Deschiderea celei de-a treizecea sesiuni a Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a avut loc în Battle Creek, Michigan, în ziua de vineri 17 februarie 1893. La această adunare participau o sută douăzeci de delegaţi, dintre care numai şase nu au fost prezenţi la deschidere. În afară de delegaţia completă din diferite regiuni ale continentului nord-american, erau prezenţi şi reprezentanți din Australia, Marea Britanie, Europa centrală, Scandinavia şi Africa de Sud.[1] Institutul pastoral şi sesiunea Conferinţei Generale, fiecare cu o durată de trei săptămâni, „erau într-atât de legate între ele încât nu pot fi separate. În Buletinul Conferinţei Generale din 1893 s-au publicat rapoarte complete ale amândurora, în cele 524 de pagini ale sale, tipărite pe două coloane”.[2] La adunarea Conferinţei Generale au continuat să se ţină devoţionale în fiecare dimineaţă, cu excepţia Sabatului, şi câte două întâlniri de studiu biblic seara, conduse în special de către W. W. Prescott şi A. T. Jones.[3]

În seara de deschidere a sesiunii Conferinţei Generale, A. T. Jones a reluat subiectul hainelor albe, arătând „diferenţa dintre credinţa satanică şi credinţa lui Isus Hristos; diferenţa dintre îndreptăţirea prin fapte, sub numele de îndreptăţire prin credinţă (…) şi îndreptăţirea prin credinţă propriu-zisă”. Acest studiu îi adusese la subiectul care avea să rămână totdeauna înaintea lor: „Trebuie să avem învăţătura despre neprihănire conform cu neprihănirea. Iar acest lucru este posibil, după cum am aflat, numai prin conformarea la ideea despre neprihănire pe care o are Dumnezeu, nu la ideile noastre; iar pentru a respecta ideea despre neprihănire pe care o are Dumnezeu trebuie să avem gândirea care o poate înţelege – şi tocmai acesta este gândul lui Isus Hristos”.

Comparând din nou diferitele învăţături referitoare la îndreptăţirea prin credinţă, Jones a căutat apoi să plaseze credinţa şi faptele la locul cuvenit fiecăreia: „Omul care este atât de neliniştit şi atât de teribil de înspăimântat că nu îi veţi îngădui să facă nicio lucrare şi că îi veţi nimici toate lucrările – dacă Hristos locuieşte în inima lui, el va găsi şi ce lucrări să împlinească. Fraţilor, nu vă mai neliniştiţi atâta cu privire la fapte; găsiţi-L pe Domnul Isus Hristos şi veţi găsi şi lucrări, mai multe decât puteţi face. (Congregaţia: «Amin!») Însă dificultatea este că, atunci când oamenii se concentrează asupra faptelor, faptelor şi iarăşi faptelor, în locul lui Isus Hristos pentru a putea face fapte, ei pervertesc totul.” Jones şi-a încheiat comparaţia citând din Calea către Hristos:

„Acum să luăm aminte la aceste cuvinte, care sunt cea mai bună încheiere pe care o pot găsi pentru întreaga temă abordată astă-seară. Calea către Hristos, pagina 79: «Inima care se sprijină cu totul pe Hristos va fi cea mai sârguincioasă şi mai activă în lucrarea pentru El.» Amin. (Congregaţia: «Amin!») Să nu mai uitaţi acest lucru. Să nu credeţi că omul care spune că se sprijină deplin pe Isus Hristos este cumva vreun leneş, fie din punct de vedere fizic, fie spiritual. Dacă el arată o astfel de lene în viaţa lui, atunci nu se sprijină deloc pe Hristos, ci numai pe sine însuşi.

Nu, domnule; inima care se sprijină cu totul pe Hristos va fi cea mai sârguincioasă şi cea mai activă în lucrarea pentru El. Aceasta este credinţa adevărată. Aceasta este credinţa care vă va aduce revărsarea ploii târzii; aceasta este credinţa care ne va aduce, vouă şi mie, învăţătura despre neprihănire conform cu neprihănirea – prezenţa vie a lui Isus Hristos – pentru a ne pregăti pentru marea strigare şi pentru ducerea soliei îngerului al treilea, în singurul mod în care poate fi dusă de la această Conferinţă.”[4]*

În dimineaţa de Sabat, O. A. Olsen a ţinut predica de la ora 11. Era adânc impresionat de „importanţa şi responsabilitatea acestei adunări a poporului nostru”. Aceasta era de departe „cea mai mare şi mai importantă adunare ce a avut loc în istoria denominaţiunii noastre”, a spus Olsen. Modul în care se împlineau profeţiile din Apocalipsa 13 şi 14 şi „modul în care vedem cum apare o deschidere în toată lumea fac ca această întrunire să prezinte un interes mai mult decât obişnuit”. Totuşi, Olsen se temea „că mulţi care au avut o cunoaştere a adevărului doar cu numele nu înţeleg pe deplin aceste lucruri. Dacă ar face-o, le-ar căuta ca niciodată până acum. Atunci ar fi o lepădare de sine, o apucare a puterii divine şi o căutare a unei legături vii cu Dumnezeu care nu ar mai putea fi negate. Ne rugăm ca aceste lucruri să impresioneze tot mai mult fiecare inimă”.

Olsen a afirmat că „Domnul S-a apropiat de noi în sfaturile noastre şi în studiul Bibliei, iar sufletele noastre s-au bucurat când cuvântul lui Dumnezeu a devenit clar înţelegerii noastre”. Totuşi, el ştia că era mare nevoie de lucrători consacraţi care să îşi recunoască dependenţa totală de Dumnezeu:

„Dar există o mare problemă în ceea ce ne priveşte pe fiecare – şi a fost pusă limpede în faţa noastră în solia laodiceeană. Ne-am simţit atât de bogaţi, am simţit o asemenea abundenţă de eficienţă, încât nu ne-am dat seama de nevoia noastră de Dumnezeu. O, de-ar simţi orice inimă sărăcia sufletului! Aceasta este calitatea răscumpărătoare, fraţilor. «Binecuvântați sunt cei săraci cu Duhul», spune Mântuitorul. Când ajungem să ne dăm seama că nu avem nimic; când mărturisim sincer: «sunt ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol», atunci există ajutor şi lumină pentru situaţia aceasta. Bunătatea noastră, înţelepciunea noastră, capacitățile noastre sunt nimic, dar Dumnezeu poate să lucreze şi o va face. Însă cu cine va lucra Dumnezeu? Pentru cine va lucra Dumnezeu? Unde Se va arăta atotputernic Dumnezeu? – Cu persoana a cărei inimă este desăvârşită în faţa Lui. Adică o inimă golită de sine, o inimă fără rezerve, care s-a predat pe deplin lui Dumnezeu şi a pus totul pe altarul Lui.”[5]

Predica lui Olsen a atins multe inimi. La întrunirea de după-amiază s-au făcut unele mărturisiri, chiar şi confesiuni privind greşeli făcute la Minneapolis.

Luni seara, Jones şi-a continuat seria de prelegeri, arătând unde se poate vedea gândirea naturală a sinelui în religia îndreptăţirii prin fapte din păgânism, în papalitate şi în icoana modernă a fiarei, care înglobează şi spiritismul. Acestea trei au fost, de asemenea, descrise şi în Apocalipsa 16, drept balaurul, fiara şi proorocul mincinos. Iar singura scăpare de faptele căldicele din descrierea adevăratei Biserici din timpul sfârşitului sunt leacurile oferite gratuit:

„Cel dintâi lucru pe care îl spune El este: «Ştiu faptele tale», iar cel din urmă este: «Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!» Sunteţi gata acum să vă pocăiţi de faptele voastre? Sunteţi? Sunteţi gata să recunoaşteţi că faptele voastre, pe care le-aţi făcut, nu sunt la fel de bune cum le-ar fi făcut Isus Hristos dacă ar fi fost aici El însuşi şi le-ar fi făcut în locul vostru? (O voce: «Da, de o mie de ori.») Bun. Cât de mult vă vor folosi aceste fapte? Sunt ele desăvârşite? Sunt ele fapte făcute în neprihănire? (…)

Nu uitaţi veşmântul pe care trebuie să-l cumpărăm – acel veşmânt «ţesut în războiul de ţesut al cerului, în care nu se află niciun fir de invenţii omeneşti». Atunci, dacă voi sau eu am băgat fie şi un singur fir de idei de-al nostru în viaţa pe care am declarat că o trăim în Hristos, de fapt am stricat veşmântul. Fraţilor, credeţi că voi şi cu mine am trăit aceşti cincisprezece-douăzeci de ani într-atât de perfect încât n-am băgat nicio iţă de invenţii omeneşti în caracterul sau în faptele noastre? (Congregaţia: «Nu.») Atunci, putem să ne pocăim de aceasta, nu-i aşa? (Congregaţia: «Da.») (…)

Care este starea noastră? Ştiţi foarte bine că eforturile noastre nu au dus la mari realizări. Toţi am încercat să facem tot ce am putut mai bine – şi ştiţi voi înşivă că acesta a fost cel mai descurajator lucru pe care aţi încercat să-l faceţi în viaţa aceasta. Ştiţi voi înşivă că v-aţi aşezat şi aţi plâns pentru că nu aţi putut face îndeajuns de mult pentru a scăpa de judecată. (O voce: «Nu am putut face îndeajuns de mult pentru a ne mulţumi pe noi înşine.») Nu, noi înşine ne-am putut vedea goliciunea când am încercat tot ce am putut mai bine ca să ne-o acoperim. Ştiţi că aşa este. Acum, fraţilor, aşa a spus şi Domnul, nu-i aşa? (Congregaţia: «Da, domnule.») Nu-i momentul acum să spunem: «Aşa este, Doamne»? (…)

Domnul vrea să fim acoperiţi; vrea să fim acoperiţi, ca să nu se vadă ruşinea goliciunii noastre. El vrea să avem neprihănirea Sa desăvârşită, conform concepţiei Sale desăvârşite despre neprihănire. El vrea să avem caracterul care va trece testul judecăţii fără nicio piedică, întrebare sau îndoială. Să acceptăm acest caracter de la El, ca pe un dar fără plată, aşa cum şi este.”[6]

Când Jones şi-a început prelegerea în seara următoare, a căutat să-i facă pe ascultătorii săi să înţeleagă faptul că, deşi el citise mult din Mărturii şi din Calea către Hristos, aceste adevăruri se găseau în Biblie. De fapt, scopul Spiritului Profeţiei era „să ne conducă să vedem că este scris în Biblie şi să îl primim de acolo”. Jones a afirmat: „Acum, eu voi evita voit aceste scrieri, dar nu pentru că ar fi ceva greşit în a le folosi; însă ceea ce vrem, fraţilor, este să înţelegem adevărul din Biblie.” Jones a abordat una dintre cărţile despre sfinţenie din epoca aceea şi a clarificat care nu era originea ideilor sale religioase:

„Am văzut acelaşi lucru, dar funcţionând în alt mod. Există o carte, pe care o laudă mulţi, The Christian’s Secret of a Happy Life [Secretul creştinului pentru o viaţă fericită]. Am văzut oameni care au citit-o şi cărora le-a făcut mult bine, după cum credeau ei, căci au primit ceea ce considerau a fi o mare lumină, încurajare şi bine; dar nici măcar atunci nu au putut să meargă la Biblie şi să primească de acolo adevărul. Fraţilor, vreau să înţelegeţi toți că, în Biblie, se găseşte mai mult din secretul creştinului pentru o viaţă fericită decât în zece mii de volume din cartea aceea. (Congregaţia: «Amin!») Multă vreme, eu nici nu am ştiut de cartea aceea. Cred că abia în urmă cu vreo cinci sau şase ani am văzut-o prima dată. O avea cineva şi o citea şi m-a întrebat dacă o mai văzusem. I-am spus că nu. M-a întrebat dacă aş citi-o. I-am spus: «Da, o voi citi» – şi aşa am făcut. Dar, când am citit-o, mi-am dat seama că aflasem deja mai mult despre secretul creştinului pentru o viaţă fericită din Biblie, decât din cartea aceea. Am descoperit că aflasem din Biblie mai mult despre secretul creştinului pentru o viaţă fericită decât a scris autoarea în cartea aceea. Aş vrea ca oamenii să înveţe să extragă ideile din Biblie în mod direct. (Congregaţia: «Amin!») Dacă acea carte îi ajută pe oameni să găsească în Biblie secretul, abordat mult mai pe larg acolo, e în regulă. Însă eu am înţeles că acea carte nu conţine nici pe departe ceea ce poate găsi oricine în Biblie despre secretul creştinului pentru o viaţă fericită.

O, am auzit odată, mi-a spus odată cineva că a găsit lumina sa în cartea aceea. Există însă Cartea din care am aflat eu secretul creştinului pentru o viaţă fericită (ridicând Biblia) – şi aceasta este singura sursă. Iar eu am aflat acest secret înainte de a fi văzut măcar cealaltă carte sau de a fi aflat despre existenţa ei. Şi vă spun din nou că, atunci când am ajuns s-o citesc pe cealaltă, am ştiut că deţineam mai mult din secretul creştinului pentru o viaţă fericită decât se găseşte în cartea aceea, fie şi la nivel elementar. Şi la fel va gândi oricine altcineva care va citi Biblia şi o va crede.”[7]*

Jones a trecut apoi la rezumarea concluziilor la care ajunseseră în studierea de până atunci a soliei îngerului al treilea: „Atunci, ploaia târzie este neprihănirea lui Dumnezeu, solia Lui de neprihănire, marea strigare, ea fiind toate acestea şi trebuind să vină din cer; acum ne aflăm în timpul acela, trebuie să o cerem şi să o primim. Şi atunci ce ne-ar împiedica să primim ploaia târzie chiar acum? (Congregaţia: „Necredinţa.”) Pentru a demonstra că necredinţa fusese într-adevăr încontinuu o problemă, Jones a citit după aceea din „Danger in Adopting a Worldly Policy” – o broşură în care se publicase viziunea de la Salamanca, din noiembrie 1890, a lui Ellen White: „Dar nu toţi urmează lumina. Unii se îndepărtează de calea cea sigură, care este, la fiecare pas, o cale a umilinţei. Dumnezeu le-a încredinţat robilor Săi o solie pentru aceste vremuri (…) Nu voi repeta acum înaintea voastră dovezile despre planurile lui Dumnezeu prezentate în ultimii doi ani (între timp sunt chiar patru ani) de robii Săi; însă dovada prezentă a lucrării Sale v-a fost revelată şi acum aveţi obligaţia să credeţi.”

„Ce să credem?”, a întrebat Jones. „La ce solie se face aici referire, solie pe care a dat-o Dumnezeu robilor Săi pentru aceste vremuri?” (Congregaţia: „Solia neprihănirii.”) „Solia neprihănirii lui Isus Hristos. Aceasta este o mărturie care a fost dispreţuită, respinsă şi criticată timp de doi ani, iar de atunci au mai trecut încă doi. Însă dovada prezentă a lucrării Sale a fost revelată – şi ce ne spune acum Dumnezeu fiecăruia dintre noi? «Acum aveţi obligaţia să credeţi» această solie.” Jones a continuat apoi împărtăşind binecuvântările personale ale soliei şi minunata posibilitate de a o accepta chiar atunci şi acolo:

„O soră mi-a spus nu demult că, înainte de momentul acela de acum patru ani, ea nu făcuse decât să-şi plângă starea în care se afla şi să se întrebe cum oare avea vreodată să se împlinească timpul pentru revenirea Domnului, dacă El trebuia să aştepte ca poporul Său să se pregătească pentru a-L întâlni. Căci, mi-a spus ea, referitor la modul în care încercase să se pregătească – şi făcuse eforturi la fel de mari ca oricine altcineva din această lume, după cum credea ea – mi-a spus că şi-a dat seama că nu făcea progrese îndeajuns de rapid pentru a-L aduce pe Domnul înapoi într-un timp cât de cât rezonabil; şi nu putea să înţeleagă cum avea Domnul să revină.

O supăra acest lucru, dar povestea că, atunci când s-au întors acasă cei care fuseseră la Minneapolis şi au spus: «Neprihănirea Domnului este un dar, putem primi neprihănirea lui Hristos în dar, şi asta chiar acum», ea a răspuns: «O, lucrul acesta m-a făcut fericită; a adus lumină; căci atunci am înţeles cum era posibil ca Domnul să revină curând. Când El Însuşi ne dă hainele albe, veşmântul, caracterul care ne pregăteşte pentru judecată şi pentru timpul strâmtorării, atunci pot să înţeleg cum este posibil ca El să revină cât de curând doreşte. Şi – a mai adăugat ea – m-am bucurat şi am fost mereu bucuroasă de atunci încoace.» Fraţilor, şi eu mă bucur de acest lucru, tot timpul.

Există astăzi o logică în aceasta. Ştiţi că am trecut toţi prin toate acestea. Ştiţi că a fost o vreme când chiar ne-am aşezat şi am plâns, pentru că nu puteam face îndeajuns pentru a împlini propriile noastre estimări despre ce înseamnă facerea de bine; şi, cum ne aşteptam ca Domnul să revină în curând, ne temeam foarte mult de vestea că revenirea Lui era aşa de aproape; căci cum aveam oare să reuşim să fim gata? Mulţumim Domnului că El ne poate pregăti. (Congregaţia: «Amin.») El oferă veşmintele de nuntă. Cel care dădea ospăţul de nuntă oferea întotdeauna şi veşmintele. El este Cel care dă ospăţul de nuntă – şi va veni curând. Şi El spune: «Iată hainele care vă vor face vrednici să staţi acolo.» Vor fi unii care nu vor putea participa la acest ospăţ, pentru că nu sunt îmbrăcaţi cu hainele de nuntă, însă Domnul le oferă tuturor în dar – iar, în cazul cuiva care nu le ia, cine este de vină?”[8]

W. W. Prescott a continuat apoi cu cea de-a şaptea prelegere a sa despre Duhul Sfânt. A încheiat sugerând că, poate, ei aşteptaseră o binecuvântare foarte îndepărtată, dar care se afla, de fapt, chiar acolo: „Mi s-a părut, când am început acest studiu, că unii dintre noi aşteptau ceva îndepărtat şi nu primeau binecuvântările din faţa noastră. Acestea sunt cât se poate de pline de lumină, slavă și putere. Domnul vrea să primim Duhul Său chiar acum. Vrea ca inimile noastre să fie în permanenţă deschise pentru a-L primi. Inima se deschide prin mărturisirea păcatelor noastre şi prin pocăinţă, printr-un spirit de părere de rău, printr-un permanent simţământ de nevrednicie, chiar când El ne dăruie harul şi puterea Sa. Şi trebuie să primim Duhul în toată plinătatea, în care trebuie să ne şi bucurăm totdeauna în Domnul.”[9]

Mărturisiri din inimă

Astfel de prelegeri, pe toată perioada institutului pastoral şi a sesiunii Conferinţei Generale, care îi îndreptau pe conducătorii bisericii şi pe laici către solia laodiceeană, chemând la pocăinţă şi reformă, nu au rămas fără efect. I. D. Van Horn, cumnatul lui A. T. Jones, a fost unul dintre cei mulţi care se împotriviseră cu atâta putere soliei, la Minneapolis şi în anii ce au urmat. De fapt, I. D. Van Horn s-a numărat printre fraţii care s-au întors în camerele lor la Conferinţa din 1888, pentru a critica solia şi solii.

Ellen White a descris de mai multe ori cum a fost dusă în aceste camere de către solul ceresc şi a „auzit ofense, critici, bătaie de joc şi râsete. Manifestările Duhului Sfânt erau atribuite fanatismului”.[10] Mărturiile lui Ellen White erau luate în râs, W. C. White era „prezentat într o lumină foarte ridicolă”,[11] dar fraţii „gândeau şi spuneau lucruri mult mai rele despre fraţii Jones şi Waggoner”.[12]*

Cu toate că, aparent, Van Horn nu fusese influenţat de numeroasele mărturii şi scrisori care chemau la mărturisire şi pocăinţă, trimise începând cu adunarea de la Minneapolis, el a început să se vadă pe sine într-o altă lumină la întrunirea din 1893 de la Battle Creek. Întrucât a „văzut în aşa de mare măsură cum puterea lui Dumnezeu îi întărea pe fraţii Jones, Prescott şi Haskell”, când aceştia dezvăluiau înaintea lui „lumina şi slava soliei care îi trebuie dusă acum lumii”, Van Horn şi-a dat seama că „pocăinţa şi mărturisirea constituiau singura cale de ieşire din păcat şi întuneric”. La întrunirea din după-amiaza Sabatului precedent, Van Horn şi-a mărturisit „marea greşeală făcută la Minneapolis şi tot răul făcut de atunci încoace” până la Conferinţa din 1893. Van Horn relata mai târziu că Dumnezeu, în îndurarea Sa, nu făcea decât să-l pregătească pentru a primi mai multe mustrări.

La trei zile după mărturisirea lui din Sabat, Van Horn a primit o Mărturie de la Ellen White, trimisă în 20 ianuarie din Australia. Ducându-se în camera lui în seara aceea, a citit-o „de trei ori cu mult plânset, acceptând propoziţie după propoziţie”, pe măsură ce citea:[13]

„Dragă frate Van Horn, … vreau să-ţi adresez câteva cuvinte, să-ţi spun câteva lucruri care îmi împovărează inima. Mi s-a arătat că tu nu umbli şi nu lucrezi în lumină, aşa cum crezi că faci. Din nou şi din nou mi-a prezentat Domnul adunarea de la Minneapolis. Cele întâmplate acolo nu sunt decât vag înţelese de unii şi aceeaşi ceaţă care le-a învăluit minţile în ocazia aceea nu a fost risipită de razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii (…)

Ştiu că fraţii Smith, Butler şi Van Horn au pierdut cele mai bogate privilegii ale iluminării cereşti, pentru că spiritul şi atitudinea păstrate înaintea adunării de la Minneapolis, şi în mare măsură îndrăgite de ei şi de atunci încoace, i-au ţinut într-o stare în care, atunci când a venit binele, ei nu l-au apreciat (…)

A avut Duhul Sfânt ceva de-a face cu prejudecăţile tale de la Minneapolis? A avut ceva de-a face cu spiritul care a condus la acţiunile de acolo? Nu, Dumnezeu nu era prezent în acea lucrare. Am fost condusă din cameră în cameră, unde erau cazaţi fraţii noştri la acea întrunire, şi am auzit lucruri de care toţi vor fi teribil de ruşinaţi într-o zi, dacă nu cumva la judecată, când orice lucrare se va vedea în adevărata ei lumină. În camera ocupată de tine se afla un Martor – şi în camerele celorlalți se afla un Martor, asistând la toate remarcile făcute, la bătaia de joc, la satira, sarcasmul şi glumele lipsite de pietate. Domnului Dumnezeului cerurilor nu i-au fost pe plac purtarea ta şi a tuturor celor care s-au alăturat acestei distracţii, nici spiritul dur şi inflexibil. Influenţa exercitată atunci a fost satanică. Drept consecinţă, unele suflete vor fi pierdute.

De ce nu ai primit mărturia pe care ţi-a trimis-o Domnul prin sora White? De ce nu te-ai pus în armonie cu lumina pe care ţi-a dat-o Dumnezeu? Va continua acest spirit până la sfârşitul timpului de probă? Nu există nimic care să-ţi dovedească unde este Dumnezeu la lucru? Nu poţi discerne cine deţine solia care trebuie dusă oamenilor pentru timpul acesta? (…)

Dacă fratele Smith ar sta în lumina clară, el ar suna din trâmbiţă în perfectă armonie cu îngerul din Apocalipsa 18, care trebuie să lumineze pământul cu slava lui. Acum este timpul când putem căuta o astfel de solie cum ne-a fost trimisă (…)

Lumina străluceşte; nu va fi şi nu poate fi eclipsată. Va continua să strălucească, crescând mereu până la miezul zilei. Însă cei care îşi închid ochii ca să nu vadă, îşi astupă urechile ca să nu audă şi îşi împietresc inima ca să nu primească razele luminii cereşti vor fi lăsaţi în întuneric, iar cel ce umblă în întuneric nu ştie încotro se îndreaptă. El crede că umblă pe căi sigure, dar se înşală singur.”[14]

Astfel de cuvinte tăioase, dar totuşi pline de iubire, au avut un efect profund asupra lui Van Horn. După ce a citit scrisoarea, el s-a „plecat înaintea lui Dumnezeu în rugăciune şi I-a mărturisit totul. El a auzit implorarea” lui sinceră şi, în locul amărăciunii din suflet, i-a dat pace şi bucurie. În dimineaţa următoare, Van Horn a participat la întâlnirea de dimineaţă a pastorilor, pe care o conducea O. A. Olsen, care a citit frecvent din Mărturiile primite de la Ellen White. Aici, Van Horn a „făcut o mărturisire şi mai sinceră şi mai amănunţită” cu privire la greşeala sa, înaintea fraţilor care îi cunoşteau faptele. S-a bucurat că o asemenea mărturisire „a adus o mare lumină şi binecuvântare în sufletul” lui. „Acum sunt din nou un om liber, mulţumesc Domnului, pentru că am găsit iertare şi pace”, spunea el.[15] S. N. Haskell i-a relatat lui Ellen White că întrunirile de dimineaţă au fost „excelente, mulţi primesc lumina”. El i-a împărtăşit cum „fratele Van Horn a făcut o bună mărturisire”. Una aşa cum nu l-a mai auzit niciodată până atunci. „A impresionat întreaga congregaţie.”[16]

Scriindu-i lui Ellen White după conferinţă, Van Horn a continuat să-şi mărturisească faptele greşite din trecut şi să-i împărtăşească noua libertate găsită în urma ascultării de chemarea laodiceeană:

„Ceea ce mi-ai scris cu mâna ta accept din toată inima ca pe o Mărturie din partea Domnului. Îmi dezvăluie trista stare în care m-am aflat de la adunarea de la Minneapolis încoace, iar această mustrare de la Domnul este dreaptă şi adevărată. De când a sosit, văd mai bine ca niciodată ce păcat mare este să respingi lumina. Iar acest lucru este făcut de două ori mai păcătos de propria mea voinţă încăpăţânată, care s-a împotrivit aşa de mult timp luminii ce strălucea atât de puternic asupra mea. Nu mi-am dat seama ce mare era întunericul care mă învăluia şi cât de puternic eram ţinut sub stăpânirea lui Satana, până am primit această dovadă despre dragostea lui Dumnezeu pentru mine, ce mi-a deschis ochii.

Acum sunt ruşinat din tot sufletul că am luat parte la acea «distracţie», la «satiră», la «sarcasm» şi la «glume», în care ne-am complăcut atât de mult, eu şi alţii din aceeaşi cameră, la adunarea de la Minneapolis. A fost greşit – cu totul greşit – şi sigur nu a fost pe placul Domnului, care a fost martor la toate. Aş vrea ca totul să mi se poată şterge din memorie (…) Însă încep să înţeleg cât de mult am pierdut în aceşti patru ani de întuneric şi necredinţă. Acum mă voi grăbi să cumpăr «aurul», «hainele albe» şi «alifia pentru ochi», ca să pot sta înaintea tovarăşilor mei, nu prin puterea mea cu câteva discursuri, ci cu neprihănirea lui Hristos şi cu harul Său bogat, pentru a le da «hrană la vremea potrivită». Mă voi ridica şi, în frică de Domnul, voi merge înainte cu lumina crescândă a soliei. Voi umbla înaintea Domnului şi Îi voi preţui prezenţa în inima mea, ca să pot primi putere de la El, Cel care are toată puterea, pentru a mă putea împotrivi lui Satana, a-i evita capcanele şi a câştiga în cele din urmă biruinţa.”[17]

Trăind în timpul ploii târzii

Joi, 23 februarie, W. W. Prescott a început întrunirea de seară cu lecţia sa despre Duhul Sfânt. După ce studiase acest subiect timp de aproape patru săptămâni, Prescott se simţea „acum foarte neliniştit în privinţa lucrării noastre”. Studiaseră ce anume ar putea împiedica „primirea unei măsuri neobişnuite a revărsării Duhului lui Dumnezeu. S-au născut mărturisiri foarte personale”. Le-a auzit acolo şi au părut să facă o profundă impresie asupra minţilor şi inimilor lor. Cu toate că el aprecia foarte mult binecuvântarea pe care o primiseră împreună şi prezenţa lui Dumnezeu şi a Duhului Său alături de ei, totuşi avea să fie nespus de dezamăgit dacă acea întrunire urma să „se încheie fără o şi mai deplină revărsare a Duhului lui Dumnezeu” faţă de cea pe care au experimentat-o până atunci.

Prescott i-a reamintit audienţei sale că „atunci când ucenicii au primit această revărsare a Duhului după zece zile de căutare sinceră, prin mărturisirea păcatelor, prin umilirea sufletelor lor înaintea lui Dumnezeu, prin aţintirea statornică a privirii asupra lui Isus Hristos şi fiind schimbaţi după chipul Său, ei au avut puterea necesară pentru lucrarea pe care le-o încredinţase Mântuitorul”. Atunci, ucenicii au pornit cu putere şi mulţimi întregi au fost convertite într-o singură zi. Aveau puterea asupra spiritelor rele şi asupra bolilor, îi vindecau pe bolnavi, iar Dumnezeu făcea multe semne şi minuni. „Aceste lucruri nu trebuie să fie privite ca un fel de poveşti”, a remarcat Prescott. „De ce? Pentru că şi noi trebuie să avem aceeaşi experienţă!” Apoi Prescott s-a întors la experienţa ultimilor patru ani:

„Dumnezeu vrea să sigileze un popor pentru Împărăţia Sa: dar poporul care va fi sigilat şi care va fi gata pentru ridicarea la cer trebuie să fie format din cei în care locuieşte Hristos; trebuie să fie format din cei care primesc neprihănirea şi caracterul lui Hristos. Dar când primim neprihănirea lui Hristos în plinătatea ei, exact aşa cum vrea Dumnezeu s-o primim, odată cu ea vine şi plinătatea Duhului, precum şi revărsarea Duhului. Ei bine, nu ne este de absolut niciun folos să ne rugăm şi să ne tot rugăm pentru revărsarea Duhului, dar fără neprihănirea şi caracterul lui Hristos. Gândiţi-vă cum s-a aflat problema aceasta aici de trei sau patru ani şi ce am făcut noi în tot acest timp! Dumnezeu voia să-Şi reverse Duhul peste poporul Său încă de acum câţiva ani; dar acum nu mai putem face nimic în această privinţă: să nu mai adăugăm însă nici măcar o zi la timpul acesta.

Ce pot să spun despre această chestiune? Iată-ne aici, laolaltă. Aceste lucruri sunt la fel de clare precum alfabetul, că neprihănirea este darul lui Dumnezeu, că tot ce ne cere să facem este să ne supunem şi s-o primim, să deschidem uşa. Cum? Prin mărturisire şi pocăinţă, închizând orice uşă pe care ar putea intra Satana şi deschizându-I larg uşa lui Hristos, acceptându-L cu simplitate. Ei bine, nu contează absolut deloc ce vârstă sau ce statut avem: dacă suntem sau nu pastori; dacă suntem sau nu licenţiaţi; toţi ne aflăm la acelaşi nivel. Voi şi cu mine trebuie să primim aceasta la fel, ca nişte copilaşi, şi pur şi simplu să-I mulţumim întruna lui Dumnezeu pentru ea şi să ne bucurăm întruna de ea (…)

Ştiţi vreun motiv pentru care să nu învăţăm ceva despre aceasta chiar astă-seară? Iată cam cum m-am gândit eu: dacă am înceta să ne tot punem întrebări unul despre altul, despre fratele A şi fratele B, dacă a acceptat-o sau i s-a împotrivit, şi dacă am înceta să mai căutăm noduri în papură şi dacă am sta aici în simplitatea ei, ca un copil, aşa de bucuroşi știind că așa este, am putea s-o primim (…)

Ucenicii Lui s-au rugat cu stăruinţă pentru ea timp de zece zile, continuu, mărturisindu-şi păcatele, pocăindu-se, privind necontenit la Hristos. Noi de ce n-am primi-o în acelaşi mod? Au mai rămas numai vreo zece zile din sesiunea Conferinţei. Ei bine, fraţilor, n-ar fi timpul să începem chiar cu aceasta? Nu sunt aceste lucruri clare pentru orice minte, ce este neprihănirea şi ce vrea Domnul să facă pentru noi la această Conferinţă? Nu suntem oare la zece zile de clipa aceea şi n-ar trebui să-L căutăm pe Domnul aşa cum nu L-am mai căutat niciodată până acum?”[18]

După prelegerea lui Prescott, A. T. Jones şi-a continuat seria de studii şi şi-a început prezentarea citind dintr-o scrisoare pe care o primise „cu puţin timp înainte, de la fratele Starr din Australia”. Mai mult ca sigur, G. B. Starr trimisese scrisoarea după săptămâna de rugăciune din Australia, de la începutul lui ianuarie. Dar scrisoarea nu oferea informaţii noi, ci doar confirma ceea ce deja descoperiseră studiind Biblia şi scrierile lui Ellen White:

„«Sora White spune că ne aflăm în timpul ploii târzii încă de la întrunirea de la Minneapolis.»” Exact asta am aflat şi noi din studiul acestor lecţii, nu-i aşa? Fraţilor, cât va mai aştepta Domnul ca noi să vrem s-o primim? În aceşti patru ani, El a tot încercat să ne convingă să primim ploaia târzie, aşadar cât va mai aştepta ca noi s-o primim? Subiectul acesta se leagă foarte bine de cel al fratelui Prescott, iar prelegerea lui a fost pur şi simplu ca o introducere a prelegerii mele. Ceea ce a cerut el să facă toţi cei prezenţi aici este ceea ce ar fi trebuit să facă toată lumea acum patru ani.

Iar realitatea este că într-adevăr se va face ceva. Cei care Îl vor căuta în felul acesta pe Domnul, care vor primi în felul acesta solia Lui, vor primi ceea ce vrea El să dea. Cei care nu vor face aceasta vor fi lăsaţi singuri, iar atunci când se va întâmpla aceasta va fi pentru totdeauna. Şi tocmai de aceea este situaţia de la această întrunire aşa de înfricoşătoare. Acest lucru îi dă întrunirii acesteia caracterul înfricoşător. Există pericolul ca aici să se afle unii care i se împotrivesc de patru ani încoace sau poate nu de atât de mult timp şi care acum nu vor putea să vină la Domnul astfel încât s-o poată primi, care nu vor putea s-o primească aşa cum o dă Domnul şi vor fi lăsaţi deoparte. Domnul va lua o hotărâre, de fapt chiar şi noi vom lua o hotărâre, la această întrunire. De care parte urmează să fiţi găsiţi?”[19]*

Cuvintele lui Jones au fost cu adevărat solemne. Însă, din nou, conceptul că se aflaseră „în timpul ploii târzii încă de la întrunirea de la Minneapolis” nu se întemeia pe scrisoarea din Australia de la G. B. Starr. Referirea lui Starr la afirmaţia orală a lui Ellen White nu făcea decât să confirme ceea ce înţeleseseră deja ei înşişi din studiul Bibliei şi din multe alte afirmaţii ale lui Ellen White.

G. B. Starr avea să se refere la aceste fapte ani de zile de atunci încolo. Într-un articol scris pentru Review la mulţi ani după aceea, Starr indica faptul că la sesiunea din 1888 a Conferinţei Generale „slujitorul Domnului a făcut o afirmaţie cum că oferirea neprihănirii lui Hristos”, aşa cum le era atunci prezentată, „a marcat începutul marii strigări a soliei îngerului al treilea şi alăturarea celuilalt înger menţionat în Apocalipsa 18:1, a cărui slavă trebuia să umple întreg pământul”. Aceste afirmaţii verbale făcute la întrunirea din 1888, spunea Starr, „au fost curând după aceea transpuse în scris şi tipărite”.[20] Într-un manuscris nepublicat, în care descrie anii în care a lucrat alături de Ellen White, Starr face remarci similare cu privire la Conferinţa din 1888: „Sora White era prezentă şi zilnic îşi exercita influenţa, prin cuvinte hotărâte, cu privire la acest subiect [al neprihănirii prin credinţă]. Ea a spus că aceasta marca începutul ploii târzii şi marii strigări a soliilor celor trei îngeri.”[21]

Desigur, toate acestea erau în acord cu alte declaraţii publicate ale lui Ellen White. Spre sfârşitul lui 1892, O. A. Olsen a tipărit o broşură cu câteva afirmaţii nepublicate până atunci ale lui Ellen White. Sub titlul „The Power of the Holy Spirit Awaits Our Demand and Reception”, el a citat o parte din următoarea mărturie:

„Hristos, marele învăţător, avea o mulţime infinită de subiecte din care ar fi putut alege, însă cel asupra căruia a stăruit cel mai mult a fost darul Duhului Sfânt. Ce lucruri măreţe, datorate acestui dar, a prezis el pentru biserică! Şi totuşi, asupra cărui subiect se stăruie acum mai puţin? Ce făgăduinţă este mai puţin împlinită? Ocazional se vorbeşte despre Duhul Sfânt, apoi subiectul este lăsat pentru a fi analizat ulterior (…) ”[22]

„Chiar înainte de a pleca de lângă ucenici pentru a se întoarce în curţile cereşti, Isus i-a încurajat cu făgăduinţa Duhului Sfânt. Această promisiune ne aparţine şi nouă în aceeaşi măsură în care le-a aparţinut lor – şi totuşi cât de rar este prezentată în faţa poporului şi cât de rar se vorbeşte în biserică despre împlinirea ei. Ca urmare a acestei tăceri asupra acestei teme de maximă importanţă, despre care făgăduinţă cunoaştem mai puţin prin împlinirea ei practică decât despre această îmbelşugată făgăduinţă a darului Duhului Sfânt, prin care întreaga noastră lucrare spirituală va deveni eficientă? Făgăduinţa Duhului Sfânt este adusă cu indiferenţă în discursurile noastre, este atinsă ocazional – şi asta e tot. S-a zăbovit mult asupra profeţiilor, doctrinele au fost expuse pe larg, dar ceea ce este esenţial pentru biserică, pentru ca membrii ei să poată creşte în putere spirituală şi eficienţă, pentru ca predicarea să poată convinge, iar sufletele să fie convertite şi întoarse la Dumnezeu, a fost în mare parte omis din eforturile noastre pastorale. Acest subiect a fost lăsat deoparte, ca şi cum ar urma să i se acorde un timp cândva în viitor. Înaintea poporului au fost prezentate alte binecuvântări şi privilegii, până ce în biserică s-a născut dorinţa de a primi binecuvântarea promisă de Dumnezeu; însă impresia cu privire la Duhul Sfânt a fost că acest dar nu este menit bisericii pentru acum, ci că va fi necesar ca biserica să-l primească la un moment dat în viitor. Această binecuvântare promisă, dacă ar fi cerută prin credinţă, ar aduce după ea toate celelalte binecuvântări – şi ea trebuie să-i fie dată din belşug poporului lui Dumnezeu (…)

De multă vreme biserica s-a mulţumit doar cu o mică parte din binecuvântările lui Dumnezeu. Oamenii nu au simţit nevoia să se înalţe până la măreţele privilegii obţinute pentru ei cu un preţ infinit. Puterea lor spirituală a fost slabă, iar experienţa lor, caracterizată de un caracter piticit şi schilodit. Sunt descalificaţi pentru lucrarea pe care Domnul ar vrea ca ei să o facă. Ei nu sunt în stare să prezinte marile adevăruri slăvite din cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ar convinge şi ar converti sufletele prin mijlocirea Duhului Sfânt. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă ca ei s-o ceară şi s-o primească. Cei care seamănă seminţele sfinte ale adevărului vor secera o recoltă a bucuriei.”[23]

În 1897, Ellen White avea să mustre biserica: „Cu inima plină de regret, să ne rugăm cu cea mai mare seriozitate ca acum, în timpul ploii târzii, să cadă asupra noastră revărsările harului.”[24] La doi ani după aceea, ea avea să le reamintească fraţilor că „timpul ca Duhul Sfânt să coboare într-un mod special asupra lucrătorilor lui Dumnezeu sârguincioşi şi cu jertfire de sine, a venit cu ani şi ani în urmă”.[25] Cu siguranţă că atunci, la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, ei trăiau „în timpul ploii târzii”, aşa cum afirmase Ellen G. White şi cum relatase G. B. Starr.[26]* Întrebarea care se punea era dacă ei aveau într-adevăr să urmeze sfatul Martorului adevărat şi să se pocăiască, pentru ca ploaia să se poată revărsa asupra lor. Unii făcuseră astfel şi primiseră mari binecuvântări personale. Dar ce se poate spune despre biserică în ansamblu?

Note de subsol

[1]. G. C. Tenney, „The General Conference”, The Bible Echo, 15 aprilie 1893, p. 124.

[2]. Arthur L. White, The Australian Years: 1891-1900, p. 59.

[3]. „Program for the General Conference: February 17 to March 6”, General Conference Daily Bulletin, 13 februarie, p. 246.

[4].* A. T. Jones, „Predica 13”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 20 februarie 1893, pp. 296, 298, 302. Deoarece Bulletin a fost publicat zilnic, cu excepţia Sabatului, pe tot parcursul adunării Conferinţei Generale, punând în fiecare zi la dispoziţia delegaţilor procesul verbal din ziua precedentă, unele dintre prelegeri se pare că au fost tipărite cu întârziere de câteva zile, din cauza constrângerilor de timp. Data de 17 februarie, vineri, atribuită aici acestei prelegeri se bazează pe programarea publicată la pagina 246 din Bulletin, care se potriveşte mai bine cu restul procesului verbal al Conferinţei decât cu data tipăririi, 20 februarie. Toate prelegerile amintite în continuare în această carte vor fi datate după aceeaşi metodă.

[5]. O. A. Olsen, „Sabbath Sermon”, 18 februarie 1893, Review and Herald, 7 martie 1893, p. 147.

[6]. A. T. Jones, „Solia îngerului al treilea, nr. 14”, General Conference Daily Bulletin, 22 februarie 1893, pp. 342, 346, 347.

[7].* A. T. Jones, „Predica 15”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 23 februarie 1893, pp. 358-359, sublinieri în original. În cartea sa, Ellen White’s World, despre epoca în care a trăit Ellen White, George Knight încearcă să facă o conexiune între A. T. Jones şi aspectele fanatice ale „mişcării sfinţeniei” din acele timpuri, afirmând: „Adventiştii de ziua a şaptea nu erau necunoscători cu privire la cursul mişcării sfinţeniei. De exemplu, cartea lui Hannah Whitall Smith, Christian’s Secret of a Happy Life, a fost adusă în discuţie la sesiunea Conferinţei Generale din 1893 de către A. T. Jones, i s-a făcut publicitate în

Review and Herald şi a fost pusă în vânzare de către ambele edituri adventiste nord-americane. Mai mult decât atât, Jones a indicat în 1898 că era de acord cu ideile multora dintre liderii britanici ai mişcării sfinţeniei, cu privire la stilul de viaţă creştin” (p. 99). Desigur, Knight nu dă nicio referinţă pentru numeroasele lui afirmaţii şi pare să spere că cititorii lui îl vor crede pur şi simplu pe cuvânt şi că vor fi convinşi că Jones a promovat cartea lui Hannah Smith la sesiunea Conferinţei din 1893.

În cartea sa, From 1888 to Apostasy, Knight face o altă serie de acuzaţii similare: „Jones şi colegii săi cunoşteau foarte bine tendinţele din restul lumii religioase. Adventiştii, de exemplu, erau familiarizaţi cu cartea lui Hannah Whitall Smith, Christian's Secret of a Happy Life. Jones a comentat-o la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, iar Review and Herald i-a făcut o frumoasă reclamă în 1896. Pe atunci, atât editura Pacific Press, cât şi Review and Herald Publishing Association vindeau deja cartea, care se transforma rapid într-un text standard despre sfinţenie. În 1898, Jones a indicat că, timp de doi sau trei ani, studiase şi mişcarea Keswick (gruparea cea mai importantă a mişcării sfinţeniei din Anglia), precum şi ideile lui Frederick B. Meyer. Învăţăturile acestora despre stilul de viaţă creştin, sugera el, erau pur şi simplu nişte idei adventiste corecte, cărora autorii lor le dăduseră nişte nume pretenţioase. De asemenea, Jones a inclus frecvent în Review extrase din The King's Messenger (o publicaţie periodică a mişcării sfinţeniei cu origini metodiste). În perioada în care Jones a condus editura Review and Herald, The King's Messenger a fost de departe cel mai citat jurnal neadventist” (p. 168).

Însă orice cititor imparţial al buletinului din 1893 îşi dă seama că referirile lui Jones la cartea lui Hannah Smith nu erau câtuşi de puţin de natură să o susţină sau să o promoveze. Iar Jones nu a avut nimic de-a face cu reclama din 1896 din Review, care a fost publicată sub conducerea lui Uriah Smith, nici cu vânzarea cărţii ei de către ambele edituri adventiste. Cărţii lui Hannah Smith nu i s-a făcut niciodată publicitate în timpul cât a condus Jones editura Review, în perioada 1897-1901, acesta fiind un aspect pe care Knight omite să-l menţioneze.

Referirea lui Jones la mişcarea Keswick, în 1898, amintită de Knight, se găseşte într-o notă editorială din Review, având un singur paragraf, care, din nou, era orice altceva decât o promovare a mişcării: „Se face mare vâlvă pe seama a ceea ce numesc unii mişcarea Keswick, cu privire la stilul de viaţă creştin. Mişcarea poartă acest nume deoarece a început în Keswick, în Anglia. Dr. F. B. Meyer din Londra, care a venit nu demult şi în Statele Unite, ajungând până în zona Chicago, este unul dintre exponenţii ei de frunte. De doi sau trei ani încoace, noi am urmărit mişcarea şi am studiat ce susţin despre ea cei mai importanţi exponenţi şi simpatizanţi ai ei. Şi ştim personal că tot ce se susţine cu privire la stilul de viaţă creştin constituie de ani de zile învăţătura clară a adventiştilor de ziua a şaptea; (…) Modul în care se scot în evidenţă «mişcări» speciale, «stilul de viaţă creştin superior» etc., trădează o concepţie complet greşită despre ce înseamnă cu adevărat stilul de viaţă creştin” (Review and Herald, 15 martie 1898, p. 172, sublinieri în original). În cuvinte simple, Jones şi ceilalţi din echipa editorială „urmăriseră” mişcarea de vreo doi ani pentru a vedea despre ce era vorba.

După cinci luni, Jones menţiona din nou mişcarea Keswick la sfârşitul unuia dintre articolele sale scurte despre David purtând armura lui Saul: „Dacă acei creştini care au încercat să imite mişcarea Keswick, mişcarea Armatei Salvării sau care au aspirat să devină noi Moody, Meyer ori alţi lucrători de succes – ar merge la Domnul pentru îndrumare, aşa cum a făcut el [David], ar putea face mai mult cu mica lor praştie decât cu toate metodele celor mai pricepuţi oameni din lume. Metodele omului nu sunt considerate a fi de valoare până ce nu au fost puse în aplicare cu succes. Deseori, nu metodele folosite aduc succesul cuiva, ci puterea lui Dumnezeu care îi dă omului capacitatea de a produce metode de succes. Cei care studiază metodele acelui om, fără a cunoaşte sursa puterii lui, nu reuşesc să obţină rezultate satisfăcătoare” (Review and Herald, 23 august 1898, p. 540, sublinieri în original). Încă o dată, nu se vede nimic aici, aşa cum susţine Knight, din care să reiasă că Jones promova fanatica mişcare a sfinţeniei a grupării Keswick.

Jurnalul The King’s Messenger pe care îl menţionează Knight era o revistă trimestrială, fondată în 1896 şi publicată de Virginia Knight Johnson, care era membră a Primei Biserici Metodiste. Scopul principal al revistei era să atragă atenţia asupra eforturilor lui Johnson de a înfiinţa un adăpost pentru tinerele din Texas care fuseseră sau erau atrase să lucreze ca prostituate (http://www.tshaonline.org/handbook/online/articles/fjoal). Jones însuşi nu a citat niciodată din The King’s Messenger, nici măcar o dată, în niciun articol pe care l-a scris vreodată în toată cariera lui de scriitor. În perioada în care a condus editura Review, au fost totuşi publicate extrase din The King’s Messenger în Review. De exemplu, în primul său an ca editor-şef, au fost publicate paisprezece extrase. Cinci dintre acestea sunt poezii scurte, tipărite deseori pe coperta-faţă (19 octombrie 1897, p. 657; 9 noiembrie 1897, p. 705; 21 decembrie 1897, p. 805; 4 ianuarie 1898, p. 1; 29 martie 1898, p. 197). Celelalte nouă extrase erau scurte articole, câteodată de numai un singur paragraf („He has come”, 26 octombrie 1897, p. 675; „Hearken”, 3 mai 1898, p. 278; „Guide”, 14 iunie 1898, p. 374; „Careful for Nothing”, 21 iunie 1898, p. 390; „Poor in Spirit”, 28 iunie 1898, p. 406; „The Secret”, 5 iulie 1898, p. 422; „His Counselor”, 6 septembrie 1898, p. 566; „The God-Man”, 20 septembrie 1898, p. 598; „Beware”, 11 octombrie 1898, p. 648). Însă niciunul dintre aceste extrase nu prezintă nici cea mai vagă sugestie de promovare a vreunei „mişcări a sfinţeniei”, fanatică sau nu. Apropo, Herbert E. Douglas prezintă o perspectivă diferită faţă de ideea lui Knight că mesajul lui Jones provenea din cartea lui Hannah Smith: „Mai departe, soliile [lui Ellen White] au dovedit în mod clar că această «prețioasă solie» [a lui Jones şi Waggoner] nu era o simplă revigorare a unui ton metodist din secolul al şaisprezecelea, aşa cum era cazul cărţii The Christian's Secret of a Happy Life a lui Hannah Whitall Smith (…) [Ellen White] a considerat anumite aspecte ale «prețioasei solii» ca fiind proaspete, venite la timpul potrivit şi făcând parte din lumina crescândă pe care ea a numit-o «adevărul prezent»” (Messenger of the Lord, p. 197). Mai mult, Ron Clouzet oferă încă o opinie valoroasă cu privire la mişcarea Keswick, într-o secţiune a capitolului său despre redeşteptare şi reformare, intitulat „The Last Worldwide Revival”: „Această mişcare a sfinţeniei a pornit de la creştini sinceri care se săturaseră de religia legalistă, uscată, intelectualistă, într-un mod foarte asemănător cu ceea ce experimentau adventiştii de ziua a şaptea în anii 1870 şi 1880 (…) Poate că Dumnezeu pregătea lumea, astfel încât poporul rămăşiţei Lui să poată prezenta ultima avertizare în puterea Duhului, înainte de revenirea Sa” (Cea mai mare nevoie a adventismului: Revărsarea Duhului Sfânt, pp. 65, 67), [pagina 72 în română – Editura Viaţă şi Sănătate, 2013]. Din nefericire, „poporul rămăşiţei” lui Dumnezeu nu era pregătit să împărtășească solia aceea pe care nici el însuşi nu o putuse accepta pe deplin, găsindu-se prea adesea în opoziţie faţă de solii pe care îi trimisese Dumnezeu.

Un lucru este sigur, încercarea lui Knight de a-l plasa pe Jones în tabăra fanaticilor din mişcarea sfinţeniei, la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, nu are niciun suport istoric. La fel cum, în urmă cu o sută douăzeci de ani, ura faţă de Jones i-a făcut pe unii să-l discrediteze, se pare că şi Knight caută să facă acelaşi lucru astăzi.

[8]. A. T. Jones, „Predica 15”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 23 februarie 1893, pp. 359, 361.

[9]. W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 7”, General Conference Daily Bulletin, 23 februarie 1893, pp. 368-369.

[10]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896, în Materialele 1888, p. 1565.

[11]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889, în Materialele 1888, pp. 296-297.

[12].* Ellen G. White către copiii familiei, Scrisoarea 14, 1889, în Materialele 1888, p. 323. Vezi şi pp. 140, 278, 298, 308, 322 şi 517. Meade MacGuire relatează amintirile lui G. B. Starr despre aceste evenimente într-o scrisoare către L. E. Froom: „O altă experienţă interesantă pe care mi-a povestit-o fratele [G. B.] Starr este o întâmplare care a avut loc la Minneapolis în 1888. Se închiriase subsolul unei clădiri mari şi câţiva dintre delegaţi au fost cazaţi acolo pentru noapte. Camera era împărţită de-a curmezişul de o perdea mare. Fratele Starr şi soţia lui dormeau într-o parte, iar în cealaltă erau cazaţi patru sau cinci pastori. Într-o seară, fratele Jones ţinuse un discurs plin de putere, pe care fratele Starr şi soţia îl apreciaseră foarte mult. Au venit în cameră adânc impresionaţi şi, după rugăciune, s-au dus la culcare. După un timp, au venit şi ceilalţi înapoi în jumătatea lor de cameră, vorbind şi râzând şi, practic, ridiculizând afirmaţiile fratelui Jones. Unul dintre bărbaţi, fratele C., a spus ceva urât (am uitat detaliul respectiv) despre fratele Jones, ceea ce i-a şocat pe soţii Starr. Fratele Starr nu a spus nimănui despre aceasta, însă în dimineaţa următoare a vorbit sora White şi, în cuvântarea ei, a făcut câteva remarci despre atitudinea unora dintre lucrători. Cred că atunci a fost ocazia în care ea a spus cum un înger a dus-o din cameră în cameră. În orice caz, în cele din urmă a arătat către fratele C. şi a spus: «Frate C., mi-e ruşine cu tine, să spui despre cineva care transmite o solie de la Domnul că este (…).» Şi a rostit chiar epitetul pe care fratele Starr îl auzise cu o seară înainte de la el.” (Meade MacGuire către L. E. Froom, 7 septembrie 1961).

[13]. I. D. Van Horn către Ellen G. White, 9 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 240.

[14]. Ellen G. White către I. D. Van Horn, Scrisoarea 61, 20 ianuarie 1893, în Materialele 1888, pp. 1136-1140, 1142.

[15]. I. D. Van Horn către Ellen G. White, 9 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 240.

[16]. S. N. Haskell către Ellen G. White, 23 februarie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 238.

[17]. I. D. Van Horn către Ellen G. White, 9 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 240-241.

[18]. W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 8”, General Conference Daily Bulletin, 24 februarie 1893, pp. 384, 386, 388-389.

[19].* A. T. Jones, „Predica 16”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 24 februarie 1893, p. 377. Dovezile interne indică faptul că, această prelegere, într-adevăr a urmat prelegerii nr. 8 a lui Prescott, menţionată mai sus. Jones a citat din Galateni 3, la fel cum făcuse şi Prescott (pp. 383, 387).

[20]. G. B. Starr, „Increased Light Since 1888: A prediction in Process of Fulfillment Now”, Review and Herald, 24 iulie 1930, p. 6.

[21]. G. B. Starr, „Sixty-two Years in the Highest University: And Personal Experiences with the Prophetic Gift”, document nepublicat, f.d., p. 8, în Document File 496C, Ellen. G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[22]. Ellen G. White, Manuscrisul 20, 28 decembrie 1891, în Solii alese, vol. 1, pp. 156-157.

[23]. Ellen G. White, „Power of the Holy Spirit Awaits our Demand and Reception”, Manuscrisul 20, 28 decembrie 1891, în Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, No. 2, (1892), pp. 24-25, sublinieri în original.

[24]. Ellen G. White, „Pray for the Latter Rain”, Review and Herald, 2 martie 1897, sublinieri în original.

[25]. Ellen G. White, „The Need for Greater Consecration”, Manuscrisul 2, 24 ianuarie 1899, în Manuscript Releases, vol. 1, pp. 175-176.

[26].* George Knight contestă afirmaţia lui G. B. Starr, susţinând că „sursa acelei informaţii [nu era] Ellen White, ci G. B. Starr” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 112). Pentru mai multe amănunte cu privire la acest punct, vezi cap. 4, nota de subsol 29.