General Conference Daily Bulletin
Luni, 20 februarie 1893

În ultimul studiu pe care l-am avut aici am încercat să prezentăm cât mai lămurit în faţa participanţilor, diferenţa între credinţa satanică şi credinţa lui Isus Hristos; diferenţa dintre îndreptăţirea prin fapte prezentată drept îndreptăţire prin credinţă - diferenţa dintre aceasta şi adevărata îndreptăţire prin credinţă. Aceasta a fost încercarea şi ţinta noastră. Şi vă aduceţi aminte cum a fost prezentat acest lucru. Prezentarea ne-a condus la subiectul aflat mereu în faţa noastră: că trebuie să avem învăţătura neprihănirii conform cu neprihănirea. Aceasta poate fi, aşa cum am văzut, doar conformă cu ideea lui Dumnezeu de neprihănire, nu cu a noastră; iar pentru a avea gândul lui Dumnezeu cu privire la neprihănire în locul părerii noastre, trebuie să avem mintea care o poate înţelege, şi aceasta este doar mintea lui Isus Hristos. Oricine nu are însăşi mintea lui Hristos, oricine nu s-a cedat pe sine şi tot ceea ce are şi ce este, şi nu a primit în schimb mintea lui Hristos, nu ştie şi nu poate şti cum este neprihănirea prin credinţă; nu poate şti ce înseamnă îndreptăţirea prin credinţă. O poate mărturisi, o poate aproba; poate să o pretindă, dar nu o poate cunoaşte, fiindcă niciun om nu o poate cunoaşte cu mintea firească. Să deschidem Biblia şi să citim unde scrie aceasta. 1 Corinteni 2:14: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie.”

Acesta este tocmai felul în care neprihănirea prin credinţă a fost tratată de sute de oameni care pretind a o crede.

Fratele Lewis Johnson: Preoţii bisericii de stat din Scandinavia o predică în acest fel.

Frate Jones: Da, catolicii toţi o predică în acest fel. Cu mintea firească nu pot merge decât pe această cale. Şi această cale va fi urmată întotdeauna de omul care nu are mintea lui Hristos. Dar omul care nu are această minte, nu ştie aceasta. El crede că este drept; crede că a primit neprihănirea lui Dumnezeu care se capătă prin credinţă. Şi totuşi ceea ce are nu este aşa de bun, ci trebuie să mai lucreze el însuşi pentru a o petici şi a o desăvârşi; cu toate acestea crede că are neprihănire prin credinţă: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; nici nu le poate înţelege pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”

Cum poate omul, cu mintea lui firească,  să cunoască neprihănirea lui Dumnezeu? Vă întreb pe voi, indiferent cine sunteţi şi indiferent dacă aţi mai auzit de Hristos în viaţa voastră. Să luăm versetul aşa cum este scris; cum poate un om să cunoască neprihănirea lui Dumnezeu cu mintea carnală? Mintea lui Satana; aceasta este mintea carnală. Poate acest om să o cunoască?

(Audienţa: „Nu!”)

Poate mintea Satanei să cunoască neprihănirea lui Dumnezeu?

Neprihănirea lui Dumnezeu aşa cum este exprimată în litere, în cuvinte, în cele zece porunci, este Legea lui Dumnezeu. Toţi suntem de acord cu aceasta; nu este adventist de ziua a şaptea care nu va fi de acord cu aceasta. Problema este că atât de mulţi oameni încearcă să obţină neprihănirea lui Dumnezeu din Lege, prin Lege. Alţii încearcă să o obţină... nu; ei efectiv o obţin fără Lege, prin credinţa lui Isus Hristos, care este „pentru toţi şi peste toţi cei care cred: nu este nicio deosebire.” Căci „acum (…)”, şi aceasta înseamnă, acum! „Acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege; despre ea mărturisesc Legea şi proorocii, şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred în El. Nu este nicio deosebire.” Romani 3:21,22.

Cel care o obţine în acest fel, o are, şi repet că toţi suntem de acord, fiecare adventist de ziua a şaptea va recunoaşte că cele zece porunci exprimă în litere, în cuvinte, neprihănirea lui Dumnezeu.

Deci, „mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.” Romani 8:7 (KJV) Cum poate atunci mintea carnală să cunoască neprihănirea lui Dumnezeu? Cum poate mintea carnală să fie supusă acestei neprihăniri? Nu poate fi; aşa spune Domnul! Înseamnă că omul care are doar mintea carnală, ştiind doar de naşterea firească, şi nu are mintea lui Isus Hristos; omul care nu are mintea ce este în mod natural a lui Isus Hristos, nu poate cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu care se primeşte prin credinţa lui Isus Hristos. Iar acum, chiar acum, când Domnul vrea să ne descopere neprihănirea lui Dumnezeu în de acord cu neprihănirea, să ne dea învăţătura neprihănirii potrivit cu neprihănirea, acum ca niciodată mai înainte avem nevoie de mintea lui Hristos, şi trebuie să deţinem doar mintea lui Isus Hristos.

„Mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.” Este mintea lui Hristos supusă Legii lui Dumnezeu?

(Audienţa: „Da!”)

A fost vreodată altfel?

(Audienţa: „Nu!”)

Mintea lui Hristos a fost întotdeauna supusă cuvântului lui Dumnezeu. Întreaga Biblie, desigur, este pur şi simplu descrierea Legii lui Dumnezeu aşa cum este în Hristos. Atunci, nu a fost mintea lui Hristos întotdeauna supusă Legii? Întregului cuvânt al lui Dumnezeu exact aşa cum este? (Audienţa: „Da!”) Şi aceasta fără încetare. Oriunde a fost citit cuvântul lui Dumnezeu, cum l-a primit mintea lui Hristos? L-a primit în mod instantaneu. El nu a spus: „Mă întreb, cum se poate aşa ceva?” Nu cred că El a spus: „Mă gândesc că aici s-ar înţelege în acest fel.” El nu a spus: „Nu este prea tare acest text?” „Nu-l poţi modifica măcar puţin?” L-a tulburat vreodată ceea ce spunea Biblia despre un anumit lucru sau ceea ce spunea Domnul? Nu! Oricând vorbea cuvântul lui Dumnezeu, mintea lui Hristos răspundea instantaneu.

Fraţilor, ştiu că voi puteţi cunoaşte, şi orice om din lume poate cunoaşte, şi poate avea exact acest fel de minte. Ştiu că puteţi avea o astfel de minte, încât, de fiecare dată când cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte, răspunsul să fie instantaneu; fără obiecţii, fără îndoieli, sau semne de respingere. Se poate vedea că dacă avem o astfel de minte în care, atunci când se citeşte cuvântul lui Dumnezeu nu apare împotrivire, obiecţie, sau dezacord - este aceea mintea lui Hristos?

(Audienţa: „Da!”)

Înseamnă că este destul de simplu să ştim dacă avem mintea lui Hristos sau nu!

Dacă mintea voastră sau mintea mea, dacă dispoziţia voastră sau dispoziţia mea, sau dacă voi înşivă sau eu însumi nu suntem într-o stare  de predare, în poziţie de capitulare în faţa lui Dumnezeu, şi se întâmplă că atunci când El vorbeşte prin cuvânt aici sau prin profeţii Săi, ceva din minte sau inimă ridică obiecţii sau păreri diferite, atunci a cui minte avem?

(Audienţa: „Mintea carnală.”)

Aceasta este mintea care începe în primul rând să se împotrivească. A sosit timpul să fim eliberaţi de aceasta!

Omul poate avea exact acea minte, încât oricând şi orice ar spune cuvântul lui Dumnezeu, în ea să fie acceptare instantanee. Nu este nimic în acea minte sau legat de ea, care să poată ridica obiecţii împotriva cuvântului lui Dumnezeu. Mintea aceasta nu este naturală pentru om, dar omul o poate avea, şi poate şti că o are, şi aceasta este mintea pe care trebuie să o avem. Aceasta este mintea căreia Domnul îi poate descoperi neprihănirea Lui în de acord cu neprihănirea, deoarece aceasta este mintea care primeşte de la Dumnezeu exact ceea ce Dumnezeu are de dat în felul Său, şi nu în vreun alt fel pe care să îl pot fixa eu, sau să-l pot modifica sau să-l pot nesocoti.

Aşadar, dacă omul primeşte ideea, adevărul îndreptăţirii prin credinţă sau al neprihănirii prin credinţă, potrivit cu ideea sa ori cu vederea sa despre acest adevăr, pur şi simplu nu-l poate înţelege; el pur şi simplu nu-l primeşte. Este exact aceeaşi doctrină satanică a neprihănirii prin credinţă, este acelaşi sistem romano-catolic de îndreptăţire prin fapte, care trece drept îndreptăţire prin credinţă. Şi a sosit timpul, la modul foarte serios, când avem nevoie să ştim că avem neprihănirea lui Dumnezeu şi îndreptăţirea prin credinţă, într-un alt sens decât cel pe care îl folosesc romano-catolicii. Este clar.

Voi citi un pasaj sau două care ne vor pune în legătură cu cele citite în cealaltă seară. În Mărturii, vol. 1, p. 186, citesc pasajul legat de solia către Laodicea, şi anume pentru ce este aceasta destinată:

„Ea este destinată să trezească poporul lui Dumnezeu, să le descopere apostaziile şi să-i conducă la o pocăinţă zeloasă, astfel încât să poată fi favorizaţi cu prezenţa lui Isus şi să fie pregătiţi pentru marea strigare a îngerului al treilea.”

Cine vor fi cei pregătiţi pentru marea strigare a îngerului al treilea? Cei care au prezenţa lui Isus Hristos. Cei cărora solia către Laodicea le-a adus, prin lucrarea şi scopul ei, prezenţa lui Isus Hristos. Este vorba de prezenţa personală, nu de una imaginară, nu un fel de prezenţă. Să citim explicarea acestor cuvinte din Calea către Hristos, p. 82-85^[1]:

„După ce Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri, simţământul prezenţei Sale a rămas în continuare cu urmaşii Săi. Aceasta era o prezenţă personală, plină de iubire şi lumină. Hristos, Mântuitorul care a umblat, a vorbit şi S-a rugat cu ei, care a rostit cuvinte de nădejde şi mângâiere inimilor lor, pe când solia păcii era încă pe buzele Lui, a fost luat la ceruri din mijlocul lor. În timp ce un nor de îngeri Îl primea, sunetul vocii Sale ajunse înapoi la ei asigurându-i: «Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.» Matei 28:20. El S-a înălţat la ceruri ca Fiu al omului. Ei ştiau că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu, ca fiind încă Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că simpatiile Sale erau neschimbate; că El se identifică încă cu suferinţele neamului omenesc. El prezenta înaintea Tatălui meritele sângelui Său preţios, arătând spre rănile din mâinile şi picioarele Sale în amintirea preţului pe care El l-a plătit pentru răscumpăraţii Săi. Ei ştiau că El S-a înălţat la ceruri ca să le pregătească locaşuri şi că va veni din nou ca să-i ia la Sine. Adunându-se laolaltă, după înălţarea Domnului la cer, ucenicii au prezentat cu ardoare cererile lor înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos.”

A fost o frumoasă întâlnire de rugăciune, nu? Erau 120 de oameni, fiecare nerăbdător să-şi prezinte Tatălui cererile în numele lui Isus.

„Cu teamă sfântă s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: «Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da! Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.» Ioan 16:23-24. Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, prezentând puternicul argument: «Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi.» Romani 8:34. Ziua cincizecimii le-a adus apoi prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul Hristos spusese că «va fi în voi». Şi în continuare îi asigurase: «Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.» Ioan 14:7; 16:7. De atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos avea să locuiască continuu în inimile copiilor Săi. Unirea lor cu Hristos era acum mai strânsă decât atunci când El era personal cu ei.”

Aceasta vrea El să avem acum. El vrea să avem ceea ce au primit ei la Cincizecime, prezenţa personală a lui Isus Hristos; şi dacă o avem pe aceasta, atunci El va fi mai aproape de noi decât dacă ar fi prezent aici în trup. El vrea să vină mai aproape de noi decât ar fi dacă ar veni în trup la această întâlnire, în fiecare seară, şi ar lua loc aici împreună cu noi. Aceasta este dorinţa Lui acum.

„Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos care locuia înăuntrul lor, strălucea prin ei, aşa încât oamenii, văzându-i, se mirau; şi ‚au priceput că fuseseră cu Isus’. Fapte 4:13.”

Iată o declaraţie din Mărturia nr. 31, p. 156:

„Solia purtată în iubirea lui Hristos, având valoarea sufletelor în mod constant în faţa noastră, va smulge până şi de la cei lumeşti constatarea: «Ei sunt ca Isus».” (Mărturii, vol. 5, p. 259)

A sosit timpul în care El vrea ca solia să fie purtată în acest fel, şi Domnul o va face să fie purtată în acest fel. Dacă cei care mărturisesc Numele Său nu-L vor lăsa să vină în ei în plinătatea Sa, astfel încât să poată purta solia în acest fel, atunci El va găsi pe alţii care o vor face. În acest punct suntem noi acum. Nu mai putem întârzia.

„Tot ceea ce Domnul Hristos a fost pentru ucenicii Săi, doreşte să fie şi pentru copiii Săi de astăzi, pentru că în ultima Sa rugăciune, având în jurul Său mica grupă a ucenicilor, a spus: «Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.» Ioan 17:20 Domnul Isus s-a rugat pentru noi, cerând ca noi să putem fi una cu El, aşa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta! Despre Sine, Mântuitorul spunea: «Fiul nu poate face nimic de la Sine». «Tatăl care locuieşte în Mine face aceste lucrări ale Lui.» Ioan 5:19; 14:10. Astfel, dacă Hristos locuieşte în inimile noastre, El va lucra în noi.”

Cât despre omul care este neliniştit şi se teme că nu îl veţi lăsa să facă fapte, că veţi distruge toate faptele lui - dacă Hristos locuieşte în inima sa, va găsi destule fapte de făcut. Fraţilor, nu fiţi atât de neliniştiţi în privinţa faptelor; găsiţi-L pe Domnul Isus Hristos, şi veţi găsi fapte, mai multe decât puteţi voi face.

(Audienţa: „Amin!”)

Dar problema este atunci când oamenii se preocupă de fapte şi fapte şi fapte, în loc de a se preocupa de Isus Hristos pentru ca să facă fapte. Astfel ei pervertesc totul. Satanei nu-i pasă cât de mult vorbeşte cineva despre îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea prin credinţă, atât timp cât îşi ţine mintea aţintită asupra faptelor. Acesta este tocmai gândul prezentat înaintea noastră aici prin definiţia credinţei pe care am citit-o în seara trecută. Daţi-mi voie să o citesc din nou Calea către Hristos, p. 69^[2]:

„Când vorbim despre credinţă, trebuie să facem întotdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul cuvântului Său, sunt realităţi pe care nici chiar Satana cu îngerii săi nu le pot tăgădui.”

Ei cred aceste adevăruri, dar ce putere le aduce faptul că le cred, pentru a-i face neprihăniţi sau pentru a-i face capabili să facă fapte bune? Ce putere există în faptul că ei cred aceste lucruri? Ce putere le dă această credinţă?

(Audienţa: „Nicio putere.”)

Nu este putere, pentru că este în afara lor, este doar o teorie privită din afară, privită doar teoretic, ca un crez. Astfel, chiar şi un diavol poate crede în existenţa şi puterea lui Dumnezeu; poate crede adevărul Bibliei; poate crede că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul lui Dumnezeu, şi să rămână diavol. Iar în cazul unui catolic, el poate crede toate acestea în acest fel şi să vorbească despre îndreptăţirea prin credinţă în acelaşi timp; şi poate fi totodată foarte stăruitor în ceea ce ei numesc „fapte bune”. Da, el îşi poate chinui trupul pentru a fi bun, pentru a fi neprihănit, pentru a-L mişca pe Dumnezeu, aşa cum am citit în noaptea trecută. Voi ştiţi că ei fac aşa. Ştiţi ca ei fac pelerinaje, fac penitenţe, şi se poartă foarte cinstit; iar în plus, se lipsesc de orice confort pământesc.

Dar cine face faptele? Cine, în toate aceste lucruri, face faptele? Eul face faptele pentru a fi neprihănit, pentru a avea acea comoară a meritului care îi va spori harul în această lume şi îi va mări slava în ceruri. Pentru aceasta face faptele, nu?

(Audienţa: „Da!”)

Cine le face, deci?

(Audienţa: „Eul.”)

Da! A fost mintea, a fost inima cedată lui Dumnezeu? Sunt afecţiunile concentrate asupra Lui? Există o predare a tuturor lucrurilor în faţa Lui? Nu! De aceea este „eu” în tot.

Atunci, cine trebuie să facă faptele pentru ca acestea să poată fi întotdeauna fapte bune? Să citim din nou:

„Dacă Hristos locuieşte în inimile noastre, atunci, El va lucra în noi «şi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere». Filipeni 2:13. Atunci, noi vom lucra aşa cum lucrează El şi vom da pe faţă acelaşi spirit. În acest fel, iubindu-L şi locuind în El, noi vom creşte «în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos». Efeseni 4:15.”

Deci, aceasta vrea Domnul, aceasta este mintea lui Hristos. Aşa cum am arătat în seara trecută, eu nu pot avea mintea lui Hristos, despărţită de El. Nu pot avea mintea lui Hristos fără a-L avea pe El personal. Dar prezenţa personală a lui Isus Hristos este tocmai ceea ce vrea El să ne dea, prin Duhul Sfânt în revărsarea ploii târzii, chiar acum. Prezenţa personală a lui Hristos este ceea ce vrea El să ne dea.

Altceva din această definiţie a credinţei: o persoană poate crede în existenţa şi puterea lui Dumnezeu; poate crede adevărul Bibliei; poate crede şi declara că Isus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul lui Dumnezeu, şi totuşi să fie un diavol. Dar aceasta nu este credinţă. Nu există putere în acest fel de credinţă şi nu poate ajuta pe nimeni. Nu este aceasta miezul tuturor îndemnurilor date prin Mărturii în ultimii ani, şi anume că adevărul nu trebuie să fie ţinut în curtea din afară, ci trebuie să fie adus în sanctuarul interior al sufletului; nu la aceasta se referă?

(Audienţa: „Ba da!”)

Nu reiese de aici că oamenii ţin adevărul în afară, privesc la el ca la o teorie, îşi pun construcţiile lor peste el, şi interpretările lor în el, după care caută să facă ei înşişi ceea ce cred? Aceasta nu este credinţă.

Iată care este credinţa:

„Acolo unde este nu numai o credinţă în cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu; unde inima este consacrată Lui, iar afecţiunile sunt concentrate asupra Lui.”  (Calea către Hristos, p. 63)

Acestea sunt expresii cu greutate, cărora trebuie să li se acorde mai multă atenţie. „Supunerea voinţei noastre lui Dumnezeu” este făcută? Este voinţa voastră supusă lui Dumnezeu, astfel încât să nu o mai luaţi niciodată înapoi, sau să o exercitaţi în felul vostru sau pentru voi? Este voinţa voastră predată lui Dumnezeu? A voastră? Chiar a voastră? Are El voinţa voastră? Ar putea spune cineva: „Cred că o are.” Ei bine, trebuie să ştiţi că o are. Ar putea spune un altul: „Am încercat să-mi supun voinţa lui Dumnezeu.” Încetaţi să mai încercaţi, ci supuneţi-vă voinţa lui Dumnezeu şi fiţi conştienţi că aţi supus-o.

„Supunerea voinţei noastre lui Dumnezeu”; este voinţa voastră supusă Lui? S-a dus voinţa voastră astfel încât să ştiţi că s-a dus, şi să ştiţi că nu mai aveţi nicio dorinţă sau impuls sau altă înclinaţie în nicio situaţie, de a o folosi voi înşivă? S-a dus? Puteţi să ştiţi aceasta. Voi puteţi să ştiţi dacă acest lucru este făcut.

(Voce: „Cum?”)

Cum? Prin chiar faptul că o faceţi, spunând Domnului că voinţa vă este supusă, şi aşa este. Desigur că omul ştie că este aşa, atunci când este supusă.

(Voce: „Dacă nu ştie că este supusă, atunci nu este.”)

Exact! Dacă un om nu ştie că voinţa lui este supusă, aceasta este cea mai puternică dovadă pe care o poate avea că voinţa lui nu este supusă. Iar când voinţa îi este supusă, ah! Atunci o ştie! Aceasta este realitatea! Când voinţa omului este supusă, el devine un om duhovnicesc şi cunoaşte ceea ce niciodată nu a cunoscut mai înainte în viaţa sa. Omul firesc nu poate primi aceasta, nu o poate înţelege, şi niciodată nu va putea. Cum aş putea înţelege cum se face un lucru pe care nu l-am făcut niciodată? De pildă un lucru pe care voi l-aţi făcut, voi ştiţi cum este; dar eu nu l-am făcut niciodată, şi totuşi vreau să-mi explicaţi astfel încât să pot înţelege cum este, fără să-l fac eu însumi. Fraţilor, aşa ceva nu este corect, şi cu atât mai puţin nu este corect în cazul supunerii voinţei; pentru că acest fapt trebuie să fie cunoscut, şi poate fi cunoscut doar între Dumnezeu şi fiecare individual. „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Unul poate spune altuia că aceasta este o realitate; unul poate spune altuia că ştie că este o realitate. Dar nimeni nu o poate da celuilalt, aşa încât fratele meu să o poată primi de la mine. Eu îi pot spune că este o realitate pe care poate să o cunoască; dar el trebuie să o înveţe de la Dumnezeu. Şi o puteţi face, pur şi simplu cedându-vă lui Dumnezeu. Acesta este singurul fel în care cineva poate experimenta sau cunoaşte această realitate. O mulţime de oameni nu înţeleg cum se face aceasta; dar cea mai mare dificultate stă în faptul că nu o vor face atunci când le veţi spune cum să facă.

Vă întreb acum din nou: este voinţa voastră supusă Lui? Este realizat acest lucru? Aţi depăşit această barieră şi sunteţi în acea stare în care să ştiţi unde sunteţi, să ştiţi că voinţa voastră este supusă lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să o folosească în felul Său, şi că de acum încolo nu mai este nicio îndoială în această privinţă şi nicio opoziţie faţă de aceasta în niciun fel? Este voinţa voastră supusă lui Dumnezeu pentru ca El să o folosească după plăcerea Sa, şi voi să nu mai aveţi nicio obiecţie de ridicat; să nu aveţi niciun gând sau înclinaţie de a o folosi în felul vostru; să doriţi ca El să o folosească în felul Său, şi aceasta să fie tot ce vă preocupă? Este aşa? Este voinţa voastră în această poziţie?

(Audienţa: „Da!”)

Sunt persoane aici în care nu este aşa? Mergeţi şi spuneţi Domnului totul cu privire la aceasta. Spuneţi-I: „Doamne, îţi supun totul ţie; totul pleacă; nimic nu rămâne; eu nu păstrez niciun singur lucru; totul s-a dus; totul, voinţa şi orice altceva, sunt ale Tale, pentru ca Tu să poţi folosi şi voinţa şi înfăptuirea.”

(Audienţa: „Amin!”)

Fraţilor, fiecare avem nevoie să facem aceasta aici, în fiecare zi. Domnul vrea să intre la noi, şi făcând aşa Îl vom lăsa să intre.

Dar atât timp cât îmi rezerv ceva din voinţa mea, voi urma drumul meu împotriva dorinţei mele, iar Dumnezeu nu mă poate folosi pe deplin. El nu poate veni în plinătatea Lui, Hristos nu poate veni în plinătatea Lui decât dacă există o supunere deplină a noastră faţă de El. Lăsaţi să moară „voinţa mea”! Să fie o moarte efectivă a eului. Aceasta înseamnă supunerea; înseamnă moarte; şi sigur că oamenii nu se luptă niciodată ca să moară; ei se luptă să rămână în viaţă, dacă există vreo luptă.

Reţineţi că nu este suficient să „vrei” să mori. Mergi mai departe, şi mori; aceasta vrea Dumnezeu. Ar spune cineva: „Cum pot face aceasta?” El (Domnul) spune cum: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat” Romani 6:11. Morţi cu adevărat. Fratele Durland ne-a citit ieri că: „Cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” Aşa este! „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat”, iar Domnul va produce realitatea. Avem nevoie să-L cunoaştem pe Domnul. Problema este că oamenii nu-L cunosc personal pe Domnul şi nu ştiu cum au loc aceste lucruri.

„Acolo unde inima este predată Lui.” Cât din inimă?

(Audienţa: „Toată.”)

Este predată?

(Audienţa: „Da!”)

Toată inima este dată? S-a dus cu totul? Ar putea spune cineva: „Eu mi-am predat tot ceea ce cunosc.” Acum faceţi şi celălalt pas, şi predaţi tot ceea ce nu vă este cunoscut.

Fratele O.S. Ferren: Când cineva face aceasta, este sărac şi nenorocit?

Fratele Jones: Da!

Fratele Ferren: Şi gol şi orb?

Fratele Jones: Da!

Fratele Ferren: Şi nu ştie că este aşa?

Fratele Jones: Da, sigur că aşa este! Dar, mulţumim Domnului, El are bogăţiile care cuprind tot Universul. Cineva poate spune: „Nu pot să înţeleg aşa ceva.” Nici eu nu pot să înţeleg, dar ştiu că este o realitate.

De aceea, fraţilor, să reţinem aceasta de la bun început şi să nu uităm niciodată, deoarece cu cât veţi înainta, cu atât mai mult veţi vedea că este o realitate: că atunci când primim Evanghelia lui Isus Hristos exact aşa cum este, vom găsi la fiecare pas şi în fiecare fază a ei, taina lui Dumnezeu. În orice moment şi la fiecare pas se poate ivi un loc şi o situaţie pe care nimeni nu le poate lămuri decât Dumnezeu, şi tot ce veţi putea face este să credeţi că Dumnezeu este acolo. Aşa este. Veţi cunoaşte realitatea acestui fapt, şi-L veţi lăsa pe El să meargă înainte şi să lămurească totul. Va fi nevoie de o veşnicie pentru aceasta. Noi putem să ne bucurăm că avem o veşnicie în faţa noastră în care El să ne lămurească totul. Eu mă bucur pentru că am o veşnicie în care să trăiesc, şi nu mă neliniştesc din cauză că nu înţeleg cutare sau cutare lucru. Nu! Să ne ferească Dumnezeu ca noi să respingem viaţa veşnică pentru că nu înţelegem tot ceea ce înţelege Dumnezeu. Dar, ah, acesta este din nou acelaşi spirit pe care îl are Satana, dorinţa de a fi egal cu Dumnezeu şi de a nu supune nimic până când nu înţelegi totul. Lăsaţi să fie îndepărtată această minte! Haideţi să-L credem pe Domnul şi să-L lăsăm să ne lămurească totul la momentul potrivit!

Este inima voastră consacrată Lui? Din nou gândul amintit cu puţin timp înainte. Mulţi spun: „Eu mi-am predat Domnului tot ceea ce mi-este cunoscut.” Nu este suficient. Trebuie să-I predaţi Lui tot ceea ce vă este cunoscut şi tot ce nu vă este cunoscut. Deoarece dacă Îi predau doar ceea ce cunosc, mai există încă o mulţime de lucruri pe care nu le cunosc; o mulţime de situaţii în care mă voi confrunta cu mine însumi; vor apărea o mulţime de lucruri care vor avea ceva foarte atrăgător şi de dorit pentru mine; iar dacă eu nu am predat totul, atunci ce se va întâmpla? Va avea loc o luptă, dacă să predau acel lucru sau nu! În acest fel, voi fi ţinut în mod constant în tensiune spre a şti dacă sunt predat Domnului sau nu! Domnul doreşte să ieşiţi din această stare de tensiune şi să rămâneţi în afara ei. Predaţi-I tot ce cunoaşteţi şi ce nu cunoaşteţi. Daţi-I totul Lui, fără nicio rezervă, acum şi pentru totdeauna. Atunci nu vă va fi teamă de nimic; nu va conta chiar dacă veţi ajunge pe fundul mării în următoarele minute. Totul este predat, sunteţi în mâinile Lui şi apoi veţi avea ceva. Cine face aceasta are ceva ce nu a mai avut niciodată, şi are ceea ce nu poate primi până când nu se predă astfel.

„Sentimentele concentrate asupra Lui.” Sunt sentimentele voastre concentrate asupra Lui, astfel ca El să fie mai presus de toate? Astfel ca El să aibă întâietate în orice? Astfel ca nimic să nu-I ia locul niciunde şi nicicând? Sunt sentimentele voastre aşa? Când omul face aceasta, obţine ceva; obţine cu adevărat şi o ştie. Ar spune cineva: „Nu trebuie să îngrijească omul de nevasta sa şi de copiii săi?” Dar şi pe aceştia i-a predat Domnului, şi, nu poate Domnul să îngrijească de ei mult mai bine decât poate îngriji omul fără a-i preda Domnului? Ei sunt de asemenea predaţi, şi în loc ca, în cazul în care sentimentele mele sunt concentrate asupra Lui, atunci să fie reţinute faţă de cei apropiaţi mie, dimpotrivă: atunci când sentimentele mele sunt concentrate asupra Lui, ele sunt intensificate, adâncite şi slăvite faţă de cei aflaţi în legătură apropiată cu mine. Oamenii pierd experienţa aceasta atunci când cred că a-ţi concentra sentimentele asupra lui Dumnezeu înseamnă a le separa de cei dragi de pe pământ, când de fapt acesta este singurul fel în care îi pot iubi cu adevărat pe cei pe care doar cred că-i iubesc.

Acum, este aşa? Este voinţa supusă lui Dumnezeu? Este inima consacrată Lui, astfel încât sentimentele să fie concentrate asupra Lui? Este aşa, astfel încât să puteţi sta în faţa lui Dumnezeu şi să-I mulţumiţi că este aşa? Nu vă cer să vă ridicaţi aici în adunare şi să spuneţi că este aşa, ci să spuneţi mereu Domnului că este aşa. Oamenii sunt gata să se ridice în adunare şi să spună lucruri pe care nu le vor spune Domnului. Spuneţi-le Domnului! Spuneţi-I că voinţa voastră este dată în întregime Lui. Supuneţi-I totul fără să mai păstraţi nimic din ea, şi spuneţi-I că inima voastră Îi este consacrată Lui, pentru că nu este bună de nimic şi aveţi nevoie de inima Lui în locul inimii voastre, iar după aceea sentimentele voastre vor fi concentrate asupra Lui, şi aşa vor rămâne. Spuneţi-I aceasta tot timpul, în fiecare zi; spuneţi-I oriunde vă aflaţi. Trăiţi împreună cu El, fraţilor, trăiţi împreună cu El, trăiţi împreună cu El, aceasta vrea Domnul. Pentru că El a înviat dintre cei morţi, iar noi am înviat împreună cu El ca să trăim împreună cu El. Romani 6:8. Prezenţa Sa personală va fi cu noi. Aceasta face solia către Laodicea pentru noi; ne aduce prezenţa lui Hristos ca să trăiască în noi.

Aceasta o puteţi face pentru voi înşivă numai voi, şi nimeni altcineva nu o poate face pentru voi. Fraţilor, să facem aceasta! Să intrăm în această stare! Când un om este în această stare, el doar aşteaptă călăuzirea Domnului, aşteaptă pe Domnul. Când Domnul este gata să reverse Duhul Său cel Sfânt, în acel om nu este nimic care să-L împiedice. Dacă în el este ceva despre care nu ştie, oh, acel ceva a fost predat de mult. Se poate să-i fie la fel de drag ca lumina ochilor, dar el a renunţat de mult la acel ceva. Acel ceva s-a dus, slavă Domnului; şi astfel nu mai este nimic între voi şi El, iar El poate revărsa Duhul Său oricând doreşte. În această stare doreşte El să fim la această Conferinţă, aşteptând ca El să ne dea învăţătura neprihănirii în acord cu neprihănirea.

Cât de mult din Hristos trebuie să avem? Atunci când prezenţa personală a lui Hristos vine la noi, El va fi mai aproape de noi decât dacă ar veni în trup aici la întâlnire împreună cu noi în fiecare zi. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Aceasta este Evanghelia, nu? Aceasta este neprihănirea lui Dumnezeu, care se primeşte prin credinţa lui Isus Hristos. Aceasta este Evanghelia, „pentru că în ea neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită prin credinţă şi duce la credinţă.” Romani 1:17 (KJV). Oh, nu! Prin credinţă şi duce la fapte! Neprihănirea lui Dumnezeu descoperită prin credinţă şi duce la fapte? „Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită prin credinţă şi duce la credinţă”; slavă Domnului!

Prezenţa lui Hristos, prezenţa personală a lui Hristos, „Hristos în voi nădejdea slavei”, aceasta este Evanghelia, nu-i aşa? Vă rog să observaţi: şi nu încape niciun pic de înţelegere greşită sau de ezitare cu privire la credinţă şi fapte; observaţi că: Hristos a fost cândva în această lume, da?

(Audienţa: „Da!”)

El nu a făcut nimic de la Sine Însuşi. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic.” Tatăl locuia în El. Tatăl făcea faptele. „Tatăl care locuieşte în Mine, face aceste lucrări.” Ioan 14:10. „Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”

Aşa cum Dumnezeu era în Hristos, aşa trebuie să fie Hristos în noi. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Este Hristos Acelaşi ieri, azi şi în veci?

(Audienţa: „Da!”)

Ce a făcut El când a fost pe pământ, în trupul nostru - El a avut trupul meu (carnea mea), a avut trupul vostru – ce a făcut în acest trup, când a fost aici pe pământ? El a făcut bine, a îngrijit de cei bolnavi, a simpatizat cu ei. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” A purtat suferinţele noastre. Împreuna Lui simţire cu cei bolnavi era atât de profundă, încât atunci când mergea să le slujească, le înţelegea adânc simţămintele, şi efectiv le purta suferinţele. Ce va face când va fi în trupul nostru, acum?

(Voce: „În acelaşi fel.”)

Ce va face în trupul nostru? În trupul nostru acum?

(Voce: „La fel ca atunci.”)

Observaţi, dar, că faptele se îngrijesc de ele însele în cel care are credinţă în Isus Hristos? Nu vorbesc despre credinţa satanică, ci de cel care are adevărata credinţă. Nu vedeţi ce pierd oamenii care îşi preocupă mintea cu fapte mai mult decât cu Hristos? Ei pierd tocmai motivaţia şi puterea prin care pot face lucrurile bune, prin care pot înţelege şi vorbi celui bolnav într-un spirit bun, prin care pot să-i viziteze pe săraci şi să le slujească într-un spirit drept. Nu aţi văzut oameni care au lucrat pentru săraci şi bolnavi într-un fel care i-a făcut pe cei vizitaţi să se simtă mai rău decât dacă nu ar fi fost vizitaţi? Nu aşa este slujirea pe care o face Hristos. Nu aşa lucrează Hristos. Nu! Hristos să fie în voi! Şi când El va merge cu voi şi va fi în voi, atunci mărturia ne spune că „până şi de pe buzele celor lumeşti va fi smulsă declaraţia, «Ei sunt ca Isus».”

Ce vrea El ca lumea să vadă în noi?

(Audienţa: „Pe Hristos.”)

El vrea ca lumea să vadă în vieţile noastre pe Isus Hristos, viaţa lui Hristos, Hristos în voi nădejdea slavei, şi ei vor cunoaşte aceasta, şi voi o veţi cunoaşte. Asiguraţi-vă că Hristos este în voi, şi Duhul Domnului va convinge minţile de faptul că El este în voi. Dar dacă apărem noi în locul lui Hristos, noi suntem cei care vom fi văzuţi, şi lumea nu va vedea altceva decât pe noi.

Fraţilor, este vreun motiv real ca cineva să înţeleagă greşit sau să aibă vreo piedică în a înţelege că neprihănirea prin credinţă, îndreptăţirea prin credinţă poartă cu ea, în ea însăşi, virtutea vie a lui Dumnezeu de a lucra în felul lui Dumnezeu? Este vreun motiv pentru aceasta? Nu! Nici cel mai mic. Şi nu va exista niciodată pentru orice minte supusă lui Dumnezeu. Nu va exista pentru mintea care este dată lui Dumnezeu, care vrea să aibă căile lui Dumnezeu, pe Hristos Începutul şi Sfârşitul, pe Hristos prin toate, în toate şi peste toate. Pentru că această minte ajunge să-L cunoască atât de bine pe Hristos, încât ştie că credinţa în Isus Hristos aduce prezenţă divină şi putere divină, virtute divină şi har divin, care vor lucra în aşa fel în cel care le primeşte, îl vor mişca în aşa fel încât cel care va avea cea mai multă credinţă va fi şi cel care va avea cele mai multe fapte. Acestea nu pot fi separate. Viaţa divină este în ele. Puterea divină şi cuvântul divin sunt în ele.

Ar putea spune cineva: „Nu s-a luptat Pavel, şi nu ne-a spus Mântuitorul: «Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă»?” Ba da! Şi Pavel ne spune cum s-a luptat. Deschideţi la Coloseni 1:25 şi mai departe: Evanghelia al cărei slujitor „am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri.”

Ce vrea Dumnezeu să ne facă de cunoscut în acest timp? Vrea să ne facă de cunoscut „care este bogăţia slavei tainei acesteia”. Şi bogăţia ei este mare, nu-i aşa? Cât de mari sunt bogăţiile slavei tainei lui Dumnezeu? Cât de mari? La fel de mari ca Dumnezeu. Atunci, cum le putem cunoaşte altfel decât prin mintea lui Hristos, care ne este adusă de Duhul Sfânt împreună cu prezenţa Lui?

„Şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.”

Cum pot eu să mă lupt, dacă nu am cu ce să lupt? „Despărţiţi de Mine” cât puteţi face?

(Audienţa: „Nimic.”)

Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Atunci, fără Hristos, aş vrea să ştiu cum puteţi lupta! Fără El ce fel de luptă duceţi? Aş vrea să vă gândiţi la aceasta! „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Sunteţi „morţi în greşeli şi păcate”. Suntem aşa? Cum poate lupta un om mort? „Pe când eram fără putere.” Romani 5:6. Eram noi fără putere?

(Audienţa: „Da!”)

Aşa este! Cum poate lupta un om care nu are putere? Nu vedeţi că este o pervertire complet satanică a ideii divine, acea idee de a te lupta, a te strădui şi a-ţi consuma viaţa în încercarea de a ajunge la Hristos, pentru a obţine darul îndreptăţirii. Însă, acest dar este darul gratuit al lui Dumnezeu pentru orice om, şi orice om care îl primeşte, Îl primeşte pe Isus Hristos Însuşi cu adevărat. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Iar cel care se predă cu totul, se oferă cu totul şi obţine puterea lui Dumnezeu, Îl obţine pe Acel Mântuitor viu, căruia Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ. Atunci are cu ce să lupte. Atunci are tăria pe care o poate folosi pentru realizarea unui scop bun; are puterea prin care poate face binele.

Atunci unde este lupta? În a găsi pe Domnul sau în a folosi puterea pe care o dă Domnul, pe care El o pune în noi? Care este lupta?

(Audienţa: „A folosi puterea.”)

Desigur! Atunci, să nu trecem de partea cea rea, ci să mergem pe calea dreaptă.

„Mă lupt, după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.” Sau, după cum spune în alt loc: „Dragostea lui Hristos ne constrânge.” 2 Corinteni 5:14. Ne constrânge, ne împinge, ne conduce cu o forţă irezistibilă. Aceasta este ideea cuprinsă în cuvântul „mă lupt”. O altă traducere redă ca „agonizaţi” ca să intraţi pe poarta cea strâmtă. Iar unii realmente şi trupeşte agonizează şi se istovesc cu totul, făcând penitenţe, ca orice catolic, şi fac totul pentru a mişca pe Domnul, ca El să aibă milă de ei. Dar nu acesta este gândul cuprins aici.

Este vorba de a agoniza; dar oricine cunoaşte cuvântul ştie că este împrumutat de la jocurile greceşti, din întrecerile greceşti. Unul care participa la jocuri era un „agonistes”. Ei începeau să alerge în cursă. Şi ce făcea alergătorul? Îşi încorda fiecare nerv pentru a câştiga cursa; fiecare facultate a fiinţei sale era consacrată ţintei din faţa lui, da?

(Audienţa: „Da!”)

Aceasta era lupta trupească, agonizarea. Despre felul acesta trupesc de a lupta vorbeşte Hristos?

(Audienţa: „Nu!”)

Dar despre ce fel? Despre cel spiritual. Desigur! Aplicând acest gând al exersării trupeşti, al încordării trupeşti a fiecărui nerv, în domeniul spiritual, ce semnifică aceasta? Nu semnifică acea predare totală a voinţei noastre lui Hristos, predarea inimii şi sentimentelor noastre Lui, fără nicio rezervă? Să nu fie nicio reţinere în predare; totul să fie consacrat Lui, fiecare fibră a fiinţei să fie devotată singurului scop şi slavei lui Dumnezeu. Nu este aşa? Deci puterea Lui este cea care ne mişcă, ne îndeamnă, nu vedeţi? Repet din nou, că întotdeauna, cel care crede în Hristos cel mai deplin, va lucra cel mai mult pentru El.

Să citim un pasaj, şi aceasta va fi cea mai bună încheiere pe care aş putea să o fac subiectului din această seară. Calea către Hristos, p. 79^[3]:

„Inima care se odihneşte cel mai deplin în Hristos, va fi cea mai serioasă şi mai activă în a lucra pentru El.”

Amin!

(Audienţa: „Amin!”)

Nu uitaţi aceasta! Să nu credeţi că omul care spune că se odihneşte în Hristos pe deplin, este un trândav fizic sau spiritual. Dacă dă pe faţă trândăvie în viaţa sa, atunci nu se odihneşte în Hristos ci în el însuşi.

Nu domnilor! Inima care se odihneşte cel mai mult în Hristos, va fi cea mai serioasă şi mai activă în a lucra pentru El. Aceasta înseamnă adevărata credinţă. Aceasta este credinţa care ne va aduce revărsarea ploii târzii. Aceasta este credinţa care ne va aduce învăţătura neprihănirii potrivit cu neprihănirea - prezenţa vie a lui Isus Hristos - ca să ne pregătească pentru marea strigare şi pentru vestirea soliei îngerului al treilea în singurul fel în care poate fi vestită după această Conferinţă.

Note de subsol:

^[1]. N.r. Paginile 73-75.

^[2]. N.r. Pagina 63.

^[3]. N.r. Pagina 71.