Patruzeci de ani de istorie laodiceeană se întindeau acum înaintea lui W. W. Prescott, aflat în faţa celor adunaţi la tabernacolul din Battle Creek în acea seară de marţi de la sfârşitul lui ianuarie, 1893. O mare parte din materialul scris de Ellen White despre solia laodiceeană, atât înainte, cât şi după Minneapolis 1888, trecuse prin mâinile lui Prescott, aducându-i în inimă convingere şi pocăinţă, în mai multe ocazii.[1] În lumina acestei istorii şi în contextul ei, Prescott urma acum să continue să-şi prezinte seria de prelegeri referitoare la făgăduinţa Duhului Sfânt şi la nevoia de a da ascultare soliei laodiceene.

Prescott simţea că singura solie pe care o putea aduce în acea seară era ca atât el, cât şi toţi cei prezenţi „să înceapă să-şi mărturisească păcătoşenia în faţa lui Dumnezeu, cu umilinţă în suflet, cu adâncă părere de rău înaintea lui Dumnezeu, pentru a fi plini de râvnă şi a se pocăi”. Venise vremea „când lumina a început să strălucească, adică lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei” şi numai celor care „şi-au curăţit sufletele de necurăţie, adică s-au pocăit de păcatele lor, iar Dumnezeu le-a şters”, li se va permite să ia parte la lucrarea de încheiere:

„Nu ştiu de ce anume va fi nevoie, sunt sigur, dar mi se pare câteodată că va fi ceva care să ne trezească, făcându-ne conştienţi de felul în care Dumnezeu privește păcatul şi de modul în care ne vede pe noi. Însă noi am refuzat avertizarea Duhului Sfânt și învăţătura pe care a trimis-o şi mărturiile pe care ni le-a trimis din nou şi din nou cu privire la acest lucru: «Pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti». De ani de zile tocmai aceasta a fost avertizarea: Pocăieşte-te! Pocăieşte-te! Pocăieşte-te! Însă noi nu am ascultat de această mărturie, ci am ajuns la punctul în care spunem: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic». Şi totuşi, vă spun că dacă a existat vreodată o adunare de oameni săraci, atunci aceasta e adunarea aceea (…)

Sunt perfect conştient că vorbesc cât se poate de clar şi nu spun aceste lucruri fără a fi cugetat şi a mă fi rugat înainte. Spun ceea ce cred că este solia lui Dumnezeu pentru sufletele noastre, al meu şi al vostru. Spun că este timpul să fim plini de râvnă şi să ne pocăim, pentru ca revărsarea specială a Duhului lui Dumnezeu să vină peste noi fără să ne nimicească. Dacă nu ne vom ruga cu seriozitate pentru aceasta, eu spun că, pur şi simplu, aşa ceva înseamnă moarte pentru voi şi pentru mine (…)

Nu putem veni la această adunare, la acest institut şi la această Conferinţă şi să continuăm zi după zi într-un mod uşuratic. E vremea ca fiecare să tremure cu seriozitate pentru mântuirea propriului suflet (…) Pentru fiecare dintre noi există o lucrare personală ce trebuie împlinită, în legătură cu această adunare, iar această lucrare constă în cercetarea solemnă a inimii înaintea lui Dumnezeu, în ascultarea de cuvântul Său şi în pocăinţă, pentru ca să putem primi această putere (…)

Îmi plac ocaziile în care ne strângem laolaltă şi ascultăm aceste învăţături şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru îmi place foarte mult. Dar vă spun, putem să tot venim aici, săptămână după săptămână, an după an, şi totuşi să nu ne conformăm planului lui Dumnezeu cu privire la timpul acesta.”[2]

Trăiau într-adevăr vremuri solemne. De îndată ce şi-a terminat Prescott prelegerea, A. T. Jones a reluat înc-o dată subiectul celei de-a treia solii îngereşti. El a continuat să arate evenimentele din Statele Unite care erau o împlinire a profeţiei biblice despre facerea unei icoane fiarei (Apocalipsa 13 şi 14). Şi chiar în 1892, când avea loc ridicarea acestei icoane, venise vestea ce confirma că începuse să se audă „marea strigare” a celui de-al treilea înger. Oare de ce nu au putut cădea de acord „că marea strigare se auzea chiar atunci”?

Jones şi-a încheiat predica citând din scrisoarea din vara anterioară a lui Ellen White pentru Uriah Smith: „Să presupunem că atenţia se va abate de la toate diferenţele de opinie, şi că vom ţine seama de sfatul Martorului adevărat. Când poporul lui Dumnezeu îşi va umili sufletul înaintea Lui, căutând individual Duhul Său Sfânt cu toată inima, se va auzi de pe buze omeneşti o mărturie de felul celei relatate în Scriptură: «După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.» Feţe îmbujorate de dragostea lui Dumnezeu, buze atinse de focul sfânt, vor spune: «Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat.»”[3]

Joi seara, Prescott a reluat tema de unde rămăsese cu o seară înainte, în timp ce căuta să-i convingă pe ascultători de nevoia lor de pocăinţă deplină. La fel ca în cazul lui Iov şi al celor care ascultau cuvintele ucenicilor în ziua Cincizecimii, „o întrezărire a slavei şi neprihănirii lui Isus Hristos” a dus la detestarea eului păcătos. La fel a fost şi cu Ezra, slujitorul lui Dumnezeu, care şi-a simţit păcătoşenia când l-a condus pe Israel în rugăciune sinceră pentru păcatele lor şi pentru păcatele poporului. Dar ce s-a întâmplat cu cei adunaţi la Battle Creek în 1893?

„Suntem învăţaţi că slujitorii lui Dumnezeu trebuie «să plângă între tindă şi altar şi să zică: ‘Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta’». Mie însă mi se pare, referitor la chestiunea aceasta, că înainte de a putea face acest lucru trebuie să plângem pentru noi înşine. Priviţi în urmă la istoria ultimilor trei sau patru ani şi vedeţi ce a făcut Dumnezeu pentru noi, iar apoi uitaţi-vă unde ne aflăm acum. Dumnezeu S-a ocupat de poporul Său într-un mod remarcabil (…) Ce trebuie să facem când Dumnezeu ne trimite o solie chiar aici şi acum, că ne aşteaptă cu nerăbdare? Cât de mult a aşteptat El ca pomul să rodească? A aşteptat trei ani, nu-i aşa? Şi apoi avea să-l taie? Nu. A spus să se mai aştepte încă un an, după care, dacă pomul tot nu va rodi, să-l taie. Cât timp a trecut de când a început Dumnezeu, într-un mod deosebit, să trimită această lumină, aceste învăţături şi această mustrare pentru voi şi pentru mine? Gândiţi-vă. Patru ani. Este al patrulea an de la Minneapolis şi mergem în al cincilea.

Aceste lucruri cu care trebuie să ne confruntăm sunt teribil de solemne şi nu ştiu ce să spun. Dar, din sufletul meu, nu pot să spun decât că am ajuns într-un timp înfricoşat şi solemn. Dumnezeu a aşteptat şi a trimis mustrări, a aşteptat şi a trimis mustrări – timp de patru ani (…)

Nu am nicio înclinație de a forța pe cineva, dar simt că este datoria mea să prezint aceste lucruri în cel mai clar mod posibil şi să las Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea în inimile noastre. Asta e tot ce pot să fac (…) O, nu vă spun decât un adevăr simplu când spun că, dacă în seara asta Dumnezeu ar lăsa să strălucească în inimile noastre şi alte raze ale Duhului Său, n-am putea să ne ducem acasă şi să ne odihnim cu uşurinţă, să dormim liniştiţi şi să luăm lucrurile la fel ca de obicei.”[4]

Prescott le reamintise cu blândeţe de Minneapolis şi de păcatele care încă atârnau asupra lor ca popor. Aveau ei să perceapă toate implicaţiile a ceea ce era în joc? Aveau să aprecieze timpul suplimentar acordat pentru a se pocăi? Prescott sfătuia că nu era momentul potrivit să spună: „«Doamne, dacă am păcătuit, îmi pare rău.» Când Dumnezeu ne trimite o solie că am păcătuit, este o insultă la adresa cerului să venim la El şi să spunem: «Dacă am păcătuit.» Păi, dacă nu am păcătuit, înseamnă că El este mincinos, pentru că mi-a spus că am păcătuit.”

Făcând o comparaţie între o astfel de atitudine reticentă în rugăciunea de pocăinţă şi atitudinea din rugăciunea lui Daniel, Prescott a declarat cu înflăcărare: „Nu-l găsiţi pe Daniel, cel mult iubit, căruia Domnul i-a trimis acel cuvânt special «om preaiubit», mărturisindu-şi păcatele cu un «dacă». Absolut deloc.” Daniel şi-a mărturisit păcatele, precum şi pe cele ale poporului său, fără ocolişuri: „«Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi proorocii.»” Prescott compara confesiunea lui Daniel despre dispreţul lui Israel faţă de avertismentele profeţilor Vechiului Testament cu afirmaţia lui Ellen White făcută după Minneapolis: „Unii critică solia şi solii. Îndrăznesc chiar să respingă cuvintele de mustrare trimise lor de Dumnezeu prin Duhul Său Sfânt.”

Astfel de afirmaţii l-au condus pe Prescott să concluzioneze: „Realitatea este, după cum mi se pare mie, că noi am ajuns să ne obişnuim atât de mult cu ideea de a respecta sau a dispreţui aceste lucruri, după cum se află în joc interesele noastre, încât am pierdut complet sentimentul sfinţeniei cuvântului lui Dumnezeu şi al soliei Sale. Este un lucru înspăimântător să dispreţuieşti cuvântul lui Dumnezeu şi solia Lui, însă noi ne-am obişnuit atât de mult cu aceasta. De ce? Pentru că păcatul este prezent şi pentru că Dumnezeu nu trimite de îndată răul asupra noastră, noi dispreţuim aceste avertismente.”

Pentru cei care ar fi putut să întrebe ce anume să mărturisească, Prescott s-a referit la o afirmaţie din Slujitorii Evangheliei: „Suntem şi noi la fel de responsabili pentru rele pe care le-am fi putut împiedica în dreptul altora – prin mustrare, prin avertizare, prin exercitarea autorităţii parentale sau pastorale – ca şi cum ne-am fi făcut noi înşine vinovaţi de acele fapte.” O asemenea afirmaţie aproape că l-a ridicat pe Prescott de pe scaun: „Dacă Dumnezeu nu se îndură de noi, ce se va alege de noi? (…) Ce vom spune înaintea lui Dumnezeu? Nu va fi adevărat că vom fi obligaţi să spunem împreună cu Ezra: «Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine»?” Prescott i-a atras cu credincioşie atenţia conducerii Bisericii Adventiste asupra rugăciunilor lui Ezra, Daniel şi Ezechiel, făcute când ei s-au pocăit de păcatele lor şi de păcatele poporului lor. Oare Dumnezeu Îşi chema şi poporul rămăşiţei laodiceene să înalţe o astfel de rugăciune?[5]

În Sabat, 4 februarie, S. N. Haskell a predicat în tabernacolul de la Battle Creek, care era „aglomerat până la capacitate maximă”; cei care au întârziat s-au așezat chiar şi pe scări. Haskell a vorbit cu „obişnuita sa libertate şi putere”, iar congregaţia a ascultat solia despre planul de mântuire.[6] Vorbind despre responsabilitatea de a-i împărtăşi lumii chiar atunci solia evangheliei, Haskell a declarat: „Timpul pe care îl trăim acum este timpul pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu. Şi atunci, care este datoria noastră? (…) Lucrarea noastră este să luăm Evanghelia şi să o ducem până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului.” După citirea unor porţiuni lungi dintr-o mărturie a lui Ellen White, Haskell a declarat: „Fraţilor, trăim cele mai solemne vremuri care s-au văzut de când a căzut Adam. Trăim scenele de încheiere ale istoriei acestei lumi, iar întrebarea care se pune este: ce rol vom alege să jucăm? (…) Noi încă n-am primit acel Duh pe care El vrea să ni-L dea. În inima noastră trebuie să aibă loc o schimbare, altfel nu vom intra niciodată în împărăţia cerurilor.”[7]

În Sabat după-amiază s-a ţinut, în sala dinspre vest a clădirii bisericii, o întrunire supraaglomerată, la care au participat fraţi aflaţi în vizită, pastori, licenţiaţi şi alţi lucrători. Întrunirea, care a început la două şi jumătate, a durat „până la apusul soarelui, constând aproape în întregime din mărturisiri şi acte de smerenie, şi caracterizată totuşi de multă credinţă, speranță şi dragoste”. După E. W. Whitney, care i-a scris bisericii sale locale din Colorado, aceasta părea să fie rezultatul predicării şi mărturiilor citite în zilele precedente: „De vreme ce doctrina «neprihănirii lui Hristos», fiind neprihănirea pe care trebuie s-o căpătăm şi noi prin credinţă, este prezentată în puterea şi prin demonstrația Duhului, aspectele importante ale pocăinţei şi faptelor bune nu sunt neglijate.”

Scriind, de asemenea, despre întrunirile din Sabat, M. B. Duffie declara că „puterea lui Dumnezeu era prezentă, iar din ceea ce se spunea, noi am crezut că, atunci când fraţii aceştia aveau să plece în câmpurile lor de lucru, aveau să fie înzestraţi cu Duhul Învăţătorului (…) Cu adevărat avem parte aici la Battle Creek de o sesiune a Cincizecimii şi suntem învioraţi de căderea ploii târzii, care coboară acum asupra acestui popor”.[8]

În dimineaţa următoare, Haskell a continuat să-şi prezinte seria de studii biblice. După ce a citit nişte comentarii dintr-un articol din Review, al lui Ellen White, despre binecuvântările Duhului Sfânt dăruite căutătorilor sârguincioşi ai adevărului, Haskell a confirmat: „Atunci, dacă vom fi dezamăgiţi, fraţilor, şi nu vom primi Duhul, cine va fi de vină? Noi. De ce nu-L vom primi? Pentru că am încetat să-L căutăm.” Haskell a continuat să descrie cum le-a fost dăruit Duhul Sfânt ucenicilor, la Cincizecime, pentru a lua locul prezenţei personale a lui Isus, şi cum S-a revărsat asupra lor pentru că ei ştiau că păcatele le fuseseră iertate. La fel va fi şi în timpul ploii târzii: „Dumnezeu a făgăduit binecuvântări pentru poporul Său. Cei ale căror păcate au fost iertate şi care Îl cunosc pe Mântuitorul lor sunt cei care primesc o plinătate ca niciodată mai înainte. Aceasta este revărsarea Duhului lui Dumnezeu. Este marea strigare a soliei îngerului al treilea. Primul pas este să ne curăţăm inima de păcat. Când inima este curăţată prin sângele lui Hristos, vom putea să împlinim îndată lucrarea pe care vrea Dumnezeu să o facem.”[9]

În seara aceea, pe când vorbea despre cei 144.000 şi despre generaţia din timpul sfârşitului, R. C. Porter a citat pe larg din articolul lui Ellen White din Review, din 22 noiembrie: „Oricine susţine că are convingerea că Domnul vine curând, să cerceteze Scripturile cum n-a mai făcut-o până acum; căci Satana este hotărât să încerce toate vicleşugurile posibile pentru a ţine sufletele în întuneric şi a orbi mintea în faţa pericolelor din vremurile în care trăim. Fiecare credincios să-şi ia Biblia cu rugăciune stăruitoare, ca să poată fi luminat de Duhul Sfânt cu privire la adevăr, ca să-L poată cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos pe care L-a trimis El. Căutaţi adevărul ca pe o comoară ascunsă şi dezamăgiţi-l pe vrăjmaş. Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a celui de-al treilea înger a început deja (…).” Punându-şi pe inimă acest sfat, Porter şi-a sfătuit ascultătorii: „Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu pentru Duhul Lui Sfânt. Nu putem pleca de la această conferinţă continuând să facem așa cum am făcut înainte de a veni aici. Studiem noi Biblia cu rugăciune stăruitoare? Ne rugăm ca Dumnezeu să conducă mintea instructorilor? Dacă nu, atunci ne aflăm pe un teren periculos. Marea strigare «a început». Nu ar trebui ca acest lucru să ne trezească?”[10]

În aceeaşi seară, A. T. Jones şi-a continuat seria de studii referitoare la solia îngerului al treilea. El le-a spus ascultătorilor că tot ce le predicase până atunci, le-ar fi predicat exact la fel şi celor care „n-au auzit niciodată de adventiştii de ziua a şaptea”. Făcând o paralelă între ucenici la Cincizecime şi situaţia bisericii din timpul sfârşitului, Jones le-a adresat o provocare: „Ar trebui să ne adunăm pe grupuri şi să ne rugăm pentru Duhul Sfânt.” De asemenea, le-a amintit că „atunci când cei din poporul lui Dumnezeu, vor căuta personal Duhul Său Sfânt din toată inima, atunci se va auzi de pe buze omeneşti mărturia care împlineşte cuvântul: «Am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.»” În mod natural, a urmat întrebarea: se rugau ei pentru revărsarea Duhului Sfânt?

„Apoi, avem şi cuvântul Domnului, că zilnic se înalţă rugăciuni. Sunt şi rugăciunile voastre printre acestea? Sunt şi ale mele? Va veni curând ziua când ultima rugăciune, necesară pentru a aduce acea binecuvântare, va fi înălţată. Şi atunci? Va veni. Va izbucni ca un potop, iar Duhul Sfânt se va revărsa ca în ziua Cincizecimii. Acum, observaţi, cuvântul spune că, întrucât „se înalţă zilnic rugăciuni la Dumnezeu” pentru această făgăduinţă, „niciuna dintre aceste rugăciuni înălţate cu credinţă nu se pierde”. Vedeţi că aici este binecuvântarea făgăduinței. Da, când Dumnezeu ne spune să ne rugăm pentru ceva, oh, ni se deschide larg uşa ca să ne putem ruga pentru lucrul acela cu cea mai desăvârşită încredere că îl vom primi. Când El ne spune să ne rugăm pentru ceva, aceasta deschide larg uşa şi absolut nimic nu mai poate împiedica rugăciunea să își găsească un loc. Care este cuvântul Lui pentru noi? Că niciuna dintre aceste rugăciuni înălţate cu credinţă nu se pierde.

Ei bine, într-una din zilele acestea, ultima rugăciune necesară va fi înălţată, şi binecuvântarea se va revărsa. Şi cine o va primi? Cei ale căror rugăciuni s-au înălţat la Dumnezeu pentru ea. Nu contează că omul acela se află în mijlocul Africii şi că revărsarea se produce aici, în Battle Creek – şi el o va primi; pentru că, prin rugăciunile noastre pentru ea, se deschide canalul dintre noi şi sursa binecuvântării, şi, la fel de sigur cum ţinem deschis acest canal prin rugăciunile noastre, atunci când Se va revărsa Duhul Sfânt, tot așa va ajunge în locul de unde au început rugăciunile, întrucât canalul este deschis.”[11]

Astfel de expuneri pline de putere s-au extins dincolo de auditoriu. O notă editorială din Review a anunțat că „s-au publicat mai multe numere din Bulletin, în vederea întrunirilor extraordinar de remarcabile pe care le avem la institut”. Totuşi, cititorii erau avertizaţi că exemplarele erau cumpărate atât de repede, încât „stocul se va epuiza în curând”. Un asemenea răspuns indica faptul că Duhul lui Dumnezeu s-a manifestat într-o măsură deosebită la întrunirile lor, iar ei făceau tot ce puteau ca să îi dea poporului nostru ocazia să beneficieze de ele prin intermediul Bulletin.[12]

Un nou test privind solia laodiceeană

Luni seară, 6 februarie, A. T. Jones a reluat încă o dată toate dovezile ce arătau că se aflau chiar în mijlocul evenimentelor care vesteau revenirea lui Hristos. Din Biblie şi din Mărturii, se aduseseră dovezi din nou şi din nou că, chiar timpul acela, ei „trebuiau să aibă singura putere prin care solia îi poate fi dusă lumii”. Cu toate acestea, Jones a afirmat că cel mai mare pericol ce pândea acea congregaţie şi poporul advent de pretutindeni, era ca ei să nu vadă ceea ce îi privea pe fiecare personal ca având cea mai mare importanţă, şi anume, că propriile lor inimi trebuiau să fie în armonie cu Dumnezeu, ci, în schimb, să se concentreze pe „lucrurile de afară”. Exista şi pericolul ca ei „să privească aceste lucruri ca fiind mai degrabă un fel de teorie”, în loc să caute ca „Hristos să trăiască înlăuntrul lor”.

Dar, când Jones a prezentat subiectul următoarelor două discursuri ale sale, le-a abordat cu precauţie: „Pentru mine, lecţia aceasta şi următoarea sunt cele mai teribile dintre toate. Nu eu le-am ales şi mi-e teamă de ele.” Jones căuta, de asemenea, să-şi conducă ascultătorii către sfaturile date laodiceenilor de Martorul adevărat. Căuta să evidenţieze nevoia de pocăinţă pentru a se putea împlini pe deplin promisiunea ploii târzii şi a marii strigări. De asemenea, el lega chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă de evenimentele de la Minneapolis şi de respingerea revărsării celei mai preţioase solii privind neprihănirea prin credinţă. Aceasta ar fi o sarcină monumentală. Dar, când Jones a început, cu toate că era unul dintre solii prin care Dumnezeu bătea la uşă, nu s-a îndepărtat de fraţii lui. Şi el căuta pocăinţa alături de ei:

„Vă rog, acum la început, să nu mă plasați ca unul care este separat de voi și deasupra voastră, ca şi cum v-aş vorbi de sus şi m-aş exclude pe mine însumi din tot ce voi prezenta. Eu sunt împreună cu voi în toate aceste lucruri. Şi eu, ca voi, la fel de sigur şi la fel de mult, am nevoie să mă pregătesc pentru a primi ceea ce are Dumnezeu să ne dea, la fel ca oricine altcineva de pe pământ. Aşadar, vă implor să nu mă separaţi de voi în această privinţă. Iar dacă veţi vedea greşelile pe care le-aţi făcut, voi vedea greşelile pe care le-am făcut eu, şi, vă rog, nu mă învinovăţiţi dacă vor fi aduse în față lucruri care expun greşelile pe care le-aţi comis. Vă rog să nu mă criticaţi de parcă eu v-aş judeca sau v-aş căuta vreo vină. Eu pur şi simplu voi enunţa nişte fapte, iar voi, cei care aveţi vreo legătură cu aceste lucruri, veţi şti fiecare adevărul pentru sine. Iar când ele mă privesc pe mine, şi eu voi şti că este adevărat în dreptul meu. Ceea ce vreau, fraţilor, este pur şi simplu să-L căutăm împreună pe Dumnezeu, cu toată inima (Congregaţia: „Amin!”) şi să îndepărtăm orice obstacol din cale, pentru ca Dumnezeu să ne poată da ceea ce are pentru noi.”[13]

Jones le-a reamintit că, în cursul acelor întruniri, înaintea lor se aflase gândul că venise timpul „când Dumnezeu a promis să trimită ploaia timpurie şi ploaia târzie. A venit timpul când trebuie să le cerem şi să le aşteptăm”. Însă ploaia târzie şi marea strigare aveau să fie date numai când ei aveau să fie „cu o inimă şi un gând”. De aceea, Jones le-a spus: „Dacă există orice divergențe între voi şi orice om de pe acest pământ – fie că se află aici la institut sau nu – e timpul ca voi şi eu să le eliminăm din cale.” O astfel de pregătire I-ar fi permis lui Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile. Aceasta e ceea ce au făcut ucenicii înainte de Cincizecime şi la aceasta chema și solia laodiceeană. Însă bârfele şi războiul dintre fraţi erau lucrarea diavolului şi trebuiau să-i fie lăsate doar lui. Ei trebuiau să-i iubească şi să-i apere pe fraţi, ca să nu se despartă de Dumnezeu din cauză că întorceau armele de război unul împotriva altuia. Acum era timpul ca adventiştii de ziua a şaptea să-şi mărturisească starea:

„Ei bine, fraţilor, ceea ce trebuie noi să facem este să ne punem în concordanță cu solia laodiceeană şi să spunem că fiecare cuvânt rostit de El este adevărat. Când El spune că voi şi eu suntem ticăloşi, să-i spunem: «Aşa este, sunt ticălos; nenorocit, da, aşa este, sunt nenorocit; sărac, aşa este; sunt sărac, un cerşetor şi niciodată nu voi fi altceva; orb, sunt orb și niciodată nu voi fi altceva; gol, aşa este, şi nici nu ştiu aceasta; şi aceasta este, de asemenea, adevărat. Nu ştiu deloc lucrul acesta aşa cum ar trebui.» Apoi Îi voi spune în fiecare zi şi în fiecare oră: «Doamne, toate sunt adevărate. Dar, oh, în locul ticăloşiei mele, dă-mi Tu satisfacția Ta; în locul nenorocirii mele, dă-mi Tu mângâierea Ta; în locul sărăciei mele, dă-mi Tu toate bogăţiile Tale; în locul orbirii mele, fii Tu ochii mei; în locul goliciunii mele, oh, îmbracă-mă Tu cu neprihănirea Ta; iar ceea ce nu ştiu, Doamne, învaţă-mă Tu» (Congregaţia: «Amin.»)”[14]

Jones şi-a încheiat predica adresându-le tuturor chemarea de „a rămâne astăzi uniţi, căci Dumnezeu doreşte să facă o lucrare” cu ei. Concentrarea inimii lor nu trebuia să fie pe ambiţia de a ocupa cea mai înaltă poziţie la Conferinţă sau în comitetul Conferinţei, ci mai degrabă asupra întrebării: „Cine va face cel mai mult pentru a câştiga suflete pentru neprihănire?” Aceasta era şi gândirea bisericii primare, când S-a revărsat asupra lor Duhul Sfânt: „Spiritul lui Hristos i-a făcut una. Acestea sunt roadele rămânerii în Hristos. Dar dacă roadele noastre sunt disensiunile, invidia, gelozia şi conflictele, nu este posibil să rămânem în Hristos.”[15]

Seara următoare, marţi, 6 februarie, R. C. Porter şi-a continuat seria de prelegeri pe tema „Mintea lui Hristos”. Şi el a îndreptat atenţia ascultătorilor spre solia laodiceeană, în lumina marii lupte: „În afirmaţiile pe care le-am citit se dezvăluie controversa dintre Hristos şi Satana. Şi, fraţilor, principiile soliei îngerului al treilea sunt principiile pe care le-a avut Dumnezeu dintotdeauna. Aş vrea să vă pot face pe toți să vedeţi aceste lucruri, aşa cum le-a dezvăluit Dumnezeu minţii mele. Dacă voi putea face aceasta, atunci nu va fi niciun suflet aici care să nu spună: «Văd că toate acestea mi se aplică». El spune «Ştiu faptele tale». Ce fel de fapte sunt acestea? Sărace, ticăloase, oarbe şi goale. Cunoaşte El starea noastră? Da. N-ar fi bine să spunem: «Sunt plin de păcat şi nu este nimic bun în mine»? Ceea ce spune El este adevărat, chiar dacă eu, în orbirea mea, nu pot vedea asta.” Porter însuşi îşi studiase subiectul în lumina neprihănirii lui Hristos, în lumina dragostei Sale, iar acum îşi vedea viaţa ca „un eşec”, spunând: „Ceea ce am făcut am făcut dintr-un principiu greşit, un motiv greşit. Vreau să vă spun că tot ce a spus Martorul credincios şi adevărat este adevărat în cazul meu, iar eu nu ştiam aceasta.”

După ce a comparat puterea forței care este folosită în împărăţia lui Satana şi puterea dragostei care este folosită în împărăţia lui Hristos, Porter şi-a încheiat prelegerea întorcându-se la evenimentele de la Minneapolis:

„Ce facem noi la această conferinţă? Dumnezeu a spus că este timpul să ne adunăm, să ne rugăm şi să-L implorăm să ne dea binecuvântarea Lui. Este timpul să-L căutăm pe Dumnezeu cu toată inima. Aş vrea să puteţi vedea toţi lucrul acesta aşa cum îl văd eu acum. Satana a fost acuzatorul fraţilor. Gândiţi-vă la Minneapolis. S-au făcut acuzaţii împotriva fraţilor? Vă întreb în numele Dumnezeului dragostei care este Dumnezeul meu, ce fel de adunări aţi ţinut? Este timpul să ţinem adunări de pace. Să lăsăm gândul care era în Hristos să fie şi în noi.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că văd că norii se împrăştie, că începem să vedem că suntem săraci, ticăloşi, orbi şi goi. Când El ne arată partea cea mai rea a situației noastre, o face adăugând şi cuvinte binecuvântate de ajutor şi mântuire. Când ne descrie goliciunea, El ne întinde binecuvântatul veşmânt al neprihănirii, ca să ne acopere păcatele. El nu vrea să ne facă de ruşine. El Își pune sub noi brațele Sale veșnice. O, dacă am putea vedea ce vrea să facă pentru noi Dumnezeu! Fie ca El să ne deschidă adunările de pace. Este timpul să ne recunoaştem greşelile unii faţă de alţii. Avem o lucrare de făcut – şi fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune pentru a ne achita de toate sarcinile. O, fraţii mei, fraţii mei! Țineţi adunări de pace înainte ca acest timp să se scurgă, înainte de a fi prea târziu.”[16]

În aceeaşi seară, Jones şi-a continuat prelegerea de unde o lăsase cu o seară înainte. În mod evident, unii puseseră la îndoială unele dintre comentariile lui, întrucât voiau să ştie cum poate cineva să recunoască faptul că este nenorocit, sărac, orb şi gol şi totuşi, „în acelaşi timp, să se bucure în Domnul”. Jones le-a răspuns: „Aş vrea să ştiu cum altfel s-ar putea bucura cineva” dacă nu recunoaşte mai întâi în ce stare se află cu adevărat. Pentru a-şi sublinia şi mai clar ideea, Jones a citit din afirmaţia lui Ellen White din Mărturia 31: „Sunteţi în Hristos? Nu, dacă nu recunoaşteţi că sunteţi nişte păcătoşi care greşesc, care sunt neajutoraţi şi condamnaţi.” Apoi, Jones a tras concluzia: „Iată ce spun unii dintre fraţi că nu pot înţelege. Ei zic: «Nu văd cum, dacă sunt în Hristos, trebuie să recunosc că sunt un păcătos neajutorat şi nenorocit. Credeam că, dacă sunt în Hristos, atunci Îi pot mulţumi Domnului că sunt bun, fără păcat, pe deplin desăvârşit, sfinţit şi aşa mai departe.» Ei bine, nu. El este. Când eşti în Hristos, El este desăvârşit, El este neprihănit, El este sfânt şi nu greşeşte niciodată şi neprihănirea Lui îţi este atribuită ţie – îți este oferită. Credincioşia Lui, desăvârşirea Lui sunt ale mele, dar nu eu sunt astfel.”

Apoi, Jones şi-a condus audienţa înapoi la cele dintâi afirmaţii ale lui Ellen White cu privire la condiția laodiceeană şi la lucrarea pe care Dumnezeu căuta s-o împlinească încă din 1859. Prima dată când a fost dată solia, au fost mărturisite păcatele şi mulţi au simţit că acest lucru se va solda cu marea strigare. Însă, când lucrarea nu s-a încheiat în scurt timp, mulți au pierdut efectul soliei. Lui Ellen White i s-a arătat că solia nu-şi va încheia lucrarea în numai câteva luni scurte, ci planul era de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu cu privire la „regresurile lor şi de a-i conduce la pocăinţă plină de zel, pentru ca ei să poată fi favorizați cu prezenţa lui Isus şi să fie pregătiţi pentru marea strigare a îngerului al treilea”. Şi chiar la vremea aceea, în 1859, „îngerii erau trimişi pretutindeni pentru a pregăti inimile necredincioase pentru adevăr”. Jones a răspuns astfel acestui gând: „Iată unde ne aflăm [în 1893]. În vreme ce solia aceea ne pregăteşte pentru marea strigare, Dumnezeu trimite pretutindeni îngeri pentru a-i pregăti pe oameni pentru adevăr. Iar când vom pleca de la această Conferinţă cu această solie aşa cum este ea acum, oamenii o vor auzi.”[17]

Jones a continuat să vorbească pe tema soliei laodiceene, citând din diferite Mărturii scrise în anii precedenţi. După ce a citat dintr-o Mărturie scrisă în 1885, în care Ellen White spunea că „ în curând [solia] va merge cu glas puternic, iar pământul va fi luminat de slava ei”, Jones a răspuns cu afirmaţia: „Acum spune cuvântul, nu că trebuie să plece în curând, ci că «a început» şi că «va merge» cu glas puternic.” Altcineva citise deja mai înainte că, „la fel cum Israel se afla la hotarele Canaanului”, la fel se aflau şi ei, în 1893. „Cine va intra?” a întrebat Jones. „Cei care «dau un raport hotărât în favoarea acţiunii imediate». Aceştia vor intra; aşa spune Dumnezeu. Se poate ca cei îndoielnici şi temători să întârzie şi să facă şi cauza lui Dumnezeu să întârzie. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu a promis că vom intra.”[18]

Apoi Jones a revenit la solia de la Minneapolis şi a comparat-o cu profeţia despre ploaia târzie din cartea lui Ioel, observând totuşi trista primire de care avusese parte mesajul:

„Vă amintiţi seara trecută, când citeam capitolul al doilea din Ioel (…) Daţi acum cu toţii pagina şi citiţi nota marginală. Versetul 23 spune: «Fiți veseli, voi copii ai Sionului, și bucurați-vă în Domnul Dumnezeul vostru, pentru că El v-a dat ploaia timpurie cu măsură» [Ioel 2:23 – KJV]. Ce scrie în nota marginală? «Un învăţător al neprihănirii.» El v-a dat «un învăţător al neprihănirii». Cum? «Conform neprihănirii.» «Și El va face să cadă ploaie pentru voi.» Ce va fi atunci? Când a dat ploaia timpurie, ce a fost? «Un învăţător al neprihănirii.» Iar când va da ploaia târzie ce va fi? «Un învăţător al neprihănirii.» Cum? «Conform neprihănirii.» Atunci, nu este aceasta ceea ce ne spunea mărturia din articolul care vi s-a citit de mai multe ori? „Marea strigare a îngerului al treilea”, ploaia târzie, a început deja «în solia neprihănirii lui Hristos». Nu aceasta ne-a spus Ioel cu multă vreme în urmă? Nu au fost ochii noştri împiedicaţi să vadă? (…)

Atunci, ploaia târzie – marea strigare – conform Mărturiei şi Scripturii este «învăţătura neprihănirii» şi «conform neprihănirii», de asemenea. Acum, fraţilor, când a început acea solie a neprihănirii lui Hristos pentru noi ca popor? (Unul sau doi din audienţă: «Acum trei sau patru ani.») Care dintre ei, trei ani? Sau patru? (Congregaţia: «Patru.») Da, patru. Unde s-a întâmplat? (Congregaţia: «La Minneapolis.») Şi ce au respins atunci fraţii la Minneapolis? (Câţiva din congregaţie: «Marea strigare.») Ce este acea solie a neprihănirii? Mărturia ne-a spus ce este; marea strigare – ploaia târzie. Şi ce au respins fraţii atunci, de pe poziţia teribilă în care se aflau la Minneapolis? Au respins ploaia târzie – marea strigare a soliei celui de-al treilea înger.

Fraţilor, nu-i aşa că e regretabil? Desigur că fraţii nu ştiau atunci că aceasta fac, dar Duhul Domnului era acolo ca să le spună că aceasta făceau, nu-i aşa? Însă, când ei respingeau marea strigare, „învăţătura neprihănirii”, şi apoi Duhul Domnului, prin profetul Lui, a stat acolo și ne-a spus ce făceau – ce s-a întâmplat? (…) O, atunci pur şi simplu ei l-au lăsat de-o parte pe acest profet, împreună cu restul. Asta a fost ceea ce a urmat. Fraţilor, este timpul să ne gândim la aceste lucruri. Este timpul să gândim solemn, să gândim cu grijă.”[19]

Astfel, Jones a legat ploaia târzie de învăţătura neprihănirii prin credinţă, care este marea strigare. La fel de bine ar fi putut să citească din cântarea lui Moise din Deuteronom, capitolul 32: „Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvântul meu, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de ploaie pe iarbă! (…) El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat” (Versetele 2, 4).[20]*

Jones a descris cu acurateţe şi modul în care a fost tratată Ellen White pentru că a stat lângă solie şi soli.[21]* El a continuat să citească multe alte Mărturii pentru a descrie cum au criticat unii dintre conducători „solia şi solii”, ba chiar au respins „cuvintele de mustrare trimise lor de Dumnezeu prin Duhul Său Sfânt”. El a citit din scrisoarea de la Salamanca, scrisă în noiembrie 1890, care menţiona „dovezile date în ultimii doi ani cu privire la lucrarea lui Dumnezeu prin slujitorii aleşi de El”. Jones a subliniat că sfatul acesta vorbea fără îndoială despre timpul scurs de la Minneapolis. Şi unde i-a lăsat pe cei din poporul lui Dumnezeu patru ani mai târziu? Din nou, Jones nu s-a separat de fraţii lui – ci s-a inclus pe sine în rândul lor:

„Ştiţi cine a fost. Nu vreau să priviţi la altcineva. Voi ştiţi dacă voi înşivă aţi fost sau nu implicaţi. Şi, fraţilor, a venit timpul să acceptăm în această seară ceea ce am respins acolo. Niciun suflet dintre noi nu a fost vreodată în stare măcar să viseze la minunata binecuvântare pe care o avea Dumnezeu pentru noi la Minneapolis şi de care ne-am fi bucurat în aceşti patru ani, dacă inimile ar fi fost gata să primească solia pe care a trimis-o Dumnezeu. Am fi fost azi cu patru ani mai avansaţi, am fi fost în această seară în mijlocul minunilor marii strigări. Nu ne-a spus Spiritul profeţiei că, la timpul acela, binecuvântarea se afla chiar deasupra capului nostru? Ei bine, fraţilor, voi ştiţi. Fiecare cu privire la sine – nu trebuie să începem să ne examinăm unul pe altul, ci fiecare să se examineze pe sine. Fiecare ştie despre sine ce rol a jucat în acea privinţă; şi a venit timpul să smulgem din rădăcini întreaga problemă. Fraţilor, a sosit timpul s-o smulgem din rădăcini (…)

Vreau să citesc două paragrafe din această Mărturie care nu a fost încă publicată: «Ideile false care au fost dezvoltate în cea mai mare măsură la Minneapolis nu au fost încă dezrădăcinate pe deplin din unele minţi. Cei care nu au făcut o lucrare temeinică de pocăință, în lumina pe care Dumnezeu S-a bucurat s-o dea poporului Său de atunci încoace, nu vor vedea lucrurile limpede şi vor fi gata să numească solia pe care o trimite Dumnezeu, o iluzie» (…)

Acum, un paragraf adiţional din Special Testimonies: «Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu sunt, în niciun caz, moarte. Seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să încolţească şi să dea o recoltă pe măsură. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată eradicate şi încă îşi poartă roadele nesfinte ca să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor cu care aveţi legături, cu privire la solie şi la soli. Dacă, printr-o mărturisire temeinică, veţi nimici rădăcina amărăciunii, veţi vedea lumină în lumina lui Dumnezeu. Fără această lucrare amănunţită şi completă nu vă veţi curăţi niciodată sufletul.»

Fraţilor, vreţi aşadar să vă curăţiţi sufletul şi să deschideţi calea ca Domnul să-Şi trimită Duhul în revărsarea ploii târzii?[22]

Jones a găsit multe dovezi în Mărturii că felul negativ în care a fost tratată solia de la Minneapolis era cauza care întârziase transmiterea marii strigări în lume. Pentru că solia a fost considerată o înșelăciune şi a fost tratată ca atare, acum era nevoie de pocăinţă înainte ca ploaia târzie să poată fi revărsată în toată plinătatea ei. După ce a citit cum a descris Ellen White faptul că a fost aleasă religia închinării la Baal, iar adevărata solie a neprihănirii prin credinţă a fost „denunţată ca ducând la înflăcărare şi fanatism”, Jones i-a mai adresat audienţei încă o chemare la pocăinţă. Era, de asemenea, timpul pentru a se lua o poziţie hotărâtă în favoarea soliei pe care o trimitea Dumnezeu, fără a mai continua încercările de a sări gardul. Nu exista teren neutru:

„Fraţilor, nu spun aceste lucruri ca să caut cuiva vină sau ca să condamn, ci le spun cu frică de Dumnezeu, pentru ca fiecare dintre noi să poată şti în ce stare se află. Iar dacă mai există vreo rădăcină de la Minneapolis care a rezistat în aceşti patru ani, sau dacă s-a prins vreuna din acestea și a dat roade în aceşti patru ani, să avem grijă aici şi acum să smulgem totul din rădăcini şi să ne prosternăm la picioarele lui Hristos, cu acea singură rugăminte stăruitoare: «Sunt nenorocit, ticălos, sărac, orb şi gol şi nu ştiu aceasta.» Iată în ce stare ne aflăm.

Ştiu că unii care au fost acolo au acceptat solia. Alţii au respins-o cu totul. Şi voi ştiţi același lucru. Alţii au încercat să stea undeva la mijloc şi să rămână astfel, dar nu aşa trebuie să fie, fraţilor. Nu aşa poate fi primită. Ei s-au gândit să adopte o cale de mijloc şi, cu toate că nu au primit cu adevărat solia şi nu i s-au consacrat cu adevărat, erau dispuşi să se îndrepte oriunde ar fi bătut valurile în cele din urmă. În orice direcţie s-ar fi întors întregul trup, erau şi ei dispuşi să o ia într-acolo.

De atunci, unii au văzut că Dumnezeu mişcă înainte trupul cauzei pe această direcţie şi și-au propus să meargă alături de trup, întrucât îl văd mişcându-se în direcţia respectivă. Fraţilor, trebuie să primiţi neprihănirea lui Isus Hristos mult mai aproape de inima voastră decât atât. Fiecare are nevoie să primească neprihănirea lui Dumnezeu mai aproape de el decât, pur şi simplu, să cântărească lucrurile şi să facă nişte compromisuri între părți – căci altfel nu va vedea şi nu va cunoaşte niciodată cu adevărat neprihănirea lui Dumnezeu.

Unii, aparent, au fost de partea acestei solii şi au vorbit favorabil despre ea când totul părea favorabil. Dar când, în înverșunarea acestui spirit – acest spirit descris acolo drept spiritul persecuţiei – când acel spirit se va ridica în înverșunarea lui şi va începe război împotriva soliei neprihănirii prin credinţă, în loc să stea nobili în frica de Dumnezeu şi să declare în faţa atacului: „Acesta este adevărul lui Dumnezeu, iar eu îl cred din tot sufletul”, aceştia vor să ceda şi, într-un mod apologetic, vor începe să caute scuze pentru cei care au predicat solia, ca şi cum ar fi doar o chestiune legată de persoana lor, pentru a fi ținuți în avantaj datorită admirației.

Fraţilor, adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Omul care predică adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de scuze. Adevărul lui Dumnezeu vrea credinţa voastră; numai pe aceasta o dorește. Tot ce are nevoie adevărul lui Dumnezeu este ca voi şi eu să-l credem şi să-l primim în inimile noastre; şi să continuăm să-l susţinem în faţa tuturor atacurilor care s-ar putea îndrepta împotriva lui; şi să se ştie bine că voi îi susţineţi pe solii pe care îi trimite Dumnezeu să predice, nu pentru că ei sunt anumite persoane, ci pentru că Dumnezeu îi trimite cu o solie.”[23]

Un loc solemn în prezenţa lui Dumnezeu

În dimineaţa următoare, preşedintele Conferinţei Generale, O. A. Olsen, a reluat subiectul de unde îl lăsase A. T. Jones în seara dinainte. Pe baza lecţiilor prezentate mai înainte în acea dimineață de Prescott, Porter, Haskell, Underwood, Jones şi alţii, era un sentiment că Dumnezeu într-adevăr Se apropia. Solia laodiceeană atingea inimile, iar ei nu se întorceau, cu toate că întrunirea de la Minneapolis a fost din nou adusă în fața lor. Cum aveau să răspundă?

„Locul acesta devine tot mai solemn datorită prezenţei lui Dumnezeu. Îndrăznesc să spun că niciunul dintre noi nu s-a mai aflat vreodată la o astfel de întrunire ca cea de acum. Cu siguranţă, Domnul Se apropie foarte aproape şi ne dezvăluie tot mai multe lucruri, pe care, până acum, nici nu le-am apreciat atât de mult şi nici nu le-am înţeles atât de bine. Este evident şi faptul că solia Martorului adevărat este apreciată mai mult decât în trecut. Marea dificultate cu noi a fost că, deşi eram exact aşa cum declară solia, săraci, nenorociţi, orbi şi goi, nu ştiam lucrul acesta. Credeam că deţinem adevărul şi de aceea ne consideram «bogaţi» şi ziceam că ne-am îmbogăţit şi că nu ducem lipsă de nimic. În toţi aceşti ani, Duhul lui Dumnezeu ne-a vorbit şi ne-a pus în faţă starea noastră; dar noi nu am fost capabili s-o vedem, nu am fost dispuşi s-o recunoaştem.

Seara trecută am simţit o atmosferă foarte solemnă [în timp ce vorbea A. T. Jones]. Pentru mine, locul acesta era înfricoşat datorită apropierii lui Dumnezeu, datorită mărturiei solemne care ni s-a adus aici. Sunt atât de bucuros că Domnul lucrează şi mă aştept să văd ca rezultat lucruri mari. Nu prea ştiu ce să spun în dimineaţa aceasta, dar am ceva de citit pentru voi.

Unii s-ar putea simţi puşi la încercare de faptul că se face referire la Minneapolis. Ştiu că unii s-au simţit îndureraţi şi încercaţi de orice aluzie la întrunirea aceea şi la situaţia de acolo. Dar să păstrăm în minte faptul că motivul pentru care s-ar putea simţi cineva astfel este spiritul lui neînduplecat. De îndată ce ne predăm pe deplin şi ne smerim inima înaintea lui Dumnezeu, toate dificultăţile dispar. Însăşi ideea că aceste lucruri îi îndurerează pe unii, arată imediat sămânţa răzvrătirii din inimă.

Fraţilor, Dumnezeu ştia, înaintea noastră, totul despre această întrunire. Dumnezeu este prezent în această lucrare şi El însuşi o conduce. La momentul acesta, Dumnezeu nu Îşi poate manifesta dragostea într-un mod mai plin de putere decât arătându-ne păcatele noastre. Căci, aşa cum s-a afirmat aici de multe ori, păcatul este cel care stă în calea binecuvântărilor lui Dumnezeu. Păcatul trebuie îndepărtat înainte ca Duhul lui Dumnezeu să poată intra. Nu-mi pasă unde este sau cine este, dacă eşti pastor de douăzeci de ani sau dacă eşti un păcătos abia trezit la primul sentiment al vinovăţiei. Păcatul este tot păcat oriunde, şi păcatul este ceea ce trebuie îndepărtat înainte ca Dumnezeu să poată intra. Căci ni s-a spus în mod repetat că Hristos nu face compromis cu păcatul. Nu poate face acest lucru.

Dar, dacă noi dăm greş o dată, Domnul ne va duce din nou pe același teren, iar dacă dăm greş a doua oară, El iar ne va duce pe același teren, şi dacă dăm greş a treia oară, Domnul iarăşi ne va duce pe același teren. De ce ne tot duce astfel iar şi iar pe acelaşi teren? Care este scopul? Ca să apucăm harul Lui şi să biruim. El vrea ca nimeni să nu piară, ci toţi să ajungă la pocăinţă. Aşadar, în loc să fim contrariați de ideea că Domnul ne duce din nou prin acelaşi loc, mai bine să-I mulţumim şi să-L lăudăm neîncetat, întrucât aceasta este îndurarea şi compasiunea lui Dumnezeu. Orice altceva în afară de aceasta înseamnă ruina şi distrugerea noastră. Caracterul şi gândirea lui Hristos trebuie să se dezvolte în noi înainte de a fi pregătiţi să trăim împreună cu El. Domnul fie lăudat, așadar, pentru că ne tratează cu asemenea credincioşie şi claritate.

Însăşi ideea că Dumnezeu Se apropie acum atât de mult de noi şi ne arată păcatele în adevărata lor lumină, este cea mai sigură indicaţie că El are mari binecuvântări de revărsat peste slujitorii Săi. Da, nu există nimic mai încurajator.”[24]*

Dar Olsen nu s-a oprit aici. După ce a citit o mărturie a lui Ellen White, el a continuat exprimând gânduri asemănătoare cu cele ale lui Jones privind acceptarea superficială a adevărului: „Ca denominaţiune, noi am crezut teoretic doctrina «îndreptăţirii prin credinţă», iar cei care au avut legături cu primele experienţe referitoare la solie i-au cunoscut din plin puterea. Însă, pe măsură ce lucrarea progresa, iar cauza se dezvolta, adevărul este că noi ne bazam din ce în ce mai mult pe teorie şi din ce în ce mai puţin pe puterea adevărului.” Olsen a continuat prin a spune că pastorii puteau să prezinte argumente clare în favoarea Sabatului şi a altor doctrine, „dar, în ceea ce priveşte a-i conduce pe păcătoşi la Hristos şi a predica moartea faţă de păcat şi o legătură vie cu cerul, nu o pot face pentru că nu au experimentat-o ei înşişi”. Aceasta l-a condus pe Olsen la concluzia că „îndreptăţirea prin credinţă nu este o teorie, ci o experienţă”.[25]

Solemnele chemări la pocăinţă ale lui Olsen – alături de înţelegerea faptului că Dumnezeu avea binecuvântări şi mai mari de dăruit – au avut un efect pozitiv asupra celor care au participat la întruniri. Olsen a scris pentru Review un rezumat cât se poate de încurajator despre institutul pastoral până la data aceea. Prezenţa crescuse constant din prima zi, iar Olsen „cu greu putea găsi cuvintele potrivite pentru a transmite interesul profund simţit de toţi cei prezenţi. Domnul Se apropie foarte mult. Duhul lui Dumnezeu îi ajută în mod remarcabil pe cei care dau învățătură”. Olsen nu avea niciun singur cuvânt de critică pentru vorbitori: „Fraţii Haskell, Loughborough, Prescott, Jones şi Porter” au adoptat „un scop mult mai vast decât la oricare din institutele noastre din trecut (…) În cuvântul sfânt al lui Dumnezeu se găsesc comori minunate, fie ca Domnul să ne deschidă mintea ca să putem privi lucrurile minunate ale legii Sale sfinte”.

Olsen simţea că „adevărul lui Dumnezeu nu a părut niciodată mai de preţios”. El ştia că trăiau în vremuri cât se poate de interesante: „Nu poate fi nimic mai evident decât faptul că solia se înalţă şi este pe punctul de a fi dusă cu mare putere întregii lumi. Suntem siguri că acest institut pastoral şi conferinţa care îi va urma, vor marca o nouă eră în înaintarea soliei celui de-al treilea înger. A sosit timpul ca solia să înceapă să răsune cu glas tare şi fiecăruia îi stă în putere să aibă o astfel de legătură cu Dumnezeu, încât să nu fie lăsat în urmă de solia care înaintează cu repeziciune (…) Lumina lui Dumnezeu străluceşte din ce în ce mai mult, iar adevărul lui Dumnezeu se dezvăluie în mod minunat. Și este de cea mai mare importanţă ca fiecare, mai ales lucrătorii, să fie în stare să-şi dea seama de progresul rapid al adevărului prezent. Dacă nu se face acest lucru, lucrarea lor va fi ineficientă.” Olsen avea să încheie afirmând că „aceasta este cea mai bună şi mai preţioasă ocazie de felul acesta pe care am avut-o vreodată. Dacă Îl vom căuta pe Dumnezeu cu inima smerită şi duhul zdrobit, mari binecuvântări se vor revărsa asupra poporului şi asupra slujitorilor Săi”.[26]

În aceeaşi dimineaţă în care fratele Olsen a făcut acel solemn apel, R. A. Underwood a predicat despre administrarea credincioasă şi nevoia de sacrificiu de sine în dăruire. Unii fuseseră obligaţi să părăsească lucrarea, iar alţii fuseseră îndepărtaţi, numai şi numai pentru că lipseau fondurile strânse prin dăruirea cu credincioşie a zecimii. Una dintre cele mai mari încurajări pentru orice pastor era o biserică generoasă şi credincioasă, care dovedea că lua în serios faptul că Îi aparţinea lui Hristos.

Vorbind despre timpurile în care trăiau, Underwood a citat cu bucurie din articolul din Review al lui Ellen White, apărut pe 22 noiembrie: „«Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a celui de-al treilea înger a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul luminii îngerului, a cărui slavă va umple întregul pământ (…).» Sunt atât de bucuros să ştiu că revelarea neprihănirii lui Hristos este începutul îngerului care trebuie să lumineze pământul cu slava sa.” Apoi, Underwood a pus apoi o întrebare importantă: „Dacă acesta este «începutul», nu trebuie noi să primim «cu mult mai mult», chiar la această conferinţă, din lumina şi binecuvântarea acestui înger, prin înălţarea Fiului omului? «Nori strălucitori» şi «averse de ploaie» au apărut deja ici-colo (Zaharia 10:1 – KJV), şi totuşi – oh! câtă nevoie are biserica arsă de o ploaie generală – de revărsarea Duhului Sfânt asupra fiecărei biserici şi fiecărei persoane. Ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne trimită această binecuvântare. Cât timp să aştepte?” Iar binecuvântarea cu siguranţă va veni atunci când biserica îşi va da seama, la fel ca biserica apostolică, de faptul că nu îşi aparţine sieşi şi, unită de un singur scop, va crede şi va da totul pentru Domnul.[27]

Joi seară, A. T. Jones a reluat solia laodiceeană. Ceea ce studiaseră ei în lecţiile precedente, ceea ce li se prezentase „atât de constant şi de complet” era „cuvântul trimis bisericii laodiceene”. Solia aceea le arătase starea lor şi faptul că nu erau conştienţi de ea – şi nu le-a fost prezentată numai de A. T. Jones: „[Solia] a venit la noi din toate direcţiile, în ultimele câteva zile, nu-i aşa? A venit din toate părţile şi din toate gurile care au vorbit, iar Domnul ne-a vorbit direct, alături de toţi ceilalţi, chiar prin cuvântul citit ieri cu privire la acest lucru.”

Dacă recunoşteau că judecata Martorului adevărat era adevărată – „sărac, nenorocit, ticălos, orb şi gol şi nu ştii” – atunci, a spus Jones, vor fi pregătiţi să primească sfatul Lui şi să-L aprecieze şi vor avea de câştigat, deoarece sfatul li se adresează numai laodiceenilor căldicei: „Fiind aduşi în locul acela de cuvânt şi de mărturie şi prin toate căile prin care a lucrat Domnul cu noi în zilele acestea trecute, prin toate lecţiile care ni s-au dat, El Se pleacă spre noi şi ne dă un sfat. Nu este aşa? Atunci, fraţilor, să nu fim înceţi în a primi acest sfat, aşa cum am fost în privinţa celuilalt.” Jones avea să abordeze, seară de seară, remediile divine oferite de Martorul adevărat, în acea noapte fiind aurul curăţit prin foc.[28]

Vineri seară, S. N. Haskell şi-a continuat seria de prelegeri pe tema „Cum să studiem Biblia”. Spre sfârşitul prezentării, în care a descris evenimentele din viaţa ucenicilor, Haskell a întrebat: „Aţi fost vreodată la vreo întâlnire, iar când aţi ajuns acolo s-a întâmplat ceva nu tocmai agreabil sau plăcut, şi nu aţi simţit atunci că, dacă trebuie să faceţi ce vi se cere, o veţi face?” Haskell s-a referit apoi la întrunirile de la Minneapolis şi la Mărturiile citite recent în legătură cu acest subiect:

„Ştiţi că am avut acolo o întrunire şi că s-au făcut foarte multe mărturisiri cu privire la întrunirea aceea. Eu unul nu am făcut nicio mărturisire acum două zile; totuşi cred că Mărturia se referea la mine. Am simţit împreună cu părerile prezentate. Am crezut că ei au adevărul despre problema care urma să fie discutată la întâlnirea aceea. Însă nu a fost o întâlnire la care să se discute idei teologice, nu aceasta voia să ne înveţe Duhul lui Dumnezeu. Ieri, cineva a spus: «Eu nu am fost de partea aceasta» şi a mărturisit că s-a aflat pe partea greşită. Ce a vrut Domnul să ne înveţe atunci, acolo? A vrut să ne înveţe neprihănirea prin credinţă şi, dacă am fi primit învăţătura, ne-am fi aflat cu mult mai departe faţă de unde ne aflăm acum. Nu trebuia să discutăm dacă al treilea capitol din Galateni se referă la legea morală sau la legea ceremonială. Cineva a spus: «Eu aşa am crezut.» Desigur, şi uite aşa ne-a intrat ideea aceasta în minte, întocmai cum ucenicilor le intrase în cap că urma să se arate Mântuitorul şi nu mai puteau vedea nimic altceva, și nu au putut primi viaţa veşnică pe care dorea Mântuitorul să le-o dea.

Trebuie să venim ca nişte copilaşi ca să primim lumina şi adevărul pe care ni le dă Dumnezeu, iar când Domnul ne aduce din nou şi din nou pe acelaşi drum, puteţi fi siguri, fraţilor, că o face pentru a ne pune la încercare judecata, pentru a vedea dacă discernem Duhul lui Dumnezeu sau nu. Când ne vorbeşte Dumnezeu, trebuie să lăsăm la o parte propriile noastre idei, puncte de vedere, căi şi planuri, şi să venim ca nişte copilași, ca să luăm cuvântul lui Dumnezeu exact aşa cum ni-l descoperă El în Biblia Lui sacră, prin Duhul Său. Iar când vom primi această mărturie, vom primi chiar binecuvântarea pe care a intenţionat Dumnezeu s-o primească poporul Său, încă de la întâlnirea de la Minneapolis. Bineînţeles că mulţi au fost tulburaţi de atunci încoace, precum ucenicii pe mare. Dar credeţi că Dumnezeu Şi-a părăsit poporul? Niciodată. Când ucenicii au ieșit în largul mării, ochiul Său era aţintit asupra lor.”[29]

Cu toate că Hristos nu Se îndepărtase de biserica Sa, Haskell ştia, pe baza Mărturiilor pe care le citiseră în timpul conferinţei, că, dacă ar fi fost acceptată solia de la Minneapolis, ei ar fi fost „mult mai avansaţi” faţă de unde se găseau în momentul acela. De fapt, Haskell avea să-şi amintească mai târziu că, dacă solia ar fi fost acceptată, lumea ar fi fost avertizată, iar Hristos S-ar fi putut întoarce în scurt timp.[30]

Luni seară, 13 februarie, A. T. Jones şi-a continuat prelegerea despre remediile divine ale Martorului adevărat pentru laodiceeni. În seara aceea, el a abordat tema hainei albe. „Ce este această haină?”, a întrebat Jones. „(Congregaţia: «Neprihănirea.») A cui neprihănire? (Congregaţia: «A lui Hristos.») A cui? (Congregaţia: «Neprihănirea lui Dumnezeu.») A cui neprihănire trebuie s-o căutăm? (Congregaţia: «Neprihănirea lui Dumnezeu.») Ce este neprihănirea? (Congregaţia: «Facerea binelui.»)”

Acea „facere a binelui” era conform primei porunci, care spune să-L iubiți pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele vostru ca pe voi înșivă: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.” Aşadar, facerea binelui era neprihănirea lui Dumnezeu, manifestată în viaţa lui Hristos: „Iată ceea ce vom învăţa în această lecţie”, a declarat Jones.

Mergând apoi la Ioel, capitolul 2, versetul 23, Jones a analizat din nou definiţia ploii timpurii şi ploii târzii, conform notelor marginale:

„Ce scrie în nota marginală? «El v-a dat ploaia timpurie.» Ce este aceasta? – «Un învăţător al neprihănirii.» – «V-a dat ploaia timpurie cu măsură.» Cum adică, cu măsură? Ce a fost ploaia timpurie la Cincizecime? – «Un învăţător al neprihănirii.» «El v-a dat un învăţător al neprihănirii conform neprihănirii.» A fost aceea ploaia timpurie? Şi El vă va da «ploaia, ploaie timpurie şi târzie», ca prima oară. Ce va fi ploaia târzie? – «Un învăţător al neprihănirii» din nou. Conform cu ce? (Congregaţia: «Cu neprihănirea.») Dar ce altă expresie mai este folosită pentru ploaia târzie? (Congregaţia: «Revărsarea Duhului.») Şi mai care? (Congregaţia: «Vremurile de înviorare.») Ce este ploaia târzie în contextul soliei îngerului al treilea? (Congregaţia: «Marea strigare.») Ce este ploaia târzie în contextul căderii Babilonului? – Este revărsarea puterii şi slavei cu care coboară din ceruri îngerul din Apocalipsa 18 luminând pământul.”[31]

Jones a citit apoi din predica lui S. N. Haskell publicată în 31 ianuarie, în General Conferece Daily Bulletin, în care a citat articolul lui Ellen White din Review: „Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a celui de-al treilea înger a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos (…) Acesta este începutul luminii îngerului, a cărui slavă va umple întregul pământ (…)”. După aceea, Jones a citat din Mărturia citită de W. W. Prescott pe 28 ianuarie: „Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt al lumii la celălalt. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea celui de-al treilea înger.” Punând toate aceste afirmaţii laolaltă, Jones a concluzionat: „Atunci când ajungem în timpul ploii târzii, al marii strigări, al îngerului care coboară din cer cu mare putere, toate aceste lucruri luate împreună, după cum afirmă cuvintele Domnului, pur şi simplu suntem aduşi în acelaşi punct în care am fost aduşi de studiul lucrurilor aflate înaintea noastră şi care ne-a condus să analizăm ce urmează să vină asupra noastră.” Toate aceste lucruri indicau că, începând de la Minneapolis, solia trimisă bisericii era neprihănirea lui Hristos:

„Ploaia târzie este marea strigare a soliei îngerului al treilea. Este începutul acelei solii de slavă care luminează pământul. Însă ploaia târzie este învăţătura neprihănirii. Când a venit acea solie a neprihănirii lui Dumnezeu pentru noi, ca popor? (Congregaţia: «Acum patru ani.») Unde? (Congregaţia: «La Minneapolis.») Da. Acest punct a fost discutat seara trecută (…)

Acum, acea solie a neprihănirii lui Hristos este marea strigare. Este ploaia târzie. Noi ne-am rugat deja pentru ploaia târzie aici, la această conferinţă, nu-i aşa? V-aţi rugat? (Congregaţia: «Da, domnule.») Ce aţi căutat când vi s-a răspuns la rugăciune? Sunteţi acum pregătiţi să primiţi ploaia târzie? Ne-am rugat aici pentru ploaia târzie. Iată care este legătura. Mărturiile ne spun care este, şi Ioel, de asemenea, ne spune care este. Acum, pur şi simplu, întreb: Sunteţi gata să primiţi ploaia târzie? Adică sunteţi gata să primiţi solia lui Dumnezeu despre neprihănire, conform neprihănirii? Hai să mai analizăm puţin acest lucru. Ioel spune, conform notei marginale, că, cel care aduce învăţătura neprihănirii conform neprihănirii, este un învăţător al neprihănirii. A cui concepţie despre neprihănire? (Congregaţia: «A lui Dumnezeu.») Ba nu, a mea. (Congregaţia: «Nu.») De ce? Dacă primesc neprihănirea lui Hristos după concepţia mea, nu este suficient? Nu este aceasta primirea ploii târzii? Nu aceasta înseamnă primirea neprihănirii lui Hristos? (Congregaţia: «Nu, domnule, aceasta este propria ta neprihănire.») Dar tocmai aceasta este problema cu foarte mulţi oameni care au auzit această solie a neprihănirii lui Hristos. Ei au primit solia neprihănirii lui Hristos după propria lor concepţie despre ce înseamnă neprihănirea Lui – astfel că nu au deloc neprihănirea lui Hristos.”[32]*

Apoi Jones a vorbit despre diferitele moduri în care fusese primită solia în cursul ultimilor patru ani. Unii „au acceptat-o întocmai cum a fost dată şi s-au bucurat de vestea că Dumnezeu are o neprihănire care va trece de judecată, fiind acceptată în ochii Lui; o neprihănire care este cu mult mai bună decât orice ar putea să facă oamenii după ani și ani de muncă grea. Oamenii aproape că și-au epuizat sufletele încercând să fabrice un nivel suficient de neprihănire, care să poată rezista în timpul strâmtorării, astfel încât să-L poată întâlni în pace pe Mântuitor la revenirea Lui. Dar nu au reușit. Aceştia s-au bucurat aşa de mult să afle că Dumnezeu făcuse deja o haină a neprihănirii şi o oferise ca dar, fără plată, oricui vrea s-o primească, o neprihănire care va rezista şi acum, şi în timpul plăgilor, şi în timpul judecăţii, şi toată veşnicia – aşa că ei au acceptat-o cu bucurie, exact așa cum o dăruise Dumnezeu, şi I-au mulţumit Domnului din toată inima pentru ea”. Cu toate acestea, alţii „nu au vrut să aibă nimic de-a face cu ea, ci au respins totul”. Un al treilea grup „a părut să adopte o poziţie de mijloc. Ei nu au acceptat-o pe deplin, dar nici nu au respins-o deschis. Aceştia s-au gândit să adopte o cale de mijloc și să meargă împreună cu mulțimea, dacă aceasta ar fi luat-o în acea direcție. Şi astfel au sperat ei să primească neprihănirea lui Hristos şi solia neprihănirii lui Dumnezeu”.

Aşadar, „între predarea deschisă şi de bunăvoie şi acceptarea” soliei, până la „respingerea deschisă, deliberată şi categorică, au stat cei care fac compromisuri”, a reflectat Jones. Oare cei care adoptaseră poziţii de compromis aveau să fie mai bine pregătiţi să discearnă care este adevărata solie a neprihănirii lui Hristos, fără a se pocăi mai întâi? Jones însuşi îi auzise pe unii care se opuneau pe faţă soliei încă de la Minneapolis, cum spuneau „«amin» la afirmaţii la fel de deschise şi categoric papale precum biserica papală însăşi le putea face”. În timpul rămas pentru prelegerea sa, Jones a comparat concepţia omenească despre neprihănirea prin credinţă cu standardul înalt al lui Dumnezeu despre aceasta.[33]*

În seara următoare, Jones a continuat pe aceeaşi linie, comparând enunţuri din Biblie şi din Calea către Hristos cu enunţuri dintr-o carte acceptată oficial de Biserica Catolică, intitulată Catholic Belief. Jones a citit porţiuni din fiecare, astfel încât audienţa să vadă două lucruri: „Adevărul îndreptăţirii prin credinţă şi falsificarea acesteia, puse una lângă alta.” Jones voia ca ei să vadă care era concepţia romano-catolică despre îndreptăţirea prin credinţă, deoarece el „a trebuit să se confrunte cu ea, în ultimii patru ani, printre cei care se declară adventişti de ziua a şaptea. Chiar aceste lucruri, chiar aceste expresii din această carte catolică, referitoare la ce este neprihănirea prin credinţă şi modul în care poate fi ea obţinută, sunt la fel cu expresiile folosite de pretinşi adventişti de ziua a şaptea când i-au spus ce este îndreptăţirea prin credinţă”. Jones se întreba, pe bună dreptate, cum putea atunci Biserica „să-i ducă acestei lumi o solie, pentru a-i avertiza pe oameni împotriva închinării la fiară, când noi susţinem doctrinele fiarei chiar prin declaraţiile noastre. Se poate face aşa ceva? (Congregaţia: «Nu.»)” Aşa că în acea seară, le-a atras atenţia asupra acestui aspect, ca să poată vedea cum stau lucrurile de fapt.

După ce a comparat numeroase afirmaţii din Calea către Hristos şi din Catholic Belief, Jones a încheiat referindu-se din nou la Minneapolis, unde se făcuseră mai multe încercări de a vota o declaraţie de credinţă pe tema îndreptăţirii prin credinţă care era opusă soliei trimise de Dumnezeu:

„Aşa, deci, ce este credinţa conform celor citite [enunţul din Catholic Belief]? – «Credinţa din Crez.» – Ei pur şi simplu elaborează o declaraţie pe care o numesc doctrina lui Dumnezeu, iar apoi oamenii o cred şi fac tot ce le stă în puteri – şi lucrul acesta trece drept îndreptăţire prin credinţă. Fie că un crez este întocmit în scris, fie că este concepţia cuiva, pe care ei doresc să o oficializeze prin vot la o sesiune a Conferinţei Generale, în principiu nu există nicio diferenţă, crezul există, iar adoptarea lui este tocmai tipul acela de credinţă. Şi există aici persoane care îşi amintesc un timp – acum patru ani; şi un loc – Minneapolis – unde s-au făcut trei eforturi directe pentru a obţine tocmai un astfel de lucru, referitor la solia îngerului al treilea, printr-un vot într-o sesiune a Conferinţei Generale. Să fie stabilit ca piatră de hotar ceea ce a crezut cineva, iar apoi să se voteze rămânerea lângă aceste pietre, indiferent dacă știți sau nu care sunt pietrele de hotar. Apoi, mergeți mai departe şi fiți de acord că poruncile lui Dumnezeu trebuie respectate şi multe alte lucruri pe care le veți face, iar toate acestea vor trece drept îndreptăţire prin credinţă.

Nu ni s-a spus la vremea aceea că îngerul lui Dumnezeu a spus [prin Ellen White]: «Nu faceţi acest pas; nu ştiţi ce implică aceasta»? «Nu am timp să vă explic ce implică aceasta, însă îngerul a spus să n-o faceţi.” Papalitatea era implicată în aceasta. Lucrul acesta încerca Domnul să ni-l spună şi să ne facă să-l înţelegem. Papalitatea era implicată. A fost la fel ca în toate celelalte biserici desprinse din papalitate. Pentru un timp scurt, fiecare a mers prin credinţa în Dumnezeu, după care a adoptat concepţia cuiva despre doctrină şi au votat ca să rămână lângă ea, votând că aceea este doctrina respectivei biserici, apoi că aceea este «credinţa din crez», după care au continuat să facă aşa cum credeau ei.

Este cineva aici care a fost prezent acolo, atunci, şi care acum nu poate înţelege ce s-a întâmplat acolo? Atunci, fraţilor, nu este cumva timpul să punem capăt, chiar dacă aceasta ne va costa chiar viaţa? Da, ne va costa chiar viaţa, ne va răstigni împreună cu Isus Hristos. Ne va aduce moartea faţă de păcat, în aşa fel cum nici n-am mai visat vreodată în viaţa noastră. Va scoate din noi toată acea gândire papală, tot duhul nostru împietrit – şi va pune în loc mintea divină, blândă şi iubitoare a lui Hristos, care nu are nevoie de niciun crez, pentru că Îl are pe Hristos Însuşi.”[34]*

Cu adevărat, hainele albe oferite de Martorul adevărat erau cele „ţesute cu războiul cerului [şi care] nu au în ele niciun fir de invenţii omeneşti”[35]. Dar își va recunoaște Laodiceea goliciunea şi marea nevoie de o astfel de haină? Astfel şi-a încheiat Jones ultima prelegere la institutul pastoral, dar urma să continue mult mai mult în timpul sesiunii Conferinţei Generale.

Reacţii faţă de institutul pastoral

Institutul pastoral s-a încheiat într-o notă de triumf. S. N. Haskell îi relata lui Ellen White că „mai mult ca sigur Dumnezeu Îşi revarsă Duhul Său”. Despre institut, „fraţii au declarat că a fost un succes”, iar Haskell a simţit că Dumnezeu le dăduse, lui şi celorlalţi vorbitori, „o anumită libertate” în prelegerile lor. Haskell nu a simţit nevoia să-i scrie detalii, deoarece ea avea să primească exemplare Bulletin. El a menţionat totuşi că un număr de vizitatori neadventişti se convertiseră după ce au ascultat prelegerile şi Mărturiile lui Ellen White citite de vorbitori: „Unii din oraş, care nu au prea auzit predici, s-au convins de păcatele lor şi nu şi-au mai putut găsi liniştea până ce nu şi-au predat inima lui Dumnezeu, după care s-au dus la vecinii lor şi le-au spus ce a făcut Domnul pentru ei. Ei au început imediat să ţină Sabatul, cu toate că nu auziseră niciodată vreo predică despre acesta şi nici nu citiseră nimic.”[36]

Bible Echo a relatat fapte similare, afirmând că un anume reverend Simonds, de la Biserica Congregaţională Independentă din Battle Creek, a cerut un număr de întruniri în biserica lui. Fraţii ‌„încercau să găsească acolo deschidere pentru fratele A. T. Jones, după sesiunea Conferinţei Generale” dar domnul Simonds nu dorea să aştepte, aşa că l-a rugat pe fratele Prescott să înceapă, iar fratele Jones să vină după încheierea Conferinţei Generale”. Astfel, o invitaţie imperativă de a auzi „adevărul” a venit chiar de la pastorul uneia dintre bisericile populare de frunte. Într-adevăr, susţinea Echo, „aceasta este lucrarea Domnului şi este minunată în ochii noştri”.[37]

G. C. Tenney, care fusese trimis din Noua Zeelandă la institutul pastoral şi la sesiunea Conferinţei Generale la îndemnul lui W. C. White, indica în raportul său că aceste întruniri au fost „considerate printre cele mai importante şi, în multe privinţe, sunt îndreptăţite la primul loc” dacă se face o comparaţie cu orice altă conferinţă. Tenney simţea că, pe măsură ce înaintaseră cercetările, se câştigaseră „adevăruri mai profunde şi o mai bună cunoaştere spirituală”. „Duhul Domnului ne-a vorbit”, mărturisea Tenney, iar „vorbitorii au putut să-şi evidenţieze cu o forţă neobişnuită diferitele idei”. După ce a făcut rezumatul câtorva dintre prelegeri, Tenney a declarat: „Întrunirile au fost, prin urmare, timpurile unor binecuvântări deosebite. Mulţi se bucură de victoriile câştigate prin credinţa în Hristos. Și, cum această lucrare a început cu pastorii, există motive bune să sperăm că nu se va încheia odată cu institutul, ci că va da roade în toate câmpurile şi în rândul oamenilor.” Tenney a sugerat şi că efectele aveau să se extindă în toată lumea, prin intermediul vastei audiențe reprezentative, pe măsură ce fraţii aveau să se întoarcă la casele lor.[38]

O. A. Tait le reamintea cititorilor publicaţiei Review că, dacă voiau copii ale prelegerilor de la institutul pastoral, aşa cum fuseseră publicate în General Conference Bulletin, trebuiau să le ia cât mai repede. Cu toate că au făcut publicitate masivă înainte de începerea întâlnirilor şi credeau că nu va fi nevoie să tipărească exemplare suplimentare din Bulletin, au început să primească atât de multe comenzi la începutul institutului, încât au mai tipărit încă 2000 de exemplare. Cu toate acestea, chiar şi exemplarele suplimentare aproape că se epuizaseră. Aşadar, atunci era momentul ca oamenii să comande şi Bulletin pentru sesiunea Conferinţei Generale, căci Tait afirma: „Mărturia tuturor de până acum este că această serie General Conference Bulletin, este cea mai importantă dintre toate cele tipărite până acum. Suntem încredinţaţi că niciunul dintre prietenii noştri din câmp nu va pierde ocazia de a profita de beneficile sale.”[39]

„Atmosfera care a domnit în rândul participanţilor de la institut a fost deosebit de solemnă”, scria William Covert pentru Review. El ajunsese, în parte, la această concluzie în timp ce îi lua un interviu fratelui Grant, un pastor mai în vârstă, care trecuse prin dezamăgirea de la 1844. Grant şi-a exprimat gândul că, atunci când au ajuns în acel timp în 1844, „au crezut că lucrarea lor se sfârşise. Îşi mărturisiseră păcatele, iar lupta se încheiase”. Însă la institutul prezent, lucrarea li „s-a părut ca ceasul judecăţii – şi chiar aşa şi este. Legată de acestea este şi lucrarea solemnă de a duce lumii solia judecăţii, care trebuie realizată întâmpinând un duşman mânios, [şi] totuşi se pune întrebarea: «Cine va fi credincios?»”. Însă, cu toată atmosfera solemnă, Grant simţea că „este o odihnă binecuvântată în Mântuitorul”.[40]

Şi totuşi, în mijlocul tuturor comentariilor pozitive despre institutul pastoral şi sesiunea Conferinţei Generale care urma, încă exista un simţământ că nu erau puţini cei care rămăseseră împotrivitori soliei predicate la întâlniri. Haskell a informat-o pe Ellen White că, deşi mulţi „intrau în lumină”, unii „nu au ieşit încă şi se pare că ei nu primesc binecuvântarea pe care o primesc ceilalţi”. Haskell i-a menţionat pe nume pe căpitanul Eldridge şi pe Frank Belden.[41] Până şi doctorul J. H. Kellogg, care era în contradicție cu Jones, Waggoner şi Prescott, a recunoscut că „un număr de persoane” de la institutul pastoral „s-au opus fratelui Jones şi lucrării lui”. [42]

O. A. Olsen regreta că nu toţi delegaţii au venit la institut de la începutul acestuia, spunând: „Ei nu îşi dau seama ce pierd.”[43] Olsen nu a menţionat de ce nu erau prezenţi aceşti delegaţi, însă mai târziu i-a spus lui Ellen White că Uriah Smith „continuă la fel ca mai înainte”. Iar, deşi se bucura de progresul unora, Olsen mărturisea: „Sufletul meu este totuşi profund îndurerat pentru mulţi care încă se află într-un mare întuneric.”[44]

Uriah Smith avea să scrie el însuşi un articol despre institut pentru Review. Cu toate că articolul a fost plin de date, părea să fie lipsit de simţământul unui câştig personal. El a scris că întrunirile „se desfăşoară cu regularitatea unui ceas” şi că toţi „cei care doresc, au privilegiul de a participa”. El a menţionat întâlnirile de seară, în care fratele Haskell şi fratele Loughborough şi-au ținut prelegerile. Însă Smith nu „a încercat nici măcar să facă un rezumat al temelor prezentate”, deoarece fiecare lecţie era publicată în Bulletin. Bineînţeles, el nici măcar nu l-a menţionat pe A. T. Jones, care vorbise în mai mult de jumătate dintre întrunirile de seară.[45] Astfel de exemple de continuare evidentă a prejudecăţilor au fost motive serioase ca S. N. Haskell s-o informeze pe Ellen White că el avea „mari speranţe că fratele Smith se va elibera, dar totuşi încă nu a făcut-o”, din câte ştia el.[46]

Note de subsol

[1]. Ellen G. White, către J. S. Washburn şi soţia lui, Scrisoarea 32, 8 ianuarie 1891, în Materialele 1888, p. 850; Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism, p. 30.

[2]. W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 2”, General Conference Daily Bulletin, 31 ianuarie 1893, pp. 65-67.

[3]. A. T. Jones, „Predica 3”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 31 ianuarie 1893, pp. 71, 74.

[4]. W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 3”, General Conference Daily Bulletin, 2 februarie 1893, pp. 104-105.

[5]. Ibidem, pp. 105-106.

[6]. M. B. [Duffie], „Meetings in Battle Creek”, Review and Herald, 7 februarie 1893, p. 96.

[7]. S. N. Haskell, „The Sermon”, General Conference Daily Bulletin, 4 februarie 1893, p. 131, 133.

[8]. E. W. Whitney, „To the Church at Boulder”, Review and Herald, 14 februarie 1893, p. 109; M. B. [Duffie], „Meetings in Battle Creek”, Review and Herald, 7 februarie 1893, p. 96.

[9]. S. N. Haskell, „The Study of the Bible, No. 8”, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie 1893, p. 136.

[10]. R. C. Porter, „The Mind of Christ, No. 5”, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie 1893, p. 145.

[11]. A. T. Jones, „Predica 7”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie 1893, p. 149.

[12]. Notă editorială, Review and Herald, 7 februarie 1893, p. 96.

[13]. A. T. Jones, „Predica 8”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 6 februarie 1893, pp. 164-165.

[14]. Ibidem, pp. 165-166.

[15]. Ibidem, pp. 169, sublinieri în original.

[16]. R. C. Porter, „The Mind of Christ, No. 6”, General Conference Daily Bulletin, 7 februarie 1893, pp. 176, 178.

[17]. A. T. Jones, „Predica 9”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 7 februarie 1893, pp. 178-179, sublinieri în original.

[18]. Ibidem, p. 181.

[19]. Ibidem, p. 183, sublinieri în original.

[20].* A. T. Jones nu a fost primul care a identificat ploaia târzie ca fiind un „învăţător al neprihănirii”. Şi Percy T. Magan făcuse aceasta în 1891: „Our Future Work”, Bible Echo and Signs of the Times, 15 februarie 1891, p. 60. Şi alţii au mai făcut aceasta de la 1893 încoace: Taylor R. Bunch, „The Sealing and the Latter Rain”, document nepublicat, f.d., p. 13, în Document File, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda; Meade MacGuire, „The Early and Latter Rain – No. 2”, Ministry Magazine, octombrie 1939, p. 19; Jerry Finneman, „The Latter Rain is the Message of Christ and His Righteousness – Part 1”, New England Pastor, noiembrie/decembrie 2009, pp. 11-12; Ron Clouzet, Cea mai mare nevoie a adventismului, pp. 180-181.

[21].* Modul în care a fost tratată Ellen White atât înainte, cât şi după Minneapolis a fost şi va fi abordat în detaliu în seria Întoarcerea ploii târzii.

[22]. A. T. Jones, „Predica 9”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 7 februarie 1893, pp. 183-184, sublinieri în original.

[23]. Ibidem, pp. 184-185, sublinieri în original.

[24].* O. A. Olsen, „The Ministry, No. 1”, General Conference Daily Bulletin, 8 februarie 1893, p. 188. Se pare că Olsen sprijinea total chemările la pocăinţă adresate de Jones şi alţi vorbitori până la momentul acela al întrunirilor. Nu pare să existe nicio dovadă că Olsen ar fi considerat prelegerile lui Jones nişte atacuri „vehemente” împotriva fraţilor, aşa cum au pretins unii istorici adventişti (vezi capitolul 8, nota de subsol 15).

[25]. Ibidem, pp. 188-189.

[26]. O. A. Olsen, „The Institute”, Review and Herald, 7 februarie 1893, p. 92.

[27]. R. A. Underwood, „Christ’s Ownership, No. 1”, General Conference Daily Bulletin, 8 februarie 1893, p. 186, sublinieri în original.

[28]. A. T. Jones, „Predica 10”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 9 februarie 1893, p. 200.

[29]. S. N. Haskell, „The Study of the Bible, No. 10”, General Conference Daily Bulletin, 10 februarie 1893, pp. 217-218.

[30]. S. N. Haskell, „Bible Study: The Third Angel’s Message”, Australasian Union Conference Recorder, Special No. 4, 17 iulie 1899, pp. 9-10.

[31]. A. T. Jones, „Predica 11”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 13 februarie 1893, p. 242.

[32].* Ibidem, pp. 242-243.

[33].* Ibidem, pp. 243-246. Jones nu greşea în această privinţă, căci însăşi Ellen White afirmase în contextul controversei cu privire la solia de la Minneapolis: „Dacă faptele şi credinţa ar câştiga darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul ar fi sub obligaţie faţă de creatură. Aici apare ocazia ca falsul să fie acceptat drept adevăr. Dacă cineva poate merita mântuirea prin ceva ce ar putea el să facă, atunci se află în poziţia unui catolic care face penitenţe pentru păcatele lui. Atunci mântuirea ar fi parţial ceva datorat, ceva care poate fi câştigat muncind, ca un salariu. Dacă omul nu poate merita mântuirea prin niciuna dintre faptele lui bune, atunci aceasta trebuie să fie în întregime prin har, har pe care omul îl primeşte socotindu-se păcătos, pentru că el Îl primeşte pe Isus şi crede în El. Este în întregime un dar fără plată. Îndreptăţirea prin credinţă este mai presus de orice controversă. Şi orice controversă se sfârşeşte imediat ce este stabilit în mod clar că meritele omului căzut, prin faptele lui bune, nu îi pot procura niciodată viaţa veşnică.” („Pericolul ideilor false în ce privește îndreptăţirea prin credinţă”, în Materialele 1888, p. 812.)

[34].* A. T. Jones, „Predica 12”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 14 februarie 1893, pp. 261-262, 265. Comentariile lui Jones cu privire la încercările de vot de la sesiunea din 1888 a Conferinţei Generale şi cu privire la atitudinea papală manifestată acolo de unii nu sunt implauzibile. Vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1, pp. 110-120, 132-134, 137-139.

[35]. Ellen G. White, Parabolele lui Hristos, p. 311.

[36]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 23 februarie 1893, în Manuscripts and Memories, p. 238.

[37]. Notă editorială, The Bible Echo, 15 februarie 1893, p. 64.

[38]. G. C. Tenney, „The Ministerial Institute”, The Bible Echo, 15 aprilie 1893, p. 120.

[39]. O. A. Tait, „The «Bulletin» Again — Last Call”, Review and Herald, 14 februarie 1893.

[40]. William Covert, „The Institute”, Review and Herald, 21 februarie 1893, p. 128.

[41]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 23 februarie 1893, porţiuni din Manuscripts and Memories, p. 238.

[42]. J. H. Kellogg către W. C. White, 17 iulie 1893, în Manuscripts and Memories, p. 266.

[43]. O. A. Olsen, „The Institute”, Review and Herald, 7 februarie 1892, p. 92.

[44]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 13 iunie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 261.

[45]. Uriah Smith, „The Institute”, Review and Herald, 7 februarie 1893, p. 88.

[46]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 30 iunie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 262.