General Conference Daily Bulletin
Luni, 6 februarie 1893

Ne-au fost date dovezi care arată mereu şi mereu că suntem chiar în faţa evenimentelor care aduc sfârşitul lumii. Mereu şi mereu au fost prezentate dovezi din Biblie şi din declaraţiile directe ale Domnului din Mărturii, că acum este timpul când trebuie să avem acea putere, singura, prin care poate fi dusă lumii solia, pentru a salva ce se poate salva de la ruina ce va fi adusă de evenimentele care vin asupra noastră. Fraţilor, pericolele care ne ameninţă la sfârşitul lumii, persecuţiile şi acele lucruri exterioare sunt, şi întotdeauna sunt foarte mici în comparaţie cu pericolele care ameninţă pe fiecare individual în experienţa sa personală.

(Voci în audienţă: „Aşa este.”)

Cel mai mare pericol pentru această adunare şi pentru poporul nostru de pretutindeni este de a nu vedea lucrurile care îi privesc pe ei personal, ci de a privi mai mult la lucrurile exterioare şi la realitatea lor, decât să îşi verifice inimile dacă sunt în ordine cu Dumnezeu. Ei vor privi la aceste lucruri mai mult ca la un fel de teorie, în loc să caute să aibă pe Hristos viu înăuntrul lor, aşa încât toate aceste lucruri să devină pentru ei realităţi vii, şi ei să poată fi pregătiţi să dea piept cu ele în frica de Dumnezeu şi în mântuirea lui Dumnezeu. Așa cum am spus, acesta este cel mai mare pericol pentru cei adunaţi aici, şi noi îl putem transmite oricui mărturiseşte a fi păzitor al Sabatului, din această lume.

Am ajuns în cadrul acestui subiect la studiul părţii care ne priveşte direct pe mine şi pe voi personal – la lucrurile pe care avem nevoie să le facem şi la lucrurile de care avem nevoie de la Dumnezeu. Să le privim şi să acţionăm pe baza lor în vederea mântuirii lui Dumnezeu despre care ne vorbesc aceste lucruri. După părerea mea, din ceea ce cunosc, această lecţie şi următoarea sunt cele mai îngrozitoare dintre toate cele pe care vi le-am prezentat. Nu eu le-am ales, şi mi-e teamă de ele; dar fraţilor, aşa cum a arătat fratele Prescott în seara trecută, nu este bine să neglijăm nimic. Nu este de folos pentru noi să falsificăm lucrurile. Nu ne este de folos să privim lucrurile în mod uşuratic. Nu este de folos să umblăm în aceste zile cu ochii închişi, fără să ştim care este situaţia noastră. Nu ne este de folos să avem aşteptările încurajate de adevărul lui Dumnezeu, aşa cum cresc aşteptările oamenilor, şi să aşteptăm lucrurile să vină, şi totuşi dificultăţile din inimile şi vieţile noastre să împiedice ca, atunci când aceste lucruri vin, să ne facă măcar un pic de bine. Nu este de folos să facem astfel.

Repet că lecţiile la care am ajuns şi care vor trebui prezentate – este hotărât – sunt, după părerea mea, cele mai îngrozitoare, datorită realităţii lucrurilor pe care le spun, a situaţiei în care ne plasează, dintre toate cele pe care le-am prezentat vreodată. Pot spune din nou, îmi este teamă de ele; îmi este teamă de ele din cauza unor consecinţe care mă tem că le vor avea, dacă nu vor fi primite aşa cum ar trebui să fie – cu inima şi mintea supuse înaintea lui Dumnezeu, întrebându-L doar pe El dacă lucrurile sunt aşa. Poate că nu le place tuturor să audă unele lucruri, aşa cum mie nu-mi place să le relatez. Ele se aplică atât de personal; nouă individual. Dar fraţilor, aici unde suntem, în situaţia în care suntem şi în teamă de Dumnezeu, ele trebuie spuse. Şi pentru că vor fi spuse, vă rog, de la început, să nu mă priviţi ca pe unul care stă sus, separat de voi, excluzându-mă pe mine din ceea ce va fi prezentat. Eu sunt cu voi în toate aceste lucruri. Eu, împreună cu voi am nevoie să fiu pregătit pentru a primi ceea ce Dumnezeu are să ne dea, tot atât de sigur şi tot atât de mult ca oricine altcineva de pe pământ. Aşa că vă rog să nu mă separaţi de voi în această problemă. Şi dacă voi vedeţi greşeli pe care le-aţi făcut, eu voi vedea greşeli pe care eu le-am făcut, şi vă rog să nu mă acuzaţi dacă sunt prezentate lucruri care expun greşelile pe care le-aţi făcut; vă rog să nu mă acuzaţi ca şi cum v-aş judeca sau aş căuta greşeli la voi. Eu voi declara pur şi simplu fapte, iar voi, cei care sunteţi părtaşi acestor fapte veţi şti fiecare dacă este spus pentru voi. Iar când mă priveşte pe mine şi eul meu în aceste lucruri, voi şti că mă priveşte pe mine. Ceea ce vreau fraţilor, este pur şi simplu să-L caut pe Dumnezeu împreună cu voi, din toată inima,

(Audienţa: „Amin!”)

şi să dăm totul la o parte din drum, pentru ca Dumnezeu să ne poată da ceea ce are pentru noi.

Nu voi încerca şi nu trebuie să aşteptaţi să încerc să înaintez foarte repede, pentru că voi fi gata să merg cât de încet se poate, ca să ne putem gândi cu atenţie la toate aceste lucruri. Aceste lecţii vor prezenta ceea ce am convingerea că trebuie să fie prezentat. Aşa că să studiem împreună lucrurile!

Voi începe cu gândul la care ne-am oprit seara trecută. Ideea era că a venit timpul în care Dumnezeu a promis să dea ploaia timpurie şi târzie. A sosit timpul când noi să o cerem şi să o aşteptăm. Și putem avea în gând lecția și mărturia, pe același subiect, pe care fratele Prescott ni le-a prezentat seara trecută . Vedeți Bulletin, nr. 4, p. 107.

Citesc acum pasajul la care m-am referit în seara trecută, dar nu am avut cartea la mine. Se găseşte în „Lucrarea de slujire a lui Petru şi convertirea lui Pavel” p. 9. După ce vorbeşte despre revărsarea Duhului Sfânt în ziua cincizecimii, şi despre rezultatele în convertirea sufletelor, etc., spune:

„Această mărturie despre fondarea bisericii creştine ne este dată nu doar ca o porţiune importantă a istoriei sacre, ci de asemenea ca o lecţie. Toţi cei care mărturisesc Numele lui Hristos ar trebui să aştepte, să privească şi să se roage într-un singur gând. Toate neînţelegerile ar trebui înlăturate, iar unitatea şi iubirea duioasă a unuia faţă de altul ar trebui să penetreze totul. Atunci, rugăciunile noastre se pot înălţa împreună la Tatăl nostru ceresc în credinţă puternică, serioasă. Atunci putem aştepta cu răbdare şi speranţă împlinirea făgăduinţei.” [1]

Când vine acest „atunci”? Când aşteptăm, privim şi ne rugăm într-un singur gând, şi toate neînţelegerile sunt înlăturate, iar unitatea şi iubirea duioasă a unuia faţă de altul penetrează totul.

De aceea fraţilor, dacă există neînţelegeri între voi şi oameni de pe acest pământ – fie că sunt sau nu aici de faţă – este timpul să le înlăturăm. Dacă persoana nu este aici aşa încât nu poţi merge să vorbeşti cu ea despre neînţelegere, scrie-i şi spune-i totul despre aceasta, arată-i poziţia ta şi ce vrei să faci. Mai departe nu mai ai responsabilitate, fie că persoana primeşte sau nu! Tu ai acţionat în temere de Dumnezeu, în ceea ce El îţi spune ţie să faci.

(Cineva din audienţă: „Vă referiţi la oamenii din lume, la oricine?”)

Da, la oricine, pentru că dacă există păcate între mine şi oameni din afară, ei ştiu aceasta, iar aceste neînţelegeri vor împiedica apropierea noastră de ei când vom merge cu solia, chiar dacă Dumnezeu ne-ar da Duhul Sfânt în revărsarea ploii târzii. Nu vedeţi că orice neînţelegere, orice duşmănie, orice de acest fel aflat între mine şi oricine din lume, mă va împiedica să mă apropii de el cu solia?

Dacă am înşelat oameni şi nu am fost cinstiţi în felul cum ne-am purtat cu oamenii, dacă nu am fost oneşti în tranzacţiile noastre în faţa lumii, pentru sufletul nostru fraţilor, haideţi să ne îndreptăm. Şi aici în Battle Creek, probabil sunt fraţi care au lucruri de acest gen de făcut faţă de oamenii acestui oraş. Vreau să spun; cei din poporul nostru, faţă de oamenii din acest oraş. Întâlnirile noastre se desfăşoară în acest oraş, pentru locuitorii acestui oraş. Şi ni s-a spus că este de aşteptat că atunci când binecuvântarea lui Dumnezeu va veni peste această întâlnire, ea are să fie dusă locuitorilor acestui oraş şi ei se vor împărtăşi din ea împreună cu noi. Aşa că aş vrea să spun adventiştilor de ziua a şaptea din acest oraş: îndreptaţi-vă acolo unde lucrurile sunt strâmbe, pentru sufletul vostru; şi pentru sufletele pe care Dumnezeu vrea să le salveze în acest oraş, îndreptaţi-vă! Dacă aţi înşelat oameni, mergeţi la ei şi mărturisiţi-le şi daţi-le înapoi ceea ce aţi furat. Dacă în tranzacţiile voastre, în afaceri, nu aţi fost corecţi, dacă aţi dobândit ceva într-un fel apucător, reparaţi răul. Staţi drepţi în faţa lui Dumnezeu.

Iată cuvântul pentru noi:

„Toate neînţelegerile ar trebui înlăturate, iar unitatea şi iubirea duioasă, a unuia faţă de altul, să penetreze totul.”  (Ibidem.)

Aceasta au făcut ucenicii când au căutat pe Domnul în cele zece zile. Au înlăturat toate neînţelegerile. Nu credeţi că în cele zece zile, ucenicii care au fost atât de invidioşi pe Ioan şi Iacov când aceştia au cerut Mântuitorului prin mama lor să-i lase să stea unul de o parte şi celălalt de cealaltă parte a Lui în Împărăţia lui Dumnezeu (şi restului ucenicilor nu le-a plăcut aceasta), nu credeţi că ei au înlăturat tot acest lucru, l-au mărturisit, au vorbit despre el unul cu altul, şi au văzut ei înşişi cât de urât fusese din partea lor?

Mântuitorul a luat un copilaş şi a zis că oricine vrea să fie cel mai mare în Împărăţia cerurilor trebuie să ajungă ca acel copilaş, şi trebuie să devină slujitorul tuturor. Ei au înlăturat toate acele lucruri; toate neînţelegerile, invidiile ca nu cumva unul să fie mai mare în Împărăţia lui Dumnezeu decât ceilalţi ucenici, toate au fost date la o parte. Iar nouă cuvântul ne spune că acele lucruri există şi printre noi: ambiţia după un loc, gelozia pentru o poziţie, invidia pentru o situaţie; toate există printre noi. A sosit timpul să le dăm la o parte! A sosit timpul ca fiecare să caute cât de jos poate sta la picioarele lui Hristos, şi nu cât de sus în Conferinţă sau în aprecierea oamenilor, sau cât de sus în Comitetul Conferinţei, sau în Comitetul Conferinţei Generale. Nu aceasta este ideea.

„Toate neînţelegerile ar trebui înlăturate, iar unitatea şi iubirea duioasă a unuia faţă de altul să penetreze totul.”

Întrucât ţine de noi în mod special, ca fraţi şi surori în biserică, este de datoria noastră ca dacă ştim de vreo neînţelegere între noi şi cineva din această lume, să o înlăturăm. Nicio neînţelegere să nu mai fie, coste cât ar costa. Nu ne poate costa viaţa dacă o vom înlătura; ne va costa viaţa dacă nu o vom face; aceasta este hotărât! Iar după ce lucrarea aceasta va fi făcută, „atunci rugăciunile noastre se vor putea înălţa împreună la Tatăl nostru ceresc în credinţă puternică şi serioasă.” Da, domnilor! Când ştiţi că sunteţi transparenţi în faţa lui Dumnezeu, aşa încât puteţi da la o parte orice se află între voi şi fraţii voştri, când puteţi mărturisi Domnului tot ce vă arată (că e rău), şi când venim personal înaintea Lui ca nişte păcătoşi supuşi greşelii, neajutoraţi, pierduţi cum suntem, şi simţim nevoia de ceea ce are El să ne dea, atunci există toate făgăduinţele Lui şi ele sunt pentru noi, şi ştim că sunt făgăduinţele noastre. Atunci ne putem sprijini pe ele şi „atunci rugăciunile noastre se vor putea înălţa împreună la Tatăl nostru ceresc în credinţă puternică şi serioasă. Atunci putem aştepta cu răbdare şi speranţă împlinirea făgăduinţei.” (Ibidem.)

Aceasta trebuie făcut acum. Când această lucrare este făcută, când toate neînţelegerile sunt date la o parte şi când triumfă unitatea, când fiecare caută unitatea inimii şi a minţii, atunci Dumnezeu a promis că ne vom vedea faţă în faţă. Timpul a sosit! Să o facem! Din nou citesc la p. 9:

„Răspunsul poate să vină cu o repeziciune şi putere neaşteptată sau poate să întârzie zile şi săptămâni, iar în acest caz credinţa noastră va suferi o încercare. Dar Dumnezeu ştie când şi cum să răspundă rugăciunilor noastre. Partea noastră de lucrare este să ne punem în legătură cu canalul divin. Dumnezeu răspunde de partea Sa de lucrare.” (Ibidem.)

După cum s-a amintit în seara trecută, când canalul este deschis şi rugăciunile noastre se înalţă aşa cum au fost descrise, atunci canalul este deschis, iar când Duhul lui Dumnezeu va fi revărsat, va umple în mod deplin acel canal care este deschis.

„Partea noastră de lucrare este să ne punem pe noi personal în legătură cu canalul divin. Dumnezeu răspunde de partea Sa de lucrare. El este credincios în ceea ce a făgăduit. Problema cea mare şi importantă pentru noi este să fim o singură inimă şi un gând, renunţând la toată invidia şi răutatea şi, ca rugători umili, să veghem şi să aşteptăm. Isus, Reprezentantul şi Capul nostru este gata să facă pentru noi ce a făcut pentru cei care se rugau şi vegheau ca unul singur în ziua cincizecimii.” (Ibidem.)

Un alt gând vrednic de adânca noastră consideraţie:

„Isus este la fel de doritor să împărtăşească har şi curaj urmaşilor Săi de astăzi, ca şi ucenicilor din biserica primară. Nimeni nu ar trebui să invite în mod pripit ocazia de a se lupta cu domniile şi puterile întunericului.” (Ibidem., p. 273)

E nevoie de atenţie şi prudenţă când este vorba de astfel de lucruri. Avem nevoie să fim siguri şi să nu intrăm în acest conflict până când nu ştim că Dumnezeu este cu noi, cu puterea şi harul Său, ca să ne dea curaj şi tărie pentru a ne confrunta cu acele puteri cu care avem de-a face. Lupta aflată înaintea noastră nu este un lucru uşor.

„Când Dumnezeu îi invită să se angajeze în conflict, va fi timp suficient. El va da atunci celor slabi şi şovăielnici, îndrăzneală şi tărie dincolo de speranţa sau aşteptările lor.” (Ibidem., p. 273)

Deci ce vrea Domnul să facem este să-L căutăm şi apoi, când El ne trimite, să mergem numai în puterea şi harul Său. La p. 11 citesc:

„Ucenicii şi apostolii lui Hristos aveau un adânc simţământ al propriei lor ineficienţe şi, cu umilinţă şi rugăciune, au unit slăbiciunea lor cu tăria Lui, ignoranţa lor cu înţelepciunea Lui, nevrednicia lor cu neprihănirea Lui, sărăcia lor cu bogăţia Lui inepuizabilă. Astfel întăriţi şi echipaţi, ei nu au ezitat în a sluji Învăţătorului lor.” (Ibidem., p. 274)

Ce echipament grozav este acesta! Gândiţi-vă la acest echipament! Tărie, înţelepciune, neprihănire, bogăţie! Acestea sunt exact lucrurile de care avem nevoie în faţa evenimentelor care vin împotriva noastră; pentru că noi nu ne putem sprijini pe vreo putere omenească, nici pe reputaţia pe care oamenii ne-o vor da, nici pe vreo bogăţie pe care această lume ar putea-o furniza sau pe vreo consideraţie pe care lumea o dă bogăţiei sau vieţii. Astfel, aici avem enumerate aproape toate lucrurile pe le-am luat deja în considerare în lecţiile anterioare.

Dar cum au obţinut ei tărie? Prin recunoaşterea slăbiciunii lor, mărturisindu-şi slăbiciunea. Cum au primit înţelepciune? Mărturisindu-şi ignoranţa. Cum au primit neprihănire? Mărturisindu-şi nevrednicia. Cum au obţinut bogăţie, bogăţia inepuizabilă? Mărturisindu-şi sărăcia.

Deci, aceasta este starea în care trebuie să ne găsim: ineficienţi, ignoranţi, săraci, nevrednici şi orbi. Nu ne spune exact aceasta solia laodiceană: că suntem ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi, şi că nu ştim? Cineva a citit solia aceasta într-o altă zi, iar când a atins cuvântul „orbire”, imediat mi-a fugit gândul la capitolul 9 din Ioan la ultimul verset. Să deschidem acolo, dacă vreţi: Ioan 9:41. Este la sfârşitul raportului despre vindecarea orbului şi restaurarea vederii celui care se născuse orb. Ce spune acest verset?

„Isus le-a spus: «Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat; dar acum ziceţi, <vedem>; de aceea păcatul vostru rămâne.»”

Când Isus ne spune că suntem orbi, lucrul pe care îl avem de făcut este să spunem: „Doamne, suntem orbi.” El a spus acelor oameni că erau orbi, dar ei au spus că nu este adevărat. Era adevărat; erau orbi. Dacă şi-ar fi mărturisit orbirea, L-ar fi văzut pe Dumnezeu în vindecarea acelui orb. De aceea fraţilor, ce avem de făcut este să ne întoarcem la solia către Laodicea şi să mărturisim că orice cuvânt pe care-L spune este adevărat. Când ne spune că suntem ticăloşi (vrednici de plâns), să spunem Domnului: „Aşa este, sunt ticălos!”; mizerabil; „Aşa este, sunt mizerabil!”; sărac; „Aşa este, sunt sărac, cel mai amărât cerşetor, şi eu niciodată nu voi fi altceva în lume!”; orb; „Eu sunt orb şi niciodată nu voi fi altfel!”; gol; „Aşa este; şi nu ştiu aceasta, de asemenea este aşa. Nu ştiu aceasta, aşa cum ar trebui să ştiu.” Apoi Îi voi spune în fiecare zi şi în fiecare oră: „Doamne, totul este aşa; dar, oh, în locul stării mele jalnice, de plâns, dă-mi satisfacţia ta; în locul mizeriei mele dă-mi mângâierea Ta; în locul sărăciei mele, umple-mă cu toate bogăţiile Tale; în locul orbirii mele, fii Tu vederea mea; în locul goliciunii mele, oh, îmbracă-mă cu neprihănirea Ta; şi ceea ce nu ştiu, Doamne, învaţă-mă Tu.”

(Audienţa: „Amin!”)

Fraţilor, când venim cu o singură inimă şi un gând în această poziţie, nu vom mai avea nicio dificultate în pocăinţă. Nu ne va fi greu să ne pocăim, şi în această pocăinţă nu va exista lipsă. Următorul verset va fi împlinit: „Pe toţi cei pe care îi iubesc, îi mustru şi-i pedepsesc: fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te.” Dificultatea care ne face să nu fim în stare să ne pocăim este faptul că nu am mărturisit că lucrurile pe care ni le-a spus Domnul sunt adevărate. Când ştiu că sunt ticălos, atunci ştiu că am nevoie de ceva care să-mi aducă satisfacţie, şi ştiu că nimic altceva decât numai Dumnezeu îmi poate da aceasta, şi nu depind de nimic decât de El ca să-mi dea aceasta. Iar dacă nu-L am pe El, nu am decât ticăloşie. Orice moment în care nu-L am pe El nu este decât ticăloşie. Orice moment în care nu am mângâierea Lui este doar nenorocire. În orice moment în care nu am absoluta dependenţă de bogăţiile Lui nepătrunse - bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos - sunt în cea mai completă sărăcie, cel mai sărac cerşetor. Şi în orice moment în care nu văd şi nu mărturisesc că sunt orb, şi nu Îl am pe El ca vedere a mea, sunt în păcat. El a spus aşa.

„Acum spuneţi că vedeţi, de aceea păcatele voastre rămân.” În orice moment în care nu văd goliciunea mea şi nu depind absolut doar de El şi de neprihănirea Lui ca să mă îmbrace, cu siguranţă sunt ruinat, complet ruinat. Şi în orice moment în care încep să spun: „Acum ştiu atât de mult!”, de fapt nu ştiu nimic. Atunci, ce am de făcut este să spun: „Doamne, eu nu ştiu. Depind de Tine ca să mă înveţi totul, chiar să mă înveţi că sunt ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, şi că am nevoie de toate aceste lucruri.” Iar când Îi spun toate acestea, El îmi va da tot ce am nevoie. O va face. Aceasta este situaţia noastră.

Am aici un pasaj din Mărturii, vol. 1, p. 337, care ne aduce în faţă un lucru minunat:

„În ocazia schimbării la faţă Isus a fost preamărit de către Tatăl. Noi L-am auzit zicând: «Acum Fiul Omului este preamărit şi Dumnezeu este preamărit în El.» În felul acesta, înainte de trădarea şi răstignirea Sa, El a fost întărit pentru ultimele Sale suferinţe cumplite. Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos se apropie de timpul ultimei lor lußpte, «noaptea strâmtorării lui Iacov», ei vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în mare măsură de Duhul Său. Pe măsură ce solia îngerului al treilea se dezvoltă într-o mare strigare, şi o mare putere şi strălucire însoţeşte lucrarea de încheiere, poporul credincios al lui Dumnezeu se va împărtăşi de această strălucire. Ploaia târzie îi înviorează şi-i întăreşte pentru a fi capabili să treacă prin timpul de strâmtorare. Feţele lor vor străluci de slava luminii care însoţeşte îngerul al treilea.”

Pentru ce este marea strigare? Ca să ne întărească pentru timpul de strâmtorare. Unde suntem?

(Audienţa: „În marea strigare.”)

A început marea strigare?

(Audienţa: „Da!”)[2]

Pentru ce a început? Ca să facă o lucrare pentru noi[3], ca să ne facă în stare să rezistăm în timpul de necaz.

Acum, mai departe, în ce priveşte nevoia de unitate. Ceea ce avem în faţă, chemarea marii strigări – ploaia târzie – aceasta ne întăreşte pentru timpul de strâmtorare. Şi deja a început. Cuvântul ne spune. Unicul lucru important este: să fim o inimă şi un gând.

Voi citi câteva pasaje dintr-o mărturie care nu a fost încă publicată[4]:

„Păcatul în diferite forme aduce divergenţă şi despărţire. Afecţiunile au nevoie de transformare, trebuie obţinută o experienţă personală a puterii înnoitoare a lui Hristos. «În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.» Apostolul, vorbind credincioşilor creştini chemaţi prin harul lui Dumnezeu spune: «Dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.» Aici sunt condiţii declarate în mod clar. Dacă umblăm în lumină după cum El este în lumină, rezultatul cel sigur va urma; «vom avea părtăşie unii cu alţii.» Toate invidiile, geloziile şi bănuielile rele vor fi înlăturate. Vom trăi ca în faţa unui Dumnezeu sfânt.”

Vom trăi acum, astăzi, în fiecare zi, vom trăi ca în faţa unui Dumnezeu sfânt pentru că rugăciunile noastre se înalţă la El ca să aducă prezenţa Sa prin revărsarea Duhului Său Sfânt. Putem merge fără grijă pe calea aceasta neglijentă, ştiind că există invidii, gelozii şi bănuieli rele?

„A devenit un lucru foarte obişnuit să îngăduim, chiar şi în viaţa noastră religioasă, tendinţele noastre ereditare şi înclinaţiile naturale. Acestea nu pot să aducă niciodată pace şi iubire în suflet, căci ele întotdeauna ne conduc departe de Dumnezeu, departe de lumina Sa. «Cel care Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.» Când apar diferenţe între fraţi cu privire la înţelegerea vreunui punct al adevărului, există o singură regulă biblică de urmat. Cu Spiritul blândeţii şi cu iubire pentru Dumnezeu şi unii pentru alţii, fraţii să se adune împreună şi după rugăciuni serioase, cu dorinţa sinceră de a cunoaşte voia lui Dumnezeu, să studieze Biblia cu spiritul unui copilaş, văzând cât de apropiaţi pot conlucra împreună şi fără a sacrifica nimic altceva decât demnitatea lor egoistă. Ar trebui să se vadă ca în prezenţa întregului Univers al lui Dumnezeu, care priveşte cu interes intens cum fratele încearcă să-l privească ochi în ochi pe fratele său, pentru a înţelege cuvintele lui Hristos, şi pentru ca să poată fi împlinitori ai Cuvântului şi nu doar ascultători.” (Ibidem.)

Fraţilor, ce face Universul lui Dumnezeu? Priveşte ca să ne vadă că suntem fraţi. Ei vor să ne vadă că suntem fraţi; iată ce face cerul! Priveşte să ne vadă fiind fraţi în biserică; fraţi şi surori cu adevărat! Priveşte ca să ne vadă privindu-ne ochi în ochi. Aşadar, fraţilor, să nu-i lăsăm să privească în zadar!

„Când amintiţi rugăciunea lui Hristos, ca ucenicii Lui să fie una aşa cum El a fost una cu Tatăl, nu vedeţi cât de atent priveşte tot cerul spiritul pe care îl manifestaţi unii faţă de alţii? Cei care pretind că sunt mântuiţi prin neprihănirea lui Hristos, caută ei cu toate capacităţile încredinţate lor să răspundă rugăciunii Mântuitorului? Vor mâhni ei Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin îngăduirea sentimentelor neconsacrate, prin luptele lor pentru supremaţie şi prin rămânerea lor cât mai la distanţă? (…) Orele solemne, importante care sunt între noi şi judecată nu trebuie să fie petrecute în război cu credincioşii.” (Ibidem., pp. 1008, 1009)

De ce să ne defăimăm şi să ne luptăm unii împotriva altora? Diavolul face război împotriva fraţilor noştri. Să-i lăsăm lui treaba aceasta! Haideţi să ne iubim fraţii, să stăm alături de fraţii noştri! Chiar dacă un adventist de ziua a şaptea atacă pe unul din fraţii noştri, să-l apăram în teamă de Dumnezeu. Reputaţia fratelui meu este importantă pentru mine, pentru că dacă cineva atacă reputaţia fratelui meu în faţa mea, o va ataca şi pe a mea în faţa fratele meu. Dacă eu ascult poveşti şi tot felul de lucruri despre fraţii mei, atunci de ce nu ar asculta şi alţii poveşti despre mine? Nu, domnilor, fraţilor, trebuie să avem grijă de reputaţia fraţilor noştri. Haideţi să stăm alături de fraţii noştri, şi unii pentru alţii! Avem dreptul să mustrăm pe purtătorii de poveşti care vin la voi şi la mine şi care vor să ne spună cutare sau cutare lucru despre fraţi. Noi avem dreptul să mustrăm acest spirit, pentru că este spiritul Satanei. „Orele solemne, importante”... Importante ce? Zile sau ani? Nu domnilor! „Orele solemne, importante.” Zilele s-au scurs. Acum suntem în ore; şi nu va mai fi mult, dacă nu am şi ajuns deja în acel timp, până când orele se vor fi scurs şi vor începe minutele să picure.

„Orele solemne, importante care sunt între noi şi judecată, nu trebuie să fie petrecute în război cu credincioşii; aceasta este lucrarea Satanei. El a început-o în cer şi o continuă cu neabătută energie de la căderea lui încoace. „Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, băgaţi de seamă să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.” „Să nu fie în niciunul din voi o inimă rea şi necredincioasă.” A sosit timpul când trebuie să fie auzit strigătul străjerului credincios către tovarăşul lui de veghe. „Mai este mult din noapte?”, şi să i se răspundă: „Vine dimineaţa, şi de asemenea şi noaptea.” [5](Ibidem., p. 1009)

Răspunsul nu trebuie să fie: „Nu ştiu cât mai este din noapte.” Răspunsul nu trebuie să fie: „Cred că mergi prea departe.” „Cred că mergi prea repede.” „Cred că eşti extremist.” Nu acesta este răspunsul! Când întrebarea spune „Cât mai este din noapte?”, singurul răspuns pe care Dumnezeu îl va accepta este: „Vine dimineaţa şi de asemenea şi noaptea!”; deci să ne pregătim pentru el!

„Nu ar fi bine pentru noi individual să ne examinăm îndeaproape poziţia înaintea lui Dumnezeu, în lumina Cuvântului Său Sfânt, şi să vedem primejdia deosebită în care ne aflăm?” (Ibidem., p. 1011)

Nu să vedem cât de buni suntem, nu să vedem cu cât suntem mai buni decât fraţii noştri, ci „să vedem primejdia deosebită în care ne aflăm.” Care este primejdia în care mă aflu? Acesta este un motiv suficient pentru mine să văd, să privesc la problemele mele şi nu la ale altora.

„Dumnezeu nu se desparte de poporul Său, ci poporul Său se desparte de Dumnezeu prin felul lor de acţiune. Şi eu ştiu că nu sunt păcate mai mari în ochii lui Dumnezeu decât acelea de a nutri gelozie şi ură împotriva fraţilor, şi de a întoarce armele de război împotriva lor.” (Ibidem.)

Cum ar putea exista păcate mai mari? Nu este acesta felul de acţiune al Satanei?

„Îi îndrept pe frații mei spre Calvar! Vă întreb, care este preţul omului? Este singurul Fiu al Dumnezeului infinit, dat pentru noi. Este preţul tuturor comorilor cereşti.” (Ibidem.)

Acesta este preţul omului! Atunci putem să tratăm uşor pe unul pe care Dumnezeu îl preţuieşte atât de mult? Pe unul pentru care Dumnezeu a dat toate comorile Universului? Pot să-l tratez uşor, să-l fac de nimic şi să-l consider neînsemnat? Nu domnilor! El valorează cât tot ce a plătit Dumnezeu pentru el. Acesta este preţul plătit de Dumnezeu pentru voi. Pot să vă consider de mică valoare, neînsemnaţi şi de calitate inferioară? Nu domnilor! Cer har de la Dumnezeu ca să mă facă în stare să vă apreciez la întreaga valoare pe care a plătit-o pentru voi. Nu voi permite nici măcar adventiştilor să vă micşoreze în ochii mei. Cum aş putea face astfel, dacă Îl iubesc pe Hristos care a plătit preţul? Fraţilor, este nevoie de dragostea lui Hristos în inimile noastre, şi atunci îi vom iubi pe toţi cei pe care îi iubeşte El, aşa cum El i-a iubit de la început.

„Răul se luptă mereu împotriva binelui. Şi întrucât conflictul cu prinţul întunericului ştim că este neîncetat şi trebuie să fie aspru, haideţi să fim uniţi în acest război.” (Ibidem., p. 1013)

Da, am nevoie de sprijinul fiecăruia pe care Hristos l-a cumpărat. Am nevoie, în război. Am nevoie pentru a avea succes în război. Am nevoie de el. Şi fraţilor, promit înaintea Domnului că, prin harul Său veţi avea sprijinul meu în lupta voastră. Dacă veţi fi înfrânţi, vă voi ridica. Dacă veţi da greş, voi spune: „Ai curaj frate!” Dacă veţi cădea, voi spune: „Există posibilitate de ridicare!” Fraţilor, ceea ce vrea Dumnezeu este să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El, şi noi ne vom iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El pe noi. Când Îl avem pe El – dragostea Lui în inimile noastre – nu putem face altceva, şi nici nu am vrea, chiar dacă am putea.

„Încetaţi lupta împotriva celor de aceeaşi credinţă cu voi. Nimeni să nu îl ajute pe Satana în lucrarea lui. Avem atâtea de făcut în altă direcţie.”  (Ibidem.)

Fraţilor, să stăm împreună astăzi, pentru că Dumnezeu vrea să-şi facă lucrarea Lui cu noi!

„O evlavie pasivă nu va fi suficientă pentru acest timp. Lăsaţi pasivitatea să se manifeste acolo unde este nevoie: în răbdare, bunătate şi stăpânire de sine. Dar noi trebuie să ducem lumii o solie hotărâtă de avertizare. Prinţul Păcii vesteşte astfel lucrarea sa: «Eu nu am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia.» Răul trebuie să fie asaltat, înşelăciunea şi falsitatea trebuie să fie făcute să apară în adevăratul lor caracter. Păcatul trebuie denunţat şi mărturia fiecărui credincios al adevărului trebuie să fie ca una singură. Toate micile voastre diferenţe care stârnesc spiritul combativ între fraţi, sunt invenţii ale Satanei pentru a distrage minţile de la marea şi cutremurătoarea problemă ce stă înaintea noastră.” (Ibidem.)

Îi vom da voie Satanei să ne înşele? Fraţilor, voi ştiţi cât de rău este să fii înşelat în lucrurile acestei lumi. Dar când un om vă înşeală într-un fel neînsemnat, simplu, neglijabil, vă simţiţi mai rău decât ar fi făcut-o în orice alt fel, nu-i aşa?

(Audienţa „Da!”)

Satana stârneşte aceste mici diferenţe care nu au niciun pic de merit sau de principiu în ele. Şi totuşi, el va ţine ochii noştri asupra acestor lucruri şi va face o mare agitaţie în biserică, prin care întoarce minţile noastre de la lucrurile grozave care ne ameninţă. Este destul de rău să fii înşelat, dar dacă noi permitem să fim înşelaţi într-un astfel de mod neînsemnat, neglijent şi nesemnificativ, este cel mai rău. Haideţi să părăsim aceasta.

„Adevărata pace va veni în rândul poporului lui Dumnezeu când, printr-un zel unit şi rugăciune serioasă, pacea falsă care există într-o mare măsură, va fi distrusă (…) Acei care sunt sub influenţa Duhului lui Dumnezeu nu vor fi fanatici, ci calmi, statornici, liberi de extravaganţă. Dar toţi acei care au avut lumina adevărului strălucind clar şi distinct pe cărarea lor, să fie atenţi cum strigă «Pace şi siguranţă!». Fiţi atenţi cum faceţi prima mişcare pentru a înăbuşi soliile adevărului. Fiţi atenţi la influenţa pe care o exercitaţi în acest timp. Cei care mărturisesc a crede adevărurile speciale pentru acest timp au nevoie să fie convertiţi şi sfinţiţi prin adevăr. Fiind creştini, suntem depozitarii adevărului sacru, şi nu trebuie să ţinem adevărul în curtea dinafară, ci să-l aducem în sanctuarul interior al sufletului. Atunci biserica va dobândi vitalitate divină totală. Cel slab va fi ca David, şi David ca îngerul lui Dumnezeu.” (Ibidem., pp. 1013, 1014)

Atunci, să ne mărturisim slăbiciunea şi să ne dăm seama cât mai repede, că suntem slabi. „Cel slab va fi ca David”, şi slăbiciunea lor este unită cu tăria lui Hristos.

„O singură întrebare îi va preocupa pe toţi: «Cine se va apropia cel mai mult de asemănarea cu Hristos?»” (Ibidem., p. 1014)

Nu cine va fi cel mai mare în Conferinţă sau în biserică, sau cine va avea cutare poziţie în biserică sau în Comitetul Conferinţei. Nu aceasta este important, ci:

„cine se va apropia cel mai mult de asemănarea cu Hristos? Cine va face cel mai mult spre a câştiga suflete pentru neprihănire? Când aceasta este ambiţia credincioşilor, lupta este spre încheiere. Rugăciunea lui Hristos primeşte răspuns.” (Ibidem.)

Fraţilor, aici suntem noi.

„Când Duhul Sfânt a fost revărsat peste biserica primară «întreaga mulţime a celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet». Spiritul lui Hristos i-a făcut una. Acesta e rodul rămânerii în Hristos. Dar dacă roadele pe care le purtăm sunt neînţelegere, gelozie şi conflict, nu se poate ca noi să rămânem în Hristos.” (Ibidem., p. 1015)

Acum pasajul pe care l-am citit o dată sau de două ori:

„Isus doreşte să acorde într-o mare măsură înzestrarea cerească poporului Său. (…) Cât de mare şi de larg răspândită trebuie să fie puterea prinţului răului care poate fi înfrântă doar de puterea deosebit de mare a Duhului. Lipsa de loialitate faţă de Dumnezeu, călcarea de Lege în orice formă s-a răspândit în întreaga lume. Cei care vor să-şi păstreze votul lor pentru Dumnezeu, care sunt activi în serviciul Său, devin ţinta oricărei săgeţi şi arme a iadului.” (Ibidem., p. 1015)

Aceasta ne aduce exact la subiectul lecţiilor pe care le-am avut în serile anterioare: că nu putem rezista deloc dacă nu-L avem pe Hristos.

„Dacă aceia care au avut mare lumină, nu au credinţa şi supunerea corespunzătoare, se vor strica repede odată cu apostazia care predomină; un alt spirit îi controlează. Cu toate că au fost ridicaţi până la cer în ce priveşte privilegiile şi ocaziile favorabile, acum sunt într-o stare mai rea decât cei mai zeloşi apărători ai erorii.” (Ibidem., p. 1015)

„Cei care au avut mare lumină”, dacă „nu au credinţa şi supunerea corespunzătoare”, „sunt într-o stare mai rea decât cei mai zeloşi apărători ai erorii”. Este vorba despre voi şi despre mine. Judecata începe cu casa lui Dumnezeu. Când solii au mers prin cetate pentru a lovi şi ucide cu desăvârşire, li s-a spus să înceapă cu bătrânii dinaintea templului (Ezechiel 9:5-7). Iar dacă noi suntem într-o poziţie mai rea decât „cei mai zeloşi apărători ai erorii”, atunci judecata trebuie să înceapă cu noi.

„Sunt mulţi care astfel s-au pregătit singuri pentru a fi ineficienţi din punct de vedere moral în marea criză.” (Ibidem., p. 1016)

Ne vom opri chiar aici cu lectura şi o vom relua de aici data viitoare, fiindcă timpul s-a scurs.

Note de subsol:

[1]. N.r. The Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 272.

[2]. N.r. Observați că participanții la această întâlnire a institutului pastoral au înțeles că marea strigare a îngerului al treilea începuse deja. Probabil au fost ajutați de declarația clară făcută de Ellen White, într-un articol publicat în Review, pe 22 noiembrie 1892, în care a spus: „Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a început deja în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul care iartă păcatul. Aceasta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul.”

[3]. N.r. Trebuie remarcate aici și cuvintele pastorului W.C. Colcord: „De ce a început marea strigare cu o lucrare pentru noi, mai degrabă decât o lucrare de la noi? De ce a început în mijlocul nostru, cu descoperirea neprihănirea lui Hristos, Răscumpărătorul care iartă păcatele, așa cum a declarat sora White în Review din 22 noiembrie 1892, mai degrabă decât cu strigarea noastră înspre lume că a căzut Babilonul? (…) Răspunsul este ușor. Domnul a văzut că noi înșine aveam nevoie de o pregătire înainte de a face lucrarea pe care El ne-a dat-o să o facem. El a văzut că aveam nevoie să cunoaștem ce este cu adevărat evanghelia – puterea lui Dumnezeu pentru mântuire – înainte de a putea predica altora evanghelia veșnică prin puterea și manifestarea Duhului și, să cunoaștem și să fim capabili să spunem din propria posesiune ce au pierdut bisericile, înainte de a putea spune lumii cauza căderii lor.” - The Home Missionary, ianuarie 1893, pp. 1-2.

[4]. Ellen White către U. Smith, Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, p. 1008.

[5]. KJV.