Ce rămâne pentru noi? – o odihnă, sau făgăduinţa intrării în odihnă. A cui odihnă? – Odihna lui Dumnezeu. Cine intră în odihnă? – Cei care cred. Când intră ei în odihnă? – Când încetează să facă propriile lor fapte. Şi când încetează cineva să facă propriile lui fapte? – Atunci când crede. „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă.” Ce anume dovedeşte că odihna este pregătită? – Faptul că lucrările au fost sfârşite încă de la întemeierea lumii. Ce dovedeşte că lucrările au fost sfârşite atunci? – Faptul că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui. Şi că aceasta este odihna pe care Dumnezeu o dă poporului Său este arătat de faptul că, vorbind iarăşi despre ziua a şaptea, El spune despre cei care nu cred, „Nu vor intra în odihna Mea”.
„Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi aici este zis iarăşi: „Nu vor intra în odihna Mea!””
Despre ce anume vorbeşte în ambele locuri? – Despre ziua a şaptea. Într-un loc spune despre ziua a şaptea, că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui; iar în alt loc spune despre ziua a şaptea: „Ei nu vor intra în odihna Mea.” Când S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea? – Când Și-a terminat lucrarea la sfârşitul celor şase zile de creaţie. Care era starea lucrărilor Sale atunci? – Erau foarte bune. Pământul era nou, aşa că odihna lui Dumnezeu ţine de noul pământ, de starea de pe noul pământ. Ca să fim mai exacţi, am putea spune că noua creaţie este odihna.
Ce a spus Hristos despre lucrările lui Dumnezeu? – „Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta: să credeţi” (KJV). Dar care este caracteristica tuturor lucrărilor lui Dumnezeu? – Ele sunt perfecte. Ele sunt cum nu se poate mai bune. Mai mult, Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Lui, aşa că ele sunt complete – nu se mai poate adăuga nimic la ele, şi nu se poate scoate nimic din ele; iar atunci când noi credem cu adevărat, obţinem acele lucrări. Însă, de vreme ce lucrările lui Dumnezeu sunt lucrări terminate şi sunt atât de perfecte încât nu li se poate aduce nicio îmbunătăţire, acela care obţine lucrările lui Dumnezeu, obţine odihna lui Dumnezeu. Una dintre lucrările perfecte pe care Dumnezeu le-a făcut la început, a fost omul însuşi. Omul a fost lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, creat în Hristos Isus pentru fapte bune; şi acele fapte bune au fost create în Hristos. Dumnezeu le-a făcut deja complete, chiar înainte ca omul să fi fost făcut. Faptele au fost terminate de la întemeierea lumii, iar omul putea să umble în ele, şi umblând în ele, să aibă continuu odihnă în odihna Domnului.
Dar omul a căzut, faptele au fost pierdute, şi blestemul a venit peste toate. Hristos ne răscumpără din blestem, fiind făcut blestem pentru noi, şi a fost făcut blestem pentru noi când a fost atârnat pe lemn. Astfel în El, în jertfa Lui de pe cruce, s-a efectuat crearea din nou, noi devenim făpturi noi. Aşadar, în jertfa de pe cruce noi găsim lucrările terminate ale lui Dumnezeu, desăvârşite şi complete, cele pe care omul le-a pierdut prin păcat. În jertfa crucii lui Hristos este odihnă perfectă, deoarece în ea lucrările sunt terminate. Hristos a spus, „S-a sfârşit.” Oricine vine la Hristos, găseşte acolo lucrarea perfectă, şi găsind lucrarea perfectă a lui Dumnezeu terminată şi completă, obţine odihnă.
Aşa cum am spus, odihna lui Dumnezeu este creaţiunea cea nouă. Observaţi un lucru: Care lucrări sunt cele pe care le obţinem în Hristos? – Lucrările terminate ale lui Dumnezeu, creaţia nouă. Aşadar, aceleaşi lucrări care au fost terminate încă de la întemeierea lumii. De aceea, prin crucea lui Hristos suntem aduşi întocmai la aceeaşi odihnă. Crucea lui Hristos ne aduce înapoi direct la creaţiune, alungă, înghite şi astupă tot păcatul, blestemul şi întunecimea infinită, şi ne duce din nou exact la început – la creaţiunea nouă, la aceleaşi lucrări, şi de aceea la aceeaşi odihnă ca la început. Când este predicată crucea lui Hristos, când este predicată Evanghelia, nu este nicidecum posibil ca să spună cineva că Sabatul a fost abolit la cruce! Cum şi-ar putea imagina cineva aşa ceva? Obiecţia este înlăturată înainte de a putea fi făcută, deoarece prin crucea lui Hristos suntem aduşi la odihna care a fost pregătită încă de la întemeierea lumii, întrucât lucrările au fost terminate atunci. Aşadar capitolul patru din Evrei este cel mai puternic capitol din Biblie care vorbeşte despre Sabat. Sunt multe de învăţat din el pentru noi, aşa cum sunt pentru oricine, fiindcă acela care vorbeşte despre Sabat trebuie să înveţe ce este Sabatul. Este odihna lui Dumnezeu, iar odihna Lui nu are în ea nicio urmă de blestem. Nu are în ea imperfecţiune; este perfecţiunea însăşi.
Noi suntem lucrarea mâinilor Lui, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pentru lucrările bune ale lui Dumnezeu, şi aceste fapte bune au fost pregătite de la început, ca noi să umblăm în ele. Umblând în aceste fapte bune deja pregătite şi terminate, vom avea odihnă continuă, odihna lui Dumnezeu. Încă de la început – şi tot timpul este la fel ca la început, iar noi trebuie să ne întoarcem mereu acolo pentru a înţelege bine lucrurile – Sabatul are rolul de a consemna lucrarea lui Dumnezeu încheiată. Aşa că, este neprihănirea lui Dumnezeu pe care omul o primeşte ca pe un dar.
Vedem, deci, că acela care nu crede pe Domnul, nu păzeşte Sabatul. Nu poate păzi Sabatul; este pur şi simplu imposibil. Sabatul consemnează creaţia cea nouă, terminată, a lui Dumnezeu; de aceea Sabatul este sigiliul desăvârşirii. Păzirea Sabatului este, de aceea, împărtăşirea din desăvârşirea lui Dumnezeu. Observaţi că în acest fel nimeni nu poate spune, „Voi ţineţi Sabatul, aşteptându-vă să fiţi mântuiţi prin aceasta.” – Nicidecum; deoarece Sabatul însuşi este dovada faptului că Dumnezeu este Creator – că El creează toate lucrurile în Hristos, şi că omul nu are nicio putere. Păzirea Sabatului este recunoaşterea faptului că noi nu putem face nimic. Tot ce putem face noi este să luăm ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. Ni s-a spus, „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti.” Porunca aceasta în loc de a fi o povară pentru sărmanul om muncitor, este cea mai mare binecuvântare.
Pentru omul sărac ce nu are pe pământ nimic în care să se încreadă, pe care zi după zi nu îl desparte nimic de ruină decât ziua lui de lucru – pentru acesta, Sabatul vine aducându-i cunoaşterea de Dumnezeu drept Creator şi Susţinător. El se odihneşte în ziua a şaptea nu privind-o ca pe o îndatorire, ca pe o povară pe care Dumnezeu a pus-o peste el, ci ca pe un beneficiu acordat de Dumnezeu, deoarece Îl cunoaşte pe Domnul aşa de bine, L-a privit aşa de mult pe Domnul în desăvârşirea Lui încât se poate încrede cu totul în El, ştiind că el nu poate face nimic pentru sine, şi că nu este obligat să depinde de sine. Nici chiar dacă ar fi în stare să îşi câştige toată hrana zilnică, nu este în stare să facă nimic, ci aceasta vine de la Dumnezeu. Dumnezeu i-o dă, iar el doar adună ceea ce îi dă Dumnezeu; aceasta este lecţia pe care Dumnezeu vrea ca noi să o învăţăm. Psalmistul spune despre păsări şi despre animalele sălbatice, „le-o dai Tu (hrana), ele o primesc (o adună – KJV); Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale.” Păsările muncesc pentru traiul lor, la fel de mult cum face omul. Totuşi, câţi oameni nu ar dori să fie ca păsările care nu au atâtea griji. Ei au atâtea griji câte trebuie să aibă omul. El are de lucrat toată ziua pentru a-şi asigura hrana pentru sine şi pentru cei ce depind de el. Veţi spune că tot ce au de făcut păsările este să îşi strângă hrana. Da; însă aceasta este tot ce are şi omul de făcut. Munceşte şi adună, după care se mândreşte cu superioritatea lui faţă de păsări; în timp ce pasărea este mai bună, fiindcă pasărea nu se încrede în sine, ci se încrede în Domnul. Treaba omului este să depindă de Domnul, şi nu să se încreadă în el.
(O voce): Unde este textul pe care l-aţi amintit?
Psalmul 104:28. Nu se referă doar la păsări, ci la toate animalele. „Le-o dai Tu, ele adună; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale.” Aşa că Domnul Îşi deschide mâinile, iar oamenii vin şi iau, atâta tot. Nu omul îşi face hrana, nu el o creează. Dumnezeu vorbeşte pământului, acesta rodeşte din belşug, iar omul adună, atâta tot.
Acum, în ce priveşte păzirea Sabatului: Sabatul vine la omul sărac pentru a i-L face cunoscut pe Dumnezeu. „Le-am dat şi Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” Ezech. 20:12. Sabatul ne arată puterea lui Dumnezeu de a ne sfinţi, prin faptul că ne arată că Lui îi datorăm existenţa şi rămânerea noastră în viaţă. Ce arătăm într-o zi întreagă de lucru trăită? – Că depindem de Domnul; că luăm Cuvântul Lui, îl credem, trăim pe baza lui, iar apoi, deşi după calculele omeneşti pare imposibil să trăim dacă păzim Sabatul; – poate părea a fi ruina noastră, deoarece probabil ne vom pierde locul de muncă şi nu avem perspectiva de a găsi altceva – săracul poate spune simplu, „trăiesc prin Cuvântul lui Dumnezeu, mă încred în El, El este Acela care îmi dă pâinea de toate zilele; de aceea mă voi încrede în El pentru tot, iar ca dovadă, mă voi odihni chiar acum, după Cuvântul Lui.” Vedeţi? Sabatul dovedeşte deplina încredere în Domnul. Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti – în câte zile din săptămână? – în fiecare zi. Sabatul este ziua a şaptea, dar păzirea Sabatului este legată de fiecare zi din săptămână; fiindcă, dacă îmi odihnesc trupul în ziua a şaptea, iar în ziua a doua sau a treia sau a patra din săptămână mă îndoiesc de Domnul, ce înseamnă aceasta? – Lipsa odihnei. Dumnezeu însuşi a lucrat pentru mine, pentru sprijinul omului nu doar pentru puţină vreme ci pentru eternitate. Când noi nu ne încredem în Domnul, uităm lucrul acesta. Se încrede omul în Domnul atunci când se macină sau se îngrijorează, de teamă că un anume lucru nu va ieşi bine? – Nu. Deci, atunci când omul începe să se îngrijoreze şi să aibă o faţă lungă, ce face? – Calcă Sabatul. Atunci nu îşi aduce aminte de ziua de Sabat ca să o sfinţească. El are povara pe el însuşi. Hristos spune, „Veniţi şi învăţaţi de la Mine. Povara Mea este uşoară.” Care este povara Lui? – El poartă păcatele lumii, de fapt lumea însăşi. Dar El spune: „Povara Mea este uşoară.” Toată truda şi grija, tumultul şi păcatul, tot ce este în lume, El poartă totul, şi poartă cu uşurinţă.
Acum, noi avem foarte puţin din povara lumii peste noi, însă este teribil de grea, nu e aşa? Oamenii gândesc uneori că întreaga lume este pe umerii lor şi că ei au de dus întreaga povară a ei. Nu ştiu alţi oameni pe pământ mai înclinaţi să creadă că sunt supraîmpovăraţi, decât predicatorii adventişti de ziua a şaptea; dacă te întâlneşti cu un preşedinte de conferinţă, îţi vine să crezi că tocmai se întoarce de la o înmormântare. Ei duc cu ei o povară ce îi epuizează. Ei au o povară în lucrarea Domnului; însă Hristos ce spune? – Învăţaţi de la Mine. El nu S-a îngrijorat. El avea pe umerii Săi, în mintea Sa, la fel de mult ca orice persoană de rând; mulţi oameni veneau la El şi Îi ocupau timpul, însă nu S-a îngrijorat, nu era agitat sau impacientat din cauza aceasta, absolut deloc. Iar El spune, „Veniţi, învăţaţi de la Mine. Povara Mea este uşoară.” Nu L-a tulburat deloc.
O putea duce cu atâta uşurinţă. Aceasta înseamnă să păzeşti Sabatul, să te odihneşti în Domnul, să depinzi de El. De ce? – Pentru că El a făcut lucrarea. Noi luăm jugul împreună cu El, şi lucrăm împreună cu El, aşa că El face lucrările în noi, iar aceasta face ca lucrarea să fie uşoară, povara uşoară.
Vom trece acum repede prin capitol: „Deci, fiindcă rămâne (că trebuie – KJV) să intre unii în odihna aceasta” – în ce să intre? – În odihna lui Dumnezeu. Ce odihnă este aceasta? – Odihnă de Sabat. Însă odihna de Sabat care vine la noi (vers. 9) – „Rămâne dar o odihnă” – de unde face parte? – Este o parte din pământul nou. Asta este tot. O parte din creaţiunea cea nouă, un pod de la timpul în care paradisul a fost pierdut până la timpul în care paradisul va fi restaurat. Oricine va păzi Sabatul este ridicat din groapa în care am căzut, la lumina, bucuria, slava şi binecuvântarea pământului nou, ca să guste din puterea lumii viitoare. Aici avem acelaşi lucru ca în capitolul doi. „În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare,” ci a supus-o omului Isus Hristos, şi nouă în El. În El noi găsim păzirea Sabatului, deoarece în El se găseşte odihna pământului nou. Acum, rămâne că trebuie ca unii să intre în ea. Mă bucur pentru aceasta. Nu spune „poate că unii” ci „trebuie ca unii” să intre. Dumnezeu a garantat cu Sine însuşi. Dumnezeu este sub obligaţie, nu faţă de om, ci faţă de El însuşi; întrucât a jurat pe Sine însuşi. Trebuie ca unii să vină şi să intre în odihna aceasta, pentru ca să rămână în picioare Cuvântul Lui şi jurământul Lui să fie împlinit. Trebuie să fie aşa.
Aceasta îmi dă curaj. Trebuie ca unii să intre, necesitatea că trebuie ca unii să intre în odihnă este aşa de mare încât se face invitaţia: „oricine vrea, să vină”; chemaţi pe oricine; urgenţa este aşa de mare, încât oricine din lume vrea să vină, poate veni şi afla odihnă. Indiferent în ce stare se află, sau ce a făcut, Dumnezeu spune, „Să vină şi îl voi primi.” Nu este exclusivism aici. Nu spune că pot să intre câţiva; este loc pentru câţiva şi vom primi pe câţiva aleşi; ci spune că trebuie să fie unii care vor intra. Trebuie să existe unii care vor completa rândurile, de aceea, veniţi, oricine vrea; intraţi şi găsiţi odihnă. Trebuie ca unii să intre. Cei cărora le-a fost predicată mai întâi această veste bună nu au intrat din cauza necredinţei, de aceea făgăduinţa rămâne pentru noi. Căci noi ştim că dacă ei ar fi crezut, lucrarea s-ar fi terminat de multe secole, iar pământul ar fi fost restaurat. Însă din cauza faptului că ei nu au intrat –
„El hotărăşte din nou o zi: «Astăzi», zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.»”
De ce a hotărât o altă zi?
Care este scopul acelei alte zile? – Să dea omului o altă ocazie de a accepta odihna lui Dumnezeu; fiindcă trebuie ca unii să intre în ea, şi El le va da o altă zi în care să vină. Este ziua mântuirii, iar unica zi a mântuirii este: Astăzi. „Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea.” Deschideţi porţile neprihănirii şi vom intra pe ele. Ziua aceasta este pentru noi, ca să intrăm în neprihănirea lui Dumnezeu. Lăudaţi pe Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim în ea.
„Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi.”
Nu ar mai fi fost nevoie, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, iar ei ar fi crezut; chestiunea s-ar fi terminat atunci. Isus şi Iosua sunt unul şi acelaşi cuvânt, şi înseamnă eliberator, salvator. Nu a fost o întâmplare faptul că acela ales să conducă poporul în ţara Canaan, s-a numit Iosua. Acum, aici Îl vedem pe Iosua (Isus) care ne dă odihna. În El găsim odihna perfectă, şi anume odihna lumii viitoare. Că veni vorba, ne place să privim undeva în depărtare ceea ce Domnul are pentru noi acum. Nu vreau să pornesc pe nimeni să critice rugăciunile oamenilor, dar deseori mă gândesc că formula de exprimare în care alunecă oamenii indică probabil ceva din starea minţii lor şi care reacţionează asupra gândirii lor. Nu ştiu cât de mult se întâmplă printre oameni în general, însă printre noi – deşi ar trebui să fim ultimii oameni care folosesc formula aceasta – veţi găsi că aproape nouă din zece rugăciuni se termină cu „mântuieşte-ne în cele din urmă.” Nu ar trebui să mă îngrijorez niciun pic dacă voi fi salvat în cele din urmă, deoarece dacă Domnul mă salvează acum, zi după zi, la sfârşit totul va fi bine. Dacă Domnul ne salvează în timpul prezent, nu trebuie să ne fie teamă de timpul de la sfârşit. Dar mă tem că uneori ochii noştri sunt fixaţi prea departe şi dorim aşa de mult să fim salvaţi la sfârşit, încât uităm totul despre a fi salvat acum. Unii spun, „Dacă voi putea fi salvat măcar în cele din urmă în împărăţia lui Dumnezeu, voi fi satisfăcut.” Dacă eu pot fi salvat acum, sunt satisfăcut! Noi punem departe timpul de satisfacţie, ne mulţumim ca acum să nu fim satisfăcuţi, dacă putem fi satisfăcuţi după aceea. Dar eu aş vrea mai bine să fiu satisfăcut tot timpul.
Aşa că Domnul ne dă odihnă cerească în care să câştigăm cerul. El ne dă cerul aici pe pământul acesta. „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” Când omul se odihneşte de lucrările lui, care lucrări le are? Cine lucrează în el? – Lucrările lui Dumnezeu, şi lucrările lui Dumnezeu vor fi manifestate în el. Ceea ce ne oboseşte, şi întotdeauna aduce slăbiciuni în ceea ce noi numim lucrarea Domnului, este încercarea de a perfecţiona lucrările noastre proprii. Aşa ceva nu se poate face, iar omul care încearcă să o facă, se epuizează singur; dar când renunţă la acestea şi lasă pe Dumnezeu să lucreze în el, se poate odihni tot timpul în încredere în Dumnezeu.
„Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare (de necredinţă – KJV),” fiindcă necredinţa ne ţine departe de lucrarea şi astfel de odihna Domnului. „Odihna aceasta este prezentă sau viitoare?” – Depinde de noi. Dacă nu am intrat în odihnă, desigur odihna este în viitor pentru noi. Cât de departe este ea în viitor? – Atât de departe cât va dura necredinţa noastră în viitor. Dacă necredinţa noastră durează pentru totdeauna, odihna nu va veni niciodată. Dacă necredinţa noastră încetează acum, odihna este pentru noi, acum.
(O voce): Ce fel de efort trebuie să facem pentru a intra în odihna aceasta? (În limba engleză textul din Evrei spune „Să facem efortul de a intra în odihna aceasta” – n.tr.)
Desigur aceasta este doar o chestiune tehnică, deoarece redarea literală a textului este „Să fim sârguitori” în loc de „să facem efortul”. Totuşi, dacă îl luăm aşa cum este, întrebării i se poate răspunde cu uşurinţă. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi”. Aceasta este lucrarea pe care o avem de făcut pentru a intra în odihnă, întrucât noi, „fiindcă am crezut, intrăm în odihnă.” Obţinem odihna prin lucrare, este adevărat, deoarece odihna trebuie să fie precedată de o lucrare. Ce fel de lucrări preced odihna? – Lucrările complete; fiindcă dacă lucrarea nu este făcută, nu te poţi odihni. Omul nu se poate odihni de lucrarea lui înainte de a o termina. Se poate opri dacă este obligat să se oprească pentru o vreme, dar nu se poate odihni de lucrare înainte ca lucrarea să fie terminată. Deci, dacă urmează să avem odihnă perfectă, aceasta trebuie să vină din o lucrare care este terminată. Dar a cui lucrare doar este terminată şi perfectă? – Lucrarea lui Dumnezeu. Noi nu putem face nimic aşa cum ar trebui să fie făcut. De aceea am putea să o oprim pe prima la fel ca pe ultima, şi să acceptăm lucrarea lui Dumnezeu, întrucât aceasta este lucrarea care ne dă odihnă.
Luni după amiaza, 1 martie 1897