General Conference Daily Bulletin
Marți, 14 februarie 1893

În seara trecută am ajuns la această concluzie: pentru a primi neprihănirea lui Dumnezeu, care este ploaia târzie, pregătirea pentru marea strigare, trebuie să avem mintea lui Hristos. În niciun alt fel nu o putem primi. Exact acesta este sfatul pe care ni-l dă Scriptura: „Să aveţi în voi gândul (mintea – KJV) acesta care era şi în Hristos Isus.” Filipeni 2:5, 6. Ce ne spune textul că face mintea lui Hristos? Ce a făcut ea în El? „S-a dezbrăcat de Sine Însuşi.” Când această minte este în noi, ce va face ea în noi? Acelaşi lucru. Ne va dezbrăca de „eu”. Deci primul lucru pe care ni-l transmite acest text este că mintea lui Hristos îndepărtează eul din cel în care este ea.

Atunci când mintea care era în Hristos L-a golit de Sine, care a fost urmarea? L-a umplut Dumnezeu. Atunci când mintea care era în El, este în noi şi face în noi ceea ce a făcut în El (îndepărtează eul), ce anume va umple locul rămas gol? Dumnezeu în Hristos ne va umple. Deci, Dumnezeu în Hristos va locui în noi. Aceasta înlătură eul.

Ce fel de minte este în noi de la început? Mintea eului. Ce face această minte? Înalţă eul. Cu ce fel de minte pornim de la bun început? Cu mintea firească. Omul are o minte firească, dar trebuie să aibă o altă minte. Trebuie să aibă mintea care era în Hristos. Doar mintea care este în Hristos îndepărtează eul din cel în care locuieşte. De aceea, întrucât noi avem o minte şi trebuie să avem o alta, şi dacă această altă minte îndepărtează eul din cel în care este ea, este incontestabil că mintea pe care o avem de la început este o minte doar a eului.

Dumnezeu a făcut pe om la început, la adevăratul lui început în Eden. A pus Dumnezeu atunci în om mintea eului?

(Audienţa: „Nu!”)

A cui minte era atunci în om? Mintea lui Dumnezeu. Fratele Haskell ne-a citit în lectura sa despre înţelepciunea extraordinară care era în Adam, ne-a arătat că înţelepciunea reflectată în viaţa lui Adam era înţelepciunea lui Dumnezeu; mintea lui, gândurile lui, întreaga lui făptură reflectau pe Creator. Când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru”, se referea la mult mai mult decât la o simplă formă. Dacă i-am fi putut vedea pe Adam şi pe Eva aşa cum au ieşit din mâna lui Dumnezeu, am fi văzut reflectată imaginea lui Dumnezeu, şi am fi fost determinaţi să ne gândim la Cineva aflat dincolo de ei, mult superior lor. La cine anume? La Dumnezeu.

Dar ei nu au rămas aşa cum i-a făcut Dumnezeu. Satana a intrat în grădină. Dumnezeu le spusese anumite cuvinte, cuvintele Sale, expresia minţii Sale, gândurile Sale în privinţa lor. Dacă ei ar fi primit aceste cuvinte, dacă ar fi păstrat aceste cuvinte şi gândurile lui Dumnezeu din aceste cuvinte, a cui minte ar fi păstrat? A lui Dumnezeu. Dar dacă a venit celălalt, Satana, şi le-a spus alte cuvinte, exprimând gândurile lui şi rodul minţii lui, iar ei le-au acceptat şi au cedat în faţa lor, atunci ale cui gânduri au primit, a cui minte au primit?

(Audienţa: „Ale Satanei.”)

Nu este nevoie să mergem prea departe în adâncul experienţei lui Satana; cu toţii ştim ce a dus la căderea lui. Ce anume?

(Audienţa: „Mândria.”)

Iar rădăcina mândriei este eul; eul este rădăcina oricărui lucru rău; mândria este doar rodul eului. Satana a privit la sine înainte de a se mândri cu sine. Dacă ar fi privit la faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie, niciodată nu ar fi devenit mândru. El ar fi reflectat chipul Celui ce stă pe tron, tot aşa cum acest chip este manifestat în Isus Hristos. Dar când şi-a întors faţa de la Cel ce stă pe tron, îndreptându-şi privirea spre sine, atunci a devenit mândru. Atunci şi-a admirat frumuseţea, iar inima  i s-a îngâmfat din pricina frumuseţii sale, începând să se încreadă în sine pentru ceea ce era. Ceea ce era, venea de la Dumnezeu. Dar Lucifer s-a încrezut în sine însuşi pentru tot ceea ce era şi pentru că era ceea ce era. Nu s-a socotit astfel existent prin sine însuşi? Nu s-a pus de fapt în locul lui Dumnezeu? Aceasta venea de la „eu”, acesta este gândul eului. El a zis: „Voi fi ca Dumnezeu, voi fi ca Cel Prea înalt.” El ar fi vrut să fie în locul lui Hristos. Şi oricine se pune în locul lui Hristos se pune în locul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Hristos.

Aşa stând lucrurile, aceasta fiind mintea Satanei, atunci când el a venit la primii noştri părinţi şi ei au primit mintea lui, ce minte au primit? Mintea eului, deoarece mintea lui Satana este „eu”. Lor le-a fost insuflată aceeaşi ambiţie pe care a avut-o şi el, care l-a făcut să fie ceea ce este: „Hotărât că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.” Ce era de dorit să facă? Să deschidă cuiva mintea, să facă pe cineva înţelept. Înţelept ca cine? Ca Dumnezeu! „Veţi fi ca Dumnezeu”, cunoscând mai mult decât cunoaşteţi acum, cunoscând fel de fel de lucruri. Da, acest pom este de dorit ca să-mi aducă cunoştinţă, să-mi dea înţelepciune, şi acest pom este canalul prin care îmi pot îndeplini scopul de a fi ca Dumnezeu. Asta este! Deci ce este mintea care este în noi?

(Audienţa: „Eu.”)

Mintea firească este mintea Satanei, care este întotdeauna „eu”.

Dumnezeu nu i-a părăsit în această stare. Dumnezeu nu s-a oprit acolo. Dacă i-ar fi lăsat în starea aceea, niciodată, în nicio minte a vreunui om din această lume nu ar fi putut exista un alt impuls decât al lui Satana; pentru că mintea firească este în întregime doar a eului şi a Satanei. Dar Dumnezeu a zis: „Voi sfărâma această minte”; „Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Dumnezeu a pus această vrăjmăşie, adică ura împotriva puterii Satanei, ura împotriva lucrurilor care sunt în această minte. Dumnezeu a sădit în om această ură, şi aceasta este izvorul oricărui impuls spre bine sau spre dreptate şi a oricărui lucru bun care se poate naşte în mintea vreunui om din această lume.

Dar, când Dumnezeu a pus în om ura împotriva răului, a pus de asemenea şi dorinţa după ceva mai bun decât răul pe care îl urâm. Ce este acest ceva mai bun? Care este obiectul acestei dorinţe?

(Audienţa: „Isus Hristos.”)

Da, deoarece Isus Hristos şi prezenţa Sa, mintea lui Dumnezeu, se întoarce la locul de unde a fost înlăturată. Chipul lui Dumnezeu se întoarce la locul de unde a fost alungat prin amăgirea Satanei. Hristos este chipul lui Dumnezeu, întipărirea fiinţei Lui, iar atunci când îl primim pe Isus Hristos în plinătatea Lui, chipul lui Dumnezeu revine la locul care îi aparţine. Sădirea acestei vrăjmăşii face liberă voinţa, alegerea, aşa încât omul să poată alege această altă minte. Aceasta este Lumina care luminează pe orice om venind în lume. Dacă cineva urmează această lumină, Îl găseşte pe Isus Hristos aşa cum L-a găsit Avraam, cum L-a găsit Corneliu, şi cum Îl va găsi orice om care va urma raza de lumină. În acest fel, El este Dorinţa tuturor neamurilor. Hagai 2:7. Acesta este Hristos!

Dacă omul simte ura împotriva răului, a dori ceva mai bun, voinţa de a face binele, este aceasta facerea binelui?

(Audienţa: „Nu!”)

Poate el să facă binele spre care este atras, doar prin acest impuls?

(Audienţa: „Nu!”)

Să citim în Romani şi să vedem! Romani 3:10: „După cum este scris: nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” Iar în versetul 12: „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.”  Cum putem vorbi despre un păgân că ar face binele? Face el binele? „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.”

(O voce: „Dacă un om are pe Hristos, poate să facă binele.”)

Dacă Îl are pe Hristos, nu este un păgân. Noi vorbim despre păgâni.

Dar nu! Nici măcar nu este nevoie să mergem la păgâni pentru a cerceta. Este suficient să-i cercetăm pe iudei. Iată ce spune unul care a fost Iudeu, ca voi şi ca mine. Romani 7:14: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.” Mintea carnală[1] este mintea naturală, firească. A cui minte este mintea firească? A Satanei, şi este mintea eului. Să citim mai departe: „Căci nu ştiu ce fac” (N.r. „Nu sunt de acord cu ceea ce fac” – KJV) Care este motivul pentru care nu sunt de acord cu ceea ce fac? Care este problema? De ce nu pot fi de acord cu ceea ce fac? Pentru că ştiu că ceea ce fac este răul. Nu este binele. Dacă aş fi făcut binele, aş fi putut să nu fiu de acord cu el? „Nu sunt de acord cu ceea ce fac.” Ce este făcut de fapt? Binele? Nu, ci contrariul binelui. Răul.

„Fiindcă ceea ce vreau să fac, nu fac” (KJV). Ce ar fi vrut să facă?

(Audienţa: „Binele.”)

Ceea ce vreau să fac, nu fac. Ce ar fi vrut să facă?

(Audienţa: „Binele.”)

Şi ce făcea?

(Audienţa: „Răul.”)

Deci în ambele cazuri, ce făcea? Răul.

„Ci fac ce urăsc.” Ce ura el? Păcatul. El ura răul, ceea ce este greşit. Dar ce făcea? Răul. Făcea răul, făcea greşeala. Cât de mult bine face omul firesc? Niciun bine. Deşi urăşte răul, cât de mult bine face? Niciun bine. El ar vrea să facă binele, dar cât de mult bine din cel pe care ar vrea să-l facă, face de fapt? Niciun bine. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Aşa este, pentru că Biblia spune că este aşa. Atunci ce rost are să vorbim despre păgâni că ar face binele, sau chiar de un iudeu, sau de orice om ca făcând binele, cât timp au doar o minte firească şi sunt oameni fireşti? Nu este vorba despre ceea ce ştie omul firesc; nu este vorba dacă are sau nu impulsuri spre bine; nu aceasta era problema lui Pavel. El avea aceste impulsuri tot timpul. Şi avea atât de multă cunoştinţă a binelui încât ura lucrurile rele pe care le făcea.

Gândiţi-vă la aceasta! Ne este descris omul firesc: un om ca voi, ca mine şi ca orice om născut în lume. El are impulsuri spre bine; are cunoştinţa binelui; urăşte răul; dar ce face? Nu face ce gândeşte? Nu face ceea ce ştie că e bine? Dar ce face? Face răul. Problema nu este la cunoştinţa pe care o are. Face altceva decât răul? Nu! El cunoaşte şi altceva; cunoaşte ceva mai bun, da?

(Audienţa: „Da!”)

Atunci, să nu confundăm cunoaşterea binelui cu facerea binelui. Să nu numim cunoştinţa drept fapte bune. Cunoaşterea binelui nu este facerea binelui. Aşadar el nu face nimic bun. Cine este acest „el”? Sunteţi voi şi eu: omul firesc. Sunt eu acesta? Da! Fără mintea lui Hristos, sunt eu acesta? Da! Cu toate că mărturisesc a crede în Hristos, dacă mintea lui Hristos nu este în mine, sunt eu omul firesc? Da! Sunteţi voi?

(Audienţa: „Da!”)

Foarte bine, atunci suntem împreună.

„Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună, şi atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta.” Nu! Eu am spus că nu vreau să-l fac. Eu am spus că îl urăsc şi că nu vreau să îl mai repet niciodată. Dar l-am făcut din nou. Deci, dacă ceea ce uram, mă hotăram mereu şi mereu să nu mai fac, şi totuşi făceam, atunci care era problema cu mine? Eu aveam cunoştinţa, dar nu aveam puterea. Dar Evanghelia lui Hristos, care este „Hristos în voi”, aceasta este puterea; „este puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

Omul firesc nu este liber. Este liber?

(Audienţa: „Nu!”)

El nu este în starea în care să poată face ce vrea, cu intelectul înceţoşat şi cu mintea întunecoasă pe care le are. Nu se poate ridica nici până la propriul lui standard. Dar ceea ce el ar vrea să facă după vederile lui, este acelaşi lucru cu ceea ce ar vrea Dumnezeu ca el să facă?

(Audienţa: „Nu!”)

Sau cu ceea ce ar face Dumnezeu?

(Audienţa: „Nu!”)

A cui facere a binelui trebuie să avem?

(Audienţa: „A lui Dumnezeu.”)

Da, pentru că neprihănirea lui Dumnezeu trebuie să o avem. Şi neprihănirea este facerea binelui. Aşa că trebuie să avem facerea de lucruri bune a lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră este foarte slabă, chiar cu lumina pe care Dumnezeu a lăsat-o să strălucească în inimile noastre. Atunci, unde este facerea de lucruri bune din partea unui om din această lume, care nu are mintea lui Hristos Isus?

„Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” Ce există în noi? Voinţa de a face binele. Deci, ce a făcut pentru om inserarea în el a vrăjmăşiei împotriva lui Satana? Nu l-a făcut liber să voiască? Ba da! A făcut mai mult decât atât?

(Audienţa: „Nu!”)

Gândiţi-vă bine la aceasta; adică la acest aspect! A făcut şi alte lucruri, desigur; dar l-a făcut pe om mai capabil să facă lucruri bune, să slăvească pe Dumnezeu, a făcut pentru om mai mult decât să-i facă voinţa liberă ca să poată alege stăpânul pe care îl vrea?

(Audienţa: „Nu!”)

A pus în om ura împotriva răului şi i-a dat cunoştinţa a ceva mai bun. I-a dat ura împotriva răului şi l-a condus spre bine; dar l-a făcut în stare să facă binele?

(Audienţa: „Nu!”)

Un alt gând.  Omul firesc urăşte răul şi spune că nu vrea să-l facă; şi totuşi, împotriva voinţei lui şi împotriva raportării lui faţă de această problemă, îl face. Ce este şi cine este cel care de fapt face răul?

(Audienţa: „Păcatul care locuieşte în el.”)

Şi cine stăpâneşte prin păcat?

(Audienţa: „Satana.”)

Cine este stăpânul acestui om?

(Audienţa: „Satana.”)

Dar dacă omul este eliberat de mintea firească, de acea minte a eului şi a Satanei, cine îl controlează? Cine este atunci stăpânul lui?

(Audienţa: „Hristos.”)

Da! Cel care l-a făcut liber. Este Isus Hristos. Deci, atunci când suntem eliberaţi de sub stăpânirea Satanei, suntem legaţi de un alt Stăpân. Stăpânirea Satanei este sclavie şi ruină: stăpânirea lui Hristos este libertate şi viaţă veşnică, bucurie şi prosperitate veşnică.

Să ducem acest gând mai departe! Atunci când aveam mintea Satanei şi el stăpânea peste noi, spuneam că nu vrem să facem lucrurile rele, dar tocmai acelea le făceam. Cine le făcea?

(Audienţa: „Păcatul care locuia în noi.”)

Noi ziceam că vrem să facem cutare sau cutare lucru. Dar nu le făceam. Cine ne oprea să le facem?

(Audienţa: „Satana.”)

Dar acum, în Hristos, suntem eliberaţi de el. Avem cealaltă minte. Spunem că vom face un lucru. Cine îl face?

(Audienţa: „Hristos.”)

Cât timp aveam mintea firească, refuzam să facem binele, dar cine refuza de fapt?

(Audienţa: „Satana.”)

Acum, când avem mintea lui Hristos, alegem să facem binele, şi cine îl face de fapt?

(Audienţa: „Hristos.”)

Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

„Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere.”

„Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” În ce stare este omul care are doar mintea firească?

(Audienţa: „Este nenorocit.”)

Da, şi este în robie. Şi cu cât este mai intensă ura împotriva răului, cu atât starea lui este mai nenorocită; deoarece nu există eliberare din această stare prin niciun lucru pe care omul poate să-l facă de la sine. Atunci, cine eliberează? „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Romani 8:6, 7: „A avea o minte carnală înseamnă moarte.” (KJV) Care este starea omului care are doar mintea firească?

(Audienţa: „Moarte.”)

„Dar a avea o minte duhovnicească este viaţă şi pace.” (KJV) „Fiindcă mintea carnală (mintea firească) este ÎN vrăjmăşie cu Dumnezeu.” (KJV)

(Audienţa: „Nu! Este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.”)

Ea nu este în vrăjmăşie cu Dumnezeu; ci ea însăşi este vrăjmăşie. Ea „este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” până când omul nu se converteşte?

(Audienţa: „Nici nu poate să se supună.”)

Nu poate? Nu poate Dumnezeu să facă această minte supusă Legii Sale?

(Audienţa: „Nu!”).

Nu poate Dumnezeu să facă mintea care este în voi şi în mine – mintea firească – nu o poate face să fie supusă Legii Sale?

(Audienţa: „Nu!”)

Ce este acea minte? Este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Nu poate transforma Dumnezeu ceea ce este vrăjmăşie împotriva Lui, în dragoste pentru El?

(Audienţa: „Nu!”).

Aici este problema: dacă ar fi fost în vrăjmăşie, ar fi putut fi împăcată pentru că lucrul care ar fi făcut-o să fie în vrăjmăşie, acela ar fi fost sursa necazului. Şi, îndepărtând sursa vrăjmăşiei, lucrul care este în vrăjmăşie poate fi împăcat. Noi suntem în vrăjmăşie; dar când El îndepărtează vrăjmăşia, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. În cazul minţii carnale, nu există nimic între ea şi vrăjmăşie; ea este vrăjmăşia însăşi. Ea este rădăcina.

Ea nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu. Singurul lucru care poate fi făcut cu ea este să fie distrusă, să fie dezrădăcinată, alungată şi anihilată. A cui minte este aceasta?

(Audienţa: „A Satanei.”)

Este mintea eului şi este a Satanei. Atunci, ce poate să facă un om pentru realizarea neprihănirii? Ce poate fi făcut în el, în vederea neprihănirii, atât timp cât în el este această minte?

(Audienţa: „Nimic.”)

Aceasta este mintea care există în toată omenirea. Să vedem acum care este rodul acestei minţi carnale, a omului firesc, în ce priveşte neprihănirea şi îndreptăţirea.

Romani 1:20-22 ne spune: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi. Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit.” Care a fost primul locuitor al lumii care a declarat că poate găsi înţelepciune la sugestia eului, la sugestia Satanei? Eva. Ea a fost prima făptură care a căutat înţelepciune în acest fel. Ce a găsit ea?

(Audienţa: „Nebunie.”)

A înnebunit. Şi noi toţi la fel. Cine conduce mintea firească? Satana. Cine o produce? Satana. Când cei despre care se vorbeşte aici s-au întors de la Dumnezeu, au înnebunit, „şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare”; acesta este păgânismul!

Capitolul 15 din scrierea lui Gibbon Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman, la paragraful 17, vorbeşte despre păgâni în cercetările lor cu privire la nemurirea sufletului:

„În cercetările lor, raţiunea le era adesea condusă de imaginaţie, şi imaginaţia le era insuflată de vanitate.”

Reţineţi aceasta. Raţiunea cărui fel de minte?

(Audienţa: „A minţii carnale.”)

Condusă de imaginaţia cărui fel de minte?

(Audienţa: „A minţii carnale.”)

Iar imaginaţia insuflată de vanitatea cărui fel de minte?

(Audienţa: „A minţii carnale.”)

Nu este aceasta exact mintea Satanei? Vanitatea, rădăcina întrebărilor, iar eul rădăcina vanităţii. Acesta este cel mai bun comentariu pe care îl veţi găsi în dreptul acestui verset. Citesc mai departe:

„Privind cu satisfacţie capacitatea de extensie a puterilor lor mintale, când au exersat diferitele facultăţi ale memoriei, fanteziei şi judecăţii, prin folosirea lor în cele mai profunde speculaţii, sau în cele mai importante lucrări, şi când au cugetat la dorinţa de a obţine faima care îi transporta în veacurile viitoare, mult dincolo de legăturile morţii şi ale mormântului; nu au mai fost dispuşi să se confunde cu fiarele câmpului, sau să accepte că o fiinţă, pentru a cărei demnitate întreţineau cea mai sinceră admiraţie, ar putea fi limitată la un punct de pe pământ şi la câţiva ani de existenţă.”

Nu este aceasta descrierea începutului experienţei Satanei? Raţiunea sa stimulată de imaginaţie; imaginaţia sa ghidată de vanitate, văzând cu satisfacţie capacitatea de extensie a puterilor lui mintale, dorinţa de a obţine o faimă mai presus de a lui Dumnezeu, şi nedorind să accepte că o persoană pentru a cărei demnitate întreţinea cea mai sinceră admiraţie, ar putea fi pe drept limitată la un loc subordonat în Universul lui Dumnezeu. Nu este aceasta o descriere exactă a omenirii în starea ei de păgânism, scrisă de un filozof care a privit la întrebare doar din punctul de vedere al omului? Ar putea exista o descriere mai clară a lucrării Satanei în experienţa sa de la început?

„Având această moştenire favorabilă, ei au adus în ajutorul lor ştiinţa, sau mai degrabă limbajul, metafizicii. Curând au descoperit că aşa cum niciuna dintre proprietăţile materiei nu se pot aplica operaţiilor minţii, tot aşa sufletul omenesc trebuie, în consecinţă, să fie o substanţă distinctă de corp, pură, simplă şi spirituală, nesupusă distrugerii şi susceptibilă de un grad mult mai înalt de virtute şi fericire după eliberarea din închisoarea ei corporală. Pornind de la aceste principii nobile şi deosebite, filozofii care au călcat pe urmele lui Platon, au dedus o concluzie cu totul nejustificată, prin care susţineau nu doar nemurirea viitoare, ci şi o eternitate în trecut a sufletului omenesc, pe care ei erau apţi să îl considere ca fiind o porţiune din spiritul infinit, existent prin el însuşi, care pătrunde şi susţine Universul.”

Ce este aceasta dacă nu mintea Satanei? Existent prin sine însuşi, ca Dumnezeu. Egal cu Dumnezeu. Ce este aceasta dacă nu acţiunea în om a aceleiaşi minţi care, în Lucifer, în ceruri, a aspirat să fie egal cu Dumnezeu? Mintea care vrea să înalţe eul la egalitate cu Dumnezeu. Aceasta este mintea firească. Aceasta este mintea care se află în mod natural în orice om din lume. Aceasta este mintea Satanei. Şi acesta este rodul minţii fireşti în păgânismul declarat, pe faţă. Atunci, nu are nevoie fiecare om de o altă minte, de mintea lui Hristos, care nu a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de Sine Însuşi? De aceea Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult.

Am văzut gândirea păgână a minţii fireşti aşa cum se dă pe faţă în păgânismul pe faţă, brut. Să vedem acum cum acţionează aceeaşi minte, cum se prezintă în faţa lumii, mărturisind că este îndreptăţită prin credinţă. Şi anume, aşa cum este manifestată în papalitate. Deoarece papalitatea este întruparea Satanei şi a minţii eului. Fiindcă ea „se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare.” Toate acestea  le face sub numele de creştinism, ca o contrafacere a adevărului.

Am aici o carte numită Catholic Belief (Credinţa Catolică). Poartă aprobarea cardinalului John Mc Closkey, arhiepiscop de New York, şi a lui Henricus Eduardus, cardinal și arhiepiscop de Westmonastery; scrisă de „Însuşi Rev. Joseph Faà Di Bruno, D.D., rector general al Pious Society of Missions - Biserica SSmo Salvatore din Onda, Ponte Sisto, Roma, şi St. Peter’s Italian Church, Hatton Garden, Londra, E.C.; editată de Rev. Louis A. Lambert, autor al „Notes on Ingersoll”, etc., şi intră în ţară cu acordul ierarhiei din această ţară.

Voi citi ceva din ea. Şi pentru a avea cele două lucruri, - adevărul despre îndreptăţirea prin credinţă, şi falsificarea lui, - faţă în faţă, voi citi ce spune această carte, iar apoi ce spune Dumnezeu în Calea către Hristos. Acest adevăr există şi în Mărturii, şi desigur, în toată Biblia. Vreau să vedeţi care este concepţia Romano-catolică despre îndreptăţirea prin credinţă, deoarece am întâlnit-o în ultimii patru ani printre cei care mărturisesc a fi adventişti de ziua a şaptea. Exact aceste lucruri, exact expresiile care sunt în această carte catolică cu privire la ce este îndreptăţirea prin credinţă şi cum se obţine, sunt expresiile întocmai pe care le-au folosit în faţa mea adventişti de ziua a şaptea declaraţi, spunându-mi ce este îndreptăţirea prin credinţă.

Aş vrea să ştiu cum putem duce lumii solia de avertizare împotriva închinării în faţa fiarei, atât timp cât susţinem în mărturisirea noastră doctrinele fiarei. Se poate face aceasta?

(Audienţa: „Nu!”)

De aceea vă solicit atenţia în această seară asupra acestei învăţături, ca să puteţi vedea exact ce este cu ea; şi astfel, cunoscând-o de la început, ştiind că este papală, ştiind că este a fiarei, să renunţaţi la ea pentru că este ceea ce este, chiar dacă nu sunteţi gata să credeţi în îndreptăţirea prin credinţă cu adevărat, chiar dacă nu o puteţi vedea aşa cum o dă Dumnezeu. Dacă descoperim că este papală, sper că acei care au susţinut-o sau au exprimat-o într-o măsură, vor fi gata să renunţe la ceea ce au susţinut. La p. 74 a acestei lucrări citesc după cum urmează:

„În cazul persoanelor mature, sunt necesare anumite dispoziţii din partea păcătosului pentru a-l pune într-o stare potrivită ca să obţină harul uzual şi de durată al îndreptăţirii.”

Păcătosul trebuie să se pregătească singur pentru aceasta. El trebuie să facă ceva pentru a se face corespunzător ca să primească harul îndreptăţirii. De îndată ce citesc o declaraţie din această carte, voi citi şi opusul ei. Acum, din Calea către Hristos, pp. 26 şi 27[2], citesc:

„Dacă ajungeţi să vă vedeţi păcătoşenia, nu trebuie să aşteptaţi să vă faceţi singuri mai buni. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Hristos. Aştepţi să devi mai bun prin propriile tale eforturi? (…) Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune, sau un caracter mai sfânt. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.” (Şi Romani 4:5)

Aceasta este îndreptăţire prin credinţă. Cealaltă este îndreptăţire prin fapte. Aceasta este a lui Hristos, cealaltă este a diavolului. Una este învăţătura lui Hristos cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, cealaltă este învăţătura diavolului despre îndreptăţirea prin credinţă. Este timpul ca adventiştii să înţeleagă diferenţa.

(Audienţa: „Amin!”)

Din nou din lucrarea catolică:

„Omul îşi poate crea dispoziţia doar cu ajutorul harului divin, iar dispoziţiile pe care le dă pe faţă nu efectuează cu niciun chip şi nici nu merită îndreptăţirea: ele îi servesc doar ca să îl pregătească pentru ea.”

„O, eu nu cred în îndreptăţirea prin fapte; dar noi trebuie să facem ceva pentru a fi pregătiţi pentru îndreptăţire. Trebuie să ne arătăm în vreun fel bunele intenţii. Trebuie să luăm anumite hotărâri bune mai întâi, ceva care să ne pregătească pentru îndreptăţire.”

Ce spune Dumnezeu? Din Calea către Hristos, p. 33[3], citesc:

„El curtează prin iubirea Lui duioasă inimile copiilor Săi supuşi greşelii. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor Săi, cum este Dumnezeu cu aceia pe care caută să-i mântuiască.”

Ce face El? „Caută să-i mântuiască.” Aceasta este calea lui Dumnezeu. Oh, nu! El aşteaptă până când oamenii se pregătesc ei înşişi pentru a fi salvaţi. Aceasta este calea Satanei.

Citesc din nou din Calea către Hristos:

„Nimeni nu poate mijloci cu mai multă duioşie pentru călcătorul legii. Niciodată buze omeneşti n-au adresat invitaţii mai iubitoare celor rătăcitori, de cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinele iubirii Sale nemărginite. Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale. Ceea ce te va ajuta, este să priveşti la lumina Sa. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi» (1Timotei 1:15), şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui inegalabilă.” (Şi Ioan 3:16) (Ibidem.)

Aceasta este îndreptăţire prin credinţă. Cealaltă este îndreptăţire prin fapte. Acesta este Isus Hristos, celălalt este Satana.

Apoi în cartea catolică se enumără o mulţime de lucruri pe care trebuie să le faci pentru a avea aceste dispoziţii:

„Un fapt al credinţei, (…) un fapt al fricii de Dumnezeu, (…) un fapt al speranţei, (…) un fapt al pocăinţei, (…) o hotărâre de a te apropia de sacramentul penitenţei.”

Acestea sunt lucruri care vă vor pregăti să fiţi îndreptăţiţi spre a fi salvaţi. La p. 76 din aceeaşi lucrare citesc:

„Avem o continuă nevoie de harul efectiv pentru a face fapte bune, atât înainte cât şi după ce suntem îndreptăţiţi.”

Trebuiesc făcute fapte bune înainte de a fi îndreptăţiţi, ca să ne pregătească pentru îndreptăţire.

„Totuşi, faptele bune, făcute cu ajutorul harului înainte de îndreptăţire nu sunt, strict vorbind, meritorii, dar slujesc la netezirea căii spre îndreptăţire, ca să-l mişte pe Dumnezeu.”

Ele servesc ca „să-L mişte pe Dumnezeu.” Acesta este exact spiritul neclintit, de fier, pe care diavolul îl afirma de la început, în ceruri, că l-ar avea Dumnezeu; că Dumnezeu ar fi un tiran; că El nu doreşte ca poporul Său să fie liber, ca făpturile Sale să fie libere; că El doreşte ca totul să fie făcut fără raţiune, judecată, libertate sau altceva de acest fel. Că El trebuie să fie „mişcat” de creaturile Sale. Aceasta este învăţătura pe care Satana a pus-o în ideea de jertfă de atunci şi până acum. Dumnezeu a stabilit jertfele ca să arate omului, să exprime ce este gata să facă Dumnezeu pentru om; şi anume că Dumnezeu este Cel care se jertfeşte pentru om. Dar Satana a răsucit ideea, iar omul a prins-o ca şi cum el trebuie să aducă jertfe pentru a-L face binevoitor pe Dumnezeu; omul a înţeles că Dumnezeu este mâniat pe el şi vrea să îl distrugă, iar acum trebuie să sacrificăm, să plătim, ca să nu ne lovească; şi trebuie să-L „mişcăm” ca să ne îndreptăţească.

Să citim ce spune Domnul despre aceasta în Calea către Hristos, pp. 57-58[4]. Vorbind despre pilda fiului risipitor, că pe când rătăcitorul era încă departe, tatăl plin de o aşa mare compasiune pentru el a fugit, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, spune:

„Dar chiar şi această parabolă, oricât de sensibilă şi mişcătoare ar fi, este departe de a exprima infinita compasiune a Tatălui nostru ceresc. Domnul declară prin profetul Său: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea te atrag cu o bunătate plină de iubire» (KJV) Ieremia 31:3. Pe când păcătosul este încă departe de casa Tatălui, risipindu-şi averea într-o ţară străină, inima Tatălui se topeşte de dor după el; şi orice dorinţă trezită în suflet de întoarcere la Dumnezeu, nu este decât chemarea delicată a Spiritului Său, care curtează, imploră şi atrage pe cel rătăcitor spre inima plină de dragoste a Tatălui.

Având în faţa noastră bogatele făgăduinţe ale Sfintelor Scripturi, mai putem oare să ne îndoim? Putem crede că atunci când sărmanul păcătos doreşte să se întoarcă, atunci când doreşte să se lepede de păcatele lui, Domnul l-ar opri cu asprime de a cădea la picioarele Sale în pocăinţă? Departe de noi asemenea gânduri. Nimic nu poate aduce o mai mare vătămare sufletului nostru decât a avea asemenea concepţii despre Tatăl nostru ceresc.”

Cine vrea să ne veteme sufletele?

(Audienţa: „Satana.”)

Cine vrea cel mai mult să ne rănească sufletele? Satana. Ce ar putea răni mai mult sufletul decât învăţătura din cartea aceea, conform căreia noi trebuie să ne punem în anumite dispoziţii, în anumite stări sufleteşti, să luăm hotărâri bune, şi toate acestea pentru a-L „mişca” pe Dumnezeu ca să aibă milă de noi şi să ne salveze. Ce ar putea răni mai mult sufletul decât gândul că Dumnezeu opreşte cu asprime pe păcătos până când sărmanul suflet pierdut face ceva ca să îl mişte? Ce lucru mai dăunător ar putea crede cineva? Răspunsul Domnului este: „Nimic nu poate aduce o mai mare vătămare sufletului nostru decât a avea o asemenea concepţie.” Atunci, de unde doar poate veni această învăţătură?

(Audienţa: „De la Satana.”)

Totuşi aceasta este acceptată sub numele şi drept învăţătura îndreptăţirii prin credinţă! Nu este nicio credinţă în ea. Departe de noi, spune Domnul. Şi tot poporul să spună: „Amin!”

Citesc din nou din Catholic Belief:

„Dar dacă, cu ajutorul harului prezent sunt făcute fapte bune de către o persoană aflată într-o stare de har îndreptăţitor, atunci acestea sunt acceptabile în faţa lui Dumnezeu, şi merită o creştere a harului pe pământ şi o creştere a slavei în ceruri.”

Ce spune Domnul? Calea către Hristos, p. 61[5], în capitolul „Dovada adevăratei ucenicii.” Se adresează ucenicilor, adică aceloraşi persoane cărora li se adresează şi cealaltă carte. Ce spune aici?

„În timp ce noi nu putem face nimic pentru schimbarea inimii noastre, sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu, în timp ce nu ne putem încrede deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi.”

După cum vedeţi, gândul lui Dumnezeu este că atunci când El este prezent, se va descoperi El Însuşi prin noi. Cealaltă idee, a Satanei, spune că după ce L-am convertit pe Dumnezeu, apoi facem anumite fapte bune care sunt „meritorii” şi vom fi în siguranţă în această lume, vom avea „o creştere a harului” pe acest pământ, „şi o creştere a slavei în ceruri.” Aceasta este temelia meritelor „sfinţilor”, din care papa scoate indulgenţe pentru a da celor care nu au suficiente merite personale.

Ceea ce tocmai am citit din cartea catolică este cuprins într-un capitol care tratează îndreptăţirea, arătând doctrina lor despre îndreptăţire. Aici (la p. 365) se trece în revistă adevărata doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, condamnându-i pe protestanţii care o cred. Să vedem, fraţilor, dacă suntem protestanţi sau catolici. Să vedem dacă suntem creştini sau papişti. Să vedem dacă Îl credem pe Isus Hristos sau pe Satana. Avem nevoie să înţelegem aceste lucruri, şi să le înţelegem acum, înainte de a începe să vestim solia îngerului al treilea. Citesc:

„Aşa cum în timpul revoluţiilor, conducătorii încearcă să câştige oamenii momindu-i cu promisiuni de independenţă, tot aşa în timpul aşa numitei reforme - care a fost o revoluţie împotriva autorităţii bisericii şi a ordinii în religie - se pare că a fost scopul reformatorilor să ademenească populaţia sub pretextul de a-i face independenţi de preoţii, în ale căror mâini Mântuitorul nostru a pus administrarea celor şapte sacramente ale iertării şi harului. Ei au început prin a discredita cinci dintre aceste sacramente, inclusiv sacramentul preoţiei prin care sunt hirotoniţi preoţii, şi sacramentul senitenţei prin care este garantată penitentului iertarea păcatelor. (…) Apoi ei au redus, după cum se vede, doar la o problemă de formă cele două sacramente pe care ei spun că le păstrează, şi anume: sfântul botez şi sfânta împărtăşanie. Ca să machieze această respingere, au făcut capabili pe fiecare individual să-şi prescrie şi să obţină personal iertarea păcatelor şi harul divin, independent de preoţi.”

Este adevărată această doctrină? Este adevărat că omul se poate apropia de Dumnezeu personal, independent de preoţi?

(Audienţa: „Da!”)

Ce spune Domnul? Calea către Hristos, p. 117[6]:

„Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt aşa de intime şi profunde, ca şi când n-ar mai fi un alt om pe pământ pentru care El să fi dat pe Fiul Său mult iubit.”

Mulţumim Domnului! Citesc mai departe din cartea catolică:

„Independent de preoţi şi Sacramente, au inventat un mijloc exclusiv, niciodată cunoscut în Biserica lui Dumnezeu, şi încă respins de toată Biserica Răsăriteană şi de romano-catolicii din întreaga lume, prin care urmaşii lui Luther se aventurează să declare că fiecare individual poate obţine în mod sigur iertare şi îndreptăţire pentru sine, independent de preoţi şi de sacramente. Ei au elaborat o nouă dogmă, care nu se găseşte în niciun punct al crezului, şi nici în canoanele vreunui Conciliu General; mă refer la noua dogmă a îndreptăţirii numai prin credinţă, sau doar prin credinţă.”

Aceasta este „Noua dogmă”, condamnată de papalitate; această dogmă nu se găseşte în niciun punct al crezului pe care îl are papalitatea. La p. 366 citesc:

 „Adăugând cuvântul «numai», protestanţii declară că exclud toate faptele exterioare, ceremoniale, pioase sau caritabile, faptele de supunere sau de penitenţă, şi actele morale, bune, drept mijloace de a ajunge la îndreptăţire sau drept condiţii de obţinere a ei.”

„Da, trebuie să faci ceva pentru a netezi drumul; trebuie să faci ceva pentru a ieşi din starea în care eşti,” ca să poţi fi îndreptăţit. Trebuie să te ridici singur până la un nivel, iar apoi Domnul va fi mişcat şi te va primi şi te va îndreptăţi. Aceasta este doctrina Satanei. Suntem protestanţi sau catolici? Aceasta este întrebarea.

(Audienţa: „Protestanţi.”)

Vreţi să vestim solia îngerului al treilea care avertizează împotriva închinării în faţa fiarei şi a chipului ei? Sau să fim şi noi o parte a fiarei şi a chipului ei? Aceasta este întrebarea. Chipul este chipul fiarei şi în acest punct, la fel ca în altele, chiar dacă se declară a fi protestantism. Este un protestantism apostat. La p. 367 a cărţii catolice citesc după cum urmează:

„Să faci aceste fapte ca să fii îndreptăţit, este, spun ei, ca şi cum ai da un penny reginei pentru a obţine de la ea un dar regesc.”

Ce spune Domnul? Calea către Hristos, p. 51[7]:

„Aceasta este lecţia pe care a prezentat-o Domnul Hristos în timp ce era pe pământ, şi anume că, darul pe care Domnul a făgăduit că ni-l dă, noi trebuie să credem că îl primim, şi este al nostru.”

Care declaraţie descrie creştinismul?

(Audienţa: „Ultima.”)

Iar Biserica Catolică spune că acesta este protestantism. Este adevărat! Mulţumim Domnului! Să continuăm să citim din această lucrare catolică:

„Veniţi aşa cum sunteţi, adaugă ei; nu puteţi fi atât de răi încât să nu vă primească Isus.”

Mulţumim Domnului că aceasta nu este o doctrină catolică! Mulţumim Domnului că nu ţine nici de fiară, nici de icoana fiarei şi nici de închinarea în faţa lor! Ce spune Domnul? Calea către Hristos, p. 27[8]:

„Noi nu putem face nimic de la noi. Trebuie să venim la El aşa cum suntem.”

Din nou din Calea către Hristos, p. 55[9]:

„Domnul doreşte să venim la El, aşa cum suntem, păcătoşi.”

Ce înseamnă „păcătos”? („sinful” în limba engleză)

(Audienţa: „Plin de păcat.” – „full of sin” în limba engleză)

Doreşte Domnul ca noi să venim la El aşa cum suntem, plini de păcat?

(Audienţa: „Da !”)

Doreşte?

(Audienţa: „Da!”)

Atunci, să fim creştini!

(Audienţa: „Amin!”)

Să fim protestanţi! Să primim solia îngerului al treilea, care este Evanghelia lui Isus Hristos!

„Domnul doreşte ca noi să venim la El, aşa cum suntem, păcătoşi, neputincioşi, simţind că depindem de El. Noi putem veni la El cu toată (…)”

Cât de multă? Toată!

„ (…) slăbiciunea noastră, cu toată nesocotinţa şi păcătoşenia noastră, căzând în pocăinţă la picioarele Sale. Este o descoperire a slavei Sale în faptul că ne cuprinde în braţele iubirii Sale, ne leagă rănile şi ne curăţă de orice întinare. (…) Nimeni nu este aşa de păcătos încât să nu găsească putere, curăţie şi neprihănire în Hristos, care a murit pentru el.”

Acesta este darul lui Dumnezeu. Este darul Său; un dar gratuit fără bani şi fără plată, iar eu îl primesc cu bucurie şi cu mulţumiri veşnice pentru el. Acesta este gândul lui Dumnezeu privind îndreptăţirea prin credinţă. Cealaltă este ideea Satanei. Să citim din nou din cartea catolică:

„Numai prin credinţa în făgăduinţa Lui, ei (protestanţii) susţin că poţi şi trebuie să accepţi meritele lui Hristos, să apuci răscumpărarea şi dreptatea lui Hristos. Ia-L pe Hristos ca să fie al tău, crede că Isus este cu tine, că este al tău, că El îţi iartă păcatele, şi toate acestea fără nicio pregătire şi fără nicio faptă din partea ta.”

Mulţumim Domnului, acesta este protestantism! Şi catolicii ştiu că este protestantism. Voi ştiţi aceasta? La p. 53[10], Calea către Hristos, să vedem ce spune Domnul:

„Este voia lui Dumnezeu să ne cureţe de păcat, să facă din noi copii ai Săi şi să ne facă în stare să trăim o viaţă sfântă. Astfel, noi putem cere aceste binecuvântări, să credem că le primim, şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru că le-am primit. Este privilegiul nostru acela de a merge la Domnul Hristos, a fi curăţiţi, şi a sta apoi înaintea Legii fără ruşine sau remuşcări.” Efeseni 1:3.

(Audienţa: „Amin!”)

Fără a fi nevoie de a face penitenţe?

(Audienţa: „Da!”)

Mulţumim Domnului!

Din nou din cartea catolică:

„De fapt, oricât de deficient ai fi în dispoziţiile pe care le cere Biserica Catolică, şi oricât de încărcat de păcate, dacă doar te încrezi în Isus că El îţi va ierta păcatele şi te va mântui, prin această simplă încredere eşti iertat, răscumpărat personal, îndreptăţit şi aşezat într-o stare de mântuire.”

Să citim din Calea către Hristos, p. 33[11]:

„Când Satana vine şi îţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus spre Răscumpărătorul Tău şi vorbeşte despre meritele Sale. Ceea ce te va ajuta este să priveşti la lumina Sa. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi» (1Timotei 1:15), şi că tu poţi fi salvat prin iubirea Lui nemărginită. Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon răspunse: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.» (Luca 7:43). Noi am fost nişte mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare ca să fie prezentate Tatălui în favoarea noastră.”

Sunt ele îndestulătoare cu adevărat?

(Audienţa: „Da!”)

Da! Sunt mult mai multe scrise în această carte catolică, pentru care nu-mi voi lua timp să le citesc acum. În continuare se defineşte ce este credinţa. Fiţi atenţi, deoarece am întâlnit oameni care socotesc a fi credinţă ceea ce această carte catolică numeşte „credinţă”. Citesc de la p. 368:

„Cuvântul «credinţă» în Scriptură, uneori înseamnă încredere în atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu, că El poate şi este gata să ne vindece şi să ne facă bine prin anumite intervenţii miraculoase. Cel mai mult se referă la adevărurile descoperite, şi înseamnă a le crede ca fiind aşa. Nimeni nu are dreptul să dea cuvântului «credinţă» o nouă înţelegere şi să o ia, spre exemplu, ca însemnând sprijinirea pe Isus pentru a fi mântuit personal numai prin această sprijinire pe El, afară doar dacă Isus sau apostolii, în anumite împrejurări, au atribuit clar o astfel de înţelegere cuvântului «credinţă» şi au învăţat doctrina încrederii în Hristos pentru mântuire personală ca singura cerinţă pentru îndreptăţire. Nimeni să nu ataşeze o înţelegere particulară cuvântului credinţă, fără a fi împuternicit de Scriptură sau de divina tradiţie.

În multe pasaje ale Scripturii în care se vorbeşte clar despre credinţa mântuitoare, prin «credinţă» nu se înţelege o încredere în Isus pentru mântuire personală, ci în mod evident se referă la credinţa neclintită că Isus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, că cele relatate despre El în Evanghelie sunt adevărate şi că ceea ce a învăţat El este adevărat.”

La p. 370, se defineşte „credinţa”, definiţie pe care o voi citi, înainte de a citi opusul ei:

„Aceste texte, toate care se referă la «credinţa mântuitoare», dovedesc dincolo de orice îndoială că nu e vorba de încredere în Hristos pentru mântuire personală, ci de «credinţa crezului», credinţa în adevărurile descoperite.”

Ce este credinţa, conform cu această definiţie? „Credinţa crezului.” Pur şi simplu au trasat o mulţime de declaraţii pe care le-au numit doctrina (N.r. învăţătura) lui Dumnezeu, pe care tu trebuie să le crezi şi să faci ce poţi mai bine, iar aceasta trece drept îndreptăţire prin credinţă. Fie că acest crez este stabilit în scris, fie că este o idee a cuiva care se vrea stabilită prin votul Conferinţei Generale, nu este nicio diferenţă în principiu. Crezul este prezent, iar subscrierea la el este tocmai acest fel de credinţă. Sunt aici oameni care îşi amintesc un timp – acum patru ani – şi un loc – Minneapolis – când s-au făcut eforturi pentru a se obţine aşa ceva prin votul[12] Conferinţei Generale, ataşat soliei îngerului al treilea. Ceea ce au crezut unii, au pus ca pietre de hotar, şi apoi au votat să se rămână la pietrele de hotar, fie că se ştia sau nu se ştia care sunt pietrele de hotar; şi apoi să se meargă înainte, cu acordul de a ţine poruncile lui Dumnezeu şi o mulţime de alte lucruri care trebuie să fie făcute, şi aceasta s-a vrut să fie votat drept îndreptăţire prin credinţă.

Nu ni s-a spus atunci că îngerul lui Dumnezeu spunea: „Nu faceţi acest pas; nu ştiţi ce este în el!”? „Nu am timpul ca să vă spun ce este în acest pas, dar îngerul a spus: nu îl faceţi!” Papalitatea era în el. Aceasta încerca Domnul să ne spună şi să ne facă să înţelegem. Papalitatea era în această hotărâre. S-a întâmplat la fel cum s-a întâmplat în orice altă biserică ce a ieşit din papalitate: s-a mers un timp prin credinţa în Dumnezeu, iar apoi s-au stabilit ideile de doctrină ale anumitor oameni, votându-se să se rămână lângă acestea, votându-se că aceasta este doctrina bisericii, iar apoi că este „credinţa crezului” şi în final s-a căutat urmarea ei prin propriile fapte.

Este cineva în această sală, care a fost acolo atunci şi care nu poate vedea acum ce s-a întâmplat atunci? Fraţilor, nu este timpul să ne eliberăm de toate acestea, dacă ne fac să ne pierdem viaţa? Atunci va fi îndepărtată viaţa noastră de la noi; vom fi răstigniţi împreună cu Hristos. Se va produce o astfel de moarte faţă de păcat cum niciodată n-am visat mai înainte. Va fi îndepărtată întreaga minte papală din noi, tot spiritul de fier, şi va fi pusă în noi mintea iubitoare, divină şi sensibilă a lui Isus Hristos, care nu are nevoie de niciun crez, deoarece Îl are pe Hristos Însuşi.

Daţi-mi voie să citesc definiţia din nou, şi apoi contrariul ei. S-ar părea ca şi cum o carte a fost scrisă pentru cealaltă. Fraţilor, care dintre cele două cărţi să o urmăm? Calea către Hristos. Acum este calea către Hristos, iar apoi devine calea cu El. Odată ce păşim către El, începe calea cu Hristos. Voi citi din nou, şi apoi opusul:

„În multe pasaje ale Scripturii în care se vorbeşte clar despre credinţa mântuitoare, prin «credinţă» nu se înţelege o încredere în Isus pentru mântuire personală, ci în mod evident se referă la credinţa neclintită că Isus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, că cele relatate despre El sunt adevărate, şi că ceea ce a învăţat El este adevărat.”

Aceasta este „credinţa” catolică. Acum, care este definiţia Domnului, gândul Lui cu privire la credinţă? Calea către Hristos, p. 69[13]:

„Când vorbim despre credinţă, trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său, sunt realităţi pe care nici chiar Satana cu îngerii săi nu le pot tăgădui.”

Nu au spus spiritele rele lui Isus că El era Hristos?

(Audienţa: „Ba da!”)

Deci, diavolii, Satana şi oştile lui, cred în existenţa şi puterea lui Dumnezeu, cred că Cuvântul Său este adevărat şi că Isus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Satana şi oştile lui cred toate acestea. Dar aceasta nu este credinţă. Cât de multă putere există în ceea ce cred ei, pentru a lucra binele în vieţile lor? Nicio putere. Ei nu au o adevărată credinţă. Dar tocmai acest fel de credinţă este credinţa catolică, nu? Ce fel de credinţă este aceasta? Este credinţă satanică. Aceasta este de fapt, credinţă satanică, în felul în care este pusă în carte; totuşi papalitatea o numeşte adevărata credinţă. Şi oricine o numeşte credinţă adevărată, este catolic, chiar dacă se declară adventist de ziua a şaptea. Să citim mai departe din Calea către Hristos:

„Sfânta Scriptură spune că: «(…) şi dracii cred (…) şi se înfioară» (Iacov 2:19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai o credinţă în cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu; acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele sunt concentrate asupra Lui, acolo este credinţă.”

Acesta este adevărul îndreptăţirii prin credinţă; aceasta este neprihănire prin credinţă; aceasta este credinţa care lucrează, mulţumim Domnului; nu o credinţă care crede ceva aflat undeva departe, care ţine adevărul lui Dumnezeu în curtea din afară şi apoi caută prin propriile eforturi să acopere lipsurile. Nu aceasta! Nu, ci credinţa care lucrează. Ea însăşi lucrează; ea are putere divină în ea pentru a manifesta voinţa lui Dumnezeu în om în faţa lumii. Aceasta este neprihănire prin credinţă, neprihănirea pe care o obţine credinţa, pe care o primeşte şi o păstrează credinţa, neprihănirea lui Dumnezeu.

Citesc în continuare din Calea către Hristos:

„Credinţa care lucrează prin iubire şi care curăţă fiinţa noastră. Prin această credinţă, inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu.”

Nu este nevoie să citesc mai mult. Este suficient atât pentru a arăta contrastul, iar timpul s-a scurs de mult. Este suficient pentru a arăta că doctrina papală a îndreptăţirii prin credinţă este doctrina Satanei. Este pur şi simplu mintea firească depinzând de ea însăşi, lucrând prin ea însăşi, înălţându-se pe ea însăşi; şi apoi acoperă toate acestea cu declararea unui crez în anumite lucruri, dar este lipsită de puterea lui Dumnezeu. Fraţilor, să o lăsăm să fie smulsă din rădăcină pentru totdeauna.

În păgânism Satana a condus mintea omului să se pună la egalitate cu Dumnezeu, fără a ascunde aceasta. Apoi a venit Hristos în lume, descoperind adevărata Evanghelie aşa cum nu a mai fost descoperită până atunci – Hristos în om, omul îndreptăţit prin credinţa în El, şi numai prin credinţă – o credinţă care are viaţă divină în ea; o credinţă care are putere divină în ea; o credinţă care trăieşte şi lucrează; o credinţă care aduce toate lucrurile celui care o are şi reface chipul lui Dumnezeu în suflet. Apoi Satana a luat aceeaşi minte firească ce în păgânism a considerat omul egal cu Dumnezeu, a mascat-o cu doctrina lui despre credinţă, făcând ca aceasta să fie socotită îndreptăţire prin credinţă, iar pe reprezentantul ei suprem l-a înălţat mai presus de tot ce este Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare, aşa încât, asemeni lui Dumnezeu, stă în Templul lui Dumnezeu, pretinzând că ar fi Dumnezeu.

Oh, dacă am avea mintea lui Hristos şi nu mintea carnală! Oh, dacă am avea mintea lui Hristos şi nu mintea Satanei! Dacă am avea ideea lui Dumnezeu despre îndreptăţirea prin credinţă, şi nu pe cea a Satanei! Dacă am primi ideea lui Dumnezeu despre îndreptăţirea prin credinţă şi nu pe cea Satanei! Atunci într-adevăr am primi ploaia târzie, „învăţătura despre neprihănire, conformă cu neprihănirea”.

Fraţilor, haideţi să credem solia îngerului al treilea! Acum sper că drumul este deschis limpede în faţa noastră pentru a studia aşa cum este neprihănirea lui Dumnezeu care vine prin credinţa lui Isus Hristos pentru toţi şi peste toţi cei care cred. Să căutăm aceasta în temere de Dumnezeu cerând ca Duhul Său cel Sfânt să ne-o clarifice, astfel ca Învăţătorul neprihănirii să ne poată învăţa neprihănirea în acord cu neprihănirea.

Note de subsol:

[1]. Romani 8:7, KJV.

[2]. N.r. Pagina 31. Cartea Calea către Hristos a fost publicată prima dată în anul 1892 de Fleming H. Revell Company, fiind prima carte a lui Ellen White publicată de o editură neadventistă. Jones a folosit această carte, iar numărul paginilor este diferit de edițiile folosite acum în limba engleză. Editura Fleming H. Revell a fost fondată în 1870 ca urmare a dorinței lui D.L. Moody și cumnatului său, Fleming H. Revell. Review and Herald Publishing, editura bisericii, a cumpărat în 1892 drepturile de copyright de la Fleming H. Revell Company și a publicat pentru prima dată cartea Calea către Hristos în anul 1896. În timp ce se lucra la seria Marea luptă, în anul 1890, s-a exprimat dorința ca o carte mai mică să fie disponibilă în magazine sau să fie oferită de evangheliști în lucrarea lor. Ellen White a înțeles că era nevoie de o carte despre convertire care să arate pașii păcătosului spre Hristos. Un subiect mult preferat de ea. Secretara ei, Marian Davis, a fost însărcinată să caute prin lucrările lui Ellen White, file de jurnal, articole, manuscrise și cărți care ar putea fi folosite pentru a compune capitolele cărții. Cantitatea mare de material adunat în fața ei a determinat-o pe Ellen White să considere că era nevoie de o tranziție între material și forma noii cărți. Lucrarea a mers greu din cauza altor îndatoriri pe care le avea. În 1891, manuscrisul cărții a fost prezentat la o conveție a pastorilor și profesorilor, unde s-a decis ca numele cărții să fie Calea către Hristos. Apoi, a fost sugerat să fie publicată de o editură din afara bisericii pentru a avea o mai bună circulație. Fleming H. Revell Company a acceptat să tipărească cartea care a avut un impact puternic asupra cititorilor.  La șase săptămâni de la prima publicare, editura deja publica a treia ediție, iar în decursul primului an a fost tipărită de șapte ori. Imediat după prima tipărire, Fleming H. Revell Company, anunța în scris următoarele: „Nu se întâmplă prea des ca o editură să aibă oportunitatea să anunțe o a treia ediție a unei lucrări noi, în termen de șase săptămâni de la prima ediție. Totuși, aceasta s-a întâmplat cu cartea lui Ellen White, Calea către Hristos, o lucrare practică și plină de ajutor în cel mai înalt grad. Dacă veți citi această lucrare, veți deveni pe deplin interesați în extinderea răspândirii ei. Calea către Hristos este o lucrare care va călăuzi pe cel ce caută, va inspira tânărul creștin, și va mângâia și încuraja credinciosul matur. Cartea este unică în caracterul ei folositor.”

[3]. N.r. Pagina 35.

[4]. N.r. Pagina 54.

[5]. N.r. Pagina 57.

[6]. N.r. Pagina 100.

[7]. N.r. Pagina 49.

[8]. N.r. Pagina 31.

[9]. N.r. Pagina 52.

[10]. N.r. Pagina 51.

[11]. N.r. Pagina 35.

[12]. N.r. Vezi Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, capitolul 4, subcapitolul „Voturi și hotărâri”.

[13]. N.r. Pagina 63.