Anul 1893 avea să fie un an plin de semnificație pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. În perioada aceea aveau loc evenimente deosebit de importante în Statele Unite, pe plan politic și religios, iar biserica încă se confrunta cu criza începută la Minneapolis și trebuia să fie foarte activă în domeniul libertății  religioase.

În 27 ianuarie 1893 a început institutul pastoral, ce avea să fie urmat de cele trei săptămâni ale sesiunii Conferinței Generale care au început, așa cum era planificat, pe 17 februarie, și au continuat până la data de 9 martie. Președintele Conferinței Generale se aștepta ca această sesiune să fie „probabil cea mai importată” din cele organizate „de poporul nostru”.

Conștientă de importanța timpului pe care îl trăiau, Ellen White nu a pierdut ocazia pentru a adresa mesaje celor ce se adunau pentru această sesiune. Pe data de 1 septembrie 1892 ea a scris o scrisoare din North Fitzroy, Victoria, către președintele Conferinței Generale, A.O. Olsen. În ea se găsește un apel adresat acestuia și delegaților care se vor aduna la următoarea sesiune a Conferinței Generale. Scrisoarea purta titlul „Nevoia de dragoste în biserică şi un  apel pentru a ţine seamă de solia către Laodicea”. 

„Cu siguranţă trăim în mijlocul pericolelor ultimelor zile”, spunea Ellen White în introducerea scrisorii, indicând prin aceasta că ea vedea evenimentele ce aveau loc în aceea perioadă ca fiind un indicator al sfârșitului. În consecință, era numai normal ca ea să îndemne delegații să acorde un interes special soliei  Martorului credincios către Laodiceea:

„Aş dori să insist înaintea fraţilor noştri care se vor aduna la Conferinţa Generală, să ţină seama de solia dată către Laodicea. În ce stare de orbire sunt ei! Acest subiect a fost adus în atenţia voastră din nou şi din nou, dar nemulţumirea cu starea voastră spirituală nu a fost suficient de adâncă şi dureroasă pentru a face reformă. «Pentru că zici: ‚Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic’, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.» Vinovăţia auto-înşelăciunii este asupra bisericilor noastre. Viaţa religioasă a multora este o minciună.”  (Materialele 1888, p. 1026)

Având în minte misiunea bisericii, dar și nevoia ei, ea a pregătit o serie de materiale prin care, deși era plecată în Australia, să se adreseze delegaților. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui E. J. Waggoner ea a spus: 

„Ieri a fost ziua pentru poștă. Aproximativ 200 (peste 400 multiplicate) de pagini de scrieri copiate la mână au fost trimise în America, o mare parte din ele pentru a fi folosite la Conferință.” (Ellen White către E.J. Waggoner, Scrisoarea 78, 22 ianuarie 1893)

 Printre vorbitorii desemnați pentru a ține prelegeri în cadrul institutului pastoral a fost și A. T. Jones. Studiile acestuia urmau să continue de-a lungul sesiunii Conferinței Generale, în timpul orelor de seară. Jones a primit, de asemenea, o scrisoare plină de sfaturi și îndrumări din partea lui Ellen White Printre altele, ea i-a spus:

„Criza este chiar înaintea noastră. Conflictul aprig dintre minte şi minte, dintre principiu şi principiu, dintre adevăr şi eroare, conflict care se apropie cu repeziciune, şi care a început deja, ne cheamă la o vigilenţă constantă. Această lume este marele câmp pe care urmează să se dea ultima bătălie. Fiecare om care este de partea Domnului va participa la bătălia Domnului, pentru a ajuta Domnului împotriva celor puternici, şi zidurile  lui Antihrist vor cădea înaintea Căpeteniei oştirii Domnului. Aleşii lui Dumnezeu să nu fie găsiţi în opoziţie faţă de soli şi soliile pe care El le trimite, ci abilitatea şi tactul fiecărui suflet, prin toate mijloacele sfinte şi scripturistice, să fie folosite pentru a oferi o mai mare eficienţă şi tărie în războiul agresiv – nu împotriva fraţilor, nu împotriva unsului  Domnului – ci împotriva agenţilor satanici pe care ei trebuie să-i întâlnească. 

Domnul va vorbi prin solii Lui. Ei sunt doar instrumente omeneşti, care nu au har sau frumuseţe proprie, dar care sunt puternici şi eficienţi doar în măsura în care Dumnezeu, Duhul cel veşnic, lucrează asupra inimilor omeneşti. Comoara Evangheliei veşnice este purtată în vase de lut. Pavel poate planta şi Apolo poate uda, însă doar Dumnezeu face să crească. Nu trebuie să fie adusă nicio dezonoare lui Dumnezeu, nicio întristare Duhului Său cel Sfânt, aruncând insulta sau dezaprobarea asupra lui Dumnezeu care Îşi alege solii pentru a duce un mesaj către lume, prin refuzarea soliei cuvintelor lui Dumnezeu de pe buzele oricăruia dintre slujitorii Săi, prin care El o trimite. Multe suflete se lipsesc de mari binecuvântări şi de slava lui Hristos, care se răsfrânge asupra Lui; pentru că ei nu iau aminte la acest lucru există confuzie, fărădelege şi slăbiciune. (Ellen White către A. T. Jones, Scrisoarea 16j, 2 septembrie 1892, în Materialele 1888, pp. 1038-1039)

Aceste informații au fost scrise pentru a ajuta cititorul să își facă o impresie minimală în privința modului în care Ellen White vedea importanța Sesiunii Conferinței Generale din 1893. În plus, pe alocuri vor fi notate în carte observații cu privire la unele subiecte și vor fi marcate prin „N.r.” (nota redactorului). Acest lucru s-a făcut pentru a ușura înțelegerea unora din subiectele cheie despre care vorbește autorul. Pe paginile libere au fost trecute alte materiale care folosesc acelorași scop.

„Ne grăbim spre conflictul final şi nu este timp pentru compromis”, spunea Ellen White în Review and Herald, 6 decembrie 1892. Să fie acesta gândul cu care vom citi predicile lui A. T. Jones din 1893, pentru ca ceea ce putem învăța din istoria trecută a poporului lui Dumnezeu să fie o lecție pentru noi „peste care au venit sfârșiturile veacurilor”. (1 Corinteni 10:11).