe care venise să o facă, luând locul păcătosului. Acum, chiar la sfârșitul timpului, în perioada „specială de revărsare a Duhului” sau timpul de sigilare, „noi vrem să știm ce împiedică această lucrare să aibă loc numaidecât”, a adăugat Prescott. „Eu spun că prezența păcatului și practicarea nelegiuirii e ceea ce o împiedică”, a fost răspunsul lui.

Prescott era convins de faptul că „ne este complet imposibil să despărțim păcatul de noi. Dumnezeu poate face acest lucru. Dumnezeu poate lua păcatul de la noi, dar El nu îl va lua împotriva voinței noastre. Când El ne spune că acela e păcat și că El dorește să îl îndepărteze de la noi, noi trebuie să ne dăm consimțământul, altfel, acesta nu va fi îndepărtat”. Apoi, Prescott a vorbit despre experiența ucenicilor și despre lecțiile care trebuie învățate:

„Care a fost experiența ucenicilor ca pregătire pentru această revărsare? Să citim o scurtă declarație cu privire la acest lucru:

«Timp de zece zile, ucenicii s-au rugat înainte ca binecuvântarea de la Cincizecime să vină. Atunci a fost nevoie de tot acel timp pentru ca ei să ajungă să înțeleagă ce înseamnă să înalțe rugăciuni rodnice, să se apropie mai mult și mai mult de Dumnezeu, să își mărturisească păcatele, să își smerească inimile înaintea lui Dumnezeu și, prin credință, să privească la Isus și să fie schimbați după chipul Lui.» Special Test., No. 2, p. 19.

Acum aș vrea să vă gândiți la acest lucru: acei ucenici au fost cu Hristos timp de trei ani și jumătate, L-au văzut după înviere, au stat și au vorbit cu El, dar încă nu au primit Duhul Sfânt, și chiar și după înălțarea Sa, înainte ca această binecuvântare specială să poată veni asupra lor, a fost nevoie de zece zile de mărturisire și pocăință pentru a nu fi mistuiți de acea binecuvântare.

Dacă așa au stat lucrurile în cazul lor, ce putem spune despre noi? În mintea mea, cea mai rea trăsătură a întregii situații este chiar ceea ce spune solia către Laodiceea, și cel mai rău este că noi nu o vedem. Dacă noi nu o vedem, atunci să luăm cuvântul lui Dumnezeu așa cum este și să spunem că așa este, să continuăm astfel. Am păcătuit și am înfăptuit nelegiuire și nimic bun nu se găsește în noi. Haideți să ne apropiem zi de zi tot mai mult de Dumnezeu prin pocăință și mărturisire, și El se va apropia de noi cu milă și iertare. Acesta este aspectul asupra căruia aș vrea să zăbovim în mod special, și anume, motivul pentru care revărsarea specială a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu nu vine asupra poporului Său este că aceștia trebuie să se pocăiască, altfel vor fi mistuiți de el.”[14]

Noua dimensiune asupra căreia Prescott dorea să atragă atenția ascultătorilor săi era solia laodiceeană, și aceasta urma să devină una dintre principalele teme la institutul pastoral și sesiunea Conferinței Generale din 1893. Dar înainte de a trece mai departe la prelegerea lui Prescott, trebuie să recapitulăm pe scurt ce presupune solia laodiceeană și când a început să le fie aplicabilă credincioșilor adventiști.

Solia laodiceeană

Înțelegerea conform căreia solia către Laodiceea era aplicabilă adventiștilor de ziua a șaptea nu era o idee nouă. Încă din anul 1852, cu mulți ani înainte de organizarea oficială a bisericii în 1863, Dumnezeu a încercat să îndrepte atenția poporului Său asupra acestei solii. Mulți ani după dezamăgirea din 1844, adventiștii păzitori ai Sabatului aplicau solia laodiceeană adventiștilor nominali, păzitori ai duminicii.[15] Dar acest lucru a început să se schimbe atunci când Ellen White a spus că adventiștii păzitori ai Sabatului, ca popor, erau „reci și formali, la fel ca biserica nominală, de care se despărțiseră de puțină vreme. Cuvintele adresate bisericii din Laodiceea descriu perfect starea lor actuală”.[16]

În iulie 1856, James White avea să scrie pentru ultima dată opinia că Filadelfia, a șasea biserică din Apocalipsa 3, îi descria pe adventiștii păzitori ai Sabatului.[17] Printr-o serie de evenimente din vara acelui an, și el a început să își dea seama de faptul că, Laodiceea, a șaptea biserică, era mai aplicabilă. El urma să-și publice descoperirile în mai multe articole din Review,[18] chiar făcând legătura între ciocănitul plin de răbdare al „Martorului adevărat” din Apocalipsa 3 și „Preaiubitul” din Cântarea Cântărilor, capitolul 5: „«Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.» Cât de nepăsători ați fost mulți dintre voi față de mustrările și avertizările pe care dragul nostru Mântuitor le-a dat pentru binele vostru. El a fost disprețuit și alungat de voi, până când pletele Lui sunt pline de roua nopții. Oh, deschideți-vă inimile pentru El. Lasați-vă inimile împietrite să se sfărâme înaintea Lui. Oh, lăsați-L înăuntru.”[19]

În aceeași vară, Ellen White urma să scrie că s-a produs o schimbare în „pretinsul popor special al lui Dumnezeu” din 1844. Ea a văzut faptul că acesta se „conformează lumii și nu dorește să sufere de dragul adevărului” și marea „lipsă de supunere față de voința lui Dumnezeu”, ca fiind cauza problemei. Ea a făcut chiar paralele între poporul Israel după plecarea lor din Egipt și poporul advent, care privea înspre apropiata Țară Făgăduită.[20] În februarie 1857, Ellen White a avut prima viziune referitoare la solia laodiceeană pentru poporul advent. Starea lor prezentă de căldicei a fost produsă de „înclinația spre lume”, egoism și lăcomie, găsirea de greșeli și lipsa ordinii în biserică.[21]

În noiembrie 1857, lui Ellen White i-a fost arătată cea mai cuprinzătoare viziune de până atunci, referitoare la ramificațiile vaste ale soliei laodiceene. I-au fost arătate două grupe de oameni – cei care căutau în mod activ pocăința și curățirea și cei care erau nepăsători și indiferenți. Aceasta ilustra cele două răspunsuri față de solia laodiceeană, care urma să aducă o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu: „Am întrebat care este semnificația zguduirii pe care am văzut-o și mi-a fost arătat că aceasta avea să fie provocată de mărturia dreaptă adusă de sfatul Martorului adevărat către laodiceeni (…) Unii nu vor suporta această mărturie directă. Se vor ridica împotriva ei și acest lucru va provoca o cernere în rândul poporului lui Dumnezeu.” Când Ellen White a întrebat ce anume făcea diferența între cei care înălțau rugăciuni, agonizând, și cei îmbrăcați cu armură, rostind „adevărul cu mare putere”, îngerul a răspuns: „Este ploaia târzie, înviorarea de la fața Domnului, marea strigare a celui de-al treilea înger.” Astfel, cei care acceptaseră solia către Laodiceea, și-au pus-o în inimă și s-au pocăit și au fost ei înșiși împuterniciți și iluminați prin ploaia târzie și prin solia marii strigări. Ei au fost pregătiți atunci să „reverse adevărul drept” al soliei marii strigări înaintea lumii. Acest lucru va aduce o împlinire rapidă a evenimentelor finale și a celei de-a doua veniri a lui Hristos.[22] Deoarece toate evenimentele finale depind de răspunsul la solia laodiceeană, care nu este lipsită de adevărata pocăință, Ellen White a declarat că aceasta era cea mai „solemnă mărturie de care atârnă soarta bisericii”.[23]

Reacția la articolele lui James White și Mărturiile lui Ellen White pe parcursul anilor 1856 și 1857 a fost determinantă. Au început să sosească scrisori către redacția Review din partea micii biserici, spunând că mesajul le-a atins inima. A început să se observe o reînviorare puternică în adventism.[24] Între noiembrie 1856 și decembrie 1857 au apărut în Review and Herald 348 de articole, Mărturii sau rapoarte editoriale despre solia către Laodiceea – majoritatea din partea membrilor laici – un procent foarte mare luând în considerare faptul că în acele zile, biserica avea doar 2.500 de membri.[25] Ellen White a declarat că „pe măsură ce atingea inima, această solie conducea la o umilință profundă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii erau trimiși în toate direcțiile pentru a pregăti inimile necredincioase pentru adevăr. Lucrarea lui Dumnezeu a început să ia amploare, iar poporul Său era familiarizat cu poziția lor”.[26] În celelalte biserici creștine din marile orașe au început să apară reînviorări, nu doar în America, ci în întreaga lume, pe măsură ce îngerii pregăteau inimile poporului pentru solia marii strigări.[27]

Din nefericire, credincioșii adventiști nu au ținut pasul cu mișcările lui Dumnezeu. În 1859, Ellen White declara cu înflăcărare că „solia către Laodiceea nu a produs acea pocăință zeloasă în rândul poporului lui Dumnezeu, pe care mă așteptam să o văd”. Solia încă putea fi aplicată stării lor de la acea vreme, și motivul pentru care „nu a împlinit o lucrare mai mare este din cauza împietririi inimii lor”. Dumnezeu le acordase mai mult de doi ani ca solia să își facă lucrarea, dar care fusese rezultatul?

„Inima trebuie să fie curățită de păcatele care L-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus. Această solie înfricoșătoare își va face lucrarea. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mișcat. Aproape toți credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulți au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-și împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuți și de a-i conduce la o pocăință profundă, pentru a se putea bucura de prezența lui Isus și a fi potriviți pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger. (…) Dacă s-ar fi acordat deplină atenție sfatului Martorului adevărat, Dumnezeu ar fi lucrat cu o putere mai mare pentru poporul Său (…)

Mulți acționau mânați de sentimente, nu din principiu și credință, iar această solie solemnă, înfricoșătoare, i-a mișcat. Aceasta a lucrat asupra sentimentelor lor, le-a stârnit temerile, însă nu a realizat lucrarea desemnată de Dumnezeu. El citește inima. Pentru ca cei din poporul Său să nu fie înșelați cu privire la ei înșiși, El le oferă timp pentru ca acea exaltare a simțurilor să poată trece, și apoi îi pune la încercare pentru a vedea dacă ascultă de sfatul Martorului adevărat (…) Cei care înfruntă fiecare punct și rezistă fiecărui test și biruiesc, oricare ar fi prețul, au dat atenție sfatului Martorului adevărat și vor primi ploaia târzie, și astfel vor fi corespunzători pentru a fi luați la cer.”[28]

În 1868, Ellen White deplângea „lunga noapte de întunecime”, dar a recunoscut că, în mila Sa, Dumnezeu și-a amânat venirea, deoarece „atât de mulți aveau să fie găsiți nepregătiți. Dorința lui Dumnezeu de a nu-și pierde poporul a fost motivul pentru lunga întârziere”.[29] Dar o astfel de afirmație nu a pus vina asupra lui Dumnezeu pentru întârziere, însă nici nu nega apelul lui Dumnezeu ca poporul laodiceean să se pocăiască înainte ca El să se poată întoarce. De fapt, eșecul de a lua aminte la acel apel a fost tocmai motivul care a pus în pericol destinul veșnic al poporului Său. Dacă El s-ar fi întors fără întârziere, câți dintre cei vii ar fi fost salvați?

În 1873, Ellen White a scris o serie de articole în patru părți despre biserica Laodiceea în revista Review.[30] Ea a declarat că solia Martorului adevărat nu atinsese scopul Lui. Poporul a continuat să doarmă în păcatele sale, întrebându-se de ce Mărturiile îi acuzau neîncetat de apostazie și păcate îngrozitoare: „Noi iubim adevărul; ne îmbogățim. Nu avem nevoie de aceste mărturii pline de mustrări și avertizări.” Dar acest răspuns demonstra că cel mai mare motiv pentru care poporul lui Dumnezeu se găsea într-o stare de orbire spirituală era că ei „nu vor să accepte corijările. Mulți au disprețuit mustrările și avertizările ce le-au fost aduse. Martorul adevărat condamnă starea de căldicel a poporului lui Dumnezeu, dându-i lui Satana o mare putere asupra lor în acest timp de așteptare, de veghe”.

Lui Ellen White i s-a arătat că „necredința în mărturiile de avertizare, încurajare și mustrare a îndepărat lumina de la poporul lui Dumnezeu”. Ea îi încuraja pe pastori să nu neglijeze solia către laodiceeni, un mesaj care nu a fost un mesaj moale: „Domnul nu le spune: «Sunteți destul de corecți. Ați suportat pedepse și reproșuri pe care nu le-ați meritat niciodată. Ați fost descurajați în mod inutil prin asprime. Nu sunteți vinovați de relele și păcatele pentru care ați fost mustrați. Martorul adevărat declară că, atunci când crezi că te afli cu adevărat într-o stare de prosperitate, de fapt, ai nevoie de tot.”[31]

Deși starea laodiceeană este o boală individuală, există totuși și ramificații la nivel de comunitate. Ca întreg, biserica a suferit de simptomele bolii. Acest lucru nu se observa nicăieri mai bine decât în centrul lucrării din Battle Creek. În 1875, Ellen White descria tocmai situația aceasta astfel:

„Și după cum inima omenească trimite curentul de viață al sângelui în toate părțile trupului, așa afectează și conducerea din acest loc, sediul central al bisericii noastre, întregul corp al credincioșilor. Dacă inima fizică este sănătoasă, sângele care este trimis din ea prin organism este de asemenea sănătos; dar dacă acest izvor nu este curat, organismul întreg ajunge bolnav prin otrava lichidului vital. Așa este și cu noi. Dacă inima lucrării ajunge stricată, biserica întreagă, în diferitele ei ramuri și interese, răspândită în străinătate, pe toată fața pământului, va suferi în consecință.

Lucrarea principală a lui Satana este concentrată la sediul central al credinței noastre. El nu economisește nicio osteneală spre a corupe pe bărbații din pozițiile de răspundere și a-i convinge să fie necredincioși față de diferitele lor răspunderi. El insinuează bănuielile și invidiile lui în mintea celor a căror ocupație este să facă cu credincioșie lucrarea lui Dumnezeu. În timp ce Dumnezeu încearcă să pună la probă aceste ajutoare și îi pregătește pentru posturile lor, Satana face tot ce poate să-i înșele și să-i ademenească pentru ca să poată fi nimiciți nu numai ei înșiși, ci să poată influența și pe alții să facă rău și să lezeze lucrarea cea mare. El caută prin toate mijloacele care-i stau la îndemână să zdruncine încrederea poporului lui Dumnezeu în glasul de avertizare și mustrare prin care Dumnezeu intenționează să curețe biserica și să facă să prospere cauza Sa.

Planul lui Satana este să slăbească credința poporului lui Dumnezeu în Mărturii.”[32]

Din acest motiv solia către Laodiceea este direcționată către „îngerul bisericii” – conducerea – al cărui răspuns și influență va pătrunde în întreaga turmă. Tocmai din acest motiv Satana a luptat cu atâta putere să abată lucrarea Martorului adevărat, care a venit la poporul lui Dumnezeu, în inima lucrării în Battle Creek. Furia lui față de biserica rămășiței nu a fost îndreptată nicăieri mai puternic ca înspre poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos, care este Spiritul profeției (Apocalipsa 12:17; 19:10).

În 1882, lui Ellen White i-a fost arătat din nou că „necredința în Mărturii” a crescut constant „pe măsură ce poporul s-a îndepărtat de Dumnezeu. Și acest lucru este prezent în rândurile noastre, în tot câmpul”.[33] În deceniile 1870 și 1880, fariseismul avea să se furișeze în biserică printr-o apărare falsă a legii, subminând, astfel, atât legea, cât și evanghelia. Până în 1886, Ellen White a fost avertizată că înaintea lor „se afla un timp de încercare şi multe rele aveau să rezulte din fariseismul care i-a cuprins în mare măsură pe cei care ocupă poziţii importante în lucrarea lui Dumnezeu”.[34] Până în 1888, ea urma să declare că „fariseismul dospea stricând tabăra de la Battle Creek, iar bisericile adventiste de ziua a şaptea erau afectate”.[35]

În mod inevitabil, această condiție avea să amâne întoarcerea lui Hristos. În 1883, Ellen White privea înapoi la aproape 40 de ani de la dezamăgirea din 1844 și la lucrarea pe care Dumnezeu i-o încredințase poporului Său „ca să fie împlinită pe pământ”. Solia celui de-al treilea înger trebuia dată, mințile credincioșilor trebuiau îndreptate spre lucrarea de ispășire din Sanctuar, reforma Sabatului trebuia să înainteze, lumea trebuia avertizată prin marea strigare și poporul lui Dumnezeu trebuia curățat prin ascultarea de adevăr, făcându-i în stare să stea fără vină la venirea lui Hristos. Dar acum se vedea o întârziere de care Dumnezeu nu era responsabil:

„Dacă, după marea dezamăgire din 1844, ar fi rămas neclintiți în credință și ar fi urmat uniți pe calea deschisă de providența lui Dumnezeu, primind solia îngerului al treilea și propovăduind-o [marea strigare] cu puterea Duhului Sfânt [ploaia târzie] în lume, adventiștii ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit deja pentru a-i da poporului Său răsplata. (…)

Cei patruzeci de ani de necredință, murmurare și răzvrătire au ținut Israelul din vechime în afara Canaanului. Aceleași păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduințele lui Dumnezeu nu au dat greș în niciuna dintre cele două situații. Necredința, spiritul lumesc, lipsa de consacrare și certurile din așa-zisul popor declarat al lui Dumnezeu sunt cele care ne-au ținut atât de mulți ani în această lume a păcatului și a întristării.”[36]

În 1884, Ellen White a atras din nou atenția cititorilor ei înspre „istoria Israelului din vechime” ca fiind „o ilustrație izbitoare a experienței trecute a adventiștilor”. Din nou, ea a indicat faptul că Hristos „ar fi venit ca să își mântuiască poporul Său” dacă mișcarea adventă unită ar fi primit lumina și puterea lui Dumnezeu și ar fi proclamat mesajul de avertizare pentru această lume.[37] Ea a repetat aceleași idei în The Great Controversy, publicată în primăvara anului 1888.[38] Dar faptul că Domnul era pregătit să încheie lucrarea înainte de 1888 nu a negat nevoia pentru solia pe care El a trimis-o prin Jones și Waggoner la Conferința de la Minneapolis. Solia lor a fost mesajul culminant către laodiceeni – începutul ploii târzii și solia marii strigări. Dumnezeu ar fi trimis solia mai repede, dacă ar fi avut mesageri dispuși.[39] Ideea centrală este că, solia care trebuie să lumineze tot pământul cu slava sa, este aceeași solie pentru toate timpurile. Solia pe care Dumnezeu a trimis-o prin Jones și Waggoner ar fi fost aceeași și înainte de sosirea lor și va fi aceeași atunci când va fi dată din nou poporului advent înainte de întoarcerea lui Hristos.[40]* Și acest mesaj este învăluit în chemarea la pocăință adresată laodiceenilor.

Astfel, în 1888, Domnul, în marea Sa îndurare, „a trimis solia cea mai prețioasă prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenția oamenilor pe Mântuitorul înălțat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptățirea prin credința în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu”.[41] Dar Ellen White a mai definit solia îndreptățirii prin credință ca fiind „lucrarea lui Dumnezeu de a pune slava omului în țărână și de a face pentru om ceea ce nu stă în puterea lui să facă pentru el însuși. Când oamenii își văd nevrednicia lor, atunci sunt pregătiți să fie îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos”.[42] Nu este deloc surprinzător faptul că Satana „nu dorea ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate; căci el știe că dacă poporul îl primește pe deplin, puterea lui va fi sfărâmată”.[43] Astfel că, prin atitudini fariseice, ceartă, necredință și îndoială în Mărturiile Spiritului profeției, Satana a ținut captivă biserica în starea laodiceeană.

În decembrie 1888, imediat după Conferința de la Minneapolis, Ellen White afirma din nou că „solia către Laodiceea poate fi aplicată poporului lui Dumnezeu din această vreme”. Indiferența față de orice sfat din partea Domnului, pierderea zelului pentru adevăr și indiferența față de „lumina conținută în Mărturii” a constituit o parte a acestei cauze.[44] Dar pe măsură ce ea continua să atragă atenția înspre solia către Laodiceea pe durata întâlnirilor de tabără din vara anului 1889, ea a făcut legătura între remediile divine și solia de la Minneapolis.[45]

Până în august 1890, după aproape doi ani de bătălii pe tema prețioasei solii despre neprihănirea prin credință, ea exprima starea generală de declin din biserică: „După Conferinţa de la Minneapolis am văzut ca niciodată mai înainte starea bisericii din Laodiceea. Am auzit mustrarea lui Dumnezeu rostită către cei care se simt atât de mulţumiţi de ei înşişi, care nu-şi cunosc lipsa spirituală. (…) La fel ca iudeii, mulți și-au închis ochii ca să nu vadă.” Dumnezeu a permis ca lumina să strălucească în rândurile adventiștilor, dar cei care „au pretins că cred adevărul”, dar nu au acționat pe baza acestuia, precum și cei care „au disprețuit harul divin”, au fost precum fecioarele neînțelepte. Apelul Martorului adevărat a primit acum o semnificație mult mai cuprinzătoare decât a avut-o până acum.

„Starea bisericii reprezentată de fecioarele neînțelepte, mai este reprezentată ca fiind starea laodiceeană (…)

Cei care îşi dau seama de nevoia lor de pocăinţă faţă de Dumnezeu şi de credinţă în Domnul nostru Isus Hristos se vor pocăi de împotrivirea lor faţă de Duhul Domnului. Aceştia îşi vor mărturisi păcatul de a fi refuzat lumina pe care cerul le-a trimis-o cu atâta îndurare şi vor părăsi păcatul care a întristat şi a insultat Duhul Domnului. Aceştia îşi vor umili eul şi vor accepta puterea şi harul lui Hristos, recunoscând soliile de avertizare, de mustrare şi de încurajare.”[46]

Imediat după sosirea sa în Australia, în decembrie 1891, Ellen White și-a înălțat glasul din nou, îndreptând poporul lui Dumnezeu înspre chemarea înaltă care le fusese adresată: „Isus nu te-a căutat pe tine și pe mine pentru că eram prietenii Lui. Căci eram înstrăinați de El și nu eram împăcați cu Dumnezeu. Când încă eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Dar El ne-a promis că ne va da Duhul Său Sfânt, ca să putem fi asimilați naturii Sale, schimbați după chipul Său.” Ellen White a proclamat remediile divine care îi erau oferite bisericii Laodiceea, care aveau să aducă următoarele schimbări: „Cumpără credință și dragoste, frumoasele și prețioasele trăsături ale Răscumpărătorului, care ne vor ajuta să ne găsim calea în inimile celor care nu Îl cunosc, care sunt reci și înstrăinați de El prin necredință și păcat. El ne invită să cumpărăm haina albă, care este neprihănirea Sa glorioasă: și alifie pentru ochi, ca să putem discerne lucrurile spirituale. Oh, nu vom deschide noi ușa inimii pentru acest vizitator ceresc?”[47]

În mai multe scrisori din anul următor, Ellen White a continuat să privească solia către Laodiceea ca fiind mesajul pentru acea vreme. Într-o scrisoare adresată lui Uriah Smith la sfârșitul lunii august, 1892, Ellen White l-a confruntat din nou pentru opoziția sa continuă față de A. T. Jones și pentru publicarea de articole opozante în Review. Ea i-a spus lui Smith că „Dumnezeu revarsă asupra poporului Său mari binecuvântări, dându-le pastori credincioși și onești”. Dumnezeu împuternicea acești mesageri „prin Duhul Sfânt, ca să strige cu tărie, să nu cruțe nimic, să își înalțe glasurile asemenea unei trâmbițe”, dând o solie de avertizare hotărâtă înaintea poporului Său, „pentru ca ei să fie treziți și convinși de păcatele lor și să fie conduși la pocăință și reformă”. Dar în timp ce era rostită această solie, alții erau la lucru „pentru a contracara lucrările lui Dumnezeu prin agenții Săi”.

Ellen White și-a încheiat scrisoarea îndreptând atenția lui Smith înspre apelul Martorului adevărat: „(…) trebuie să ţinem cont de sfatul Martorului adevărat. Când poporul lui Dumnezeu îşi va smeri sufletul înaintea Lui, căutând fiecare individual Duhul Sfânt cu toată inima, va fi auzită de pe buzele omeneşti o așa mărturie, precum este cea descrisă în acest verset: «După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.»”[48] Implicațiile erau evidente. Smith încă lucra pentru a contracara lucrarea lui Jones și Waggoner și solia pe care Dumnezeu o trimisese prin ei. A răspunde apelului Martorului adevărat însemna pocăință și acceptarea remediilor Sale, care aveau să conducă la ploaia târzie și marea strigare în toată plinătatea lor. Ellen White a trimis scrisoarea către Smith prin mâinile lui A. T. Jones, cu copii care au ajuns și la O. A. Olsen.[49]

În septembrie, Ellen White a trimis din nou o scrisoare către Uriah Smith. De această dată ea a fost și mai clară cu privire la solia laodiceeană și legătura ei cu solia de la Minneapolis:

„Cuvântul lui Dumnezeu nu poate lucra eficient în inimă atunci când este barat de necredinţă. Solia pe care au vestit-o mesagerii este solia către biserica Laodiceea. (Este citat Apocalipsa 3:14-20.)

Această solie nu a avut influenţa pe care ar fi trebuit să o aibă asupra minţii şi inimii credincioşilor. Adevărata stare a bisericii trebuie să fie prezentată înaintea oamenilor, iar ei trebuie să primească cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe ceva care provine de la oameni, ci ca pe cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi au tratat solia către Laodiceea în forma în care a ajuns la ei, ca pe cuvântul omului. Atât solii, cât şi solia au fost priviţi cu îndoială de către cei care ar fi trebuit să fie primii în a discerne că este cuvântul lui Dumnezeu şi în a acţiona potrivit ei. Dacă ar fi primit cuvântul lui Dumnezeu care le-a fost trimis, ei nu ar fi acum în întuneric. (…)

Solia care ne-a fost dată prin A. T. Jones şi E. J. Waggoner este solia lui Dumnezeu către biserica Laodiceea, şi va fi vai de cel care pretinde a crede adevărul şi totuşi nu reflectă către alții razele date de Dumnezeu. Frate Smith, dacă nu ai fi avut prejudecăţi, dacă zvonurile nu te-ar fi afectat şi nu te-ar fi determinat să-ţi barezi inima ca să nu pătrundă în tine ceea ce au prezentat aceşti bărbaţi, dacă, asemenea nobililor bereeni, ai fi căutat în Scriptură pentru a vedea dacă mărturia lor este în acord cu învăţătura acesteia, ai fi fost pe un teren avantajos şi ai fi fost mult mai avansat în experienţa creştină. (…)

Multele şi confuzele idei în ceea ce priveşte neprihănirea lui Hristos şi îndreptăţirea prin credinţă sunt rezultatul poziţiei pe care ai luat-o faţă de om şi faţă de mesajul trimis de Dumnezeu. Dar, oh, Isus tânjește să-ţi ofere cele mai bogate binecuvântări (…).

Solia către Laodiceea a fost vestită. Primeşte acest mesaj în toate fazele lui şi transmite-l oamenilor oriunde Providenţa deschide calea. Îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos sunt temele care trebuie să-i fie prezentate unei lumi care piere. Oh, dacă ai deschide uşa inimii tale în faţa lui Isus!”[50]

Ellen White nu se putea exprima mai clar. Jones și Waggoner au fost trimiși cu tocmai cu solia care trebuia să deschidă porțile cerului. Dacă ar fi fost acceptată de către conducere și membrii laici, atunci ar fi mers în întreaga lume. Cu două săptămâni înainte, Ellen White a făcut declarații asemănătoare către S. N. Haskell într-o scrisoare care vorbea despre vremurile remarcabile în care trăiau. După ce a citat din Apocalipsa, capitolul 3, Ellen White a exprimat din nou marea nevoie de pocăință, chiar spunând că, prin solii aleși ai lui Dumnezeu, El stătea la ușă și bătea:

„E nevoie serioasă de pocăință atunci când ne gândim ce șansă am dat lumii să se îndoiască de adevărul creștinismului. Având mare lumină, astăzi, noi suntem mai vinovați decât orice alt popor înaintea lui Dumnezeu (…)

Aceste avertizări și invitații nu ar mai trebui privite cu o indiferență rece. Bunurile cerului sunt oferite bisericilor noastre (…)

Îmbrăcați cu propria voastră neprihănire, vă simțiți desăvârșiți, umblând în scânteile făcute de vreascurile voastre, nu vă vedeți defectele de caracter. Aveți nevoie de haine țesute în războiul de țesut al cerului, pentru ca goliciunea voastră să nu vă facă de rușine în ziua Domnului. Voi trăiți într-o autoamăgire vinovată, deoarece vă distanțați de lumina și comorile bogate ale harului lui Dumnezeu. Voi credeți că sunteți bogați când, de fapt, sunteți în faliment. Întreaga voastră viață a fost o minciună.

«Deschideți-vă ușile», spune negustorul ceresc. Avertizările au fost aproape în zadar. Fiecare fisură a inimii a rămas sigilată. Laodiceenii mulțumiți de sine L-au închis pe Isus afară. Spiritul lumesc, îndreptățirea de sine, mândria și starea de căldicei au legat atât de mult sufletele de lanțurile necredinței, încât, acum, când se aude glasul Mântuitorului prin solii Săi, răzvrătirea și încăpățânarea sufletului sunt adăugate pentru a adânci vina. Îmbrăcați cu hainele fără valoare ale autoîndreptățirii, ei se simt insultați atunci când li se spune că sunt goi. Se aude glasul Mântuitorului: «Iată, prin solii Mei aleși eu stau la ușă și bat.» Îl veți lăsa să intre? Vă veți deschide inima față de influența harului lui Hristos care este sfântă, mângâietoare și care supune? Vă puteți ține inima închisă față de dragostea Sa și de bogățiile harului Său? Îl veți lăsa pe Satana să triumfe în amăgirea voastră îngrozitoare, că nu ai nevoie de nimic?”[51]*

Ivindu-se la orizont Conferința Generală din 1893, Ellen White a încercat din nou să atragă atenția pastorilor înspre solia către Laodiceea. „Fără îndoială, trăim în pericolele ultimelor zile”, declara Ellen White la începutul scrisorii ei de cincisprezece pagini. Adevărurile care cercetau inima au continuat să „fie neglijate de biserici cu indiferență”. Acum, „singura speranță pentru bisericile noastre de astăzi, este să se pocăiască și să se întoarcă la faptele sale dintâi”. Ea a pledat față de „frații care se vor întruni la Conferința Generală [din 1893] ca să ia seama la solia dată laodiceenilor. În ce stare de orbire se află! Acest subiect a fost adus în atenția voastră din nou și din nou, dar nemulțumirea față de starea voastră spirituală nu a fost profundă și destul de dureroasă pentru a aduce refoma”. Din nou, Ellen White s-a întors la solia și la solii de la Minneapolis. Cum au fost ei tratați? Vom cita aici un pasaj mai lung din scrisoare:

„Eu pun întrebarea: Ce înseamnă disputele si certurile dintre noi? Ce înseamnă acest spirit aspru, tare ca fierul care se vede în bisericile şi în instituţiile noastre şi care este atât de neasemănător lui Hristos? Am o tristeţe adâncă a inimii pentru că am văzut cât de uşor este criticat un cuvânt sau o acţiune a fratelui Jones sau Waggoner. Cât de uşor trec cu vederea multe minţi tot binele care a fost făcut prin intermediul lor în ultimii câţiva ani și nu văd nicio dovadă că Dumnezeu lucrează prin intermediul acestor instrumente. Ei vânează ceva de condamnat, iar atitudinea lor faţă de aceşti fraţi care au fost angajaţi cu zel în a face un lucru bun, arată că, în inimă, se află sentimente de duşmănie şi de amărăciune. Este necesară puterea de convertire a lui Dumnezeu asupra inimilor şi minţilor. Încetaţi să vă priviţi fraţii cu suspiciune.[52]* (…)

Mulţi s-au convins că L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu prin împotrivirea lor în faţa luminii, dar au detestat moartea față de sine şi au amânat să facă lucrarea de umilire a inimii şi de mărturisire a păcatelor. Ei nu ar recunoaşte că mustrarea a fost trimisă de Dumnezeu sau că învăţătura a fost din cer, până când nu este eliminată orice umbră de îndoială. Ei nu au umblat în lumină. Ei au sperat să iasă din dificultate într-un fel mai uşor decât prin mărturisirea păcatelor, iar Satana i-a prins şi i-a ispitit, ei având slabă putere pentru a-i rezista.

Dovezi după dovezi au fost aduse, dar au refuzat să le recunoască. Prin atitudinea lor încăpăţânată, ei şi-au dezvăluit boala sufletului care era asupra lor, pentru că nicio dovadă nu îi putea mulţumi. Îndoiala, necredinţa, prejudecata şi încăpăţânarea a ucis întreaga dragoste din sufletele lor. Ei au cerut asigurare desăvârșită, dar aceasta nu este compatibilă cu credinţa.Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li s-ar fi permis să îşi exercite puterea convingătoare asupra celor care au stat împotriva luminii, dacă toţi ar fi renunţat la căile lor şi şi-ar fi supus atunci voinţa Duhului lui Dumnezeu, ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, ar fi dezamăgit vrăjmaşul şi ar fi stat ca bărbaţi adevăraţi, credincioşi convingerilor lor. Ei ar fi avut o experienţă bogată. Dar eul a spus: «Nu.» Eul nu a fost dispus să fie zdrobit. Acesta s-a luptat pentru stăpânire.

Fiecare dintre aceste suflete vor fi testate din nou în punctele în care au eşuat atunci. Ei au acum mai puţină claritate a judecăţii, mai puţină supunere, mai puţină dragoste adevărată pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, decât înaintea încercării şi testului de la Minneapolis. În cărţile cerului sunt înregistraţi ca fiind în deficiență. Eul şi pasiunea au dezvoltat caracteristici odioase.

Din acel moment, Domnul a dat o abundenţă de dovezi privind soliile de lumină şi mântuire. Nu le puteau fi date mai multe apeluri tandre, ocazii mai bune ca ei să poată face ceea ce ar fi trebuit să facă la Minneapolis. Lumina a fost retrasă de la unii şi, de atunci, ei au umblat în scânteile făcute de vreascurile lor. Nimeni nu poate spune cât de multe pot fi în joc atunci când se neglijează conformarea faţă de apelul Duhului lui Dumnezeu.

Va veni vremea când mulţi vor fi dornici să facă orice şi tot ce este posibil pentru a avea şansa de a mai auzi apelul pe care l-au respins la Minneapolis. Dumnezeu le-a mişcat inimile, dar mulţi au cedat unui alt spirit, care mișca pasiunile lor josnice. Oh, dacă aceste biete suflete ar face o lucrare profundă înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna! Nu vor veni niciodată oportunităţi mai bune, nu vor avea sentimente mai profunde.”[53]

Note de subsol

[1]. O. A. Olsen, „The Conference”, Review and Herald, 6 decembrie 1892, p. 768.

[2]. „Minutes of the General Conference Committee, Third Meeting”, 1 august 1892, în „Transcription of minutes of General Conference Committee, 1892 to 1896”, pp. 14-15, General Conference Archives, Silver Spring, MD.

[3]. „Program for the Institute”, General Conference Daily Bulletin, 27 ianuarie 1893, p. 1.

[4]. Ellen G. White către E. J. Waggoner, Scrisoarea 78, 22 ianuarie 1893, nepublicată.

[5].* S. N. Haskell către Ellen G. White, 23 februarie 1893, în Manuscripts and Memories, p. 238. Rămânând fidel obiectivului său declarat în biografia despre A. T. Jones (vezi capitolul 3, nota de subsol 30), George Knight insinuează că Jones este responsabil de faptul că la Conferința Generală din 1893 s-au folosit atât de multe materiale ale lui Ellen White. Knight pregătește terenul făcând mai multe acuzații preliminare, prin care încearcă să dovedească folosirea greșită de către Jones a scrierilor lui Ellen White pe parcursul întregii lui vieți: „Greșeala fundamentală în aderarea lui Jones la scrierile lui Ellen White în anii 1890, a fost poziția lui cu privire la relația lor față de Biblie. La sesiunea Conferinței Generale din 1893, el a folosit pasaje din lucrările ei ca „texte” pe care și-a bazat câteva din predicile lui, practică pe care o aproba atunci când „predica înaintea poporului nostru”, dar nu și atunci când se adresa neadventiștilor. Patru ani mai târziu, el făcea referire la scrierile sorei White ca fiind „cuvântul”. La sesiunea Conferinței Generale din 1893 s-a predicat foarte mult din scrierile lui Ellen White. Haskell a observat că ei auziseră mai mult din partea dânsei în absența ei, decât ar fi auzit dacă ea ar fi fost acolo în persoană. Acest lucru avea să se schimbe cu totul la sesiunea din 1895. În urma crizei Anna Rice din 1894, Ellen White i-a sfătuit pe Jones și pe alții să nu se bazeze atât de mult pe daruri, ci să se întoarcă la Biblie. În consecință, General Conference Bulletin din 1895 se remarcă prin absența folosirii lui Ellen White ca autoritate, în special în prima jumătate a întâlnirilor” (1888 to Apostasy, p. 230).

În primul rând, Jones a folosit cuvântul text de două ori pentru a descrie materialul din partea lui Ellen White pe care plănuise să îl citească în acea seară: „În seara aceasta vom lua un text care va ține cel puțin o săptămână. Cred că este o declarație familiară tuturor. Ea spune astfel” (1893 GCDB, p. 30). „Acum, frații mei, vă amintiți că aseară am început un text care urma să dureze o săptămână. În seara aceasta aș vrea să citesc un alt pasaj în aceeași direcție” (Ibidem, p. 69). Aici, Jones nu discuta viziunea sa cu privire la inspirație. El a folosit un termen comun pentru a descrie un „pasaj” sau un „text” din care citea. Dicționarul Webster din 1868 definește cuvântul ca „discurs sau compunere pe care este scrisă o notă sau un comentariu”. Toți studenții au „manuale” din care să studieze, dar evident că nu toate cărțile vorbesc în mod specific despre Biblie. O căutare rapidă în scrierile lui Jones ne arată că el a folosit termenul „text” de mai bine de 500 de ori. Însă el a folosit termenul acesta atunci când cita din documentele oricui, incluzându-l pe papa (American Sentinel, 23 mai 1895, p. 164).

Cu privire la felul în care Jones folosea Mărturiile atunci „când predica înaintea poporului nostru”, ar trebui să îi permitem să se explice singur, pentru a vedea dacă presupoziția lui Knight este corectă. Vorbind la Conferința din 1893, din care Knight citează, Jones spunea următoarele: „În această seară vom începe de unde ne-am oprit aseară, cu gândul care ne-a fost pus înainte, că vom începe să studiem acest subiect așa cum îl găsim în Biblie. Aș putea să îmi iau timpul necesar pentru a-l citi din Mărturii și Calea către Hristos. Aș putea la fel de bine să predic din ele cum predic din Biblie. Dar găsesc această dificultate: frații par atât de dispuși să se mulțumească cu ceea ce citim în acestea și nu doresc să meargă la Biblie pentru a-l descoperi. Pentru aceasta există Mărturiile și Calea către Hristos. Ele trebuie să ne conducă să vedem că este în Biblie și să-l obținem de acolo. Eu le voi evita pe acestea intenționat, nu pentru că ar fi ceva greșit în a le folosi; însă ceea ce ne dorim, frații mei, este să-l descoperim din Biblie și să știm unde este el în ea (…) Când mergem să le predicăm mesajul oamenilor care nu știu despre Mărturii, trebuie să îi învățăm că Biblia spune așa și trebuie să îi învățăm doar din ea. Dacă i-am predica poporului nostru, ar fi foarte bine să folosim Mărturiile și toate celelalte ajutoare, dar chiar și atunci, dacă mintea lor ar fi îndreptată spre acestea și nu înspre Biblie prin acestea, atunci acea folosire a Mărturiilor nu este ceea ce Domnul a intenționat să fie folosirea lor corectă” (1893 GCDB, p. 358). Astfel, contrar pretențiilor implauzibile ale lui Knight, Jones deja încerca să conducă poporul înapoi la Biblie.

În al doilea rând, în 1897, Jones a prezentat o serie de predici despre Spiritul Profetic. În timpul primei întâlniri și înainte de a începe să citească dintr-o Mărturie, Jones a făcut următoarele comentarii: „Voi începe și voi încheia cu cuvântul. Iată ce trebuie să facem când venim în locuri ca acesta: «Dacă Domnul este în mijlocul comitetor voastre, privind la ordinea, dragostea și teama voastră, și la tremurul vostru la cuvântul Său, atunci sunteți pregătiți să faceți această lucrare în mod altruist» [Ellen G. White, Materialele 1888, p. 1394] (…) Deci, dacă Domnul este în mijlocul comitetelor voastre, privind la dragostea, teama și tremurul vostru față de cuvânt Lui, atunci sunteți pregătiți să faceți lucrarea Lui” (1897 GCDB, p. 3).

Este evident că uzanța termenului cuvânt de către Jones a fost luată din Mărturia pe care o citea. Ellen White a fost cea care a folosit inițial acest termen pentru a-și descrie propriile scrieri ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, nu Jones, care doar o cita. Pot fi găsite multe alte exemple în care Ellen White folosește fraze asemănătoare: „Am fost instruită că se manifestă o așa desconsiderare a cuvântului lui Dumnezeu dat în Mărturiile Duhului Său Sfânt, încât Domnul se întoarce din nou și din nou, pedepsind Battle Creek-ul cu judecățile Sale” (PM, pp. 172-173). „Dumnezeu le-a vorbit prin cuvântul Său, prin Mărturiile Sale, prin Duhul Său. De ce nu iau ei seama?” (17 MR, p. 229.) „Mărturiile poartă fie amprenta lui Dumnezeu, fie pe aceea a lui Satana (…) După roadele lor îi veți cunoaște. Dumnezeu a vorbit. Cine s-a cutremurat la rostirea cuvântului Său?” (Mărturii, vol. 5, p. 98.) Din nou, acuzațiile lui Knight nu doar că sunt nefondate, dar sunt și necinstite și derutante.

După cum se poate vedea foarte clar în exemplele de mai sus, Knight insinuează, de asemenea, în mod eronat, că Jones este responsabil pentru cantitatea mare de materiale ale lui Ellen White, citite la Conferința din 1893. Ea a văzut necesar ca, în absența ei, să trimită atât de mult material. În ceea ce privește pretențiile lui Knight referitoare la situația Anna Rice, utilizarea de către Jones a Mărturiilor la Conferința Generală din 1895 și ideea că aceste evenimente ar fi dus la o poziție diferită cu privire la autoritatea lui Ellen White, vom discuta despre aceste acuzații, în detaliu, în viitorul apropiat, în seria Întoarcerea ploii târzii.

Pentru moment, vom încheia menționând sfaturile lui Ellen White către Jones, în 1908, după ce el a întors spatele inspirației și autorității întemeiate a darului ei: „Am fost instruită să folosesc predicile tale tipărite în General Conference Bulletin din 1893 și 1897, care conțin argumente puternice cu privire la validitatea Mărturiilor și care adeveresc darul profeției în rândul nostru. Mi-a fost arătat că mulți vor fi ajutați de aceste articole, în special cei nou veniți în credință, care nu au fost obișnuiți cu istoria noastră ca popor. Va fi o binecuvântare pentru tine să recitești aceste argumente, care erau de la Duhul Sfânt” (9 MR, p. 278). Se pare că Ellen White, care a fost inspirată și a avut autoritate, a văzut ceva în predicile lui Jones din 1893 și 1897, ceva care în mod evident George Knight, cu prejudecățile sale, nu a văzut.

[6]. „General Conference Committee Minutes, First Meeting”, 20 ianuarie 1893, în „Transcription of Minutes of General Conference Committee, 1892 to 1896”, p. 18, General Conference Archives, Silver Spring, MD.

[7]. S. N. Haskell, „The Study of the Bible, No. 1”; J. N. Loughborough, ”The Study of the Testimonies, No. 1”, General Conference Daily Bulletin, 27 ianuarie 1893, pp. 2-3.

[8].* Tabernacolul din Battle Creek, construit la sfârșitul anilor 1870, a fost conceput cu o capacitate de 3200 de locuri, dar putea primi până la 3600 de persoane când erau incluse și sanctuarul, aripile și galeria (Milton. R. Hook, Flames Over Battle Creek, pp. 77-79).

[9]. Ellen G. White către frații și surorile din Battle Creek, Scrisoarea 2c, 21 decembrie 1892, în General Conference Daily Bulletin, 28 ianuarie 1893, pp. 12, 14-16, sublinieri adăugate. Vezi și Mărturii, vol. 6, p. 19.

[10].* Această singură afirmație respinge pretențiile celor care spun că declarația lui Ellen White din 22 noiembrie 1892 din Review, este singurul loc în care ea leagă în mod clar învățătura neprihănirii prin credință de evenimentele finale (vezi capitolul 3, nota de subsol 40).

[11]. W. W. Prescott, „Promise of the Holy Spirit, No. 1”, General Conference Daily Bulletin, 30 ianuarie 1893, pp. 38-39, sublinieri în original.

[12]. S. N. Haskell, „The Study of the Bible, No. 4”, General Conference Daily Bulletin, 31 ianuarie 1893, p. 58.

[13]. W. C. Colcord, „Why?”, The Home Missionary, ianuarie 1893, pp. 1-2.

[14]. W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 2”, General Conference Daily Bulletin, 31 ianuarie 1893, pp. 62-65.

[15]. R. L. Odom, „Philadelphians or Laodiceans? (Laodicean Church – 1)”, Review and Herald, 5 ianuarie 1956, pp. 4-5.

[16]. Ellen G. White, „To the Brethren and Sisters”, Review and Herald, 10 iunie 1852.

[17]. James White, „The One Hundred and Forty and Four Thousand”, Review and Herald, 3 iulie 1856, p. 76.

[18]. Vezi: R. L. Odom, „Who Are the Laodiceans? (The Laodicean Church – 3)”, Review and Herald, 12 ianuarie 1956, pp. 5-7.

[19]. James White, „The Seven Churches”, Review and Herald, 16 octombrie 1856, pp. 189, 192.

[20]. Ellen G. White, „Cele două căi”, Mărturii, vol. 1, pp. 128-129; 27 mai 1856.

[21]. Ellen G. White, „Fii plin de râvnă și pocăiește-te”, Mărturii, vol. 1, pp. 141-146; februarie 1857.

[22]. Ellen G. White, „The Future”, Review and Herald, 31 decembrie 1857, în Mărturii, vol. 1, pp. 179-183. Vezi și: Ellen G. White, Scrieri Timpurii, pp. 269-273.

[23]. Ibidem, pp. 181 și 270. Vezi și Felix A. Lorenz, The Only Hope (Nashville, TN: Southern Pub. Assn., 1976), p. 69.

[24]. Lewis R. Walton, Morning’s Trumpet (Bakersfield, CA: Self Published, 2001), p. 138.

[25]. Ron Clouzet, „Cea mai mare nevoie a adventismului: Revărsarea Duhului Sfânt” (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 2011), p. 47.

[26]. Ellen G. White, „Biserica laodiceeană”, Mărturii, vol. 1, p. 186; 3 iunie 1859.

[27]. Ron Clouzet, „Cea mai mare nevoie a adventismului”, pp. 48-49; Lewis R. Walton, Morning’s Trumpet, pp. 138-141.

[28]. Ellen G. White, „Biserica laodiceeană”, Mărturii, vol. 1, pp. 185-187; 3 iunie 1859.

[29]. Ellen G. White, „Testimony for the Church at Olcott, N. Y.”, [Pamphlet 098, p. 16, par. 2], în Mărturii, vol. 2, p. 193; 12 iunie 1868.

[30]. Ellen G. White, „The Laodicean Church”, Review and Herald, 16, 23, 30 septembrie; 7 octombrie 1873.

[31]. Ibidem, 16 septembrie 1873, în Mărturii, vol. 3, pp. 254-255, 257.

[32]. Ellen G. White, „Mustrări necesare”, Mărturii, vol. 4, p. 211; 5 ianuarie 1875.

[33]. Ellen G. White, „Mărturiile desconsiderate”, Mărturii, vol. 5, p. 76; 20 iunie 1882.

[34]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 oct. 1888; în Materialele 1888, p. 93

[35]. Ellen G. White, „Experiența care a urmat Conferinței de la Minneapolis”, Manuscrisul 30, iunie 1889, în Materialele 1888, p. 356.

[36]. Ellen G. White, Mansucrisul 4, 1883, în Evanghelizare, pp. 695, 696.

[37]. Ellen G. White, Spirit of Prophecy, vol. 4, p. 291; 1884.

[38]. Ellen G. White, The Great Controversy, ed. 1888, pp. 457-458.

[39]. Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, pp. 42-44.

[40].* Comentând pe marginea afirmației lui Ellen White din 1883, George Knight caută să ajungă la următoarele concluzii: „În 1883, Ellen White susținea că Isus ar fi putut fi venit imediat după 1844, idee care are consecințe uimitoare pentru cei care pun un accent foarte mare pe teologia din 1888, 1893 sau 1895 a lui Jones, Waggoner sau Prescott. Implicația este clară: Hristos s-ar fi putut întoarce înainte de 1888 – și anume, înainte ca Jones și Waggoner să fi predicat propria interpretare a evangheliei. Din acest motiv, nu ne ajută să construim foarte mult pe baza teologiei lor distinctive. Nici mesajul lor și nici interpretarea lor specifică a evangheliei nu este importantă, ci evanghelia în sine.” (Angry Saints, 126-128). Dar „evanghelia în sine” a fost interpretată diferit de către Uriah Smith, G. I. Butler și mulți alții în perioada 1888, iar acest lucru este înțeles greșit de către evanghelici și creștinismul catolic de astăzi. Doar acea evanghelie care conține remediile divine ale Martorului adevărat va fi suficientă. Chiar solia pe care Dumnezeu le-a dat-o lui Jones și Waggoner, pe care Ellen White a susținut-o, contează. Dumnezeu așteaptă ca același mesaj al evangheliei să fie proclamat și astăzi.

[41]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai 1895, în Mărturii pentru pastori, pp. 91-92 și Materialele 1888, p. 1336.

[42]. Ellen G. White către fratele și sora Maxson, scrisoare, 12 octombrie 1896, în Manuscript Releases, vol. 20, p. 117.

[43]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N. Y.”, Review and Herald, 3 septembrie 1889.

[44]. Ellen G. White, „Our Duties and Obligations”, Review and Herald, 18 decembrie 1888.

[45]. Ellen G. White, „Christ and the Law”, Manuscrisul 5, Predică, 19 iunie 1889, în Materialele 1888, pp. 341-345; „Camp-Meeting at Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie 1889.

[46]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august 1892, p. 497; „The Righteousness of Christ, (concluded)”, 26 august 1890, p. 513, în Materialele 1888, p. 695. Pentru un context mai amplu al acestui articol, vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, pp. 417-419.

[47]. Ellen G. White, „Ye are Complete in Him”, Predică, 19 decembrie 1891, în Bible Echo, 15 ianuarie 1892, p. 18.

[48]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, pp. 1004, 1008.

[49]. Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 16j, 2 septembrie 1892, în Materialele 1888, p. 1036; A. T. Jones către Ellen White, 8 octombrie 1892, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 226.

[50]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1051-1054.

[51].* Ellen G. White către S. N. Haskell, scrisoarea 30a, 5 septembrie 1892, nepublicată. După cum s-a spus și mai sus, Ellen White a declarat că ideile confuze despre învățătura neprihănirii prin credință apăruseră ca urmare a opoziției față de solia 1888. Mai mult, ea a mai declarat că Isus, prin solii Săi aleși (Jones și Waggoner etc.), stătea la ușă cu adevăratele remedii pentru biserică. Acum, 125 de ani mai târziu, istoricii adventiști moderni, precum Desmond Ford, Burt Haloviak, George Knight și Woodrow Whidden ne informează că, de fapt, Jones și Waggoner au adus solia de confuzie în biserică, încă din anul 1889. Vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, pp. 239-241.

[52].* Nimic nu ar putea descrie mai bine lucrarea biografică a unor istorici adventiști moderni în încercarea de a-i discredita pe Jones și Waggoner. Însă lucrările lor dovedesc că ei sunt conduși mai mult de agenda lor teologică evanghelică personală, nu de o examinare onestă și sinceră a istoriei adventiste.

[53]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 19d, 1 septembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1018, 1026-1031.