8. „O! Cât de mult se bucură inima mea!”

8. „O! Cât de mult se bucură inima mea!”

Cei zece martori

În după-amiaza Sabatului din 25 februarie, „s-a citit un mesaj important de la sora White”. Conform unei note editoriale din Review, Mărturia „preciza cu mare claritate pericolele şi îndatoririle din vremurile în care trăim. Păcatul de a căuta greşelile celorlalţi şi de a ne critica unii pe alţii a fost cel scos în evidenţă. Ne bucurăm să relatăm că aceste cuvinte de mustrare au primit răspuns de la cei prezenţi şi s-au făcut multe mărturisiri din inimă, iar mulţi s-au angajat în faţa Domnului şi a fraţilor că vor înceta să-l ajute pe Satana în lucrarea lui, că nu vor mai deveni «acuzatorii fraţilor»”.[1]

Seara, la începutul Sabatului, W. W. Prescott a condus serviciul de închinare muzical, inclusiv dirijând corul care cântase la întrunirile lui de evanghelizare, ţinute în Battle Creek de trei ori pe săptămână. În Review se spunea că „frumoasele imnuri ale acestui serviciu muzical, bine interpretate, au făcut o puternică impresie asupra congregaţiei”.

După acest serviciu prelungit, A. T. Jones a ţinut un „discurs despre relaţia dintre lege şi neprihănire, arătând desăvârşita unitate şi inseparabila legătură dintre lege şi evanghelie, precum şi despre modul în care vom trece în cele din urmă testul de examinare al celor zece martori (cele zece porunci)”.[2] Jones a vorbit despre lucrarea de sfinţire din timpul vieţii şi despre modul în care „prezenţa lui Hristos este cea care sfinţeşte şi sanctifică locul unde se află [El]”. Jones a menţionat Sabatul, ca semn sau sigiliu al acelui proces de sanctificare. „Aşadar, nu ne aflăm chiar acum în timpul sigilării?”, a întrebat Jones, iar congregaţia a răspuns: „Da.” Şi se face „prin neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos, nu-i aşa? «Da, domnule» (…) Mulţumim Domnului. Există teste pe care trebuie să le trecem, dar, fraţilor, când avem această neprihănire a lui Isus Hristos, avem ceea ce va trece orice test”.

Apoi, Jones a arătat contrastul dintre cele două grupuri care se vor forma în ziua Domnului. Unii vor veni şi vor zice: „«Am făcut multe lucrări minunate; noi le-am făcut; noi suntem buni; noi suntem neprihăniţi; noi suntem drepţi, exact aşa; de aceea, noi avem dreptul să fim aici. Deschideţi uşa.» Dar «noi» nu contează deloc, nu-i aşa?” Răspunsul pentru acest grup va fi: „Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Dar cel de-al doilea grup? Ei ce vor spune?

„În ziua aceea va mai fi acolo un grup – o mare mulţime pe care nimeni nu o poate număra – din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă; şi vor veni şi ei ca să intre. Iar, dacă le va pune cineva întrebarea: «Voi ce-aţi făcut ca să puteţi intra aici? Ce drept aveţi să fiţi aici?», răspunsul lor va fi:

«O, eu nu am făcut absolut nimic ca să merit asta. Eu sunt păcătos, depinzând numai şi numai de harul Domnului. O, eram atât de nenorocit, total captiv şi într-o asemenea robie, încât nimeni nu mă putea elibera, în afară de însuşi Domnul. Eram atât de nefericit, încât tot ce puteam să fac era să-L am necontenit pe Domnul, ca să mă mângâie; atât de sărac, încât trebuia necontenit să cerşesc de la Domnul; atât de orb, încât nimeni decât Domnul nu mă putea face să văd; atât de gol, încât nimeni nu mă putea îmbrăca decât Domnul însuşi. Singurul drept pe care îl am este ceea ce a făcut Isus pentru mine. Dar Domnul mă iubeşte. Când în nenorocirea mea am plâns, El m-a eliberat; când în nefericirea mea am dorit mângâiere, El m-a alinat mereu; când în sărăcia mea am cerşit, El mi-a dat bogăţii; când în orbirea mea L-am rugat să-mi arate calea, ca să ştiu care este, El m-a condus tot drumul şi m-a făcut să văd; când am fost atât de gol că nimeni nu mă putea îmbrăca, El mi-a dat veşmântul acesta pe care îl port. Aşa că tot ce pot spune, tot ce am ca dovadă că pot intra, orice pretenţie care mi-ar da dreptul să intru – nu este decât ceea ce a făcut El pentru mine; dacă astfel nu voi putea trece, atunci voi fi lăsat afară; iar acest lucru va fi şi el drept. Dacă voi fi lăsat afară, nu am de ce să mă plâng. Dar, o, aceasta nu-mi dă oare dreptul să intru şi să iau în stăpânire moştenirea?»

Însă El spune: «Ei bine, aici sunt câţiva foarte pretenţioşi; vor să fie pe deplin mulţumiţi de oricine trece pe aici. Avem aici zece examinatori. Când ei analizează cazul fiecăruia şi spun că totul este în regulă, atunci omul poate trece. Eşti dispus să-i chemăm ca să-ţi examineze cazul?» Iar noi vom răspunde: «Da, da, pentru că vreau să intru şi sunt gata să mă supun oricărei examinări. Deoarece, chiar dacă voi fi lăsat afară, nu am să mă plâng de nimic; oricum sunt pierdut când sunt lăsat singur.»

«Ei bine – spune El – atunci să-i chemăm.» Şi astfel cei zece sunt aduşi şi spun: «Ah, da, suntem deplin mulţumiţi de el. Ah, da, eliberarea din nenorocirea lui, pe care a obţinut-o, este eliberarea dobândită de Domnul nostru; mângâierea de care a avut parte tot drumul şi de care avea atâta nevoie, este cea pe care i-a dat-o Domnul nostru; bogăţia pe care o are, tot ce are, aşa sărac cum a fost, Domnul i le-a dat; şi orice vede, orb cum e, este ceea ce Domnul l-a făcut să vadă, iar el vede numai ce aparţine Domnului; iar veşmântul pe care îl poartă, după ce a fost gol, Domnul i l-a dat, Domnul l-a ţesut – şi este pe de-a-ntregul divin. Este numai Hristos. Ah, da, el poate intra.»”[3]

Când Jones a ajuns în punctul acesta la sfârşitul predicii, adunarea a început să cânte spontan: „Isus a plătit totul, totul Lui Îi datorez. Păcatul a lăsat o pată stacojie. El a spălat-o, făcând-o albă ca zăpada.” Jones şi-a încheiat ilustrarea afirmând că la momentul acela „se va auzi de dincolo de poartă un glas ca cea mai dulce muzică, plin de blândeţea şi de compasiunea Mântuitorului meu. Se va auzi dinăuntru glasul: «Intră, tu, cel binecuvântat de Domnul.» (Congregaţia: «Amin.»)”

Jones şi-a încheiat cuvântarea lăudându-L pe Domnul înaintea fraţilor săi: „O, El este un mântuitor desăvârşit. El este mântuitorul meu. Sufletul meu Îl măreşte pe Domnul. În seara aceasta sufletul meu se va bucura în Domnul, fraţilor. O, spun împreună cu David, veniţi şi măriţi-L pe Domnul împreună cu mine – să-I înălţăm numele împreună. El a făcut ispăşire deplină. Nu a rămas nimic împotriva noastră, fraţilor. Drumul este liber, calea e deschisă. Neprihănirea lui Hristos ispăşeşte.”[4]

Raportul din Review, după întrunirea din Sabat, a făcut cunoscut restul: „Când s-a atins momentul culminant, iar rezultatele binecuvântate ale lucrării lui Hristos au fost zugrăvite înaintea noastră, predica a încetat, iar numeroasa adunare, care umplea orice locşor disponibil din clădirea bisericii, s-a transformat involuntar într-o adunare de slavă. Pastorii s-au amestecat în mulţime, în număr de vreo treizeci sau patruzeci, s-au ridicat şi au preluat conducerea grupurilor din regiunea lor, şi pretutindeni în clădire se auzeau sute de mărturii de laudă la adresa lui Dumnezeu pentru bunătatea şi mântuirea Lui. Niciodată nu se mai văzuse la Battle Creek o astfel de întrunire.”[5] Într-adevăr, Dumnezeu coborâse din nou în mijlocul poporului Său din Battle Creek.

Mai multe mărturii

Luni dimineaţă, 27 februarie, la întrunirea de la 8:30 a pastorilor, s-a citit o parte dintr-o Mărturie recentă a lui Ellen White. Accentul pus de aceasta, se potrivea perfect cu mesajele rostite de diferiţi vorbitori în timpul săptămânilor de întruniri de până atunci:

„Trăim acum chiar în timpul de pericol. Nu mai poate fi considerat un timp viitor. Şi trebuie folosită puterea oricărei minţi, sfinţită pentru lucrarea Domnului, pentru a nu se pune piedici în calea soliilor pe care le trimite Dumnezeu poporului Său, ci pentru a lucra în unitate, spre a pregăti un popor care să poată sta în picioare în marea zi a lui Dumnezeu (…) Dacă fraţii noştri nu ar fi avut prejudecăţi şi ar fi umblat în smerenie, ei ar fi fost gata să primească lumina din orice sursă. Recunoscând Duhul lui Dumnezeu şi harul lui Hristos, ar fi şi ei cu adevărat canale pentru lumină (…) Opoziţia din rândurile noastre le-a impus solilor Domnului o sarcină laborioasă, care le-a pus sufletul la încercare. Căci ei au trebuit să facă faţă unor dificultăţi şi obstacole care puteau să nu fi existat. În vreme ce această sarcină trebuia dusă la îndeplinire în mijlocul propriului nostru popor, pentru a-i face dispuşi să accepte ca Dumnezeu să lucreze în ziua puterii Sale, lumina slavei lui Dumnezeu nu a mai strălucit cu raze clare asupra lumii. Mii care se află acum în întunericul erorii ar fi putut să ni se alăture. Tot timpul, gândirea şi efortul folosite pentru a contracara influenţa fraţilor noştri care se opun soliei, au fost răpite lucrării de avertizare a lumii despre venirea grabnică a judecăţilor lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu a fost prezent cu putere în mijlocul poporului Său, dar nu a putut fi revărsat asupra lor, pentru că ei nu şi-au deschis inima ca să-L primească.

Nu de împotrivirea lumii trebuie noi să ne temem, ci tocmai elementele care lucrează printre noi sunt cele care au împiedicat solia. Eficienţa mişcărilor pentru răspândirea adevărului depinde de acţiunea armonioasă a celor care susţin că cred în acest adevăr. Dragostea şi încrederea constituie o forţă morală care ne-ar fi unit bisericile şi ar fi asigurat armonia în acţiune, însă răceala şi neîncrederea au adus dezbinarea care ne-a slăbit puterea.”[6]

Ellen White continua, scriind despre soliile pe care le dăduse Dumnezeu prin Duhul şi care trebuiau să fie duse pretutindeni: „Dar influenţa răsărită din împotrivirea faţă de lumină şi adevăr de la Minneapolis a tins să facă fără efect lumina lui Dumnezeu dată poporului Său prin Mărturii.” De fapt, ea a mers până acolo încât să declare că The Great Controversy, ediţia din 1888, „nu a avut parte de circulaţia de care ar fi trebuit să aibă parte, pentru că unii dintre cei care ocupă poziţii de răspundere au fost dospiţi cu spiritul care a prevalat la Minneapolis”. La fel ca în anii 1850, când s-a auzit pentru prima dată solia laodiceeană, Dumnezeu a reţinut cele patru vânturi astfel încât solia să poată fi dusă lumii:

„Lucrarea opozanţilor adevărului a înaintat constant, în timp ce noi am fost nevoiţi să ne dedicăm în mare măsură energia contracarării lucrării vrăjmaşului, realizată prin cei care se aflau chiar printre noi. Nepăsarea unora şi opoziţia altora ne-au îngrădit puterea şi mijloacele, limitându-ne, în general, influenţa la cei care cunosc adevărul, însă nu îi practică principiile. Dacă toţi ostaşii lui Hristos şi-ar fi făcut datoria, dacă toţi străjerii de pe zidurile Sionului ar fi sunat din trâmbiţă, lumea ar fi putut auzi solia de avertizare. Însă lucrarea este în urmă cu ani de zile. Cum i se va da socoteală lui Dumnezeu pentru o astfel de întârziere a lucrării?

În timp ce îngerii ţineau cele patru vânturi să nu sufle, dându-le, tuturor celor care aveau lumina, ocazia să o lase să lumineze în lume, printre noi s-a simţit influenţa unora care strigau pace şi linişte. Mulţi nu au înţeles că noi nu dispuneam de timp, putere sau influenţă care să se piardă lucrând cu încetineală. Pe când oamenii dormeau, Satana a câştigat un avantaj faţă de noi, profitând de el şi făcând astfel încât lucrurile să devină aşa cum vrea el.

Domnul ne-a descoperit că solia laodiceeană se aplică bisericii în vremurile acestea, şi totuşi cât de puţini o aplică practic chiar în dreptul lor. Dumnezeu a făcut o lucrare pentru noi. Nu ne putem plânge împotriva cerului, căci ni s-au oferit cele mai bogate binecuvântări, însă poporul nostru a fost foarte reticent să le accepte. Cei care au fost atât de încăpăţânaţi şi răzvrătiţi încât să nu se smerească pentru a primi lumina lui Dumnezeu, trimisă sufletelor lor în îndurarea Lui, au ajuns atât de săraci în Duhul Sfânt încât Domnul nu i-a putut folosi. Dacă nu se vor converti, aceştia nu vor intra niciodată în locaşurile celor binecuvântaţi.”[7]

Indiscutabil, întoarcerea lui Hristos fusese întârziată de acţiunile celor din rândurile noastre, începând de la întrunirea de la Minneapolis. Acum, solia laodiceeană se aplică bisericii lui Dumnezeu din timpul sfârşitului cu şi mai mare putere. Când reproşul unei asemenea „indolenţe şi lenei va fi îndepărtat din dreptul bisericii, Duhul lui Dumnezeu se va manifesta plin de har”, a afirmat Ellen White; iar „pământul se va lumina de slava îngerului venit din cer”. Domnul „aştepta să-Și binecuvânteze poporul”, care avea „să recunoască binecuvântarea atunci când urma să fie dată şi să o ducă altora în raze de lumină clare şi puternice”. Însă aşa ceva se putea face numai şi numai „prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, revărsat asupra poporului Său”. Realitatea tristă, cugeta Ellen White, era că „agenţiile cereşti îi aşteaptă de multă vreme pe agenţii omeneşti, pe membrii bisericii, ca să coopereze cu ei în marea lucrare ce trebuie să se facă. Ei vă aşteaptă pe voi”.

În Bulletin scrie că, după ce s-a citit scrisoarea lui Ellen White, „a avut loc o întrunire deosebită, un număr de fraţi răspunzând cu mărturisiri din inimă şi exprimându-şi hotărârea de a umbla în unitate şi dragoste şi în lumina crescândă. Duhul cel bun al Domnului S-a făcut simţit în mare măsură, lacrimile au curs liber şi din toate inimile părea să izvorască exprimarea bucuriei şi recunoştinţei”.[8]*

Cel mai probabil, J. H. Morrison, fostul preşedinte al Conferinţei Iowa şi delegat la Conferinţa din 1888, a dat curs la această întrunire mult aşteptatei sale confesiuni. Morrison jucase un rol foarte important la întrunirea de la Minneapolis, în lupta împotriva soliei pe care o trimisese Dumnezeu poporului Său. De atunci, Ellen White îi trimisese mărturii şi vorbise cu el direct, însă aproape fără niciun efect.[9] În cele din urmă, în noiembrie 1892, Morrison i-a scris lui Ellen White (scrisoarea nu mai există), mărturisindu-şi cel puţin parţial greşelile din trecut. Ellen White i-a răspuns într-o scrisoare care trebuie să fi ajuns chiar înainte de începutul institutului pastoral din 1893. În aceasta, ea îşi exprima tristeţea că el se opusese atât de multă vreme abundenţei de lumină şi nu „recunoscuse glasul lui Isus”, nici nu se supusese „călăuzirii Duhului Sfânt al lui Dumnezeu”. Ellen White îi reamintea că, uneori, Duhul Sfânt îl mişcase, iar el se simţise „mişcat să accepte adevărul şi lumina”, însă „mândria şi încăpăţânarea” îl împiedicaseră. Acum îl ruga fierbinte să se pocăiască şi să nu mai lucreze cu jumătate de măsură în această privinţă. Dacă nu urma să acționeze cu hotărâre, dacă puterea de schimbare a adevărului nu-şi făcea lucrarea în inima lui şi dacă nu urma să facă o lucrare serioasă pentru veşnicie, avea să cadă „cu siguranţă în plasa lui Satana”.[10]

Până atunci, pe durata institutului pastoral şi a sesiunii Conferinţei Generale, lui Morrison i se reamintise necontenit de tristele rezultate ale rebeliunii de la Minneapolis şi de chemarea la pocăinţă, atât de către diverşii vorbitori, cât şi de mărturiile citite. O. A. Olsen conducea adesea întâlnirile devoţionale de dimineaţă ale pastorilor şi, „cu foarte puţine excepţii”, avea mereu de citit ceva din materialele trimise de Ellen White în cursul anului precedent. Mai târziu, Olsen îi scria cu bucurie lui Ellen White: Soliile „au părut să vină chiar la momentul potrivit (…) Şi niciodată nu i-am văzut pe pastorii noştri să răspundă cu atâta zel cum au făcut la aceste sfaturi şi mustrări de la Domnul. În câteva articole de-ale tale, te-ai referit mult la Minneapolis şi la spiritul manifestat acolo. Da, am reanalizat experienţa de la Minneapolis şi mulţi şi-au mărturisit greşelile făcute şi simţămintele pe care şi le îngăduiseră, atât dintre cei care au fost prezenţi la acea întrunire, cât şi dintre cei care nu au fost”.[11]

După Conferinţă, C. H. Jones i-a scris în Australia lui W. C. White despre întâmplări asemănătoare. El a menţionat că, în timpul întâlnirilor, chestiunea Minneapolis a fost „scoasă foarte mult în evidenţă”. Mărturiile lui Ellen White, „pe care le trimisese, se refereau în mod deosebit la această chestiune; şi s-au făcut multe mărturisiri. Aceasta a deschis calea pentru ca Domnul să lucreze; iar El într-adevăr a lucrat” pentru ei într-un mod special. În timp ce C. H. Jones declara că el „nu greşise în poziţia pe care o luase la Minneapolis”, simţea totuşi că făcuse alte greşeli cel puţin la fel de grave şi simţea nevoia de a-şi mărturisi păcatele şi de a se smeri înaintea lui Dumnezeu. Însă întrunirea care l-a afectat cel mai mult, a fost „cea în care fratele Morrison a făcut o mărturisire cu privire la reacţia lui de la Minneapolis şi la ce făcuse de atunci încoace (…) El a vorbit deschis despre însăşi rădăcina problemei, ceea ce a avut o influenţă asupra tuturor celor prezenţi”.[12]

Şi O. A. Olsen a exprimat o experienţă similară în scrisoarea lui către W. C. White. Pe măsură ce la întrunirile de dimineaţă ale pastorilor se citeau mărturii, „Duhul lui Dumnezeu lucra în mod minunat, iar puterea lui Dumnezeu de convingere şi de convertire se manifesta într-o măsură uimitoare”. Şi pentru Olsen, cel mai interesant şi mai remarcabil caz dintre toate, a fost mărturisirea lui J. H. Morrison: „Am ascultat multe mărturisiri, însă trebuie să spun că nu am mai auzit niciuna ca a lui. Deşi a fost făcută cu calm şi în mod deliberat, după cum este şi temperamentul lui, a fost foarte amănunţită şi profundă, aşa cum niciodată n-am mai auzit. Şi nici nu am mai văzut o congregaţie atât de afectată de o mărturisire cum s-a întâmplat în ocazia aceasta.”[13]

La mai mulţi ani după aceea, A. T. Jones îşi reamintea şi el mărturisirea lui Morrison: „Pentru a fi drepţi faţă de fratele J. H. Morrison, trebuie să i se acorde credit pentru adevărul că, la un anume timp după conferinţa de la Minneapolis, el s-a lepădat de orice legături cu opoziţia de atunci. Și s-a făcut părtaş, cu trup, suflet şi spirit, la adevărul şi binecuvântările primite prin credinţă, printr-una dintre cele mai frumoase şi mai nobile mărturisiri pe care le-am auzit vreodată.”[14]*

Încă o dată, astfel de mărturisiri au fost rezultatul providenţial al Mărturiilor citite, care confirmau chemarea la pocăinţă adresată Laodiceei, cea despre care vorbiseră la Conferinţă diverşi predicatori încă de la începutul institutului pastoral. Nu a fost vorba, aşa cum au sugerat unii, de rezultatul final al predicării „critice”, „aspre”, „vehemente” a lui A. T. Jones, ci de reacţia la chemarea la pocăinţă a Martorului adevărat.[15]*

Conferinţa din 1893 se apropie de încheiere

În cele din urmă, marţi, 28 februarie, W. W. Prescott şi-a prezentat ultimul studiu despre Duhul Sfânt. A prezentat din nou biserica primară şi darurile Duhului, care i-au fost împărţite din belşug pentru a face posibilă proclamarea evangheliei în toată lumea cunoscută pe atunci. Aceleaşi daruri şi binecuvântări i-au fost promise şi bisericii din timpul sfârşitului. Când a atins acest punct în discursul său, Prescott a arătat din nou întârzierea provocată de necredinţa celor din rândurile noastre:

„Când mă gândesc că de patru ani ne aflăm în timpul ploii târzii şi că Dumnezeu a vrut să-Și reverse Duhul, iar aceste daruri să fie revigorate, pentru ca lucrarea Sa să se poată desfăşura cu putere; şi că El doreşte ca noi să ne alăturăm cu bucurie în lucrare şi să cooperăm cu El din toată inima, îmi dau seama că noi am fost mâinile care nu au dat drumul şi picioarele care nu au vrut să meargă; şi că, în loc să se rupă în bucăţi, întregul trup a rămas în aşteptare.

Aşadar, ni se spune că suntem cu ani de zile în întârziere, iar dacă unele mâini nu ar mai fi ţinut strâns şi unele picioare n-ar fi refuzat să meargă, astfel încât trupul nu a putut să se mişte fără să se rupă în bucăţi, acesta ar fi putut să meargă mai departe în aceşti patru ani. Dar, în loc să smulgă membrele – adică pe voi şi pe mine – şi să le lase de-a lungul drumului, iar drumul acesta de patru ani de zile să fie marcat de la un cap la altul de aceste bucăţi de trup risipite de-a lungul lui, în loc să facă astfel, Domnul, în marea Sa îndurare, a lăsat trupul să aştepte, astfel încât noi să nu fim smulşi şi lăsaţi pe marginea drumului. Însă acum trupul merge mai departe. Și vă spun: orice mână, orice picior, orice membru să fie gata să meargă, ca trupul să nu se sfâşie în bucăţi. Aceasta este ceea ce vrea să facă Domnul şi va şi face chiar acum. Și El ne-a tot avertizat şi ne-a tot spus lucrurile acestea, de patru ani încoace.”[16]*

În ultima seară de Sabat a Conferinţei, A. T. Jones avea să facă pentru ultima oară referire la evenimentele de la Minneapolis şi la cei patru ani trecuţi de când poporului nostru i se vestise solia neprihănirii prin credinţă. Jones a declarat că cercetările lor descoperiseră că, „neprihănirea lui Dumnezeu împărtăşită poporului Său, este acel lucru, singurul lucru, acel totul în toţi – pregătirea poporului pentru a primi făgăduinţa Duhului Sfânt şi revărsarea Lui”. Iar atunci când această solie va fi primită şi acceptată cu bucurie, „Dumnezeu ne spune, vouă şi mie: «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine!», iar când voi şi cu mine vom face aşa cum spune Dumnezeu şi ne vom scula prin credinţa în El, El ne va face să ne luminăm. (Congregaţia: «Amin.»)”. Dar, aşa cum a arătat Jones, încă mai exista pericolul ca atât solia neprihănirii prin credinţă, cât şi solia ploii târzii să continue să fie respinse:

„Ei bine, solia aceea: «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine!» este o solie adresată de Dumnezeu la fel de sigur şi de distinct şi vouă şi mie, iar prin voi, ca pastori, şi poporului, de azi înainte, la fel cum a fost solia de acum patru ani, despre neprihănirea lui Dumnezeu care se dobândeşte numai prin credinţa în Isus Hristos. (Congregaţia: «Amin.») Iar poporul din ziua de azi care respinge această solie, care este acum solia zilei de azi, la fel cum a respins-o şi a dat-o deoparte pe cea de acum patru ani, face pasul care îl va lăsa în urmă pentru veşnicie, pasul de care depinde cu totul mântuirea lui.

Dumnezeu ne-a trimis o solie şi ne-a răbdat aceşti patru ani, pentru ca noi să putem primi acum solia prezentă. Cei care nu pot accepta solia aceea nu sunt pregătiţi să o primească nici pe aceasta, pentru că au respins-o pe cealaltă. Iar acum, când Dumnezeu o trimite pe cealaltă într-o măsură specială, pentru ca să poată fi primită aceasta, şi amândouă sunt respinse – atunci ce se va alege de ochii aceia orbi? Ce se poate alege de ei? Deci, aşa cum am fost chemaţi să declarăm pe perioada institutului şi a acestei lucrări, acum este un timp înfricoşat.”[17]

Cu adevărat sesiunea Conferinţei Generale din 1893 a fost un timp înfricoşător pe care a ajuns să-l trăiască biserica. Avea să continue respingerea celei mai preţioase solii trimise din ceruri? Sau avea Laodiceea să-şi dea seama de nevoia ei şi să se pocăiască?

O, cât de mult se bucură inima mea

Sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale s-a încheiat luni seară, pe 6 martie. O. A. Olsen „şi-a exprimat mulţumirile faţă de Dumnezeu şi gratitudinea faţă de Conferinţă pentru spiritul de armonie şi dragoste care caracterizase sesiunea, afirmând că fusese cea mai bună întrunire pe care o prezidase el vreodată”.[18] Când numeroşii participanţi s-au răspândit în toată ţara şi chiar în lume, au împărtăşit reflecţii pozitive despre conferinţă. W. A. Spicer îi descria lui W. C. White conferinţa ca „un ospăţ”, declarând că „a fost, în mai multe privinţe, cea mai măreaţă întrunire care s-a ţinut vreodată”. Spicer observa de asemenea că studiile biblice regăsite în Bulletin „sună bine citite, dar au sunat şi mai bine” pe viu.[19]

C. H. Jones era de acord, afirmând că „sesiunea fusese cea mai bună întrunire la care am participat eu vreodată, fără excepţie”. El i-a spus lui W. C. White că au „avut parte de un ospăţ cu bunătăţi, iar Duhul Domnului a fost prezent din belşug”. Ar fi dorit ca White să fi putut participa, pentru a se bucura de întrunirile benefice: „Când studiam Biblia, raze de lumină străluceau asupra paginilor sacre şi multe suflete au fost făcute să se bucure în Domnul”.[20]

O. A. Olsen s-a alăturat şi el acestor declaraţii, anunţându-l pe W. C. White despre remarcabila ocazie. „Duhul Domnului a fost prezent din belşug. Eu nu am mai văzut ceva asemănător la niciuna dintre întrunirile noastre de până acum”, spunea el.[21] Olsen a exprimat o aprobare similară într-o scrisoare de douăzeci şi cinci de pagini trimisă lui Ellen White. El îşi amintea că „niciodată nu mai venise la o întrunire şi nu mai trăise un timp cu atâta nelinişte cum abordase ultima sesiune a Conferinţei Generale”. El ştia că erau multe în joc, şi totuşi era pe deplin conştient că Dumnezeu „putea şi dorea să facă lucruri mari” pentru poporul Său:

„Ceea ce mă preocupa cel mai mult era ca noi, fiecare personal, dar şi colectiv, să fi adoptat o astfel de atitudine încât să putem primi tot ce avea Dumnezeu în plan pentru noi. Să ne aflăm într-un loc unde să putem învăţa aşa cum dorea El să învăţăm. Ei bine, institutul şi conferinţa, de la început la sfârşit, au constituit o perioadă remarcabilă. Niciodată n-am mai asistat la o întâlnire cât de cât asemănătoare. Oamenii păreau să simtă în foarte mare măsură prezenţa Domnului. Şi în mai multe ocazii puterea lui Dumnezeu s-a coborât asupra poporului într-un mod foarte evident. Totul s-a desfăşurat într-o remarcabilă armonie şi unitate. Cu toate acestea, a existat o mare libertate în discuţiile cu privire la orice întrebare care s-a ivit. Într-adevăr cred că niciodată n-am participat la o conferinţă unde să pară să fie atâta libertate desăvărşită, nicio constrângere omenească, şi totuşi n-am văzut niciodată nicio întâlnire la care fiecare vorbitor să pară aşa de plin de respect faţă de sentimentele şi trăirile celorlalți. Aceasta a fost o trăsătură foarte interesantă a ocaziei. La plecare, toţi fraţii s-au simţit mult încurajaţi – şi niciodată n-au mai plecat delegaţii de la vreuna dintre sesiunile noastre cu acelaşi simţământ şi spirit cu care au plecat de la aceasta din urmă.”[22]*

Şi W. W. Prescott şi-a împărtăşit opinia despre conferinţă într-o scrisoare către Ellen White: „Pe durata conferinţei, Domnul S-a apropiat foarte mult prin Duhul Său, iar noi simţim că s-a realizat un mare bine pentru toţi cei ale căror inimi au fost deschise pentru a primi lumina şi binecuvântarea lui Dumnezeu.” Prescott a continuat afirmând că el nu i-a „mai văzut niciodată pe lucrători să plece cu o asemenea speranţă puternică în Domnul”.[23]

Rapoartele despre conferinţă au fost împărtăşite în câmpul mondial şi prin diferitele jurnale publicate de biserici. G. C. Tenney le-a comunicat celor din Australia şi Noua Zeelandă: „A fost minunata manifestare a binecuvântării lui Dumnezeu, arătându-se încă de la început şi crescând în putere spre sfârşit. Nu am mai avut niciodată privilegiul de a participa la astfel de întruniri ca acestea. Mângâietorul a venit pentru a ne convinge în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Tenney a relatat că studiile biblice ale lui Haskell, Jones şi Prescott au adus „multă lumină asupra cuvântului sacru”, iar primirea acelei lumini „a mărit bucuria din inimile celor care s-au unit în studiu”. Tenney ştia că în trecut existaseră divergenţe pe tema îndreptăţirii prin credinţă, însă acum se adunaseră toţi pentru a vedea cu ochii lor „şi cu adâncă umilinţă s-au mărturisit simţămintele greşite, iar inimile care se înstrăinaseră într-o oarecare măsură s-au apropiat şi s-au unit în cea mai strânsă dintre legături”. Tenney putea acum să afirme: „Am ajuns în timpul ploii târzii, timpul când DOMNUL îi spune poporului Său: «Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine!»”[24]

W. C. White s-a bucurat de noua experienţă a lui Tenney după ce a participat la institut şi la Conferinţă. El amintea, într-o scrisoare de răspuns trimisă lui Tenney, propria sa experienţă de când participase la sesiunea din 1888, chiar şi urmată, cum a fost, de acea mare perplexitate: „Nimic, din cele întâmplate timp de ani de zile, nu m-a bucurat mai mult decât să citesc ce ai scris despre această experienţă. Acesta a fost motivul, mai mult decât orice altceva, pentru care am vrut eu să te duci la conferinţă – iar ceea ce m-a făcut să-mi păstrez părerea fermă, că te vei întoarce ca să faci o lucrare mai bună decât până acum în câmpul acesta, a fost credinţa că vei primi această mare lumină şi binecuvântare.”[25]

Doamna Peebles descria într-un limbaj expresiv pentru cititorii publicaţiei Review binecuvântările conferinţei: „Ce cuvinte ar fi potrivite pentru a exprima importanţa şi valoarea celor dăruite nouă de «Învăţătorul neprihănirii după neprihănirea Lui» (Ioel 2:23 – notă marginală). El a venit, ni s-a alăturat şi ne-a deschis mintea, la fel cum a făcut Cel Sfânt când i-a însoţit spre Emaus pe ucenicii din vechime, iar acum noi spunem împreună cu ei: «Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?»” Ea se bucura de solia că zdrenţele murdare ale necurăţiei noastre trebuiau „smulse, ca să putem îmbrăca veşmântul de nuntă pe care l-a pregătit însuşi Domnul – chiar haina neprihănirii Lui – pentru a ne acoperi goliciunea”. Toate acestea au făcut-o să proclame: „Noi Îi cerem Domnului ploaie pentru că acum este vremea pentru ploaia târzie; şi El a adus fulgere şi a dat multe ploi, iar sufletele noastre însetate sunt într-adevăr înviorate; însă cât de blândă şi de liniştită a căzut ploaia! Nu a venit însoţită de vuiet de vânt sau de cutremur, ca să ne sperie şi să ne uimească, ci a venit cu un susur blând şi subţire, vorbindu-i sufletului în şoapte, astfel încât aproape că ne-am ţinut răsuflarea ca să nu pierdem nicio singură şoaptă.”[26]

O. A. Olsen nota mai târziu pentru The Home Missionary că „ultima sesiune a Conferinţei Generale şi institutul biblic care a precedat-o au fost un timp de înviorare în prezenţa Domnului. Duhul lui Dumnezeu a coborât peste pastori şi popor”. Dar aceasta, îşi amintea Olsen, s-a întâmplat după mărturisirea păcatelor: „Pentru mulţi, a venit ca să-i mustre pentru păcat. S-a făcut o mare lucrare pentru a se limpezi trecutul şi a căuta o nouă convertire şi consacrarea deplină. S-au mărturisit păcatele, mulţi care fuseseră în întuneric au rupt vraja lui Satana şi au intrat în lumină. Duhul lui Dumnezeu Şi-a manifestat aprobarea dăruind lumină, pace şi bucurie acolo unde înainte fusese întuneric şi pustiirea sufletului.”[27]

Desigur, veştile despre evenimentele de la conferinţă şi despre mărturisirea păcatelor de către mai mulţi susţinători ai soliei de la Minneapolis au ajuns, prin scrisori, şi la Ellen White. În scrisoarea în care îşi exprima pocăinţa, I. D. Van Horn mărturisea că nu mai fusese „niciodată până atunci martor” la o asemenea conferinţă „la care să se manifeste Duhul şi puterea lui Dumnezeu”. El ajunsese acum să-şi dea seama că era „un nimic” şi că nu poate face nimic prin puterea lui. „Toată puterea se află în Hristos şi, prin El, care locuieşte în mine şi mă conduce, pot face toate lucrurile spre slava Lui”, spunea el. Acum, dorinţa lui era să se ridice şi, „în frică de Domnul”, să meargă „înainte cu lumina mereu crescândă a soliei”.[28]

După sesiunea din 1893, L. T. Nicola şi-a dat seama că într-adevăr Ellen White, „timp de patru sau mai mulţi ani, a susţinut neabătută şi cât se poate de hotărâtă principii speciale”, care erau în beneficiul bisericii. El se bucura acum în lumina neprihănirii prin credinţă, care „străluceşte mereu de la întrunirea aceea” din 1888.[29]*

Ellen White s-a bucurat de veştile bune, cu toate că petrecuse „multe ceasuri fără somn în timpul nopţii”. Tocmai „veştile bune din America au fost cele care m-au ţinut trează. O, cât se bucură inima mea că Domnul lucrează pentru poporul Său”, spunea ea. Rapoartele despre mărturisirea păcatelor au informat-o despre faptul că „Domnul, prin Duhul Său Sfânt, lucra în inima celor care s-au convins în mare măsură cu privire la adevărata lor stare înaintea lui Dumnezeu”.[30]

Primind şi exemplare din Bulletin, Ellen White declara că găsise „un ospăţ îmbelşugat în citirea” predicilor din fiecare zi.[31] De fapt, mesajele transmise acolo erau de așa natură încât, la ani de zile după aceea, ea a fost „instruită să folosească acele discursuri”, în mod special cele ale lui A. T. Jones, „tipărite în General Conference Bulletin din 1893 şi 1897”. Discursurile lui Jones conţineau „argumente puternice privind validitatea Mărturiilor şi care confirmă darul profeţiei în rândurile noastre”. Ellen White a afirmat: „Mi s-a arătat că aceste articole i-ar ajuta pe mulţi, şi mai ales pe cei nou veniţi la credinţă, cărora nu li s-a prezentat istoria noastră ca popor. Pentru tine ar fi o binecuvântare să citeşti din nou aceste argumente, care au fost inspirate de Duhul Sfânt.”[32]*

Note de subsol

[1]. Notă editorială, Review and Herald, 28 februarie 1893, p. 144.

[2]. Notă editorială, „Memorable Meetings”, Review and Herald, 28 februarie 1893, p. 144.

[3]. A. T. Jones, „Predica 18”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 27 februarie 1893, pp. 416-417, sublinieri în original.

[4]. Ibidem, p. 417.

[5]. Notă editorială, „Memorable Meetings”, Review and Herald, 28 februarie 1893, p. 144.

[6]. Ellen G. White către W. Ing, Scrisoarea 77, 9 ianuarie 1893, în General Conference Daily Bulletin, 28 februarie 1893, p. 419. Scrisoarea este publicată în întregime în Materialele 1888, pp. 1118-1135.

[7]. Ibidem.

[8].* Ibidem, p. 420. La Conferinţă s-a citit numai o parte din această scrisoare de optsprezece pagini, scrisă lui William Ing. O porţiune mare a scrisorii, rămasă necitită la Conferinţă, se ocupa de Uriah Smith care, pe la mijlocul lui 1892, publicase în Review nişte articole, ca replică la predicile lui Jones referitoare la înălţarea chipului fiarei. Ellen White condamna negreşit acţiunile lui Uriah Smith şi sprijinea lucrarea lui Jones şi Wagonner, care se defăşura în asemenea circumstanţe dificile. Pe de altă parte, George Knight, întotdeauna gata să-l pună pe Jones într-o lumină proastă, sugerează că scrisorile lui Ellen White doar „tindeau să susţină tezele Jones-Prescott” cum că evenimentele finale se împlineau cu rapiditate. Întrucât scrisoarea lui Ellen White îl apăra pe Jones şi îi mustra pe cei care continuau să lucreze împotriva lui, Knight caută să invalideze aprobarea ei, insinuând că, „aflând de mărturia ei [citită la întâlnirea pastorilor], fără îndoială că Jones s-a simţit încurajat în atitudinea şi remarcile lui faţă de Smith şi de aliaţii acestuia, pe durata Conferinţei” (From 1888 to Apostasy, p. 93, sublinieri adăugate). Cu toate acestea, cercetaţi în Bulletin şi nu veţi putea găsi niciun exemplu valabil în spijinul afirmaţiilor ipotetice ale lui Knight.

[9]. Ellen White către J. H. Morrison, Scrisoarea 49, 4 aprilie 1889; Ellen G. White, „Dragii mei fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; Ellen G. White, „Diary Entries”, Manuscrisul 22, octombrie 1889, în Materialele 1888, pp. 274, 277, 468.

[10]. Ellen G. White către J. H. Morrison, Scrisoarea 47, 22 decembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1084-1085.

[11]. O. A. Olsen către Ellen G. White, 21 martie 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 245.

[12]. C. H. Jones către W. C. White, 30 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 248.

[13]. O. A. Olsen către W. C. White, 17 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 242-243.

[14].* A. T. Jones către fr. Holmes, 12 mai 1921, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 330. La mai puţin de un an de la sesiunea Conferinţei Generale din 1893, J. H. Morrison s-a mutat înapoi la Lincoln, Nebraska, unde a locuit tot restul vieţii. S-ar părea că mărturisirea lui a fost sinceră şi că renunţase la amărăciunea împotriva soliei de la Minneapolis. Totuşi, este posibil ca el să nu-şi fi schimbat niciodată unele dintre opiniile lui hotărâte despre doctrină. M. L. Andreasen ne împărtăşeşte câteva aspecte referitoare la ultimii ani din viaţa lui Morrison. Fiind proaspăt convertit, lui Andreasen i s-a dat ocazia să participe la întrunirile şi şedinţele ţinute la Union College, unde era prezent şi Morrison:

„Nu trecuseră [în 1896] decât opt ani de la faimoasa Conferinţă din 1888, de la Minneapolis, iar Conferinţa aceea era frecvent subiect de discuţie. Bătrânul frate J. H. Morrison, tatăl profesorului H. A. Morrison, locuia în Lincoln. El jucase un rol important în discuţiile de la Minneapolis şi scrisese şi o carte pe această temă. Avea un caracter deosebit, aparţinea vechii şcoli şi era ortodox fără compromisuri, după lumina pe care o primise. Cu toate că nu întotdeauna se afla de partea dreptăţii, cel puţin era de partea a ceea ce credea el că este corect. Îi plăcea foarte mult să discute, iar mie îmi plăcea foarte mult să-l ascult. Îi compătimeam pe cei care nu erau de partea lui, pentru că el putea să-i «pună la pământ» şi chiar îi plăcea să facă asta. Ar trebui totuşi să adaug că niciodată nu se întâmpla nimic necuvenit. Amărăciunea din discuţiile de mai demult dispăruse – şi toți rămâneau la plecare buni prieteni, aşa cum fuseseră şi la venire.

Mie mi s-a îngăduit să asist la discuţii, în cea mai mare parte datorită bunătăţii bătrânului frate Morrison. Desigur, eram acolo să ascult, nu ca să vorbesc. Şi nici n-am vorbit. Dar am învăţat multe. De fapt, a fost o şcoală minunată. Îmi doresc să fi luat notiţe. În retrospectivă, mă îndoiesc că întâlnirile la care am asistat, în care se adunau pastorii mai în vârstă, erau cele mai potrivite pentru un tânăr convertit, care de-abia devenise adventist. Mai degrabă le-aş considera hrană tare. Ei nu prea îmi acordau atenţie, ci se afundau direct într-un subiect despre care eu nu ştiam nimic. Însă curând am început să-i prind din urmă şi am fost uimit de libertatea cu care discutau despre diverse persoane. Părea că Morrison nu le era prea drag majorităţii celor în vârstă, care o cunoscuseră pe Ellen White. După părerea lor, el era prea încăpăţânat ca să poată conlucra bine cu alţii (…)

Câţiva dintre conducători aşteptau ziua în care avea să apară o schimbare în modul în care era administrată biserica. Ei credeau că o astfel de schimbare s-ar fi putut face la întrunirea de la Minneapolis. Am auzit multe versiuni despre ce s-a întâmplat la Minneapolis. Într-o zi, dacă o să am vreodată timp, mi-ar plăcea să spun povestea aşa cum am auzit-o, istorisită la întrunirile ţinute la College View de bărbaţii care au fost conducătorii care s-au opus sorei White. Ei nu considerau că adevărata problemă a fost solia lui Jones şi Waggoner. Adevărata problemă, după informatorii mei, a fost dacă trebuia să i se permită sorei White să treacă peste hotărârile şi părerile bărbaţilor care purtau responsabilitatea lucrării. A fost o încercare de a submina poziţia Spiritului Profeţiei. Şi se pare că bărbaţii care se opuseseră au câştigat atunci (…) După cum au interpretat unii, Conferinţa de la Minneapolis a fost o revoltă împotriva sorei White. Dacă aşa este, atunci aceasta aruncă ceva lumină asupra apostaziei de la urmă.” (M. L. Andreasen, în Virginia Steinweg, Without Fear or Favor: The Life of M. L. Andreasen, pp. 42-44)

[15]. Din nefericire, din anii ’40 încoace, mai mulţi autori adventişti au adus numeroase acuzaţii prezentărilor lui Jones din 1893. Crezând, poate, cu sinceritate că apără biserica împotriva acuzaţiilor de eşec – ori bazându-se pe amărăciunea ulterioară a lui Jones, aceşti scriitori par să interpreteze istoria într-un fel care nu reuşeşte să prezinte cu acurateţe realitatea conferinţei din 1893. N. F. Pease, în disertaţia sa de masterat din 1945, face aceste aserţiuni ieşite din comun: „Jones a fost unul dintre principalii vorbitori la mai multe sesiuni ale Conferinţei Generale de după [1888] (…) În 1893, el a fost aspru, vehement, aproape malițios în afirmaţiile lui. La numai câteva luni după sesiunea Conferinţei Generale, Jones a primit o scrisoare de la doamna White, care-l avertiza de pericolul afirmaţiilor extremiste” („Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900” [disertaţie master nepublicată, 1945], p. 81). Scrisoarea de la Ellen White, pe care o menţionează Pease, era o mustrare pentru Jones referitoare la unele comentarii pe care acesta le făcuse cu privire la credinţă şi fapte, însă nu privea Conferinţa din 1893 şi nu spunea nimic despre felul lui de a vorbi aspru, vehement sau malițios.

După încă patru ani, A. W. Spalding relua acuzaţiile lui Pease împotriva lui Jones, adăugând nişte comentarii, dar fără să dea nicio referinţă ca dovadă: „Mărturiile de avertizare şi corecţie ale doamnei White erau date imparţial, nu doar celor care se opuneau soliei, ci şi înflăcăratului şi, uneori, criticului Jones. Astfel, în 1893, când el a vorbit la Conferinţa Generală despre «solia îngerului al treilea», a profitat de ocazie pentru a atrage de partea lui audienţa, criticându-i pe fraţii care i se împotriveau, iar doamna White i-a scris din Australia, unde se mutase, prevenindu-l împotriva criticismului.” (Captains of the Host [Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1949], p. 598). Dar puteţi căuta în toate scrisorile lui Ellen White din perioada Conferinţei din 1893 şi nu veţi găsi astfel de dovezi.

În 1956, Departamentul Educaţie al Conferinţei Generale a publicat o carte de istorie adventă, The Story of Our Church, cu scopul de a servi ca manual pentru un curs de un semestru, despre istoria adventă, ţinut în şcolile denominaţionale la nivel de gimnaziu. Singurul paragraf din toată cartea în care se menţionează sesiunea Conferinţei Generale din 1893 dă, din nefericire, date incorecte şi repetă aceleaşi aserţiuni precum cartea lui Spalding publicată anterior: „După Conferinţa din 1888, s-a ajuns treptat la unitate; conducătorii vremii (…) au acceptat mustrarea doamnei White şi şi-au mărturisit nefericita atitudine de după conferinţă. Mărturiile ei de avertizare i s-au adresat, de asemenea, şi celeilalte tabere. La sesiunea Conferinţei Generale din 1892 [sic!], fratele Jones a încercat să aţâţe audienţa împotriva celor care i se opuneau. Din Australia, Ellen White i-a scris prevenindu-l cu privire la atitudinea lui critică şi la afirmaţiile lui extremiste” (p. 247). Din nou, nu se oferă nicio dovadă. Să mai fie de mirare de ce tinerii adventişti au crescut cu percepţii greşite despre istoria noastră adventă?

Comitetul Conferinţei Generale, desemnat pentru a evalua manuscrisul lui Robert J. Wieland şi Donald K. Short, „1888 Re-examined”, făcea, în evaluarea manuscrisului, o similară descriere distorsionată a rolului jucat de Jones şi Waggoner la câteva sesiuni ale Conferinţei Generale de după 1888. Căutând să înlăture afirmaţiile găsite în „1888 Re-examined”, că Jones şi Waggoner erau detestaţi şi respinşi de mulţi, comitetul a afirmat în apărare: „Timp de ani de zile, fraţii Jones şi Waggoner aproape au monopolizat orele de studiu biblic la sesiunile importante ale Conferinţei Generale” (A. V. Olson, N. W. Dunn, H. L. Rudy, A. L. White, „Further Appraisal of the Manuscript «1888 Re-Examined»” [Takoma Park, Washington, D.C.: General Conference, septembrie 1958], pp. 5-7, în Al Hudson, compilator, A Warning and Its Reception [publicat în particular, f.d.], p. 263).

Şi Arthur White a exprimat aceleaşi idei în corespondenţa de la White Estate. Răspunzând unei întrebări despre cartea „1888 Re-examined”, White declara apăsat că Jones şi Waggoner „au monopolizat orele de studiu biblic de la sesiunile Conferinţei Generale. Într-un an, în 1891, în buletinul Conferinţei Generale au fost înregistrate 17 studii biblice, din care A. J. [sic!] Waggoner a prezentat 16. În 1893, A. T. Jones a prezentat 24 de studii biblice consecutive – şi tot aşa, de-a lungul anilor. Acum, frate Brainard, înţelegeţi că ideea este că fraţii Wieland şi Short ne-au creat o imagine distorsionată. Cei mai mulţi dintre cei care citesc manuscrisul fie nu au timp, fie nu au la dispoziţie sursele şi nu verifică datele istorice” (Arthur L. White către F. E. Brainard, 28 august 1958; în Ellen G. White Estate, Question & Answer File, 16-C-1a). Însă, fie că Wieland şi Short au creat sau nu o imagine distorsionată, un lucru este sigur: dacă fratele Brainard ar fi avut acces liber la „sursele” despre care vorbea White în 1958, cel mai probabil ar fi fost de partea lui Wieland şi Short şi ar fi ajuns să aibă o înţelegere mai precisă decât cea exprimată de White însuşi.

Acuzaţii similare s-au făcut la adresa lui Jones şi de către D. A. Delafield, secretar adjunct al Ellen G. White Estate, cel puţin într-unul dintre răspunsurile date de el la o scrisoare cu întrebări: „Sărmanul Jones. Oamenii îi citeau cărţile şi îi ascultau predicile – care deja erau prea multe, mai ales la marile noastre întâlniri [ale Conferinţei Generale] – şi apoi rămâneau cu gura căscată de uimire, ce cunoştinţe vaste şi ce idei cuprinzătoare avea omul acesta. Jones îi impresiona (…) El vorbea frecvent despre subiecte pe care nu le înţelegea nici el. Sora White îi indica foarte clar acest lucru într-o scrisoare din 19 mai 1890. Modul în care el folosea expresii extravagante, în care aborda teme care îl depăşeau, era deplorabil (…) Jones ar fi putut face treabă bună dacă ar fi abordat adevărurile simple şi uşor de înţeles ale evangheliei (…) Însă, în loc de aceasta, el voia să facă impresie. Voia să pară un mare teolog. Şi avea într-adevăr calităţi, ca cercetător al Bibliei. El înţelegea multe adevăruri preţioase, după cum i-a spus şi sora White. Însă aceste adevăruri erau amestecate cu erori dureroase. Uitaţi-vă în Solii alese, vol. 1, pp. 176-184. Acolo veţi găsi materialul pe care i l-a scris sora White lui A. T. Jones din St. Helena, California, în 19 mai 1890” (D. A. Delafield către L. Roy Blackburn, 11 august 1959, în Ellen G. White Estate Digital Resource Center).

Există cel puţin o problemă majoră în răspunsul lui Delafield. Scrisoarea care susţine el că i-a fost trimisă lui A. T. Jones şi care se găseşte în Solii alese, i-a fost scrisă de fapt lui E. R. Jones, fără nicio legătură şi fără nimic de-a face cu A. T. Jones. Cu siguranţă că A. T. Jones a primit un număr substanţial de sfaturi de la Ellen White, în mod special în ultimii ani de viaţă. Însă, confuzia celor de la White Estate, care ar fi trebuit să ştie mai bine, nu a ajutat la descrierea corectă a realităţii istoriei noastre, incluzând sesiunea Conferinţei Generale din 1893.

N. F. Pease şi-a reiterat atacurile precedente împotriva lui Jones, găsite în disertaţia lui din 1945, adăugând şi altele noi, în cartea lui, By Faith Alone: „Cea mai pertinentă contribuţie din anul 1893 a fost o serie de douăzeci şi patru de predici susţinute de Jones, la sesiunea Conferinţei Generale din acel an. Aceste predici au o imensă importanţă pentru cercetătorii de astăzi, pentru că ele revelează întocmai învăţăturile lui Jones, precum şi atitudinea lui, exprimată în discursurile lui publice, referitoare la problemele din 1888 (…) În 1893 el a fost aspru, vehement, aproape malițios în afirmaţiile lui. La numai câteva luni după sesiunea Conferinţei Generale, Jones a primit o scrisoare de la doamna White, în care îl prevenea foarte blând cu privire la pericolul afirmaţiilor extremiste (…) La Conferinţa Generală din 1895, Jones a prezentat subiectul, dar nu la fel de dogmatic ca în 1893” (By Faith Alone [Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1962], pp. 157-158, 160).

George Knight a purtat şi el aceeaşi torţă a criticii, timp de aproape treizeci de ani, punându-l pe Jones în cea mai proastă lumină cu putinţă, indiferent de contextul dovezilor istorice: „Jones a atins apogeul încrederii în sine în timpul sesiunii Conferinţei Generale din 1893 (…) Pe durata conferinţei, el le spunea în faţă celor care i se împotriveau că el deţinea adevărul (…) Un om care vedea lucrurile în alb şi negru, Jones nu era deloc timid când era vorba să le reamintească altora că el avea dreptate, iar ei greşeau. Bineînţeles că această abordare nu era modul cel mai diplomatic de a-i câştiga pe duşmani de partea lui” (1888 to Apostasy, p. 94). Knight pare să fi trecut cu vederea faptul că Jones a fost doar unul dintre mai mulţi care au prezentat solia laodiceeană, care era în acord cu sfatul lui Ellen White dinaintea întâlnirilor şi la care a contribuit şi ea permanent, în numeroase Mărturii. Cei care s-au pocăit cu adevărat la întrunirile din 1893 par să nu-şi fi dat seama de atacurile „vehemente” ale lui Jones, nerelatând nimic de genul acesta în scrisorile lor de mărturisire.

[16].* W. W. Prescott, „The Promise of the Holy Spirit, No. 10”, General Conference Daily Bulletin, 3 martie 1893, p. 463. Din nefericire, optimismul lui Prescott că biserica avea să meargă înainte, cu revărsarea ploii târzii, nu şi-a găsit corespondent în realitate în timpul vieţii lui şi încă mai aşteaptă şi astăzi să se împlinească.

[17]. A. T. Jones, „Predica 22”, Solia îngerului al treilea, General Conference Daily Bulletin, 7 martie 1893, p. 494.

[18]. „General Conference Proceedings; Twentieth Meeting”, General Conference Daily Bulletin, 7 martie 1893, p. 493.

[19]. W. A. Spicer către W. C. White, 24 martie 1893, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[20]. C. H. Jones către W. C. White, 30 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 248.

[21]. O. A. Olsen către W. C. White, 17 martie 1893, în Manuscripts and Memories of Minneapolis, p. 242.

[22].* O. A. Olsen către Ellen G. White, 21 martie 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 244, sublinieri adăugate. Olsen pare să nu fi băgat de seamă ceea ce pretind istoricii moderni despre atitudinea lui Jones pe parcursul cuvântărilor sale. Vezi nota 15.

[23]. W. W. Prescott către Ellen G. White, 23 martie 1893, Ellen G. White Estate, sucursala Loma Linda.

[24]. G. C. Tenney, „The General Conference”, The Bible Echo, 1 mai 1893, p. 152.

[25]. W. C. White către G. C. Tenney, 5 mai 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 257.

[26]. Doamna E. M. Peebles, „Thoughts Suggested at the Close of the Institute and Conference”, Review and Herald, 21 martie 1893, p. 189.

[27]. O. A. Olsen, „The Year’s Work and the Outlook”, The Home Missionary Extra, noiembrie 1893, p. 2.

[28]. I. D. Van Horn către Ellen G. White, 9 martie 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 239.

[29].* L. T. Nicola către Ellen G. White, 24 martie 1893, în Manuscript and Memories of Minneapolis, p. 247. Din nefericire, pocăinţa lui Nicola nu pare să fi durat foarte mult. Până în iunie 1895, Ellen White îl mustra pe O. A. Olsen că se baza „aşa de mult pe A. R. Henry, Leroy Nicola şi alţii pe care i-aş putea numi şi care, în situaţia unei crize, ar trece de partea greşită” (Scrisoarea 65, 19 iunie 1895, în Materialele 1888, p. 1404).

[30]. Ellen G. White, „Diary”, Manuscrisul 80, 24 aprilie 1893, în Materialele 1888, p. 1170.

[31]. Ellen G. White către S. N. Haskell, Scrisoarea 41a, 12 mai 1893, în Materialele 1888, p. 1184.

[32]. Ellen G. White către A. T. Jones, Scrisoarea 230, 25 iulie 1908, în Manuscript Releases, vol. 9, p. 278, sublinieri adăugate. Este oare posibil ca sfătuitorul ceresc al lui Ellen White să nu fi ştiut ceea ce istoricii moderni par atât de dispuşi să găsească în predicile lui Jones din 1893? Vezi capitolul 5, nota de subsol 5.