Vom merge mai departe cu citirea cărţii către Evrei, şi vom găsi probabil, aşa cum am mai găsit, mai multe temeiuri pentru declaraţia aceasta: „Îmi voi pune încrederea în El.” Am luat deja în considerare prima parte din capitolul al treilea. Putem pe scurt să ne reamintim. Ideea din acest capitol este credincioşia lui Hristos, iar noi prin credinţă nestrămutată suntem făcuţi o parte a casei Lui:

„De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au pus la încercare şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani. De aceea M-am dezgustat de neamul acesta şi am zis: ‚Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele!’ Am jurat dar în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!”

Veţi observa că versetele de la şapte la unsprezece sunt în paranteză (în trad. KJV – n.tr.), aşa că se citeşte: „De aceea, ((…)) luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” Moise a fost credincios în casa lui Dumnezeu, dar ceilalţi nu au fost credincioşi; ei au văzut în experienţa lor pe Dumnezeu, L-au ispitit, L-au pus la încercare şi au văzut lucrările Lui timp de patruzeci de ani, şi cu toate acestea nu au învăţat căile Lui. A fost timp suficient pentru fiecare să înveţe căile lui Dumnezeu. Cum învăţăm căile unei persoane? – Văzând ceea ce face.

Ei au văzut căile Domnului timp de patruzeci de ani, şi totuşi nu au cunoscut căile Lui. Pare de mirare, nu este aşa? Ei bine, am cunoscut oameni care au văzut căile şi lucrările lui Dumnezeu de două ori câte patruzeci de ani, şi totuşi nu au cunoscut căile Lui. Este un lucru foarte obişnuit ca oamenii să vadă lucrările lui Dumnezeu şi totuşi căile Lui să nu le cunoască. Domnul Şi-a arătat tot timpul oamenilor lucrările Lui. Unul dintre lucrurile care pare atât de dificil pentru oameni să le creadă, chiar şi aici între noi, este acela că putem învăţa căile Domnului privind la lucrările Lui. Dacă nu Îl puteţi cunoaşte în felul acesta, cum Îl puteţi cunoaşte? Şi totuşi oamenii văd cu ochii lor lucrările lui Dumnezeu pretutindeni zi după zi, timp de patruzeci de ani, şi uneori de două ori câte patruzeci de ani, şi nu cunosc nicidecum căile Domnului. Haideţi să învăţăm căile Domnului. În Cuvântul Lui, El spune: „Căile Mele nu sunt căile voastre;” şi totuşi noi vrem să ne adunăm împreună şi încercăm să ne facem să credem că felul nostru de a face un lucru este calea Domnului. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Nu este un teren întreg de gândire în aceasta, că în lucrările Domnului noi avem de învăţat căile Lui, căile Lui de a lucra? Adică, pe măsură ce privim afară şi vedem peste tot lucrările Domnului, putem învăţa din acestea, ca împreună lucrători cu El?

Domnul este foarte liniştit în lucrarea Sa. Unele dintre cele mai puternice lucrări ale Domnului sunt făcute în modul cel mai liniştit şi trec aproape neobservate. El nu despică întotdeauna stâncile şi nu face cutremur de pământ atunci când face un lucru. El face aceasta când vrea să o facă. Şi totuşi Domnul poate face lucrări atât de puternice fără să simtă cineva vreo vibraţie. Să ne gândim la primăvară, când întregul pământ este pus în mişcare de plantele care răsar. Domnul însuşi lucrează, cu o putere infinit dincolo de orice capacitate de a o măsura, şi mai presus de orice ne-am putea imagina, şi cu toate acestea totul este paşnic şi liniştit.

Care a fost pentru copiii lui Israel rezultatul faptului că au văzut lucrările lui Dumnezeu şi totuşi nu au învăţat căile Lui? Ce a urmat drept consecinţă? – Nu au intrat în odihnă. „Am jurat dar în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea.” Este Domnul arbitrar în vreuna dintre căile Sale? Nu. Cum au apărut legile Sale? – Ele sunt viaţa Lui. Stă Domnul pe tron şi elaborează legi, zicând, „Aceasta o voi impune oamenilor? Aceasta va fi bună pentru ei, şi le-o voi impune, iar dacă nu o vor împlini, îi voi nimici?” – Nu. Domnul este viaţă, iar viaţa Lui este lege. Viaţa Lui este întotdeauna aceeaşi, şi niciodată nu poate fi altfel decât este. Legea lui Dumnezeu este aşa cum este, pur şi simplu, pentru că El este aşa cum este, şi nu poate fi altfel decât este. Din acest motiv, oricine respinge viaţa Lui, trebuie ca o consecinţă necesară să aibă moartea. Nu poate fi altfel. Este aşa fiindcă este aşa. Nu este vorba de o pedeapsă arbitrară adusă peste om, ci nu este altceva de făcut. Dacă un om nu vrea să aibă viaţa, trebuie să aibă moartea.

Ce anume ar fi avut oamenii aceia, dacă ar fi învăţat căile lui Dumnezeu din lucrările Lui? – Ar fi avut odihnă. Dar pentru că nu au învăţat căile Lui când au văzut lucrările Lui, Domnul spune: „Nu puteţi avea odihnă.” Ei nu au putut intra în odihna Lui. Era imposibil. „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: ‚Astăzi’.” Astăzi este singurul timp dat nouă. Ieri nu există, şi ziua de mâine nu este.

Când ajungem în ziua pe care am numi-o mâine, ea devine astăzi. Singurul timp care există în lumea întreagă este astăzi. Oricare ar fi ziua din săptămână, este astăzi, întotdeauna astăzi.

„Îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul dintre voi dă nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Cine au fost într-adevăr cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia care ieşiseră din Egipt prin Moise? Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.”

Nu că El nu ar fi vrut să-i lase; ci ei nu au putut. Citim mai departe:

„Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”

În a cui odihnă au avut ei ocazia de a intra, şi nu au intrat? – În odihna lui Dumnezeu. Ce ne-a fost predicată nouă? – Evanghelia. Care Evanghelie? – Aceeaşi care le-a fost predicată lor. Nu există o Evanghelie nouă. Nu se poate spune că ei nu au avut şansa să audă Evanghelia. Ei au auzit-o primii, şi au respins-o, iar acum Evanghelia ne este predicată nouă cum le-a fost predicată şi lor; noi avem o şansă la fel de bună cum au avut ei. Când le-a fost predicat lor cuvântul ei, de ce nu le-a fost de folos? „Pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.” Nu a fost unit cu credinţa în cei ce au auzit. Fiindcă, cine intră în odihnă?

(Mai multe voci): Noi, cei care credem.

Noi; când intrăm în odihnă? – Atunci când credem. În a cui odihnă intrăm? – În odihna lui Dumnezeu. Motivul pentru care ei nu au intrat în ea, este acela că odihna vine prin credinţă. Dar noi, care credem, intrăm în odihnă. Care este dovada faptului că cei credincioşi intră în odihna lui Dumnezeu? – Dovada dată aici este aceea că Dumnezeu a jurat că necredincioşii nu vor intra în ea. Aceasta este forma negativă a jurământului. Este doar reversul jurământului făcut lui Avraam, care spune că el şi sămânţa lui vor intra în odihnă. În capitolul cincisprezece din Geneza avem făgăduinţa, iar în capitolul douăzeci şi doi avem făgăduinţa confirmată prin jurământ, că sămânţa lui Avraam va avea odihnă de toţi duşmanii ei. Acest jurământ a fost făcut din cauza credinţei lui Avraam. Astfel, jurământul are un aspect dublu. Cei care cred intră în odihnă, iar cei care nu cred nu pot intra în odihna lui Dumnezeu.

Ei nu puteau să intre în odihnă, „măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.” („Măcar că lucrările s-au sfârşit de la întemeierea lumii” – KJV). Este declarat că ei nu au putut intra în odihna lui Dumnezeu, măcar că lucrările s-au sfârşit de la întemeierea lumii. Găsim aici o schimbare aparentă a subiectului de la odihnă, la lucrări.

(O voce): Mi-ar plăcea să ştiu care este înţelesul cuvântului acesta, „odihnă.”

Odihnă înseamnă în mod simplu, odihnă; nu ştiu să existe un alt înţeles pentru cuvânt. Cred că ştim cu toţii din experienţă ceva despre ce înseamnă odihna, chiar dacă numai prin dorinţa de a o avea.

(O voce): Dar eu nu sunt predicator.

Păi, nu trebuie să fii predicator ca să crezi. Noi cei care credem intrăm în odihnă.

(O voce): Mă întreb în mintea mea: Se referă la odihna din timpul celor o mie de ani?

Este odihna lui Dumnezeu, iar aceasta nu este doar pentru o mie de ani, ci pentru eternitate.

Lucrările au fost sfârşite de la întemeierea lumii. Când lucrările s-au sfârşit, ce a urmat? – Odihna. Dacă un om are de făcut o lucrare, şi o termină, ce urmează în mod necesar? – Odihna. El nu poate face altceva. Dar omul nu îşi termină lucrarea. De aceea, el nu găseşte odihnă în lucrarea lui.

(Fratele Frederickson): Este aceeaşi odihnă cu aceea despre care este spus, „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”?

Despre odihna cui vorbim? – A Domnului. Cine spune: „Veniţi la Mine, şi Eu vă voi da odihnă”? – Domnul. Înseamnă că trebuie să fie aceeaşi odihnă. Când ajungeţi în faţa unuia dintre aceste principii fundamentale, credeţi-l. Însuşiţi-vi-l prin credinţă, prindeţi-vă de el, şi credeţi-l pentru totdeauna; apoi puteţi merge prin Biblie, iar credinţa îl va scoate la lumină tot timpul. Nu putem obţine prin lupte sau argumentaţii calea noastră în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu; ci întocmai cum soarele topeşte gheaţa, aşa credem noi felul în care înţelegem Biblia.

Dumnezeu ne cheamă la odihnă pe baza asigurării că odihna este pregătită, întrucât lucrarea este sfârşită. Când lucrarea este făcută, şi este făcută bine, atunci trebuie să urmeze odihna, fiindcă nu mai este altceva de făcut. Dacă mai este ceva de făcut, atunci lucrarea nu este terminată.

Suntem conduşi înapoi la primul capitol din Geneza, pentru a vedea dacă noi credem sau nu credem simpla istorie a creaţiei – lucru de care îi acuzăm aşa de mult pe evoluţionişti pentru că nu-l cred. Primul pas în a dovedi că odihna este pregătită, este acela că lucrările sunt isprăvite. Care este dovada pentru aceasta? – „Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi aici este zis iarăşi: „Nu vor intra în odihna Mea.” Cine vorbeşte? – Dumnezeu. Despre ce vorbeşte El? – Despre odihna Lui. Când S-a odihnit El? – În ziua a şaptea. Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău. Sabat înseamnă odihnă, astfel ziua de Sabat este odihna Domnului.

Luaţi versetele patru şi cinci împreună:

„Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.” Şi aici este zis iarăşi: „Nu vor intra în odihna Mea.”

Nu se pot odihni. Ei nu pot ţine ziua de Sabat. Nu asta este spus? Ei nu se pot odihni din cauza necredinţei. Noi, care credem, intrăm în odihnă, pentru că lucrările sunt isprăvite, şi de aceea faptele sunt pregătite, de la întemeierea lumii. Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui. Aceasta a spus într-un loc, iar în alt loc a spus despre ea: „Nu vor intra în odihna Mea.”

La sfârşitul raportului despre lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în timpul săptămânii creaţiei, din primul capitol din Geneza citim –

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.”

Dumnezeu a avut plăcere de ele. El nu a văzut cum ar fi putut face ceva mai bun. Totul era perfect. Tot ceea ce face Dumnezeu este făcut pentru totdeauna. Nimic nu poate fi adăugat, nimic nu poate fi scos din aceasta.

Acum, noi urmează să primim odihnă. Urmează să primim odihna Domnului. Dar odihna trebuie în mod necesar să fie precedată de lucrări – ce caracter au aceste lucrări, de ce fel sunt? – Lucrări care sunt perfecte, terminate şi complete. Luaţi ce spune Scriptura aici, „noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă” şi comparaţi cu ceea ce a spus Mântuitorul în capitolul şase din Ioan ca răspuns întrebării Fariseilor: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” A zis El: „Dacă vreţi să faceţi lucrările lui Dumnezeu, faceţi ceva lucrări”? A zis El: „Dacă veţi crede, veţi putea face lucrările lui Dumnezeu”? – O, nu. El a zis: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” Dumnezeu nu a spus niciodată nimănui să facă lucrările Lui, deoarece Dumnezeu cunoaşte destul ca să ştie că nimeni altcineva nu poate face lucrările Lui. Dar oamenii care se pun în locul lui Dumnezeu spun: „Putem face orice lucru pe care Îl face Dumnezeu; noi putem face lucrare şi o putem face la fel de bine cum ar face-o Dumnezeu; noi putem fi îndreptăţiţi prin lucrările noastre; noi putem face lucrări care vor sta alături de lucrarea lui Dumnezeu, şi El nu va vedea nicio diferenţă.” Dumnezeu cunoaşte suficient pentru a şti că nu există altă fiinţă în univers care să poată face lucrările Lui, şi El nu ne cere să le facem. Dar, „lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” Există vreo contradicţie între aceste texte, şi anume: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi;” şi „Noi, care credem, intrăm în odihnă” (KJV)? Nu. De ce? Pentru că lucrarea este făcută; iar atunci când primiţi lucrarea lui Dumnezeu, primiţi lucrarea care este isprăvită, şi de aceea aveţi odihnă. De aceea, crezând, primim odihnă în perfecta, isprăvita lucrare a lui Dumnezeu.

Să remarcăm textul amintit ceva mai devreme:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă.”

Veţi găsi odihnă în blândeţe şi smerenie, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Aşadar, ceea ce ne tulbură şi ne oboseşte, este acea mândrie a vieţii care ne face să gândim că noi putem şi trebuie să facem totul noi înşine. Dar noi nu putem face acel lucru şi de aceea ne oboseşte. Să zicem că avem o parte de lucru dată nouă pentru a o face, iar noi am lucrat pentru aceasta cu credincioşie, însă apoi, după ce am terminat, găsim că este un lucru de cârpaci. Puteţi găsi vreo satisfacţie în aşa ceva? Aveţi vreo odihnă după ea? – Nu; nu vă odihniţi după ea, fiindcă vi se cere să faceţi acea lucrare şi nu vă puteţi odihni noaptea deoarece vă gândiţi: „Acum trebuie să o fac din nou.” Iar după ce o faceţi din nou, nici atunci nu este bună.

Cine îşi termină în mod deplin şi complet toată munca lui zilnică? Cine o termină în mod perfect, aşa încât să poată privi în urmă asupra ei cu deplină satisfacţie, să aibă odihnă şi bucurie absolută privind-o? Este cineva? – Nu. Nu putem să o vedem terminată. Lucrarea cea mai bună pe care o putem face, are ceva ce nu este în regulă, ceva ce este greşit, ceva ce este incomplet; şi aceasta ne oboseşte. Nu ştiţi că este o simplă realitate aceea că nu lucrarea pe care o fac oamenii îi oboseşte aşa de mult, cât lucrarea pe care nu o pot face? Lucrarea pe care ei încearcă să o facă şi nu reuşesc să o realizeze, aceasta îi oboseşte. Nu doar că nu reuşim să ne facem toată lucrarea, dar nu facem în mod perfect nici ceea ce reuşim să facem şi aceasta este ceea ce ne oboseşte. Ştiţi că sunt mii şi mii de oameni care spun: e doar o lucrare normală dată oamenilor, o lucrare a oamenilor de rând, nu o pot termina; fac tot ce pot, nu o pot termina. Dar când vorbesc despre lucrarea lui Dumnezeu, o, ei o pot face foarte bine. Nu este aici ceva iraţional? Ei recunosc că nu îşi pot face propria lor lucrare aşa cum ar trebui să o facă, dar se simt pe deplin competenţi să facă lucrarea lui Dumnezeu. Dar ce sunt lucrările lui Dumnezeu? – Lucrarea Lui este ceea ce face El, însă tot ceea ce face El este drept şi, de aceea, este neprihănire. Este foarte obişnuit ca oamenii să gândească despre ei că pot face ce este drept; dar neprihănirea este lucrarea lui Dumnezeu, iar omul care nu îşi poate face propria lui lucrare, nu trebuie să aibă impresia că poate face lucrarea lui Dumnezeu.

Noi suntem împovăraţi de păcat şi ceea ce ne epuizează este încercarea noastră zadarnică de a realiza neprihănirea. Atât timp cât ne ţinem de lucrarea aceasta, lucrarea noastră trebuie că este incompletă; şi astfel, desigur că nu găsim odihnă. Cine dintre noi nu a spus: „Dacă ar trebui să fac acum din nou acel lucru (…)?” şi urmează o listă de îmbunătăţiri pe care le-ar face. Un om construieşte un aparat şi, nu la mult timp după ce l-a terminat, începe să vadă cum l-ar putea îmbunătăţi data viitoare. Dar prima oară când Dumnezeu Şi-a făcut lucrarea, a fost aşa cum nu era posibil să fie mai bine făcută. El nu a putut vedea nimic incomplet în ea. Era foarte bună. El nu a dorit să o fi putut face din nou. A fost terminată toată şi a fost bine făcută; de aceea, singura care putea urma era odihna. Cum Şi-a făcut Dumnezeu lucrarea la început? – Prin Cuvântul Lui. „El a zis şi s-a făcut.” Astfel S-a putut odihni încrezător în propriul Său Cuvânt. El a avut încredere că acel Cuvânt care a creat poate menţine, aşa că S-a odihnit şi a privit cu satisfacţie lucrarea pe care o făcuse.

Domnul l-a făcut şi pe om aşa de bine cum ştia El să-L facă. Citim în Gen. 2:15:

„Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi să o păzească.”

Dacă am avea o redare strict literală a acestui verset, ar fi: „El l-a făcut să se odihnească în grădina Edenului, ca să o împodobească şi să o păzească.” Dumnezeu i-a dat omului să lucreze în Eden, aşa că munca nu face parte din blestem. Trebuia să lucreze şi atunci pământul. Acesta este singurul fel de muncă pe care Dumnezeu l-a dat omului. El l-a pus în grădina Edenului ca să lucreze, dar El l-a făcut să se odihnească acolo. Întreaga lume a fost dată omului, dar grădina Edenului era locul care constituia căminul lui. El l-a făcut să se odihnească acolo, să o lucreze şi să o păzească. Observaţi că el nu a trebuit să facă grădina. Dumnezeu a făcut-o, iar omul nu avea decât să o păzească. Când privim modul în care a pierdut-o, vedem în ce mod trebuia să o păzească. Păcatul său a fost necredinţă. El nu L-a crezut pe Dumnezeu, de aceea a pierdut lucrarea perfectă a lui Dumnezeu. Atunci, cum ar fi putut să o păzească? Doar crezând. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi.” Atât timp cât credea, atât timp păzea grădina şi o avea pentru sine, atât timp cât avea lucrarea perfectă a lui Dumnezeu, atât timp avea odihnă în grădina aceea. Indiferent cât de mult ar fi muncit, dacă ar fi muncit de dimineaţa până noaptea, nu ar fi obosit niciodată. Aceasta este frumuseţea lucrării lui Dumnezeu. Deoarece lucrarea era terminată toată, era toată perfectă şi completă, din acest motiv, în păzirea acelei lucrări nu ar fi obosit. Lucrarea era terminată şi dată lui, iar tot ce avea el de făcut era să se odihnească în ea şi să o păzească aşa cum era. Însăşi lucrarea lui era odihnă.

Acum, în al doilea capitol din Efeseni găsim câteva cuvinte despre mântuire.

„Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Nu prin ale cui fapte? – Nu prin faptele noastre. De ce? – „Ca să nu se laude nimeni.” Dar cu toate acestea, vine prin fapte. „Căci noi suntem lucrarea Lui.” Deci este vorba de fapte. Dar ale cui fapte? Lucrările lui Dumnezeu. Însă nu este posibil ca Dumnezeu să Se laude mai pe sus de Dumnezeu. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” („Creaţi în Hristos Isus pentru lucrările bune (…)” – KJV). Aceasta a fost situaţia lui Adam atunci când l-a făcut Dumnezeu. El a fost creat, în Hristos Isus, pentru lucrări bune. Cine le-a făcut? – Dumnezeu. Şi le-a făcut în scopul ca el să poată umbla în ele şi să se bucure de ele. Acum, Evanghelia este pentru a ne aduce înapoi, este pentru ca noi să putem avea acea odihnă în lucrările terminate şi perfecte ale lui Dumnezeu.

Ce a făcut Dumnezeu când a avut toată lucrarea Lui terminată şi completă? – S-a odihnit de toate lucrările Lui. Dar odihna aceea, lucrarea aceea, era pământul nou. Odihna lui Dumnezeu, aşadar, ţine de pământul nou. Sabatul în care Dumnezeu S-a odihnit era Sabatul pământului nou, al Edenului – odihna Edenului.

Vom lua toate versetele din Evrei 4 în ordinea lor, dar astăzi nu avem timp. Aşa că trecem la versetul nouă. La declaraţia aceea simplă: „Rămâne o odihnă.” Mulţi îl citesc de parcă ar zice că va veni o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu. Însă ce înseamnă cuvântul „rămâne”? – Ceva ce este lăsat; ceva ce există deja dinainte. Atunci când a fost dată omului odihna, întregul pământ era nou. Pe el nu era blestem. Acum a venit păcatul, pământul a îmbătrânit şi este blestemat; însă cu toate acestea rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu. Odihna aceea vine din Eden. Edenul nu a avut niciodată blestemul peste el. Păcatul omului a adus blestemul peste pământ, însă l-a scos pe om afară din Eden. Acela este singurul loc ce aparţine pământului, care nu a fost atins niciodată de blestem. Edenul este acum în cer, este paradisul lui Dumnezeu, unde se află tronul lui Dumnezeu; Hristos însuşi este acolo, omul Isus Hristos, Cel care a fost făcut mai prejos de îngeri pentru a suferi moartea. El este încoronat ca om cu slavă şi cu cinste şi pus peste lucrările mâinii lui Dumnezeu în Eden. Iar El este Acela care spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.”

Odihna din Eden era odihna de Sabat. Sabatul este o părticică din Eden care rămâne cu noi până când Edenul va fi restaurat din nou; iar cel care păzeşte Sabatul aşa cum îl păzeşte Dumnezeu, aşa cum l-a dat Dumnezeu pentru a fi păzit, are odihna pe care o are Domnul Isus Hristos în cer.

Dar cum poate cineva să îl păzească? – Prin credinţă. Fiindcă odihnă înseamnă lucrare terminată, iar lucrarea este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi a terminat-o. Deci noi nu am putea să o facem dacă am încerca. Aşadar există două motive pentru care noi nu am putea face lucrarea; în primul rând, numai Dumnezeu poate face lucrările lui Dumnezeu; iar în al doilea rând, este deja făcută, aşa încât când intri în ea nu mai găseşti nimic de făcut. Este făcută deja. Acum, când Dumnezeu S-a odihnit de ea, ce încumetare pentru om să încerce să o facă! De aceea, pentru că este terminată, intrăm în ea prin credinţă. Acum, El spune despre unii: „Nu vor intra în odihna Mea,” pentru că nu cred şi nu încetează să facă lucrările lor, luând-o pe a Lui.

(Glasuri): Cum să fim atunci împreună lucrători cu Dumnezeu?

Odihnindu-ne în El.

(Altă voce): Versetul amintit din Matei spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă,” iar versetul următor spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră.”. Aceasta nu înseamnă lucrare?

Ba da, desigur. Dar El zice: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” Care este sarcina Lui? – El poartă întreaga lume. Dar o cară cu uşurinţă. Acum El spune: „Învăţaţi de la Mine.” Dacă tu îţi cari povara, care e rezultatul? – Îţi striveşte umerii şi te face obosit, iritabil şi arţăgos. El spune: „Nu faceţi în felul acesta. Învăţaţi de la Mine.” El lucrează, dar aceasta nu Îl oboseşte. Cine se va plânge de o lucrare dacă aceasta nu îl oboseşte – lucrare pe care o puteţi face şi să nu obosiţi făcând-o? Cine se va plânge de aceasta? Este o plăcere să o faci. Este o bucurie neîntreruptă în ea. Este multă satisfacţie, şi aceasta vrea Domnul să avem.

Vorbim despre solie de multă vreme, iar când vorbim despre solia îngerului al treilea, fiecare se gândeşte la Sabat. Însă ceva mai devreme am citit că solia era îndreptăţirea prin credinţă şi, mulţi oameni s-au gândit că dacă am predica îndreptăţirea prin credinţă, nu am putea spune nimic despre venirea Domnului sau despre Sabat. Fraţilor, avem nevoie să învăţăm solia. Haideţi să vedem câţi dintre cei de faţă au auzit oameni afirmând atunci când predicaţi Sabatul: „Da, însă ştiţi că nu suntem îndreptăţiţi prin fapte.” Nu aţi auzit cu toţii aceasta?

(Glasuri): Aşa e.

Şi ei gândeau că aceasta dovedeşte că noi nu ar trebui să păzim Sabatul, fără să realizeze că este o mare diferenţă între odihnă şi fapte. Sabatul este odihnă, nu faptă. Păzirea Sabatului nu este îndreptăţire prin fapte, ci îndreptăţire prin odihnă – prin odihnă în lucrarea terminată a lui Dumnezeu în Hristos. Sabatul este odihnă. Este odihna lui Dumnezeu. Este odihnă desăvârşită. Este odihna care îndreptăţeşte fiindcă este odihna care aduce lucrări desăvârşite, lucrările lui Dumnezeu. Lucrările noastre nu sunt bune la nimic. Noi nu putem face nimic. „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” „Noi suntem lucrarea Lui.”

Cineva spune: „Nu cred că este necesar ca eu să păzesc Sabatul.” Domnul spune unui astfel de om: „Tu nu îl poţi păzi, fiindcă numai cei care cred intră în odihnă.” Reţineţi aceasta, fraţilor, Sabatul este ceva aşa de glorios încât, atunci când îl văd, oamenii se desfată în el. Noi facem Domnului o nedreptate, şi pe oameni îi nedreptăţim, când îl prezentăm în aşa fel încât ei gândesc că este o povară, o sarcină. Nu este ceva ce Domnul a impus oamenilor, ci este un beneficiu pe care li l-a oferit. Care om din lumea întreagă se plânge pentru că este obligat să se odihnească?

Deci, în loc de a fi ceva greu, îndeosebi pentru clasa muncitoare, a păzi Sabatul, este o binecuvântare pentru ei. Este prietenul omului muncitor. Este odihnă. Este ceea ce îl va scoate din toate dificultăţile lui mai repede decât şi-a imaginat vreun partid politic sau muncitoresc că îl va ajuta să iasă. Acesta este motivul pentru care adventiştii de ziua a şaptea, dintre toţi oamenii din lume, nu au nimic de a face cu vreun partid politic. Platformele acestora sunt remedii băbeşti, iar Dumnezeu nu vrea ca noi să ne implicăm în ele. El vrea să ne ocupăm cu ceea ce este adevărat. Partidele politice pretind a fi prietenul muncitorilor; ele pretind că vor aduce vremuri mai bune, că vor face să fie mai uşor pentru oameni. Pentru aceasta lucrează toate. Acum, Dumnezeu vine cu Evanghelia Sa, care ne promite nouă tuturor odihnă; care promite fiecărui om propriul lui colţ de grădină, şi nu doar propriul lui colţ de grădină, ci fiecărui om moştenirea întregului pământ, şi tuturor oamenilor o moştenire în întreaga lume în aşa fel încât nu vor fi probleme cu drepturile de proprietate, ci fiecare om va avea moştenire liberă şi odihnă absolută, o bogăţie fără limită.

Odihnă, odihnă în muncă, mai bună decât şi-a imaginat vreun partid politic că ar fi posibil; fiindcă lucrul cel mai bun la care ne putem gândi este să scurtăm orele de muncă, pentru ca omul să poată avea ore mai multe pentru odihnă. Însă Dumnezeu promite să dea omului odihnă în tot timpul în care lucrează. Aşa este şi mai bine. Şi putem fi absolut siguri că lucrul acesta se va realiza într-un timp mult mai scurt decât şi-a imaginat vreun politician că s-ar putea realiza strategiile lui. Cine atunci, cunoscând aceste lucruri, va fi aşa de nebun încât să-şi piardă vremea cu ceea ce nu îi promite nimic? De ce ne-am risipi timpul cu ceva ce în cel mai bun caz nu este mai mult decât un leac băbesc, în timp ce noi avem ceea ce va rezolva orice dificultate de sub cer?

Remarcaţi că păzirea Sabatului este odihnă, odihna lui Dumnezeu, întrucât lucrarea Lui este terminată, este completă. Ce fel de lucrări sunt lucrările lui Dumnezeu? – Lucrări perfecte. Cum obţinem noi aceste lucrări perfecte? – Prin credinţă. Aşadar, păzirea Sabatului înseamnă credinţă. Înseamnă neprihănire prin credinţă. Deci acesta este mesajul. Neprihănirea prin credinţă este mesajul. Există  mulţimi de oameni care cred în neprihănirea prin credinţă, în Hristos; dar care nu văd nimic legat de Sabat. Ceea ce avem noi să le arătăm este că păzirea Sabatului înseamnă desăvârşirea lucrării lui Dumnezeu, şi de aceea desăvârşirea odihnei în El, prin credinţă.

Să privim acum la lucrarea terminată. Ce face crucea lui Hristos pentru oameni? – „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” Aşadar, în crucea lui Hristos vedem o nouă creaţie. Aceasta face crucea lui Hristos. Predicarea lui Hristos este o nebunie pentru cei aflaţi pe calea pierzării, dar pentru cei ce sunt mântuiţi ea este puterea lui Dumnezeu. Unde vedem noi manifestată puterea lui Dumnezeu? – În creaţiune, în lucrurile pe care le-a făcut El. Aşadar puterea lui Hristos este puterea creaţiunii, puterea creatoare. Lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu, această nouă creaţie, a fost pierdută prin păcat. Păzirea Sabatului comemorează lucrările lui Dumnezeu, nu aşa cum le vedem acum, ci lucrarea perfectă a lui Dumnezeu. Însă a venit blestemul şi le-a distrus. „Hristos ne-a răscumpărat din blestem, fiind făcut blestem pentru noi” prin faptul că a suferit moartea. Pe cruce Hristos ne răscumpără din blestem prin faptul că ne aduce lucrările fără blestem, lucrarea perfectă a lui Dumnezeu. Din acest motiv, când Hristos a fost pironit pe cruce, care au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit? – „S-a sfârşit.” Ce anume? – Noua creaţie. Totul este complet. Venind aşa la cruce, avem desăvârşirea noii creaţii a lui Dumnezeu, în Hristos. Dar Sabatul este o comemorare a noii creaţii. De aceea, Sabatul este semnul odihnei perfecte, de fapt, este tocmai odihna însăşi, pe care Dumnezeu ne-o dă în Hristos.

Să mai citim încă un text astăzi, înainte de a încheia. În capitolul cincizeci şi opt din Isaia:

„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfinţeşti pe Domnul slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul.”

Ce înseamnă Eden? – Desfătare, plăcere. Sabatul vine din Eden, şi este o parte a Edenului, de aceea este o desfătare. În el găsim întocmai aceeaşi odihnă plină de desfătare pe care Dumnezeu a avut-o la început privind peste lucrările Lui desăvârşite.

Astăzi de abia am început să studiem Sabatul. Mâine, dacă va fi voia Domnului, vom intra în mai multe detalii despre ce înseamnă păzirea Sabatului, ce este aceasta, şi apoi vom putea înţelege mai bine care este lucrarea noastră ca adventişti de ziua a şaptea, care este lucrarea Domnului, care este solia. Însă cred că oricine de aici poate vedea că solia îngerului al treilea este neprihănirea prin credinţă; fiindcă Sabatul este neprihănirea prin credinţă; fiindcă prin el omul intră în lucrările lui Dumnezeu, iar acele lucrări sunt perfecte. De aceea el obţine odihna prin credinţă. Însă omul care nu Îl crede pe Domnul, nu poate obţine odihna. Este posibil atunci, ca un om să păzească Sabatul şi să nu creadă pe Domnul fără reţinere? – Nu, domnilor. El îşi încetează munca în ultima zi din săptămână, şi doar atât se poate spune despre el. Dacă nu Îl crede pe Dumnezeu, nu poate păzi Sabatul.

Încă ceva, pentru a fi mai clar. Cine nu crede pe Domnul, ce spune despre Domnul? – Îl face pe Dumnezeu mincinos. Desigur, nu la modul absolut, efectiv, mincinos, fiindcă Dumnezeu nu poate să mintă. Ci omul care spune că Dumnezeu este mincinos, el însuşi este mincinos. Acum, omul care este mincinos, poate fi un bun păzitor al Sabatului? Nu există alt mod de a păzi Sabatul, decât prin a crede pe Dumnezeu.

Duminică după amiaza, 28 februarie 1897